Language of document : ECLI:EU:T:2011:288

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

16 iunie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața serviciilor de mutări internaționale în Belgia – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Stabilirea prețurilor – Împărțirea pieței – Manipularea cererilor de ofertă – Încălcare unică și continuă – Sarcina probei”

În cauza T‑210/08,

Verhuizingen Coppens NV, cu sediul în Bierbeek (Belgia), reprezentată de J. Stuyck și de I. Buelens, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de domnii A. Bouquet și S. Noë, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C(2008) 926 final a Comisiei din 11 martie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38.543 – Servicii de mutări internaționale), precum și, cu titlu subsidiar, o cerere de anulare sau de reducere a amenzii aplicate reclamantei,

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din domnii S. Papasavvas, îndeplinind funcția de președinte, N. Wahl și A. Dittrich (raportor), judecători,

grefier: domnul J. Plingers, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 mai 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

 Obiectul litigiului

1        Conform Deciziei C(2008) 926 final a Comisiei din 11 martie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38.543 – Servicii de mutări internaționale) (denumită în continuare „decizia”), al cărei rezumat este publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 11 august 2009 (JO C 188, p. 16), reclamanta, Verhuizingen Coppens NV, a participat la o înțelegere pe piața serviciilor de mutări internaționale din Belgia având ca obiect stabilirea, în mod direct și indirect, a prețurilor, împărțirea pieței și manipularea procedurii de depunere a ofertelor. Comisia Comunităților Europene menționează că înțelegerea a funcționat pentru o perioadă de aproape 19 ani (din octombrie 1984 până în septembrie 2003). Membrii acesteia ar fi stabilit prețurile, ar fi prezentat devize false (numite „devize de complezență”, denumite în continuare „DDC”) clienților și s‑ar fi despăgubit reciproc pentru ofertele respinse prin intermediul unui sistem de compensații financiare (denumite în continuare „comisioane”).

 Reclamanta

2        Predecesorul reclamantei a fost înființat în urmă cu 30 de ani de domnul Coppens. Această societate a făcut obiectul unui aport în natură la capitalul societății Verhuizingen Coppens (denumită în continuare „Coppens”) cu ocazia constituirii acesteia în luna mai 1998. Conform deciziei, domnul Coppens adoptă toate deciziile care privesc societatea. Anterior lunii mai 1998, el îndeplinea această sarcină în calitate de proprietar unic, iar începând cu luna mai 1998, domnul Coppens îndeplinește această sarcină în calitate de administrator delegat. În cursul exercițiului financiar încheiat la 31 decembrie 2006, Coppens a realizat o cifră de afaceri consolidată la nivel mondial în valoare de 1 046 318 euro.

 Procedura administrativă

3        Potrivit deciziei, Comisia a deschis procedura din proprie inițiativă, întrucât dispunea de informații care indicau că o serie de societăți belgiene care își desfășoară activitatea în sectorul mutărilor internaționale participau la acorduri susceptibile să intre sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 CE.

4        Astfel, în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), în luna septembrie 2003, au fost efectuate verificări la sediile Allied Arthur Pierre NV, Interdean NV, Transworld International NV și Ziegler SA. În urma acestor verificări, Allied Arthur Pierre a introdus o cerere prin care a solicitat imunitate sau reducerea amenzii conform Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3). Allied Arthur Pierre a recunoscut participarea sa la acordurile privind comisioanele și DDC‑urile, a enumerat concurenții implicați, în special un concurent care nu a fost cunoscut anterior de serviciile Comisiei, și a prezentat documente care confirmă declarațiile sale orale.

5        În temeiul articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), au fost adresate mai multe solicitări scrise de informații întreprinderilor participante la acordurile anticoncurențiale, concurenților, precum și unei organizații profesionale. La 18 octombrie 2006, a fost adoptată comunicarea privind obiecțiunile şi a fost notificată mai multor societăți. Toți destinatarii au răspuns la aceasta. Reprezentanții lor, cu excepția celor ai societăților Amertranseuro International Holdings Ltd, Stichting Administratiekantoor Portielje, Team Relocations Ltd și Trans Euro Ltd, au invocat dreptul lor de acces la documentele conținute în dosarul Comisiei, care erau accesibile exclusiv în clădirile acesteia. Accesul le‑a fost acordat pentru perioada 6-29 noiembrie 2006. La 22 martie 2007 a avut loc audierea.

