HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
15 iunie 2017(*)
„Trimitere preliminară – Asigurarea de răspundere civilă auto – Accident produs în 2006 între vehicule care staționează în mod obișnuit în state membre diferite – Regulamentul general al Consiliului Birourilor Naționale ale Asigurătorilor din Statele Membre – Necompetența Curții – Directiva 2009/103/CE – Inaplicabilitate ratione temporis – Directivele 72/166/CEE, 84/5/CEE și 2000/26/CE – Inaplicabilitate ratione materiae – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Inaplicabilitate – Lipsa punerii în aplicare a dreptului Uniunii”
În cauza C‑587/15,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă a Lituaniei), prin decizia din 23 octombrie 2015, primită de Curte la 12 noiembrie 2015, în procedura
Lietuvos Respublikos transporto priemonių draudikų biuras
împotriva
Gintaras Dockevičius,
Jurgita Dockevičienė,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, președinte de cameră, și domnii E. Regan, A. Arabadjiev (raportor), C. G. Fernlund și S. Rodin, judecători,
avocat general: domnul M. Bobek,
grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 14 decembrie 2016,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Lietuvos Respublikos transporto priemonių draudikų biuras, de A. Križinauskas, în calitate de agent;
– pentru guvernul lituanian, de D. Kriaučiūnas, de R. Dzikovič și de G. Taluntytė, în calitate de agenți;
– pentru guvernul ceh, de J. Vláčil și de M. Smolek, în calitate de agenți;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de F. Varrone, avvocato dello Stato;
– pentru Comisia Europeană, de K.‑P. Wojcik și de A. Steiblytė, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 23 martie 2017,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea:
– articolului 3 alineatul (4), a articolului 5 alineatele (1) și (4), a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 10 din Regulamentul general al Consiliului Birourilor, adoptat printr‑un acord încheiat la 30 mai 2002 între birourile naționale ale asigurătorilor din statele membre ale Spațiului Economic European și din alte state asociate și care figurează în anexa la Decizia 2003/564/CE a Comisiei din 28 iulie 2003 privind aplicarea Directivei 72/166/CEE a Consiliului privind controlul asigurării de răspundere civilă auto (JO 2003, L 192, p. 23, Ediție specială, 06/vol. 5, p. 220, denumit în continuare „Regulamentul general”);
– a articolului 2, a articolului 10 alineatele (1) și (4), precum și a articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 2009, L 263, p. 11) și
– a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Lietuvos Respublikos transporto priemonių draudikų biuras (Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din Republica Lituania, denumit în continuare „Biroul B”), pe de o parte, și domnul Gintaras Dockevičius și doamna Jurgita Dockevičienė, resortisanți lituanieni, pe de altă parte, în legătură cu o acțiune subrogatorie prin care Biroul B solicită obligarea pârâților din litigiul principal, care nu își îndepliniseră obligația de asigurare de răspundere civilă auto atunci când au fost implicați într‑un accident de circulație produs în Germania, să îi ramburseze sumele plătite Biroului Național German al Asigurătorilor (denumit în continuare „Biroul A”) cu titlu de rambursare a sumelor plătite de acest birou ca despăgubire celeilalte părți implicate în accidentul menționat.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Potrivit articolului 2 din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 1972, L 103, p. 1, rectificare în JO 1973, L 75, p. 30, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 10), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 (JO 2005, L 149, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 212) (denumită în continuare „Directiva 72/166”):
„(1) Statul membru nu efectuează un control al asigurării de răspundere civilă a vehiculelor care staționează în mod obișnuit pe teritoriul unui alt stat membru sau care staționează în mod obișnuit pe teritoriul unei țări terțe și intră pe teritoriul său de pe teritoriul unui alt stat membru. Cu toate acestea, el poate efectua controale nesistematice ale acestei asigurări, cu condiția să nu fie discriminatorii și să aibă loc în cadrul unor controale care nu urmăresc exclusiv verificarea asigurării menționate anterior.
(2) În ceea ce privește vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul unui stat membru, dispozițiile prezentei directive, cu excepția articolelor 3 și 4, se aplică:
– după încheierea unei convenții între cele nouă birouri naționale ale asigurătorilor prin care fiecare birou național garantează, în concordanță cu prevederile legislației sale interne în domeniul asigurărilor obligatorii, soluționarea cererilor de despăgubire rezultate în urma accidentelor provocate pe teritoriul său de vehicule care provin în mod obișnuit de pe teritoriul altui stat membru, indiferent dacă aceste vehiculele sunt asigurate sau nu;
– de la data stabilită de către Comisie după ce aceasta, în strânsă cooperare cu statele membre, s‑a asigurat că o asemenea convenție a fost încheiată;
– pe durata acestei convenții.”
