CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JULIANE KOKOTT
prezentate la 24 mai 2012(1)
Cauza C‑441/11 P
Comisia Europeană
împotriva
Verhuizingen Coppens NV
„Recurs – Concurență – Înțelegeri – Articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 din Acordul privind SEE – Piața belgiană a serviciilor internaționale de relocare – Înțelegere globală constând în trei acorduri specifice – Încălcare unică și continuă – Nedovedirea faptului că un participant la înțelegere care nu a participat la un acord specific avea cunoștință de celelalte acorduri specifice – Anularea în parte sau în totalitate a unei decizii a Comisiei”
I – Introducere
1. Când poate Tribunalul să anuleze în totalitate o decizie a Comisiei Europene în materie de înțelegeri, acorduri și practici concertate și când se poate limita la o anulare parțială? Acesta este, în esență, aspectul de drept cu privire la care trebuie să se pronunțe Curtea în prezentul recurs și a cărui importanță practică nu trebuie subestimată(2). Această întrebare a fost adresată în contextul „cartelului societăților de relocare”, descoperit de Comisie în urmă cu câțiva ani pe piața belgiană a serviciilor internaționale de relocare, care a făcut obiectul Deciziei din 11 martie 2008 de aplicare a unei amenzi(3) (denumită în continuare „decizia atacată”).
2. După cum a arătat Comisia, respectivul cartel al societăților de relocare reprezenta o înțelegere globală sub forma unei încălcări unice și continue, bazată pe trei tipuri de acorduri anticoncurențiale încheiate de societățile de relocare implicate: acorduri privind prețurile, acorduri privind împărțirea pieței prin intermediul unui sistem de devize fictive (denumite în continuare „devize de complezență”) și acorduri privind un sistem de compensații financiare pentru ofertele respinse sau pentru neprezentarea de oferte (comisioane).
3. Pe lângă alte nouă întreprinderi și grupuri de întreprinderi, Comisia a acuzat societatea Verhuizingen Coppens NV (denumită în continuare „Coppens”) de participarea la o înțelegere globală. În cazul Coppens însă, Comisia a reușit să dovedească o participare activă a acestei societăți numai la una dintre cele trei componente ale înțelegerii globale, și anume la sistemul devizelor de complezență. Nu s‑a putut stabili dacă Coppens știa sau ar fi trebuit să știe că, prin participarea sa la sistemul devizelor fictive, se integra de asemenea în înțelegerea globală. În aceste împrejurări, prin Hotărârea din 16 iunie 2011 (denumită în continuare „hotărârea Tribunalului” sau „hotărârea atacată”)(4), Tribunalul a anulat în totalitate constatarea participării Coppens la înțelegere, precum și amenda aplicată acestei societăți.
4. Prin urmare, Comisia contestă această hotărâre prin prezentul recurs. Comisia consideră că Tribunalul putea cel mult să anuleze în parte decizia atacată, în măsura în care aceasta se referea la Coppens, din moment ce, în orice caz, a fost dovedită participarea acestei societăți la sistemul anticoncurențial al devizelor de complezență.
5. În viitor, Curtea va trebui să se pronunțe cu privire la o serie de alte aspecte juridice ridicate în cadrul celorlalte acțiuni referitoare la cartelul societăților de relocare, aflate încă pe rolul său(5).
II – Istoricul cauzei
A – Situația de fapt și procedura administrativă
6. Potrivit rezultatelor investigațiilor efectuate de Comisie, pe piața belgiană a serviciilor internaționale de relocare a existat, în perioada 1984-2003, o înțelegere la care au participat societăți de relocare(6), în diferite perioade(7) și în diferite măsuri.
7. În decizia atacată, Comisia a constatat că respectiva înțelegere reprezenta o înțelegere globală sub forma unei încălcări unice și continue(8), bazată, în ansamblu, pe trei tipuri de acorduri(9):
– acorduri privind prețurile, în care societățile de relocare participante concertau asupra tarifelor serviciilor pe care acestea le furnizau clienților;
– acorduri privind un sistem de compensații financiare pentru ofertele refuzate sau pentru neprezentarea de oferte (comisioane); prin intermediul acestor acorduri, concurenții societății care obținea un contract pentru o relocare internațională primeau un fel de compensație financiară în ipoteza în care au prezentat o ofertă sau dacă s‑au abținut de la prezentarea unei oferte; comisioanele menționate reprezentau un element ocult al prețului final al respectivelor servicii internaționale de relocare, pe care trebuia să îl plătească consumatorul;
– acorduri privind împărțirea piețelor prin intermediul unui sistem de devize fictive (devize de complezență), prezentate clientului sau persoanei care se reloca de către o societate de relocare care nu intenționa să execute respectiva relocare; în acest scop, o societate comunica concurenților propriile tarife, rata asigurării și cheltuielile de depozitare aferente serviciului fictiv.
