ORDONANȚA CURȚII (Camera întâi)
10 aprilie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Cooperare judiciară în materie civilă – Competență în materia răspunderii părintești – Încredințarea copilului – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Articolele 8, 10 și 13 – Noțiunea «reședință obișnuită» a copilului – Hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță a unui alt stat membru cu privire la locul de reședință a copilului – Deplasare sau reținere ilicită – Competență în caz de răpire a copilului”
În cauza C‑85/18 PPU,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Judecătoria Oradea (România), prin decizia din 4 octombrie 2017, primită de Curte la 8 februarie 2018, în procedura
CV
împotriva
DU,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, președinte de cameră, și domnii C. G. Fernlund, A. Arabadjiev, S. Rodin (raportor) și E. Regan, judecători,
avocat general: domnul P. Mengozzi,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere cererea președintelui Curții din 20 februarie 2018, conform articolului 107 din Regulamentul de procedură al Curții, de examinare a necesității judecării prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii de urgență,
având în vedere Decizia Camerei întâi din 28 februarie 2018 de judecare a trimiterii menționate potrivit respectivei proceduri,
dă prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între CV și DU, părinții unui copil minor, în legătură cu stabilirea locului reședinței acestuia din urmă și a unei pensii de întreținere pentru acesta.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
3 Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, încheiată la Haga la 25 octombrie 1980 (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”) are ca obiective, după cum reiese din preambulul său, în special să protejeze copilul, pe plan internațional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite și să întocmească proceduri în vederea garantării imediatei înapoieri a copilului în statul reședinței sale obișnuite. Această convenție a fost ratificată de toate statele membre ale Uniunii Europene.
4 Potrivit articolului 3 din această convenție:
„Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându‑se separat sau împreună, ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la litera a), poate rezulta, între altele, dintr‑o atribuire de plin drept, dintr‑o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr‑un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.”
Dreptul Uniunii
Regulamentul nr. 2201/2003
5 Considerentele (12) și (17) ale Regulamentului nr. 2201/2003 enunță următoarele:
„(12) Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.
[…]
(17) În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere, iar, în acest scop, [Convenția de la Haga din 1980] ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispozițiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11. […]”
6 Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede:
„(1) Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:
(a) divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei;
(b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.
(2) Materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special:
(a) încredințarea și dreptul de vizită;
[…]
(3) Prezentul regulament nu se aplică:
[…]
(e) obligației de întreținere;
[…]”
7 Articolul 2 din regulamentul menționat, intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentului regulament:
[…]
7. «răspundere părintească» înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită;
8. «titular al răspunderii părintești» înseamnă orice persoană care exercită răspunderea părintească față de un copil;
9. «încredințare» înseamnă drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință;
[…]
11. «deplasare sau reținere ilicită a unui copil» înseamnă deplasarea sau reținerea unui copil în cazul în care:
(a) a avut loc o încălcare adusă încredințării dobândite printr‑o hotărâre judecătorească, printr‑un act cu putere de lege sau printr‑un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale
și
(b) sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reținerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente. Încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.”
8 Potrivit articolului 8 din același regulament, intitulat „Competență de fond”:
„(1) Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
(2) Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.”
9 Articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului”, prevede:
„În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într‑un alt stat membru și până când
(a) orice persoană, instituție sau alt organism căreia/căruia i‑a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuia
sau
(b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce persoana, instituția sau orice alt organism căreia/căruia i s‑a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, până când copilul s‑a integrat în noul său mediu și până când a fost îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:
(i) în termen de un an de când cel căruia i s‑a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s‑a depus nicio cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut;
(ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s‑a încredințat copilul și nu s‑a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);
(iii) o cauză soluționată de o instanță judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);
(iv) o hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunțată de instanța judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite.”
10 Articolul 11 din acest regulament, intitulat „Înapoierea copilului”, prevede:
„(1) În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza [Convenției de la Haga din 1980] în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).
[…]
(3) O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.
Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța judecătorească pronunță hotărârea, cu excepția cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor împrejurări excepționale, în cel mult șase săptămâni de la sesizarea sa.
[…]”
11 Articolul 13 din regulamentul menționat, intitulat „Competență bazată pe prezența copilului”, prevede la alineatul (1) următoarele:
„Atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită și competența nu poate fi stabilită pe baza articolului 12, instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.”
Regulamentul (CE) nr. 4/2009
12 Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere (JO 2009, L 7, p. 1) se aplică, potrivit textului articolului 1 alineatul (1) din acesta, „obligațiilor de întreținere care decurg dintr‑o relație de familie, rudenie, căsătorie sau alianță”.
13 Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Dispoziții generale”, are următorul cuprins:
„Are competența de a hotărî în materie de obligații de întreținere în statele membre:
[…]
(d) instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într‑o acțiune privind răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență se întemeiază numai pe cetățenia uneia dintre părți.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
14 Din decizia de trimitere reiese că CV și DU, resortisanți români, formau un cuplu necăsătorit și locuiau împreună în Portugalia. Aceștia au un copil care s‑a născut la 29 octombrie 2010 în acest stat membru. Fiul lor are cetățenia portugheză.
15 În luna iulie a anului 2015, părinții s‑au despărțit. Mama, DU, a părăsit domiciliul comun. Copilul lor a rămas să locuiască cu tatăl său, CV.
16 În urma acestei despărțiri, părinții au exercitat, în conformitate cu dreptul portughez, în comun autoritatea părintească, care include printre altele dreptul de a decide locul de reședință a copilului.
17 La 11 aprilie 2016, mama a formulat o cerere în fața unei instanțe judecătorești portugheze în vederea obținerii încredințării copilului său.
18 La 25 aprilie 2016, tatăl a părăsit Portugalia pentru a merge în România, luându‑l și pe fiul său, fără acordul mamei.
19 Prin decizia provizorie din 15 iulie 2016, instanța judecătorească portugheză sesizată a admis cererea mamei și i‑a încredințat copilul.
20 La 4 aprilie 2017, mama a sesizat instanțele judecătorești române competente pentru a obține înapoierea copilului său în temeiul Convenției de la Haga din 1980. Tribunalul București (România) a trebuit să soluționeze, prin urmare, o procedură referitoare la o răpire internațională de copii.
21 Ulterior, printr‑o sentință civilă, această instanță a dispus înapoierea copilului în cauză în Portugalia, pentru motivul că acest stat trebuia considerat statul membru al reședinței obișnuite a acestuia. Această sentință a fost confirmată printr‑o decizie a Curții de Apel București (România) din 16 august 2017, care a considerat astfel că România nu putea fi considerată statul de reședință a copilului, având în vedere caracterul ilicit al deplasării acestuia din Portugalia în România.
22 În pofida acestei proceduri, tatăl a introdus, la 21 aprilie 2017, o acțiune la Judecătoria Oradea (România), instanța de trimitere, solicitând ca această instanță să stabilească locul de reședință a copilului în cauză la domiciliul său situat în România și ca mama acestui copil să fie obligată la plata unei pensii de întreținere, precum și a cheltuielilor de judecată.
23 În această privință, CV arată printre altele că, de când DU a părăsit domiciliul comun, ea a vizitat doar sporadic copilul lor și nu a contribuit nici la creșterea, nici la educarea acestuia. Situația ar fi aceeași în prezent, DU neavând, potrivit acestuia, decât un contact telefonic pe lună cu copilul lor.
24 În apărare, DU solicită respingerea acțiunii și ridică, în temeiul articolului 132 din Codul de procedură civilă român, excepția necompetenței instanței de trimitere invocând articolul 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 și faptul că instanțele judecătorești competente române, sesizate cu o procedură privind o răpire de copii, au statuat, prin hotărârile menționate mai sus, că domiciliul legal al copilului lor era în Portugalia.