4 Articolul 1 alineatele (4) și (7) din A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO 1984, L 8, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 104), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14 (denumită în continuare „Directiva 84/5”), prevede:
„(4) Fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puțin în limitele obligației de asigurare, a daunelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la alineatul (1).
Primul paragraf nu aduce atingere dreptului statelor membre de a considera despăgubirea din partea organismului ca fiind subsidiară sau nesubsidiară și dreptului de a soluționa cererile de despăgubire dintre acest organism și persoana sau persoanele responsabile de accident și alți asigurători sau organisme de asigurări sociale obligate să despăgubească victima pentru același accident. Cu toate acestea, statele membre nu pot autoriza organismul să condiționeze plata despăgubirii de stabilirea de către victimă, într‑un fel sau altul, a incapacității sau a refuzului persoanei responsabile de a plăti.
[…]
(7) Fiecare stat membru aplică, pentru plata despăgubirii de către organism, actele sale cu putere de lege și actele administrative, fără a aduce atingere oricărei alte practici mai favorabile victimelor.”
5 Articolul 1 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto și de modificare a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE ale Consiliului (JO 2000, L 181, p. 65, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 3) prevede:
„Prezenta directivă are ca obiect stabilirea unor dispoziții individuale aplicabile părților vătămate care au dreptul la indemnizare pentru orice prejudiciu rezultat în urma unor accidente produse într‑un stat membru diferit de statul de rezidență al părții vătămate și provocate de circulația unor vehicule asigurate într‑un stat membru și care staționează în mod obișnuit în acest stat membru.”
6 Articolul 6 alineatele (1) și (2) din această directivă are următorul cuprins:
„(1) Fiecare stat membru creează sau autorizează un organism de indemnizare însărcinat cu indemnizarea părților vătămate în cazurile prevăzute la articolul 1.
Părțile vătămate pot prezenta o cerere organismului de indemnizare din statul membru în care își au rezidența:
(a) în cazul în care, în termen de trei luni de la data la care partea vătămată a prezentat o cerere de indemnizare întreprinderii de asigurare a vehiculului a cărui circulație a provocat accidentul sau reprezentantului său însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire, întreprinderea de asigurare sau reprezentantul său însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire nu a dat un răspuns justificat elementelor solicitate în cerere sau
(b) în cazul în care întreprinderea de asigurare nu a desemnat un reprezentant însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire în statul de rezidență al părții vătămate în conformitate cu articolul 4 alineatul (1). În acest caz, părțile vătămate nu pot prezenta o cerere organismului de indemnizare dacă au prezentat deja o cerere de indemnizare direct întreprinderii de asigurare a vehiculului a cărui circulație a provocat accidentul și dacă au primit un răspuns justificat în termen de trei luni de la data prezentării cererii.
Cu toate acestea, părțile vătămate nu pot prezenta o cerere organismului de indemnizare în cazul în care au inițiat o acțiune directă în justiție împotriva întreprinderii de asigurare.
Organismul de indemnizare intervine în termen de două luni începând cu data la care partea vătămată i‑a prezentat cererea de indemnizare, dar nu mai intervine în cazul în care întreprinderea de asigurare sau reprezentantul său însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire a dat [ulterior] un răspuns justificat la această cerere.
Organismul de indemnizare informează de îndată:
(a) întreprinderea de asigurare a vehiculului a cărui circulație a provocat accidentul sau reprezentantul însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire;
(b) organismul de indemnizare din statul membru în care are sediul întreprinderea de asigurare care a încheiat contractul;
(c) persoana care a provocat accidentul, în cazul în care a fost identificată,
de faptul că a primit o cerere de indemnizare din partea părții vătămate și că va răspunde în termen de două luni de la data prezentării cererii în cauză.
Această dispoziție nu aduce atingere dreptului statelor membre de a considera indemnizația dată de acest organism ca fiind subsidiară sau nesubsidiară și de a prevedea soluționarea cererilor de despăgubire între acest organism și persoana sau persoanele care au provocat accidentul și celelalte întreprinderi de asigurare sau organisme de asistență socială obligate să indemnizeze partea vătămată pentru același accident. Cu toate acestea, statele membre nu pot autoriza organismul să subordoneze plata indemnizației altor condiții decât celor stabilite în prezenta directivă, mai ales condiției ca partea vătămată să stabilească prin vreo metodă oarecare că persoana responsabilă nu este în măsură sau refuză să plătească.
(2) Organismul de indemnizare care a indemnizat partea vătămată în statul membru în care aceasta are rezidența are dreptul să ceară organismului de indemnizare din statul membru în care se află instituția întreprinderii de asigurare care a încheiat contractul rambursarea sumei plătite cu titlul de indemnizație.