8. Deși respectivele acorduri privind comisioanele și devizele de complezență s‑au aplicat pe toată durata înțelegerii (1984-2003), executarea acordurilor privind prețurile nu s‑a putut dovedi după luna mai 1990(10).
9. În decizia atacată, Comisia a concluzionat, pe baza faptelor stabilite, că societățile implicate au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE „prin stabilirea în mod direct și indirect a prețurilor pentru serviciile internaționale de relocare din Belgia, prin repartizarea unei părți a acestei piețe și prin manipularea procedurii de cerere de oferte” în diferite perioade(11).
10. Decizia atacată a fost notificată unui număr de 31 de entități juridice, pe care, în plus, Comisia le‑a obligat, pentru încălcarea săvârșită, la plata, în parte individual, în parte în solidar, a unor amenzi în diferite cuantumuri(12).
B – Participarea Coppens la înțelegere
11. La articolul 1 litera (i) din decizia atacată, Comisia a stabilit participarea Coppens la înțelegerea globală în perioada cuprinsă între 13 octombrie 1992 și 29 iulie 2003. Pentru această participare, Comisia a aplicat societății menționate, potrivit articolului 2 litera (k) din decizia atacată, o amendă de 104 000 de euro, fără să prevadă o răspundere în solidar.
12. După cum rezultă tot din decizia atacată(13), Comisia nu a demonstrat însă că, la momentul participării la acordul privind devizele de complezență, societatea Coppens avea cunoștință de activitățile anticoncurențiale ale celorlalte societăți în ceea ce privește comisioanele sau că aceasta putea în mod rezonabil să prevadă respectivele activități. În ceea ce privește cunoașterea de către reclamantă a comportamentului ilegal al celorlalți participanți la înțelegere, decizia atacată nu se baza pe elemente de probă specifice, astfel cum recunoaște însăși Comisia.
C – Procedura în fața primei instanțe
13. Mai mulți destinatari ai deciziei atacate au încercat să obțină protecție juridică prin intermediul acțiunilor în anulare în fața Tribunalului (14).
14. Tribunalul s‑a pronunțat prin Hotărârea din 16 iunie 2011 asupra acțiunii introduse de Coppens la 4 iunie 2008, admițând în totalitate acțiunea acesteia, anulând articolul 1 litera (i), precum și articolul 2 litera (k) din decizia atacată și obligând Comisia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.
III – Procedura în fața Curții
15. Prin cererea din 25 august 2011, Comisia a introdus prezentul recurs împotriva hotărârii pronunțate de Tribunal, solicitând Curții:
– anularea hotărârii atacate;
– respingerea acțiunii în anulare sau – în subsidiar – anularea doar a articolului 1 litera (i) din decizia atacată în măsura în care prin acesta societatea Coppens a fost considerată responsabilă pentru acordul privind comisioanele;
– stabilirea unei amenzi în cuantumul pe care îl consideră necesar și
– obligarea Verhuizingen Coppens la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul prezentului recurs și în fața Tribunalului, în cuantumul pe care Curtea îl consideră adecvat.
16. Coppens, la rândul său, solicită:
– confirmarea hotărârii atacate;
– în subsidiar, în cazul în care Curtea ar decide anularea în totalitate sau în parte a deciziei atacate, reducerea amenzii aplicate de Comisie, astfel încât să reprezinte 10 % din cifra de afaceri a Coppens pe piața relevantă, precum și
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedura desfășurată în primă instanță și în prezenta procedură de recurs.
17. Procedura de recurs în fața Curții s‑a desfășurat în scris.
IV – Aprecierea recursului
18. Comisia invocă un motiv unic în susținerea recursului, arătând că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și și‑a depășit limitele propriei competențe prin anularea în totalitate a deciziei atacate în măsura în care se referă la Coppens. În opinia Comisiei, Tribunalul trebuia, în schimb, să se limiteze la o anulare parțială, având în vedere că, cel puțin, era dovedită participarea activă a Coppens la o parte a încălcării, și anume la sistemul anticoncurențial al devizelor de complezență.