6        La 11 martie 2008, Comisia a adoptat decizia.

 Decizia

7        Comisia afirmă că destinatarii deciziei, printre care și reclamanta, au participat la o înțelegere în sectorul serviciilor de mutări internaționale în Belgia, unde li se angajează răspunderea pentru aceasta. Participanții la înțelegere ar fi stabilit prețuri, și‑ar fi împărțit clienții și ar fi manipulat depunerile de oferte cel puțin între 1984 şi 2003. În consecință, aceștia ar fi săvârșit o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE.

8        În opinia Comisiei, serviciile în cauză cuprind atât mutarea bunurilor aparținând persoanelor fizice, care sunt particulari sau angajați ai unei întreprinderi sau ai unei instituții publice, cât și mutarea bunurilor aparținând întreprinderilor sau instituțiilor publice. Aceste mutări se caracterizează prin faptul că Belgia constituie punctul lor de origine sau de destinație. Ținând seama de asemenea de faptul că toate societățile în cauză care furnizează servicii de mutări internaționale sunt situate în Belgia și că activitatea care face obiectul înțelegerii se desfășoară în Belgia, Comisia a considerat, așadar, că centrul geografic al înțelegerii se afla în Belgia.

9        Cifra de afaceri cumulată a participanților la înțelegere aferentă serviciilor de mutări internaționale în Belgia a fost estimată de Comisie la suma de 41 de milioane de euro pentru anul 2002. Având în vedere că aceasta a estimat dimensiunea sectorului la o valoare de aproximativ 83 de milioane de euro, cota de piață cumulată deținută de întreprinderile implicate a fost stabilită la aproximativ 50 %.

10      Comisia menționează că înțelegerea avea în vedere în special stabilirea și menținerea unor prețuri ridicate și împărțirea pieței în mod concomitent sau succesiv sub mai multe forme: acorduri privind prețurile, acorduri privind împărțirea pieței printr‑un sistem de devize false (DDC‑urile) și acorduri privind un sistem de compensații financiare pentru ofertele respinse sau pentru cazurile în care nu există ofertă (comisioanele).

11      Comisia consideră că, în perioada cuprinsă între anul 1984 și începutul anilor ’90, înțelegerea a funcționat în mod special în temeiul unor acorduri scrise de stabilire a prețurilor. În paralel, ar fi fost introduse comisioanele și DDC‑urile. Un comision ar fi un element ascuns în prețul final pe care consumatorul trebuia să îl plătească fără a primi o prestație echivalentă. Astfel, acesta ar reprezenta o sumă de bani pe care societatea furnizoare de servicii de mutări care a obținut contractul având ca obiect o mutare internațională o datora concurenților care nu obținuseră contractul, indiferent dacă aceștia din urmă ar fi prezentat, la rândul lor, o ofertă sau s‑ar fi abținut să facă acest lucru. Așadar, ar fi vorba despre un fel de compensație financiară în favoarea societăților furnizoare de servicii de mutări care nu obținuseră contractul. Membrii înțelegerii și‑ar fi facturat reciproc comisioanele pentru ofertele respinse sau în privința cărora aceștia s‑ar fi abținut, invocând servicii fictive, iar cuantumul acestor comisioane ar fi fost facturat clienților. Comisia afirmă că această practică trebuie considerată ca fiind o stabilire indirectă a prețului pentru serviciile de mutări internaționale în Belgia.

12      Membrii acestei înțelegeri ar fi cooperat de asemenea în vederea prezentării unor DDC‑uri, care i‑ar fi lăsat pe clienți, adică pe angajatorii care plăteau suma aferentă mutării, să creadă în mod eronat că puteau să aleagă conform unor criterii bazate pe concurență. Un DDC ar fi un deviz fictiv prezentat clientului sau persoanei care se muta de o societate furnizoare de servicii de mutări care nu avea intenția să realizeze mutarea. Prin prezentarea DDC‑ului, societatea furnizoare de servicii de mutări care dorea să obțină contractul (denumită în continuare „societatea solicitantă”) ar fi procedat astfel încât instituția sau întreprinderea să primească mai multe devize, fie direct, fie indirect, prin intermediul persoanei care intenționa să se mute. În acest scop, societatea solicitantă ar fi prezentat concurenților prețul, prima de asigurare și costurile de depozitare la valoarea cărora aceștia trebuiau să factureze serviciul. Acest preț, care era mai ridicat decât prețul propus de societatea solicitantă, ar fi fost ulterior indicat în DDC‑uri. În opinia Comisiei, dat fiind faptul că un angajator optează în mod normal pentru societatea furnizoare de servicii de mutări care oferă cel mai redus preț, societățile implicate în aceeași mutare internațională cunoșteau, în principiu, în avans care dintre respectivele societăți ar putea să obțină contractul pentru mutarea menționată.