Acest organism de indemnizare se subrogă atunci părții vătămate în drepturile sale, împotriva persoanei care a provocat accidentul sau împotriva întreprinderii de asigurare a acesteia, în măsura în care organismul de indemnizare din statul membru de rezidență al părții vătămate a indemnizat‑o pe aceasta pentru prejudiciul suportat. Fiecare stat membru este obligat să recunoască subrogarea stabilită de orice alt stat membru.”
7 Directiva 2009/103 a codificat directivele preexistente în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto și, în consecință, le‑a abrogat, potrivit articolului 30 din aceasta, cu începere de la 27 octombrie 2009. Potrivit tabelului de corespondență care figurează în anexa II la această directivă, articolul 2 alineatul (2) din Directiva 72/166 corespunde articolului 2 din Directiva 2009/103, articolul 1 alineatele (4) și (7) din Directiva 84/5 corespunde articolului 10 alineatele (1) și (4) din Directiva 2009/103, iar articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2000/26 corespunde articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2009/103.
Regulamentul general
8 Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul general prevede:
„În cazul în care un birou este informat cu privire la producerea unui accident pe teritoriul țării în care este competent, în care este implicat un vehicul care provine dintr‑o altă țară, acesta trebuie să efectueze, fără a aștepta o cerere formală de despăgubire, o anchetă asupra împrejurărilor accidentului. Biroul comunică aceste informații, cât mai repede posibil, asigurătorului care a emis cartea verde sau polița de asigurare sau, după caz, biroului în cauză. Cu toate acestea, împotriva biroului nu se poate invoca niciun fel de neîndeplinire a acestor obligații.
În cazul în care, pe parcursul acestei anchete, biroul constată că asigurătorul vehiculului implicat este identificat și că există un corespondent al acestuia autorizat în conformitate cu dispozițiile articolului 4, biroul trimite fără întârziere informațiile acestui corespondent în vederea utilizării acestora în orice scop folositor.”
9 Articolul 3 alineatul (4) din Regulamentul general prevede:
„Fiecare cerere de despăgubire trebuie tratată de către birou în mod autonom și în conformitate cu actele cu putere de lege și normele administrative aplicabile în țara în care s‑a produs accidentul privind răspunderea, despăgubirea părților prejudiciate și asigurarea auto obligatorie, reprezentând cât mai bine interesele asigurătorului care a emis cartea verde sau polița de asigurare sau, după caz, ale biroului în cauză.
Numai biroul este competent în toate problemele privind interpretarea legii aplicabile în țara în care s‑a produs accidentul (chiar dacă aceasta face trimitere la dispozițiile legale din altă țară) și pentru soluționarea cererii de despăgubire. Sub rezerva acestei ultime dispoziții, biroul informează, la cerere expresă, asigurătorul sau biroul în cauză înainte de a lua o decizie definitivă.”
10 Potrivit articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul general:
„După ce un birou sau agentul desemnat în acest scop soluționează toate cererile de despăgubire care decurg din același accident, acesta adresează, în termen de maximum un an de la data ultimei plăți efectuate în favoarea unei părți prejudiciate, prin fax sau prin poștă electronică, membrului biroului care a emis cartea verde sau polița de asigurare sau, după caz, biroului în cauză o cerere de rambursare, în care specifică:
1.1. sumele plătite cu titlu de despăgubire părților prejudiciate pe baza unui acord amiabil sau a executării unei hotărâri judecătorești;
1.2. sumele plătite pentru serviciile din exterior inerente gestionării și soluționării fiecărei cereri de despăgubire, precum și cheltuielile necesare în cadrul procedurii judiciare care, în circumstanțe similare, ar fi fost de asemenea plătite de un asigurător stabilit în țara în care s‑a produs accidentul;
1.3. onorariul de gestiune care acoperă toate celelalte cheltuieli, calculat conform normelor aprobate de Consiliul Birourilor.
În cazul în care nu trebuie plătită nicio sumă în urma cererilor de despăgubire rezultate în urma aceluiași accident, pot fi solicitate sumele menționate la articolul 5 alineatul (1) punctul 2, precum și onorariul minim stabilit de Consiliul Birourilor în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) punctul 3.”
11 Articolul 5 alineatul (4) din Regulamentul general precizează:
„La solicitarea destinatarului cererii de rambursare, documentele justificative, inclusiv dovada obiectivă conform căreia despăgubirile datorate părților prejudiciate au fost plătite, sunt transmise fără întârziere și fără ca rambursarea să poată fi amânată din această cauză.”