25 În urma invocării acestei excepții de necompetență, tatăl a solicitat instanței de trimitere să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară referitoare la interpretarea noțiunii „reședința obișnuită” a copilului, astfel cum figurează aceasta în esență la articolul 8 din Regulamentul nr. 2201/2003.
26 Instanța de trimitere arată că trebuie să examineze în primul rând excepția de necompetență invocată de mama copilului în cauză și că, pentru a soluționa această excepție, va trebui să recurgă la noțiunea „reședință obișnuită” menționată.
27 În această privință, instanța de trimitere arată că, deși la data la care ea a fost sesizată cu litigiul principal copilul în cauză avea reședința obișnuită la tatăl său, în Oradea, România, instanțele judecătorești române competente constataseră, prin hotărârile menționate mai sus la punctul 21 din prezenta ordonanță, că deplasarea acestui copil din Portugalia în România era ilicită și că locul reședinței obișnuite a acestuia era situat în Portugalia.
28 În aceste condiții, Judecătoria Oradea a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Noțiunea de reședință obișnuită a copilului, în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, trebuie să fie interpretată în sensul că această reședință obișnuită corespunde locului în legătură cu care copilul exprimă o anumită integrare într‑un mediu social și familial, indiferent dacă există o hotărâre judecătorească pronunțată pe teritoriul unui alt stat membru, după mutarea copilului cu tatăl lui pe teritoriul statului unde minorul s‑a integrat în acest mediu social și familial? Sau, în acest caz, devin incidente dispozițiile articolului 13 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, care stabilesc competența bazată pe prezența copilului?
2) Prezintă relevanță în stabilirea reședinței obișnuite, în acest caz, faptul că minorul are cetățenia statului membru în care s‑a stabilit cu tatăl lui, iar părinții au numai cetățenia română?”
Cu privire la procedura de urgență
29 Prin memorandumul din 20 februarie 2018, președintele Curții, în aplicarea articolului 107 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții, a solicitat camerei desemnate în acest scop, și anume Camera întâi, să examineze necesitatea judecării prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii de urgență.
30 În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, Curtea recunoaște urgența de a se pronunța în situațiile de deplasare a copilului, în special atunci când separarea unui copil și a unui părinte riscă să deterioreze relațiile dintre aceștia sau să dăuneze acestor relații, prezente sau viitoare, și să provoace o daună ireparabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, Aguirre Zarraga, C‑491/10 PPU, EU:C:2010:828, punctul 39).
31 Din decizia de trimitere reiese că copilul în cauză, în vârstă de șapte ani, locuiește, de aproape doi ani, cu tatăl său în România și este separat de mama sa care locuiește în Portugalia. Instanța de trimitere amintește în această privință că instanțele judecătorești competente române, sesizate cu o procedură referitoare la o răpire internațională de copii în sensul Convenției de la Haga din 1980, au constatat, printr‑o hotărâre devenită definitivă, caracterul ilicit al deplasării acestui copil din Portugalia în România. Ea precizează de asemenea că CV susține în fața sa că DU nu menține decât un contact telefonic pe lună cu copilul lor.
32 În aceste împrejurări și având în vedere faptul că vârsta copilului în cauză este o vârstă sensibilă pentru dezvoltarea sa, prelungirea situației actuale ar putea să dăuneze serios, chiar iremediabil, relației pe care acest copil minor o are cu mama sa. Pe de altă parte, întrucât integrarea socială și familială a copilului în cauză este, potrivit constatărilor instanței de trimitere, deja destul de avansată în statul membru al reședinței sale actuale, prelungirea acestei situații ar fi susceptibilă să compromită și mai mult integrarea acestuia în mediul său familial și social în cazul unei eventuale înapoieri în Portugalia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, Aguirre Zarraga, C‑491/10 PPU, EU:C:2010:828, punctul 40).
33 În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 28 februarie 2018, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să judece prezenta trimitere preliminară potrivit procedurii preliminare de urgență.