A – Admisibilitatea recursului
19. Cu titlu preliminar, trebuie amintit că Coppens critică lipsa de precizie a motivului de recurs invocat de Comisie.
20. Dacă Coppens ar pune astfel în cauză admisibilitatea recursului, argumentul său nu ar fi prea convingător. De fapt, eroarea de drept a Tribunalului invocată de Comisie este descrisă în mod precis în cererea de recurs. Contrar a ceea ce pare a fi opinia Coppens, Comisia arată de asemenea în mod exact ce dispoziții consideră că au fost încălcate, și anume articolele 263 TFUE și 264 TFUE. În plus, Comisia se întemeiază pe considerații privind proporționalitatea, economia procedurii, aplicarea eficientă a normelor de concurență și principiul ne bis in idem.
21. În consecință, nu se poate susține existența niciunei îndoieli cu privire la admisibilitatea prezentului recurs.
B – Temeinicia recursului
22. Recursul Comisiei ar fi considerat întemeiat dacă, în privința Coppens, Tribunalul nu ar fi putut anula decizia atacată în totalitate, ci numai în parte.
23. Contrar opiniei Comisiei, în scopul examinării acestui aspect, nu prezintă relevanță principiul proporționalității și nici, cu siguranță, expresia acestuia cuprinsă la articolul 5 alineatul (1) a doua teză TUE și la articolul 5 alineatul (4) TUE, privind repartizarea competențelor între Uniune și statele membre.
24. Dimpotrivă, sedes materiae este numai articolul 264 TFUE(15). Din această dispoziție rezultă competențele Tribunalului – ca parte integrantă a instituției „Curtea de Justiție a Uniunii Europene” – pentru a statua cu privire la acțiuni în anulare în sensul articolului 263 TFUE. Articolul 264 TFUE dispune la primul paragraf următoarele:
„În cazul în care acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene declară actul contestat nul și neavenit.”
25. Această din urmă dispoziție nu trebuie interpretată în mod eronat în sensul unei reguli „totul sau nimic”. Astfel, dacă o acțiune în anulare este întemeiată numai în parte, aceasta nu poate fi admisă în totalitate, în caz contrar, reclamantul obținând mai mult decât îi revine de plin drept. Prin urmare, articolul 264 primul paragraf TFUE trebuie interpretat și aplicat în mod necesar astfel încât actul atacat prin acțiunea în anulare să fie anulat numai dacă acțiunea este întemeiată.
26. Astfel cum declară Curtea în această privință, simplul fapt că un motiv invocat de reclamant în susținerea propriei acțiuni este întemeiat nu permite Tribunalului să anuleze în mod automat în totalitate un act atacat. Într‑adevăr, o anulare în totalitate nu poate fi reținută în cazul în care ar fi absolut evident că motivul respectiv, care se referă numai la un aspect specific al actului contestat, poate să conducă numai la o anulare în parte(16).
27. În primul rând, în cadrul procedurilor administrative, principiul economiei procedurale susține, în plus, faptul că, în cazul unei îndoieli, actele Uniunii pot fi anulate numai în parte, întrucât în acest mod se poate evita o eventuală repetare a procedurii administrative și un eventual nou litigiu sau cel puțin se poate limita obiectul acestora. În plus, în special în procedurile în materia concurenței, este adevărat că o repetare a procedurii administrative ar putea, eventual, să intre în conflict cu principiul ne bis in idem(17). Mai mult, anularea numai în parte a deciziilor Comisiei se conciliază mai bine cu cerința fundamentală a aplicării eficiente a normelor de concurență ale Uniunii(18) decât anularea totală a acestora.
28. Anularea în parte a unui act comunitar nu este însă posibilă decât în măsura în care elementele a căror anulare este solicitată pot fi separate de restul actului (cerința denumită „de separabilitate”)(19). Un asemenea caracter separabil lipsește atunci când anularea parțială a actului atacat are drept efect modificarea substanței respectivului act(20).