12 Articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul general este redactat după cum urmează:
„Fiecare birou garantează rambursarea sumelor solicitate membrilor săi în conformitate cu dispozițiile articolului 5 de către biroul din țara în care s‑a produs accidentul sau de către agentul desemnat în acest scop.
În cazul în care un membru nu efectuează plata care îi este solicitată în termenul de două luni prevăzut la articolul 5, biroul la care a aderat acest membru procedează el însuși la rambursare, după primirea cererii în garanție adresate de către biroul din țara în care s‑a produs accidentul sau de către agentul desemnat în acest scop, în condițiile descrise în continuare.
Biroul care datorează garanția are la dispoziție o lună pentru a efectua plata. După expirarea acestui termen se aplică de drept majorări de întârziere de 12 % pe an, începând de la data cererii în garanție și până la primirea de către banca beneficiarului a sumei solicitate.
Această cerere în garanție trebuie trimisă prin fax sau prin poștă electronică, în termen de 12 luni de la data trimiterii cererii de rambursare menționate la articolul 5. După expirarea acestui termen și fără a aduce atingere eventualelor majorări de întârziere pe care le datorează el însuși, biroul care datorează garanția are doar obligația de a plăti suma solicitată membrului său plus majorări de întârziere pentru 12 luni, la rata de 12 % pe an.
Cererea în garanție nu mai poate fi primită în cazul în care este trimisă după mai mult de doi ani de la trimiterea cererii de rambursare.”
13 Articolul 10 din Regulamentul general este formulat în acești termeni:
„Birourile care intră sub incidența dispozițiilor prezentei secțiuni garantează unele pentru celelalte rambursarea tuturor sumelor plătibile în temeiul prezentului regulament general care rezultă din orice cerere de despăgubire generată de orice accident în care este implicat un vehicul care staționează în mod obișnuit pe teritoriul statului în care este competent fiecare dintre aceste birouri, indiferent dacă acesta este asigurat sau nu.”
Dreptul lituanian
14 Transporto priemonių valdytojų civilinės atsakomybės privalomojo draudimo įstatymas (Legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto) din 5 martie 2004 (Žin., 2004, nr.°46-1498), în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal, prevedea la articolul 17 alineatul 4:
„[Biroul B] plătește despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în alt stat membru al Uniunii Europene în conformitate cu legislația acestui alt stat membru al Uniunii Europene (al cărui birou național al asigurătorilor a semnat Regulamentul general) dacă persoana responsabilă al cărei vehicul staționează în mod obișnuit pe teritoriul Republicii Lituania nu este asigurată de răspundere civilă auto. […] [Biroul B] plătește de asemenea despăgubiri în alte cazuri, cu respectarea cerințelor Regulamentului general.”
15 Articolul 23 alineatul (5) din această lege prevedea:
„După ce a plătit suma solicitată de organismul de indemnizare din alt stat membru al Uniunii Europene, [Biroul B] are dreptul să solicite rambursarea sumei astfel plătite de la persoana responsabilă care nu este asigurată sau de la asigurătorul persoanei responsabile.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
16 La 20 iulie 2006, s‑a produs în Germania un accident de circulație prin coliziunea dintre un vehicul condus de domnul Dockevičius și care aparținea doamnei Dockevičienė și un vehicul condus de domnul K. Floros, resortisant german cu reședința în Germania. Vehiculul care aparținea doamnei Dockevičienė nu îndeplinea obligația de asigurare de răspundere civilă auto.
17 Procesul‑verbal al accidentului întocmit de serviciul de poliție din Frankfurt am Main (Germania) precizează că era imposibil să se stabilească în mod clar împrejurările și cauzele accidentului. Ambii conducători sunt, în același timp, calificați drept victime ale accidentului și acuzați că au încălcat Codul rutier, încălcări pentru care domnului Floros și domnului Dockevičius li s‑au aplicat amenzi de 35 de euro și, respectiv, de 60 de euro. Astfel, potrivit procesului‑verbal menționat, s‑a stabilit că domnul Floros conducea fără să respecte distanța de siguranță atunci când a lovit un alt vehicul aflat în proces de frânare și că domnul Dockevičius mergea cu spatele fără să dea dovadă de vigilența sporită necesară.
18 Întrucât o cerere de despăgubire adresată, în urma acestui accident, de domnul Floros Biroului A a fost respinsă de acesta din urmă, domnul Floros a sesizat Landgericht Frankfurt (Tribunalul Regional din Frankfurt am Main, Germania) cu o acțiune prin care solicita obligarea acestui birou să îi plătească suma de 4 095 de euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a accidentului menționat.