13      În plus, Comisia subliniază că prețul cerut de societatea solicitantă putea fi mai ridicat decât ar fi fost altfel, întrucât celelalte societăți implicate în același serviciu de mutare ar fi prezentat DDC‑uri în care figura un preț indicat de societatea solicitantă. Cu titlu de exemplu, Comisia citează în considerentul (233) al deciziei un e‑mail intern din partea Allied Arthur Pierre din data de 11 iulie 1997 în care se indică următoarele: „[C]lientul a solicitat două [DDC‑uri], așadar, putem să cerem un preț ridicat.” Prin urmare, Comisia susține că prezentarea unor DDC‑uri clienților reprezenta o manipulare a procedurii de depunere a ofertelor, astfel încât prețurile indicate în toate ofertele ar fi fost în mod deliberat mai ridicate decât prețul oferit de societatea solicitantă și, în orice caz, mai ridicate decât prețurile care ar fi fost oferite într‑un mediu concurențial.

14      Comisia susține că aceste acorduri au fost stabilite până în anul 2003. În opinia sa, aceste activități complexe aveau același obiect, și anume stabilirea prețurilor, împărțirea pieței și denaturarea astfel a concurenței.

15      În concluzie, Comisia a adoptat dispozitivul deciziei, al cărui articol 1 are următorul cuprins:

„Întreprinderile următoare au încălcat dispozițiile articolului 81 alineatul (1) [CE] fixând, în mod direct și indirect, prețurile la serviciile de mutări internaționale din Belgia, împărțindu‑și între ele o parte a acestei piețe și manipulând procedura de depunere a ofertelor pe parcursul perioadelor indicate:

[…]

(i)      societatea [Coppens], de la 13 octombrie 1992 până la 29 iulie 2003;

[…]”

16      În consecință, la articolul 2 litera (k) din decizie, Comisia a aplicat reclamantei o amendă în valoare de 104 000 de euro.

17      În vederea calculării cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat, în cadrul deciziei, metodologia prezentată în Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „orientările din 2006”).

 Procedura și concluziile părților

18      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 iunie 2008, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

19      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a opta) a hotărât deschiderea procedurii orale. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 5 mai 2010.

20      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea, în ceea ce o privește, a articolului 1 din decizie;

–        anularea, în ceea ce o privește, a articolului 2 din decizie;

–        cu titlu subsidiar, reducerea substanțială a amenzii și stabilirea valorii acesteia la cel mult 10 % din cifra sa de afaceri pe piața serviciilor de mutări internaționale;

–        în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

21      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

22      Reclamanta invocă două motive principale și un motiv subsidiar prin care urmărește să obțină anularea sau reducerea amenzii.

23      Primul motiv se întemeiază pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE.

24      Acest motiv cuprinde trei aspecte. În primul rând, reclamanta contestă, invocând rolul său redus, constatarea conform căreia a participat la o înțelegere complexă. În al doilea rând, aceasta repune în discuție determinarea duratei participării sale la înțelegere. În al treilea rând, reclamanta critică faptul că Comisia nu a luat în considerare ponderea relativă a participării sale.

 Argumentele părților

25      În ceea ce privește primul aspect al motivului, reclamanta subliniază că singurul lucru care i se impută este stabilirea DDC‑ului. În considerentul (296) al deciziei, Comisia ar constata în mod expres că Coppens este singura întreprindere care nu ar fi participat la acordul privind comisioanele. Comisia nu ar fi demonstrat nici că reclamanta avea cunoștință despre acest acord. În consecință, concluzia la care a ajuns Comisia în considerentul (345) al deciziei, conform căreia reclamanta ar fi participat la totalitatea comportamentelor în cauză, ar fi inexactă. În plus, reclamanta susține că acordurile referitoare la DDC‑uri nu prezintă per se un obiect sau un efect care restrânge concurența. Astfel, reclamantei i‑ar fi imposibil să îi cunoască pe toți concurenții săi cărora clientul le‑ar putea solicita un deviz, astfel încât reclamanta nu ar fi în măsură să știe dacă putea factura prețuri mai ridicate. Prin urmare, mutarea ar fi fost efectuată în mod real de reclamantă în numai aproximativ 23 % dintre cazurile în care aceasta a solicitat DDC‑uri din partea altor membri ai înțelegerii.