Cu privire la întrebările preliminare
34 În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s‑a pronunțat deja, atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
35 Se impune aplicarea acestei dispoziții în cadrul prezentei trimiteri preliminare.
36 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a formulat cererea sa preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă respectiva instanță s‑a referit sau nu s‑a referit la acestea în enunțul întrebărilor sale (a se vedea printre altele Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C‑492/14, EU:C:2016:732, punctul 43, și Hotărârea din 15 februarie 2017, W și V, C‑499/15, EU:C:2017:118, punctul 45).
37 În această privință, răspunsul Curții la întrebările adresate de instanța de trimitere trebuie să îi permită acesteia să se pronunțe asupra excepției de necompetență invocate de DU în fața sa în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 2201/2003, această excepție trebuind, potrivit acestei instanțe, să fie examinată înaintea celorlalte excepții și a fondului.
38 În acest context, este necesar să se constate că este vorba, în cauza principală, despre o deplasare ilicită a unui copil, în sensul articolului 3 primul paragraf din Convenția de la Haga din 1980 și al articolului 2 punctul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003.
39 Astfel cum rezultă din aceste dispoziții, caracterul ilicit al deplasării sau al reținerii unui copil, definit în termeni foarte asemănători în respectivele dispoziții, intervine atunci când deplasarea sau reținerea unui copil a avut loc cu încălcarea adusă încredințării dobândite printr‑o hotărâre judecătorească, printr‑un act cu putere de lege sau printr‑un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale (a se vedea Hotărârea din 8 iunie 2017, OL, C‑111/17 PPU, EU:C:2017:436, punctul 36).
40 În speță, copilul vizat în cauza principală a fost deplasat în România de către tatăl său fără acordul mamei, cu încălcarea autorității părintești a cărei exercitare a fost atribuită în comun părinților în temeiul legislației statului membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea acestei deplasări, și anume Republica Portugheză. De asemenea, nu se contestă faptul că instanțele judecătorești române, sesizate în aplicarea articolului 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 cu o cerere de adoptare a unei decizii în temeiul Convenției de la Haga din 1980 în vederea obținerii înapoierii acestui copil, au confirmat, printr‑o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat, caracterul ilicit al deplasării menționate și au dispus înapoierea în Portugalia a copilului menționat.
41 Rezultă că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, competența instanței unui stat membru în materia răspunderii părintești privind un copil care a fost deplasat ilicit nu trebuie determinată în raport cu norma generală de atribuire a competenței prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, menționată în întrebările preliminare, care are în vedere cazul unei deplasări licite într‑un alt stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, Mercredi, C‑497/10 PPU, EU:C:2010:829, punctul 42).
42 Astfel, conform articolului 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, norma generală de atribuire a competenței prevăzută la alineatul (1) al articolului menționat se aplică sub rezerva printre altele a dispozițiilor articolului 10 din acest regulament, care prevede o normă specială în cazul deplasării sau al reținerii ilicite a unui copil.
43 În plus, trebuie arătat că întrebările adresate de instanța de trimitere nu privesc decât interpretarea Regulamentului nr. 2201/2003, în timp ce, astfel cum reiese din decizia de trimitere, cauza principală privește nu numai răspunderea părintească, ci și obligația de întreținere, care este, în temeiul articolului 1 alineatul (3) litera (e) din acest regulament, exclusă din domeniul de aplicare al regulamentului menționat.
44 Conform jurisprudenței amintite la punctul 36 din prezenta ordonanță, se impune, în consecință, reformularea întrebărilor adresate, vizându‑se articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, referitor la competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului, și articolul 3 din Regulamentul nr. 4/2009, referitor la competența de a hotărî în materie de obligații de întreținere.
45 Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 și articolul 3 din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie interpretate în sensul că instanțele statului membru în care un copil minor a fost deplasat în mod ilicit de către unul dintre părinții săi sunt competente să se pronunțe asupra unei cereri formulate de acest părinte referitoare la încredințare și la obligațiile de întreținere cu privire la acest copil atunci când, în urma acestei deplasări, copilul prezintă un anumit grad de integrare socială și familială în acest stat membru, a cărui cetățenie este, în plus, deținută de cei doi părinți, în condițiile în care există însă o hotărâre judecătorească provizorie pronunțată de instanțele statului membru în care copilul locuia anterior deplasării menționate, prin care acest copil fusese încredințat celuilalt părinte, iar domiciliul acestui copil fusese stabilit la adresa acestui din urmă părinte, în statul în care copilul avea reședința obișnuită inițială, el deținând de asemenea cetățenia acestui stat.