19 Prin hotărârea pronunțată în lipsă din 27 decembrie 2010, Landgericht Frankfurt (Tribunalul Regional din Frankfurt am Main) a respins această acțiune ca nefondată și nesusținută de probe. La 8 august 2011, această instanță, pronunțându‑se în complet colegial, a confirmat această hotărâre.
20 La 31 ianuarie 2012, Oberlandesgericht Frankfurt (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main, Germania) a invitat Biroul A și pe domnul Floros să încheie un acord de soluționare amiabilă a litigiului prin care să se admită cererea acestuia din urmă.
21 Prin urmare, Biroul A a plătit domnului Floros cuantumul solicitat, precum și o sumă de 3 643,71 euro cu titlu de cheltuieli de procedură și a adresat Biroului B o cerere de rambursare a sumei cumulate de 8 352,96 euro.
22 Biroul B a dat curs cererii Biroului A și a solicitat pârâților din litigiul principal să îi ramburseze acest cuantum. Întrucât aceștia din urmă nu au dat curs respectivei cereri, Biroul B a sesizat Marijampolės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Marijampolė, Lituania) cu o acțiune subrogatorie, prin care solicita obligarea pârâților din litigiul principal să îi ramburseze cuantumul menționat.
23 Prin hotărârea din 5 mai 2014, Marijampolės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Marijampolė) a admis această acțiune, considerând că numai Biroul A era competent în orice problemă privind interpretarea legii aplicabile în statul membru în care s‑a produs accidentul și pentru soluționarea cererii de despăgubire. În consecință, întrucât Biroul B a introdus o acțiune în regres împotriva persoanei responsabile pentru prejudiciul produs, iar aceasta din urmă a contestat angajarea răspunderii sale potrivit legislației statului în care s‑a produs accidentul, le‑ar fi revenit pârâților sarcina de a aduce dovezile care să susțină motivele și argumentele prezentate în apărare.
24 La 7 octombrie 2014, Kauno apygardos teismas (Tribunalul Regional din Kaunas, Lituania) a admis apelul formulat de pârâții din litigiul principal împotriva hotărârii menționate, a anulat‑o pe aceasta din urmă și a respins acțiunea Biroului B. Instanța de apel a statuat că, având în vedere că persoana responsabilă pentru prejudiciu nu participase la schimburile dintre birourile asigurătorilor și nu acceptase cuantumul prejudiciului, datele furnizate de Biroul B referitoare la despăgubirea victimei de către Biroul A nu puteau să fie considerate suficiente ca atare și să permită stabilirea în mod fiabil a prejudiciului.
25 Instanța de apel a precizat de asemenea că, în acest tip de procedură, sarcina probei privind cuantumul prejudiciului și legătura de cauzalitate revine reclamantului din acțiunea în regres. Regulamentul general ar reglementa doar relațiile dintre înseși birourile naționale ale asigurătorilor și nu ar fi direct aplicabil relațiilor dintre birourile naționale ale asigurătorilor și terți. Nici Legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, nici Directiva 2009/103 nu ar prevedea că, după ce a rambursat biroului național al asigurătorilor din celălalt stat membru cuantumul despăgubirii plătite de acesta, biroul național al asigurătorilor din statul membru vizat ar putea obține obligarea autorului prejudiciului la plata acestui cuantum fără să se efectueze o apreciere a temeiniciei evaluării acestuia din urmă.
26 Sesizată cu un recurs formulat de Biroul B împotriva hotărârii din 7 octombrie 2014 a Kauno apygardos teismas (Tribunalul Regional din Kaunas), Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă a Lituaniei) arată că această hotărâre este în esență conformă cu propria sa jurisprudență, în special prin faptul că impune biroului național al asigurătorilor din statul membru vizat sarcina probei referitoare la legătura de cauzalitate dintre comportamentul persoanei implicate în accident și prejudiciul produs.
27 Cu toate acestea, Biroul B ar susține că Regulamentul general reglementează nu numai raporturile dintre birourile asigurătorilor în sine, ci și raporturile dintre acestea și terți. Prin urmare, din moment ce Biroul B a rambursat Biroului A, conform acestui regulament, sumele plătite de acesta din urmă, pârâții din litigiul principal ar fi obligați să îi ramburseze aceste sume. În aceste condiții, acestora le‑ar reveni sarcina probei, în special în ceea ce privește lipsa legăturii de cauzalitate menționate. Aceasta nu ar afecta dreptul la apărare al pârâților din litigiul principal, dat fiind că aceștia ar fi putut să intervină și să își apere respectivul drept în litigiile care au avut loc, în speță, în Germania.