26      În replică, pentru a repune în discuție aplicabilitatea articolului 81 CE, reclamanta invocă de asemenea Hotărârea Curții din 30 iunie 1966, LTM (56/65, Rec., p. 337), Hotărârea Curții din 9 iulie 1969, Völk (5/69, Rec., p. 295), și Hotărârea Curții din 28 februarie 1991, Delimitis (C‑234/89, Rec., p. I‑935).

27      Comisia susține că este lipsit de importanță faptul că concurența este denaturată prin intermediul DDC‑urilor sau prin comisioane, întrucât, în ambele cazuri, este vorba despre o denaturare a concurenței care determină în general o creștere a prețurilor pentru client. Acest lucru ar însemna că diversele forme ale înțelegerii ar putea fi considerate o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE. Comisia amintește că reclamanta nu neagă că avea cunoștință despre existența acordului privind comisioanele. Încălcarea constatată în speță nu face obiectul normei de minimis, întrucât participanții ar ocupa o poziție cumulată foarte importantă pe piața serviciilor de mutări internaționale.

 Aprecierea Tribunalului

28      În ceea ce privește primul aspect al motivului, este cert că participarea activă a reclamantei la înțelegere se limita la stabilirea unor DDC‑uri [a se vedea considerentele (173) și (296) ale deciziei]. Astfel, conform constatărilor Comisiei, Coppens este singura întreprindere care nu ar fi participat la acordul privind comisioanele.

29      Reclamanta contestă totuși că ar fi participat la o încălcare unică și continuă. În această privință, trebuie să se amintească faptul că, potrivit jurisprudenței, o întreprindere care a participat la o încălcare multiformă a normelor de concurență prin comportamente care îi sunt proprii, care intră în sfera de aplicare a noțiunilor de acord sau de practică concertată având un obiect anticoncurențial în înțelesul articolului 81 alineatul (1) CE și care au drept scop să contribuie la realizarea încălcării în ansamblul său, poate avea de asemenea răspunderea pentru comportamentele altor întreprinderi în cadrul aceleiași încălcări, pentru toată perioada participării sale la încălcarea respectivă, atunci când se dovedește că întreprinderea în cauză cunoaște comportamentele ilicite ale celorlalți participanți sau că poate să le prevadă în mod rezonabil și că este pregătită să accepte riscul care decurge din acestea (Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctele 87 și 203). Astfel, pentru ca unei întreprinderi să i se angajeze răspunderea pentru comiterea unei încălcări unice și continue, este necesară cunoașterea (dovedită sau prezumată) a comportamentelor ilicite ale celorlalți participanți la încălcare.

30      În plus, este necesar să se sublinieze că nu este suficientă doar identitatea de obiect dintre un acord la care a participat o întreprindere și o înțelegere globală pentru a‑i imputa acestei întreprinderi participarea la înțelegerea globală. Astfel, numai dacă întreprinderea, în cazul în care participă la acest acord, cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că, procedând astfel, se alătura unei înțelegeri globale, participarea sa la acordul respectiv poate constitui expresia aderării sale la această înțelegere globală (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, Sigma Tecnologie/Comisia, T‑28/99, Rec., p. II‑1845, punctul 45).

31      Or, se impune constatarea faptului că Comisia nu a demonstrat că, la momentul participării sale la acordul privind DDC‑urile, reclamanta avea cunoștință despre activitățile anticoncurențiale ale celorlalte întreprinderi referitoare la comisioane sau că aceasta putea să le prevadă în mod rezonabil. Astfel, Comisia recunoaște în mod expres că, în ceea ce privește cunoașterea de către reclamantă a comportamentelor ilicite ale celorlalți participanți, decizia nu se întemeiază pe probe specifice. Aceasta susține că reclamanta nu neagă că a avut cunoștință despre acordul privind comisioanele și că nu a indicat măsura în care fusese informată cu privire la comportamentul celorlalți participanți la încălcare. Cu toate acestea, reclamanta nu este nicidecum obligată să indice, din proprie inițiativă, în ce măsură era informată cu privire la comportamentul celorlalți participanți la încălcare, din moment ce sarcina probei incumbă Comisiei. Aceasta trebuie să facă, mai întâi, dovada unui fapt înainte ca reclamanta să îl poată contesta. De altfel, în cursul ședinței, la cererea Tribunalului, reclamanta a subliniat în mod expres că nu avea cunoștință despre aceste acorduri privind comisioanele. Prin urmare, Comisia nu a îndeplinit sarcina probei.