29. În exercitarea competențelor conferite de articolul 264 primul paragraf TFUE, Tribunalul putea astfel anula în totalitate decizia atacată în privința Coppens, în măsura în care o anulare parțială ar fi modificat substanța respectivei decizii. Această împrejurare trebuie apreciată în lumina unor criterii obiective(21).
30. Din păcate, Tribunalul nu a formulat în hotărârea atacată nicio observație concretă în această privință, ci a ținut seama numai de faptul că Comisia a considerat societatea Coppens responsabilă pentru prezumtiva sa participare la o încălcare unică și continuă, deși nu s‑a putut demonstra participarea acestei societăți decât la unul dintre cele trei elemente constitutive ale acestei înțelegeri globale, mai exact la sistemul devizelor de complezență(22).
31. Rezultă că Tribunalul – asemenea Coppens – a reținut că participarea unei societăți la o încălcare unică și continuă diferă fundamental, din punctul de vedere al substanței sale, de săvârșirea unei „simple” încălcări a articolului 81 CE (articolul 101 TFUE).
32. Or, nu aceasta este situația.
33. Constatarea participării unei societăți la o încălcare unică și continuă presupune cu siguranță un „plus” față de simpla constatare a participării acestei societăți la unul sau la mai multe elemente ale încălcării respective. Aceasta nu înseamnă însă în niciun caz că o înțelegere globală ar fi un aliud față de acordurile individuale care o compun. Diferențele sunt mai degrabă simple diferențe de grad.
34. Prezumția unei încălcări unice și continue duce într‑un caz precum cel din speță la interpretarea conform căreia participarea la faptă a fiecăruia dintre ceilalți participanți la înțelegere poate fi imputată tuturor celorlalți participanți la aceasta, în calitate de complici, chiar dacă nu au participat ei înșiși în mod activ la fiecare dintre elementele înțelegerii globale.
35. O asemenea imputare presupune, potrivit unei jurisprudențe constante, să se dovedească faptul că societatea în cauză cunoștea comportamentele ilegale ale celorlalți participanți sau că putea să le prevadă în mod rezonabil și că era dispusă să accepte riscul aferent(23).
36. Cu alte cuvinte, o imputare reciprocă a participării la faptă este posibilă atunci când fiecare participant la înțelegere cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că prin propria acțiune se integra într‑o înțelegere globală și contribuia prin comportamentul său la obiectivele anticoncurențiale comune urmărite de toți participanții la înțelegere(24). Importanța și gravitatea fiecărei participări la faptă în raport cu înțelegerea globală pot fi luate în considerare în mod individual pentru fiecare participant la înțelegere la momentul stabilirii amenzii(25).
37. Dacă o asemenea imputare reciprocă a contribuției la faptă nu a fost admisă deoarece un participant nu avea cunoștință, precum în speță, de existența înțelegerii globale și nici nu putea să o prevadă în mod rezonabil, aceasta nu înseamnă în niciun caz că respectivul participant trebuie scutit în mod automat de orice sancțiune. Dimpotrivă, nimic nu se opune faptului ca persoana interesată să fie considerată în continuare responsabilă în temeiul acordurilor specifice la care s‑a dovedit că a participat în mod activ(26) și care aveau același obiect anticoncurențial.
38. Astfel, simpla împrejurare că mai multe acorduri anticoncurențiale pot fi considerate o încălcare unică și continuă nu exclude ca fiecare dintre aceste acorduri să poată constitui în sine deopotrivă o încălcare a articolului 81 CE (articolul 101 TFUE)(27). Tribunalul recunoaște de altfel acest lucru în mod clar, fără să adopte însă măsurile care se impun în consecință(28).
39. După cum arată Comisia în mod întemeiat, atât înțelegerea globală, cât și acordurile speciale pe care se bazează, au același obiect anticoncurențial în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE [articolul 101 alineatul (1) TFUE](29). În ceea ce privește cartelul societăților de relocare din Belgia, acest obiect anticoncurențial comun consta în stabilirea în mod direct și indirect a prețurilor pentru serviciile internaționale de relocare din Belgia, în împărțirea unei părți a acestei piețe și în manipularea procedurii de cerere de oferte(30). Acest obiect și‑a găsit expresie atât în acordurile specifice, cât și în înțelegerea globală.