28 Instanța de trimitere exprimă îndoieli privind temeinicia acestei argumentații și arată, mai întâi, că Biroului A nu i‑a revenit, în speță, nicio obligație de a informa pârâții din litigiul principal cu privire la procedura de soluționare a cererii de despăgubire. Astfel, nici Directiva 2009/103, nici Regulamentul general nu ar prevedea în mod explicit un asemenea mecanism de informare sau modalitățile sale.
29 Apoi, domnul Dockevičius ar fi contestat în permanență angajarea răspunderii sale ca urmare a accidentului, iar informațiile care figurează în dosar nu ar permite să se concluzioneze contrariul. În sfârșit, despăgubirea domnului Floros ar fi avut loc în temeiul unui acord amiabil la care nu a participat domnul Dockevičius și care nu stabilește nicio răspundere civilă a acestuia din urmă.
30 Instanța de trimitere ridică astfel problema dacă, în asemenea împrejurări, domnul Dockevičius poate fi considerat responsabil pentru cheltuielile efectuate de Biroul B.
31 În aceste condiții, Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă a Lituaniei) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 2, articolul 10 alineatele (1) și (4) și articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2009/103, articolul 3 alineatul (4), articolul 5 alineatele (1) și (4), articolul 6 alineatul (1) și articolul 10 din Regulamentul general, precum și articolul 47 din [cartă] (împreună sau separat, dar fără limitare la aceste dispoziții) trebuie să fie înțelese și interpretate în sensul că, în cazul în care:
– un birou național al asigurătorilor (Biroul A) plătește despăgubiri părții vătămate printr‑un accident de circulație produs în statul membru în care se află sediul biroului respectiv întrucât cetățeanul unui alt stat membru care a fost responsabil pentru acest prejudiciu nu avea asigurare de răspundere civilă;
– în urma plății despăgubirilor în cauză, Biroul A se subrogă în drepturile părții vătămate și solicită rambursarea cheltuielilor suportate pentru soluționarea cererii de despăgubiri de la biroul național al asigurătorilor din țara de origine a persoanei responsabile (Biroul B);
– Biroul B, fără a efectua o anchetă proprie și fără a solicita informații suplimentare, dă curs cererii de rambursare formulate de Biroul A și
– Biroul B introduce o acțiune în justiție împotriva pârâților (persoana responsabilă și proprietarul vehiculului) solicitând rambursarea cheltuielilor pe care le‑a suportat,
reclamantul din această acțiune în justiție (Biroul B) își poate întemeia cererea formulată împotriva pârâților (persoana responsabilă și proprietarul vehiculului) numai pe plata cheltuielilor efectuată către Biroul A și el (reclamantul) nu este obligat să demonstreze că au fost îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului (persoanei responsabile) (culpa, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și prejudiciul) și că dreptul străin a fost corect aplicat la despăgubirea părții vătămate?
2) Articolul 24 alineatul (1) al cincilea paragraf litera (c) din Directiva 2009/103 și articolul 3 alineatele (1) și (4) din Regulamentul general (împreună sau separat, dar fără limitare la aceste dispoziții) trebuie să fie înțelese și interpretate în sensul că Biroul A este obligat ca, înainte de a lua o decizie finală privind repararea prejudiciului suferit de partea vătămată, să informeze în mod clar și inteligibil (inclusiv în ceea ce privește limba în care sunt comunicate informațiile) persoana responsabilă și proprietarul vehiculului (dacă nu este aceeași persoană) despre inițierea procedurii de soluționare a cererii de despăgubiri și despre desfășurarea acesteia și să le acorde suficient timp pentru a formula observații sau obiecțiuni legate de viitoarea decizie de reparare a prejudiciului și/sau valoarea despăgubirii respective?
3) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare [altfel spus, în cazul în care pârâții (persoana responsabilă și proprietarul vehiculului) pot solicita reclamantului (Biroul B) să prezinte probe sau pot invoca împotriva acestuia orice obiecțiuni care privesc printre altele împrejurările accidentului de circulație, aplicarea normelor în materia răspunderii civile a persoanei responsabile, valoarea prejudiciului și modul de calcul al acesteia], articolul 2, articolul 10 alineatul (1) și articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2009/103, precum și articolul 3 alineatul (4) al doilea paragraf din Regulamentul general (împreună sau separat, dar fără limitare la dispozițiile menționate anterior) trebuie să fie înțelese și interpretate în sensul că, indiferent dacă, înainte de adoptarea deciziei finale, Biroul B nu a solicitat Biroului A să furnizeze informații despre interpretarea legislației aplicabile în țara în care s‑a produs accidentul rutier și despre soluționarea cererii de despăgubire, Biroul A trebuie în orice caz să furnizeze aceste informații Biroului B dacă acesta din urmă le solicită ulterior, împreună cu orice alte informații necesare Biroului B pentru a demonstra că creanța [subrogatorie] împotriva pârâților (persoana responsabilă și proprietarul vehiculului) este justificată?