46 În situațiile de deplasare ilicită a copiilor, articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 acordă, în general, competența în materia răspunderii părintești instanțelor judecătorești din statul membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale. Această competență este în principiu păstrată și nu este transferată decât dacă copilul a dobândit o reședință obișnuită într‑un alt stat membru și dacă, în plus, una dintre condițiile alternative prevăzute la articolul 10 este de asemenea îndeplinită (Hotărârea din 1 iulie 2010, Povse, C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400, punctul 41).
47 În cauza principală, este cert că copilul respectiv avea reședința obișnuită în Portugalia imediat înaintea deplasării sale ilicite în România.
48 În ceea ce privește incidența unei hotărâri judecătorești provizorii prin care se dispune încredințarea unui copil, precum cea pronunțată de instanțele judecătorești portugheze în cauza principală, prin care domiciliul copilului în cauză ar fi fost stabilit la domiciliul mamei situat în Portugalia, trebuie amintit că articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede tocmai situația în care copilul dobândește o nouă reședință obișnuită în urma unei deplasări sau a unei rețineri ilicite (Hotărârea din 8 iunie 2017, OL, C‑111/17 PPU, EU:C:2017:436, punctul 55). Astfel cum s‑a arătat deja la punctul 39 din prezenta ordonanță, caracterul ilicit al deplasării sau al reținerii intervine printre altele atunci când aceasta a avut loc cu încălcarea încredințării dobândite printr‑o hotărâre judecătorească.
49 În consecință, existența unei astfel de hotărâri judecătorești provizorii nu poate fi determinantă pentru stabilirea „reședinței obișnuite” a copilului în cauză în sensul Regulamentului nr. 2201/2003, întrucât noțiunea „reședință obișnuită” reflectă în esență o chestiune de fapt (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2017, OL, C‑111/17 PPU, EU:C:2017:436, punctul 54).
50 De asemenea, chiar presupunând că, în cauza principală, copilul respectiv a dobândit o nouă reședință obișnuită în România, în sensul acestui regulament, trebuie să se constate că, astfel cum s‑a amintit la punctul 46 din prezenta ordonanță, această instanță nu se poate declara competentă, în aplicarea articolului 10 din regulamentul menționat, în locul instanțelor judecătorești ale statului membru în care acest copil avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale, decât dacă este îndeplinită și una dintre condițiile alternative prevăzute la acest articol 10 literele (a) și (b).
51 În această privință, Curtea a avut deja ocazia să statueze că Regulamentul nr. 2201/2003 urmărește să descurajeze răpirile de copii între statele membre și că răpirea ilicită a unui copil, precum cea în discuție în cauza principală, nu ar trebui, în principiu, să aibă drept consecință transferarea competenței instanțelor din statul membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sa către instanțele din statul membru în care copilul a fost dus, și aceasta chiar și în ipoteza în care, ca urmare a răpirii, copilul ar fi dobândit o reședință obișnuită în acesta. În consecință, Curtea a apreciat că condițiile prevăzute la articolul 10 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuiau interpretate în mod restrictiv (Hotărârea din 1 iulie 2010, Povse, C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400, punctele 43-45).
52 Or, în cauza principală, nu reiese nicidecum din dosarul prezentat Curții că este îndeplinită una dintre aceste condiții. Astfel, pe de o parte, având în vedere cererile introduse de mama copilului în fața instanțelor portugheze și române, nu poate fi vorba despre o consimțire la deplasarea sau la reținerea copilului de către persoana căreia îi fusese încredințat, în sensul articolului 10 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003. Pe de altă parte, având în vedere existența unei cereri de înapoiere, introdusă la mai puțin de un an de la deplasarea copilului în cauză, pe care instanțele judecătorești române au admis‑o și în condițiile în care nu pare ca vreo hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului să fi fost pronunțată de instanțele judecătorești portugheze, niciuna dintre condițiile prevăzute la articolul 10 litera (b) din acest regulament nu poate fi considerată îndeplinită.