40. În aceste condiții, în speță nu trebuie să existe temeri cu privire la faptul că o anulare doar parțială a deciziei atacate, numai în măsura în care considera societatea Coppens responsabilă pentru participarea la o înțelegere globală, ar modifica substanța respectivei decizii. Anularea parțială ar avea drept efect mai degrabă ca o încălcare care are același obiect anticoncurențial ca și înțelegerea globală să fie în continuare imputată Coppens, deși numai limitat la participarea sa activă doar la o parte a înțelegerii, și anume la sistemul devizelor de complezență.
41. Rezumând, Tribunalul ar fi trebuit, conform articolului 264 primul paragraf TFUE, să nu anuleze decât în parte decizia atacată. Prin anularea respectivei decizii în totalitate în ceea ce privește societatea Coppens, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.
42. În consecință, întrucât recursul Comisiei este întemeiat, se impune anularea hotărârii atacate.
V – Examinarea acțiunii în anulare a Coppens
43. În conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții, dacă recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.
44. În speță, Tribunalul nu a examinat în hotărârea sa decât o parte dintre motivele invocate de Coppens în primă instanță. Într‑o asemenea situație, este posibil să fie necesară trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare(31). Acest demers nu este însă obligatoriu. Economia procedurii pledează mai degrabă pentru ca Curtea să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul ori de câte ori dosarul este complet, elementele necesare sunt disponibile și părțile și‑au putut prezenta observațiile cu privire la toate punctele relevante(32).
45. Cu siguranță, aceasta este situația în cauză. Pe de o parte, faptele sunt stabilite cu privire la punctele relevante și nu necesită explicații mai detaliate. Pe de altă parte, atât în primă instanță, cât și în cadrul recursului, părțile au avut suficiente ocazii să își modifice în fața instanțelor Uniunii punctele de vedere cu privire la toate considerațiile relevante pentru soluționarea prezentului litigiu.
46. Din acest motiv, propunem Curții să își exercite dreptul de a‑și asuma soluționarea litigiului și de a soluționa ea însăși în mod definitiv litigiul.
A – Cu privire la constatarea participării Coppens la încălcare
47. Participarea Coppens la încălcare a fost stabilită la articolul 1 litera (i) din decizia atacată pentru perioada cuprinsă între 13 octombrie 1992 și 29 iulie 2003. Coppens a contestat acest fapt în primă instanță invocând în esență trei motive, pe care le vom aborda în continuare într‑o ordine diferită de cea în care au fost prezentate.
48. În primul rând, societatea arată că nu există nicio dovadă pentru anii 1994 și 1995 cu privire la comportamentul anticoncurențial care îi este imputat.
49. De fapt, decizia atacată nu cuprinde niciun element de probă specific care să dovedească faptul că, în anii 1994 și 1995, Coppens însăși ar fi emis devize de complezență sau ar fi solicitat astfel de devize altor participanți la înțelegere. Comisia a recunoscut în mod expres că nu dispune de astfel de dovezi. Dovezi relevante există numai pentru anii 1992 și 1993, precum și pentru anii 1996-2003.
50. Această împrejurare permite însă să se deducă faptul că, în anii 1994 și 1995, Coppens nu a participat în mod activ la punerea în aplicare a acordului cu privire la devizele de complezență. Respectiva împrejurare poate fi eventual luată în considerare în stabilirea cuantumului amenzii(33).
51. În schimb, nu se poate extinde această concluzie în sensul că, în anii 1994 și 1995, Coppens s‑ar fi retras complet din înțelegere și, prin urmare, nu ar fi săvârșit nicio încălcare. Astfel, simpla împrejurare că o societate nu dă curs rezultatelor discuțiilor concertate sau acordurilor care au un obiect anticoncurențial nu este de natură să înlăture răspunderea acestei societăți ca urmare a participării sale la înțelegere, cu excepția situației în care respectiva societate s‑a distanțat în mod public de conținutul acesteia(34). În această privință, sarcina probei revine societății în cauză(35).
52. Or, în speță, Coppens nu a explicat în niciun moment în mod detaliat că, în special în anii 1994 și 1995, s‑a distanțat de acordul privind sistemul devizelor de complezență. În plus, o asemenea distanțare nu pare deloc plauzibilă având în vedere că pentru anii următori există numeroase alte dovezi ale unei participări active a Coppens la sistemul devizelor de complezență.