4) În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare (altfel spus, în cazul în care Biroul A este obligat să informeze persoana responsabilă și proprietarul vehiculului despre procedura de soluționare a cererii de despăgubire și să le ofere posibilitatea de a formula obiecțiuni privind răspunderea sau valoarea prejudiciului), care sunt consecințele care decurg din nerespectarea de către Biroul A a obligației sale de a furniza informații pentru:
a) obligația Biroului B de a da curs cererii de rambursare prezentate de Biroul A;
b) obligația persoanei responsabile și a proprietarului vehiculului de a rambursa cheltuielile suportate de Biroul B?
5) Articolul 5 alineatul 1 și articolul 10 din Regulamentul general trebuie să fie înțelese și interpretate în sensul că este necesar ca, în împrejurările prezentei cauze și mai ales ținând seama de cele enumerate în continuare, să se considere că suma plătită ca despăgubire de către Biroul A părții vătămate implică un risc de nerambursare asumat de acest birou și care nu dă dreptul la despăgubire (cu excepția cazului în care riscul respectiv este asumat de Biroul B), iar nu că ea constituie o obligație pecuniară care revine celeilalte persoane implicate în accidentul de circulație,:
– organismul de despăgubire (Biroul A) a respins inițial cererea de despăgubire formulată de partea vătămată;
– pentru acest motiv, partea vătămată a introdus o acțiune în justiție prin care a solicitat despăgubiri;
– această acțiune introdusă împotriva Biroului A a fost respinsă de instanțele inferioare ca fiind nefondată și nesusținută de probe;
– partea vătămată și Biroul A au ajuns la un acord amiabil numai în fața unei instanțe superioare, pentru că aceasta din urmă a indicat că, dacă părțile refuză încheierea unui acord amiabil, cauza urmează să fie trimisă spre rejudecare;
– Biroul A și‑a întemeiat decizia de a încheia un acord amiabil în esență pe dorința de a se evita astfel cheltuielile suplimentare cauzate de prelungirea litigiului;
– în prezenta procedură, nicio instanță nu a constatat răspunderea (culpa) pârâtului implicat în accidentul de circulație?”
Procedura în fața Curții
32 Prin scrisoarea din 25 iulie 2016, Curtea a transmis instanței de trimitere Hotărârea din 6 octombrie 1987, Demouche și alții (152/83, EU:C:1987:421), în versiunile în limbile germană, engleză și franceză, întrucât această hotărâre nu a fost tradusă în limba lituaniană, însoțită de întrebarea dacă, ținând seama de punctele 17-21 din hotărârea menționată, dorește sau nu dorește să își mențină cererea de decizie preliminară.
33 Prin scrisoarea din 20 septembrie 2016, instanța de trimitere a arătat că intenționează să își mențină cererea.
Cu privire la întrebările preliminare
34 Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (4), articolul 5 alineatele (1) și (4), articolul 6 alineatul (1) și articolul 10 din Regulamentul general, articolul 2, articolul 10 alineatele (1) și (4), precum și articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2009/103 și/sau articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun, în speță, consecințelor care rezultă din jurisprudența sa potrivit căreia în esență revine Biroului B, în scopul exercitării acțiunii subrogatorii, sarcina probei referitoare la ansamblul elementelor care stabilesc răspunderea civilă a pârâților din litigiul principal pentru accidentul produs la 20 iulie 2006.
35 În primul rând, având în vedere că instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze Regulamentul general, trebuie amintit că, potrivit articolului 267 TFUE, Curtea este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor, precum și cu privire la validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.
36 Or, Curtea a avut deja ocazia să constate, cu privire la acte de aceeași natură care au precedat regulamentul menționat, că acestea nu pot fi considerate acte adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1987, Demouche și alții, 152/83, EU:C:1987:421, punctul 19, precum și Hotărârea din 12 noiembrie 1992, Fournier, C‑73/89, EU:C:1992:431, punctele 22 și 23).
37 Astfel, Curtea a arătat că aceste acte au fost elaborate și au fost încheiate de organisme de drept privat fără ca vreo instituție sau organ al Uniunii să fi participat la încheierea lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1987, Demouche și alții, 152/83, EU:C:1987:421, punctele 18 și 19).