53 În consecință, trebuie să se considere că, într‑o situație precum cea din litigiul principal, instanțele judecătorești ale statului membru în care copilul în cauză avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale ilicite sunt, conform articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, competente să se pronunțe asupra unei cereri referitoare la încredințarea acestui copil.
54 În ceea ce privește competența instanței de trimitere de a se pronunța asupra unei cereri de pensie de întreținere, trebuie amintit că articolul 3 litera (d) din Regulamentul nr. 4/2009 prevede că poate avea competența de a hotărî în materie de obligații de întreținere în statele membre instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într‑o acțiune privind răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență se întemeiază numai pe cetățenia uneia dintre părți. Potrivit acestei dispoziții, instanța competentă în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 va fi, în principiu, competentă în egală măsură pentru a se pronunța asupra unei cereri cu privire la obligația de întreținere care este accesorie acțiunii privind răspunderea părintească cu care ar fi sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 2014, L, C‑656/13, EU:C:2014:2364, punctul 35, și Ordonanța din 16 ianuarie 2018, PM, C‑604/17, nepublicată, EU:C:2018:10, punctul 32).
55 Astfel, în măsura în care, după cum rezultă din cuprinsul punctului 53 din prezenta ordonanță, instanțele judecătorești române nu sunt competente, în aplicarea articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, să se pronunțe asupra unei cereri referitoare la răspunderea părintească privind copilul în discuție în litigiul principal, ele nu dispun nici de competența de a se pronunța cu privire la cererea referitoare la pensia de întreținere în temeiul articolului 3 litera (d) din Regulamentul nr. 4/2009. În plus, din elementele dosarului de care dispune Curtea nu reiese că aceste instanțe vor putea fi totuși competente să se pronunțe în materie de obligații de întreținere pe un alt temei potrivit Regulamentului nr. 4/2009.
56 În consecință, având în vedere elementele dosarului de care dispune Curtea, instanța de trimitere nu este competentă să se pronunțe nici asupra cererii referitoare la încredințare, nici asupra pensiei de întreținere în privința copilului lui CV și al lui DU, această competență revenind instanțelor judecătorești portugheze.
57 Ținând seama de tot ceea ce precedă, se impune să se răspundă la întrebările adresate că articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 și articolul 3 din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie interpretate în sensul că, într‑o cauză precum cauza principală, în care un copil care avea reședința obișnuită într‑un stat membru a fost deplasat în mod ilicit de către unul dintre părinții săi în alt stat membru, instanțele judecătorești din acest alt stat membru nu sunt competente să se pronunțe cu privire la o cerere referitoare la încredințare sau la stabilirea unei pensii de întreținere în privința copilului menționat, în absența oricărui element care să indice că celălalt părinte ar fi consimțit la deplasarea sa ori nu ar fi prezentat o cerere de înapoiere a acestuia.
Cu privire la cheltuielile de judecată
58 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 și articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere trebuie interpretate în sensul că, într‑o cauză precum cauza principală, în care un copil care avea reședința obișnuită într‑un stat membru a fost deplasat în mod ilicit de către unul dintre părinții săi în alt stat membru, instanțele judecătorești din acest alt stat membru nu sunt competente să se pronunțe cu privire la o cerere referitoare la încredințare sau la stabilirea unei pensii de întreținere în privința copilului menționat, în absența oricărui element care să indice că celălalt părinte ar fi consimțit la deplasarea sa ori nu ar fi prezentat o cerere de înapoiere a acestuia.
Luxemburg, 10 aprilie 2018.
Grefierul | | Președintele Camerei întâi |
A. Calot Escobar | | R. Silva de Lapuerta |