53. În aceste condiții, nu se poate reproșa Comisiei, în ceea ce privește „lacuna” privind anii 1994 și 1995, că a considerat că nu era vorba despre o întrerupere completă a participării Coppens la înțelegere, ci numai despre o neparticipare temporară a Coppens la punerea în aplicare a înțelegerii. Rezultă că primul motiv al Coppens trebuie respins.
54. În al doilea rând, Coppens reproșează Comisiei că nu a ținut seama în mod corect de importanța participării sale la înțelegere.
55. Nici acest motiv nu privește însă constatarea în sine a încălcării, ci poate cel mult să joace un rol în stabilirea cuantumului amenzii. În acest context, este în orice caz lipsit de importanță.
56. În al treilea rând, Coppens contestă calificarea participării sale la înțelegerea globală ca încălcare unică și continuă.
57. Acest din urmă motiv trebuie reținut. Este cert că Coppens a participat în mod activ la sistemul anticoncurențial al devizelor de complezență, Comisia prezentând în acest sens în total 67 de dovezi, care nu au fost contestate de Coppens. O participare mai importantă a Coppens la înțelegerea globală nu a putut fi însă stabilită. Astfel, nici în decizia atacată, nici în procedura care s‑a derulat în fața instanțelor Uniunii, Comisia nu a prezentat vreun element de probă care să indice faptul că Coppens – în afara devizelor de complezență – avea cunoștință de comportamentul ilegal al celorlalți participanți la înțelegerea globală sau că putea să îl prevadă în mod rezonabil și că era dispusă să accepte riscul aferent(36). În consecință, prin faptul că, în pofida acestei împrejurări, Comisia a reținut răspunderea Coppens ca participant la înțelegerea globală, instituția comunitară a săvârșit o eroare vădită de apreciere.
58. După cum a arătat Coppens în mod întemeiat, această eroare vădită de apreciere nu poate fi corectată pur și simplu printr‑o reducere a cuantumului amenzii stabilite la articolul 2 litera (k) din decizia atacată. Dimpotrivă, respectiva eroare trebuie luată în considerare și în ceea ce privește constatarea încălcării la articolul 1 litera (i) din decizia atacată. Astfel, nu numai sancțiunea, ci și comportamentul anticoncurențial pe care se bazează sancțiunea trebuie stabilit în mod corect în dispozitivul deciziei atacate. În caz contrar, condamnarea societății în cauză în decizia atacată ar depăși ceea ce i se poate reproșa potrivit dispozițiilor legale. Aceasta poate, pe de o parte, să aibă un impact negativ asupra reputației societății și, pe de altă parte, să îi dăuneze în ceea ce privește acțiunile civile ale terților, precum și în cazul viitoarelor proceduri în materie de înțelegeri(37).
59. Eroarea de apreciere a Comisiei nu justifică însă, astfel cum am arătat mai sus(38), o anulare în totalitate a deciziei atacate în privința Coppens. Dimpotrivă, în conformitate cu prevederile articolului 264 primul paragraf TFUE, se impune anularea deciziei atacate numai în măsura în care, pe lângă participarea Coppens la sistemul devizelor de complezență, aceasta reține participarea Coppens la o încălcare unică și continuă, și anume la înțelegerea globală.
B – Cu privire la revizuirea cuantumului amenzii
60. Anularea parțială a articolului 1 litera (i) din decizia atacată pe care o propunem implică de asemenea o nouă apreciere a amenzii stabilite la articolul 2 litera (k) din decizia menționată. În cadrul dreptului său de asumare a soluționării litigiului pe care i‑l conferă articolul 61 alineatul (1) din statut, Curtea dispune în această privință de o competență de fond, astfel cum se prevede la articolul 261 TFUE coroborat cu articolul 31 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003(39). Prin urmare, Curtea poate revizui în mod liber amenda(40).
Punctul de plecare în calculul amenzii
61. Cuantumul de bază al amenzii ar trebui stabilit în funcție de cifra de afaceri obținută de Coppens din serviciile relevante în ultimul an financiar al participării sale la încălcare(41). În cazul Coppens, este vorba despre cifra de afaceri realizată în 2002 în Belgia pe piața serviciilor internaționale de relocare, a cărei valoare necontestată se ridica la 58 338 de euro(42). Aceasta este cea mai bună modalitate de a lua în considerare dimensiunea și importanța fiecărei societăți pe piața relevantă, astfel cum a solicitat Coppens în repetate rânduri.