38 În plus, Curtea a înlăturat ca lipsite de relevanță în privința naturii actelor menționate împrejurările potrivit cărora, în primul rând, încheierea lor fusese prevăzută ca o condiție a intrării în vigoare a Directivei 72/166, în al doilea rând, durata aplicabilității acestei directive fusese condiționată de durata de aplicare a actelor în cauză, în al treilea rând, Comisia constatase de fiecare dată, prin intermediul unei recomandări și al unor decizii succesive, conformitatea acestor acte cu cerințele directivei menționate și, în al patrulea rând, actele menționate fuseseră anexate la deciziile Comisiei și fuseseră publicate împreună cu acestea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1987, Demouche și alții, 152/83, EU:C:1987:421, punctele 19 și 20).
39 Or, trebuie să se constate că aceleași considerații sunt valabile pentru Regulamentul general, care a fost elaborat și a fost încheiat de organisme de drept privat fără ca vreo instituție, vreun organ, vreun oficiu sau vreo agenție a Uniunii să fi participat la încheierea sa.
40 În consecință, Curtea nu este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la partea din întrebările adresate de instanța de trimitere care vizează interpretarea Regulamentului general.
41 În al doilea rând, întrucât instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze dispoziții ale Directivei 2009/103, pe de o parte, trebuie să se constate că aceasta nu este aplicabilă ratione temporis în litigiul principal, având în vedere atât data sa de intrare în vigoare, cât și cea a accidentului aflat la originea litigiului menționat.
42 Pe de altă parte, întrucât domul Floros a sesizat cu cererea sa Biroul A, iar acest birou nu este, în Germania, organismul competent în sensul articolului 1 alineatele (4) și (7) din Directiva 84/5, ci biroul competent din sistemul cărții verzi, este evident că litigiul principal intră sub incidența sistemului menționat, iar nu a celui instituit în special prin Directivele 72/166, 84/5 și 2000/26.
43 În plus, întrucât articolul 6 din Directiva 2000/26 nu vizează, conform articolului 1 alineatul (1) primul paragraf din această directivă, decât procedura de indemnizare a părților vătămate cu reședința într‑un stat membru diferit de cel al producerii accidentului în cauză, iar cel aflat la originea litigiului principal s‑a produs în statul membru de rezidență al domnului Floros, această dispoziție nu poate, în orice caz, să se aplice în litigiul principal. Situația este aceeași în ceea ce privește articolul 2 din Directiva 72/166, care nu are altă legătură cu acest litigiu decât faptul că face trimitere la Regulamentul general, pentru interpretarea căruia Curtea nu este competentă.
44 În al treilea rând, în aceste condiții, litigiul principal nu evidențiază nicio punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, astfel încât nici articolul 47 din aceasta nu se poate aplica în litigiul principal.
45 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate:
– Curtea nu este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la partea dintre întrebările adresate de instanța de trimitere care vizează interpretarea Regulamentului general.
– Întrucât Directiva 2009/103 nu este aplicabilă ratione temporis în litigiul principal,
– Directivele 72/166, 84/5 și 2000/26 nu sunt aplicabile ratione materiae în acest litigiu și, prin urmare,
– nici articolul 47 din cartă, în lipsa punerii în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din aceasta, nu este aplicabil în litigiul respectiv,
directivele menționate și articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că nu se opun, în speță, consecințelor care rezultă din jurisprudența instanței de trimitere potrivit căreia revine Biroului B, în scopul exercitării acțiunii subrogatorii, sarcina probei referitoare la ansamblul elementelor care stabilesc răspunderea civilă a pârâților din litigiul principal pentru accidentul produs la 20 iulie 2006.
Cu privire la cheltuielile de judecată
46 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Curtea nu este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la partea dintre întrebările adresate de instanța de trimitere care vizează interpretarea Regulamentului general al Consiliului birourilor, adoptat printr‑un acord încheiat la 30 mai 2002 între Birourile naționale ale asigurătorilor din statele membre ale Spațiului Economic European și din alte state asociate și care figurează în anexa la Decizia 2003/564/CE a Comisiei din 28 iulie 2003 privind aplicarea Directivei 72/166/CEE a Consiliului privind controlul asigurării de răspundere civilă auto.
– Întrucât Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi nu este aplicabilă ratione temporis în litigiul principal,
– Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005, Directiva 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14, și Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto și de modificare a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE ale Consiliului nu sunt aplicabile ratione materiae în acest litigiu și, prin urmare,
– nici articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în lipsa punerii în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din aceasta, nu este aplicabil în litigiul respectiv,
directivele menționate și articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că nu se opun, în speță, consecințelor care rezultă din jurisprudența instanței de trimitere potrivit căreia revine Lietuvos Respublikos transporto priemonių draudikų biuras (Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din Republica Lituania), în scopul exercitării acțiunii subrogatorii, sarcina probei referitoare la ansamblul elementelor care stabilesc răspunderea civilă a pârâților din litigiul principal pentru accidentul produs la 20 iulie 2006.
Semnături