32      În aceste condiții, Comisia nu putea să considere că reclamanta participase la o încălcare unică și continuă.

33      În ceea ce privește consecințele care trebuie deduse din această concluzie, este necesar să se sublinieze că este lipsit de pertinență că în dispozitivul deciziei nu se face mențiune la caracterul unic și continuu al încălcării. Astfel, trebuie să se menționeze, în primul rând, că practica decizională a Comisiei nu este uniformă în această privință. În timp ce Comisia a constatat în mod expres, în dispozitivul anumitor decizii ale sale, caracterul unic și continuu al încălcării [a se vedea, de exemplu, articolul 1 din Decizia C(2006) 4180 a Comisiei din 20 septembrie 2006 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F‑1/38.121 – Fitinguri), al cărei rezumat este publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 27 octombrie 2007 (JO L 283, p. 63)], aceasta nu a procedat astfel în alte decizii precum decizia în cauză. Or, întinderea anulării nu poate depinde de alegerea Comisiei de a include sau de a nu include această constatare în dispozitivul deciziei.

34      În al doilea rând, trebuie amintit că dispozitivul unui act nu poate fi disociat de motivarea sa, astfel încât acesta trebuie interpretat, dacă este nevoie, ținând seama de motivele care au condus la adoptarea sa (a se vedea Ordonanța Tribunalului din 30 aprilie 2007, EnBW Energie Baden‑Württemberg/Comisia, T‑387/04, Rep., p. II‑1195, punctul 127 și jurisprudența citată). Deși este adevărat că numai dispozitivul unei decizii este susceptibil să producă efecte juridice, nu este mai puțin adevărat că aprecierile formulate în considerentele unei decizii pot fi supuse controlului de legalitate al instanței comunitare, în măsura în care, în calitate de considerente ale unui act cauzator de prejudiciu, constituie baza necesară pentru dispozitivul acestui act sau dacă aceste considerente sunt susceptibile să modifice în mod esențial ceea ce s‑a decis în dispozitivul actului în discuție (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 1 iulie 2009, KG Holding și alții/Comisia, T‑81/07-T‑83/07, Rep., p. II‑2411, punctul 46 și jurisprudența citată).

35      Or, din motivarea deciziei și în special din considerentele (307) și (345) ale acesteia rezultă în mod clar că Comisia apreciază că reclamanta este răspunzătoare pentru pretinsa sa participare la o încălcare unică și continuă. În plus, aspectul că, în pofida participării limitate a reclamantei, Comisia a reținut, în vederea luării în considerare a gravității încălcării la care a participat reclamanta, o rată de 17 % din valoarea vânzărilor sale, și anume rata unică aplicată tuturor întreprinderilor în cauză, nu poate fi explicat prin faptul că aceasta a considerat că reclamanta ar fi participat la o încălcare unică și continuă. În sfârșit, acest caracter al încălcării pare să fi influențat și aprecierea duratei participării la încălcare [a se vedea considerentul (380) al deciziei și Hotărârea Tribunalului de astăzi, Gosselin/Comisia, T‑208/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 167].

36      Prin urmare, în pofida faptului că participarea la sistemul reprezentat de DDC‑uri poate constitui per se o încălcare a articolului 81 CE care poate fi sancționată printr‑o amendă, trebuie să se anuleze articolul 1 litera (i) și articolul 2 litera (k) din decizie, astfel cum solicită reclamanta.

37      Ținând seama de considerațiile precedente, nu mai este necesară examinarea nici a celorlalte aspecte ale prezentului motiv, nici a celorlalte motive invocate de reclamantă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

38      Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 1 litera (i) și articolul 2 litera (k) din Decizia C(2008) 926 final a Comisiei din 11 martie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38.543 – Servicii de mutări internaționale).

2)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată.

Papasavvas

Wahl

Dittrich

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 iunie 2011.

Semnături


* Limba de procedură: olandeza.