Gravitatea și durata încălcării
62. Cartelul societăților de relocare constituie o încălcare foarte gravă pe care au săvârșit‑o societățile implicate „prin stabilirea în mod direct și indirect a prețurilor pentru serviciile internaționale de relocare din Belgia, prin repartizarea unei părți a acestei piețe și prin manipularea procedurii de cerere de oferte”(43).
63. Argumentul Coppens potrivit căruia participarea sa la sistemul devizelor de complezență ar fi mai puțin gravă decât participarea altor societăți la acordurile cu privire la prețuri și la sistemul de compensații financiare nu este deloc convingător în acest context. Astfel, după cum a arătat Comisia în mod întemeiat, un sistem al devizelor de complezență poate de asemenea să denatureze în mod durabil concurența, să crească prețurile serviciilor în cauză și, în final, să genereze un prejudiciu considerabil consumatorului. Prin urmare, nu este vorba în niciun caz de o încălcare minoră.
64. Coppens nu poate invoca nici faptul că a avut doar un rol relativ limitat în cadrul sistemului devizelor de complezență. Astfel, este cert că Coppens a furnizat devize de complezență în 67 de cazuri individuale, și anume mai des decât majoritatea celorlalți participanți la înțelegere(44). În plus, trebuie subliniat că Coppens nu s‑a limitat la a emite ea însăși devize de complezență, ci, la rândul său, a solicitat în repetate rânduri asemenea devize altor participanți la înțelegere. Prin urmare, Coppens a participat, atât activ, cât și pasiv, în mod substanțial la sistemul devizelor de complezență.
65. Pe de altă parte, este irelevant să se cunoască de câte ori a obținut Coppens contractul pentru o relocare pe baza sistemului devizelor de complezență(45). În general, emiterea unor devize de complezență implică riscul unei denaturări a concurenței și al unor prețuri mai ridicate, oricare ar fi persoana care obține un anumit contract. Prin urmare, se poate aduce atingere concurenței și în definitiv consumatorului chiar dacă, într‑un anumit caz, rezultatul obținut nu este tocmai cel dorit de participanții la înțelegere.
66. În consecință, în ceea ce privește cartelul societăților de relocare, considerăm că factorul care a fost luat în considerare de Comisie, și anume 17 % din cifra de afaceri relevantă(46), este în principiu de natură să reflecte gradul de gravitate a încălcării în calculul amenzii. Factorul disuasiv care a fost reținut în plus de Comisie, în cuantum adițional de 17 % din cifra de afaceri relevantă(47), ne pare de asemenea adecvat(48). De altfel, Coppens nu a prezentat argumente pentru a‑l contesta în cursul procedurii contencioase.
67. Întrucât nu am putut constata nicio eroare de drept săvârșită de Comisie în ceea ce privește durata încălcării săvârșite de Coppens(49), calculul cuantumului amenzii aplicate Coppens ar trebui să se bazeze, în conformitate cu constatările deciziei atacate, pe o perioadă de 10 ani și 9 luni, ceea ce corespunde unui factor multiplicator de 11(50).
68. Se obține astfel un cuantum de bază al amenzii de 119 009,52 euro, care poate fi rotunjit la 119 000 de euro(51).
Reducerea amenzii
69. Cu toate acestea, trebuie să se rețină că, în prezenta cauză, nu se poate dovedi că societatea Coppens a participat la cartelul societăților de relocare ca înțelegere globală sub forma unei încălcări unice și continue(52). Dimpotrivă, nu este posibil să i se impute decât implicarea în sistemul anticoncurențial al devizelor de complezență. După cum arată și Comisia, trebuie, așadar, să se efectueze o reducere a amenzii.
70. S‑ar putea concepe ca amenda să fie redusă pur și simplu la jumătate. În definitiv, în perioada în care Coppens a participat la înțelegere, sistemul devizelor de complezență reprezenta unul dintre cele două elemente constitutive ale înțelegerii globale care erau încă puse în aplicare la momentul respectiv, cărora ar trebui să li se acorde aproape aceeași importanță, ținând seama de gravitatea și de consecințele lor(53).
71. Cu toate acestea, în opinia noastră, o asemenea abordare nu ar ține seama în mod suficient de faptul că o înțelegere globală reprezintă mai mult decât suma elementelor care o compun. Tocmai în temeiul complexității sale specifice și a interacțiunii mai multor acorduri individuale într‑o structură de ansamblu, înțelegerea globală este în mod special de natură să aducă atingere concurenței. Încălcarea săvârșită de o societate care participă la o înțelegere globală este, în consecință, mult mai gravă decât simpla participare a aceleiași societăți la unul sau la mai multe dintre elementele care compun respectiva înțelegere.
72. Acesta este motivul pentru care considerăm adecvat să se impute societății Coppens mult mai puțin decât jumătatea cuantumului de bază al amenzii calculate, mai exact o treime, adică 39 600 de euro.
73. În plus, ar trebui să se țină seama de faptul că, pentru anii 1994 și 1995, și anume doi ani din aproximativ unsprezece, nu există nicio dovadă a participării active a Coppens la punerea în aplicare a sistemului devizelor de complezență. Desigur, aceasta nu trebuie să conducă la o impunitate totală pentru anii respectivi, deoarece Coppens trebuia considerată încă membru al înțelegerii în această perioadă(54). O reducere suplimentară a cuantumului de bază de aproximativ jumătate din cuantumul corespunzător acestei perioade de doi ani, mai exact o reducere puțin sub 10 %, ar părea însă rezonabilă. Amenda s‑ar stabili astfel la 35 900 de euro.
74. Pe de altă parte, întrucât Comisia nu a luat în considerare nicio circumstanță agravantă sau atenuantă și întrucât astfel de circumstanțe nu au fost invocate în procedura aflată pe rolul instanțelor Uniunii, nu ar trebui aplicată nicio altă mărire sau reducere a amenzii calculate.
75. Semnalăm tangențial că amenda astfel calculată nu depășește nici plafonul maxim prevăzut de lege, de 10 % din cifra de afaceri totală realizată de Coppens(55) [articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003].
76. În sfârșit, în ceea ce privește principiul proporționalității, care a fost invocat de Coppens, acesta impune ca cuantumul amenzii să fie proporțional cu natura, cu gravitatea și cu durata încălcării constatate(56). Deoarece Coppens este vinovată de săvârșirea unei încălcări extrem de grave timp de mai mulți ani, este cu siguranță adecvat ca amenda stabilită să absoarbă o bună parte din cifra sa de afaceri anuală pe piața relevantă a serviciilor internaționale de relocare, care nu reprezintă decât o parte relativ mică din cifra de afaceri anuală totală obținută de Coppens pentru serviciile de relocare.
Concluzie intermediară
77. După o nouă examinare a tuturor împrejurărilor cauzei și în special a naturii, a gravității și a duratei încălcării, precum și a dimensiunii relative a Coppens pe piața relevantă, o amendă în cuantum de 35 900 de euro pare proporțională atât cu fapta, cât și cu încălcarea. Mai exact, aceasta nu ridică niciun dubiu cu privire la principiul proporționalității.
VI – Cheltuieli de judecată
78. Atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată (articolul 122 primul paragraf din Regulamentul de procedură).
79. Potrivit articolului 69 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură coroborat cu articolul 118 din acest regulament, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Curtea poate să repartizeze cheltuielile de judecată. Or, aceasta este situația în speță: potrivit soluției pe care o propunem, argumentul principal al Comisiei în procedura de recurs trebuie reținut, dar pretențiile Coppens au în mare măsură câștig de cauză în cadrul recursului în fața Curții. În aceste condiții, pare just să se efectueze o apreciere globală a cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri, Coppens fiind obligată la plata unei treimi din propriile cheltuieli de judecată, restul cheltuielilor de judecată fiind suportate de Comisie.
VII – Concluzie
80. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să statueze următoarele:
1) Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 16 iunie 2011, Verhuizingen Coppens/Comisia (T‑210/08).
2) Anulează articolul 1 litera (i) din Decizia C(2008) 926 final a Comisiei din 11 martie 2008 în cauza COMP/38.543 în măsura în care prin acesta se constată, pe lângă participarea Verhuizingen Coppens NV la sistemul devizelor de complezență, participarea sa la o încălcare unică și continuă.
3) Stabilește cuantumul amenzii aplicate Verhuizingen Coppens NV la articolul 2 litera (k) din decizia menționată la 35 900 de euro.
4) Verhuizingen Coppens NV suportă o treime din propriile cheltuieli de judecată efectuate în cadrul celor două proceduri. Comisia suportă restul cheltuielilor de judecată.