HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

12 decembrie 2012(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața carburii de calciu și a magneziului pentru industriile oțelului și gazului din SEE, cu excepția Irlandei, a Spaniei, a Portugaliei și a Regatului Unit – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Stabilirea prețurilor și împărțirea pieței – Amenzi – Obligația de motivare – Proporționalitate – Egalitate de tratament – Orientările din 2006 privind calcularea cuantumului amenzilor – Capacitate de plată”

În cauza T‑352/09,

Novácke chemické závody a.s., cu sediul în Nováky (Slovacia), reprezentată inițial de A. Černejová și ulterior de M. Bol’oš și de L. Bányaiová, avocați,

reclamantă,

susținută de

Republica Slovacă, reprezentată de B. Ricziová, în calitate de agent,

intervenientă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de F. Castillo de la Torre, de N. von Lingen și de A. Tokár, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C(2009) 5791 final a Comisiei din 22 iulie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cauza COMP/39.396 − Reactivi pe bază de carbură de calciu și de magneziu pentru industriile oțelului și gazului), în măsura în care o privește pe reclamantă, precum și, în subsidiar, o cerere de anulare sau de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei prin decizia menționată,

TRIBUNALUL (Camera a treia),

compus din domnul O. Czúcz, președinte, doamna I. Labucka și domnul D. Gratsias (raportor), judecători,

grefier: domnul N. Rosner, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 25 aprilie 2012,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Prin Decizia C(2009) 5791 final din 22 iulie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cauza COMP/39.396 − Reactivi pe bază de carbură de calciu și de magneziu pentru industriile oțelului și gazului) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia Comunităților Europene a constatat că principalii furnizori de carbură de calciu și de magneziu pentru industriile oțelului și gazului încălcaseră articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) prin participarea, de la 7 aprilie 2004 la 16 ianuarie 2007, la o încălcare unică și continuă. Aceștia s‑au angajat în acțiuni de împărțire a pieței, de fixare a cotelor, de alocări ale clienților, de fixare a prețurilor și de schimb de informații comerciale sensibile cu privire la prețurile, la clienții și la volumele vânzărilor în SEE, cu excepția Irlandei, a Spaniei, a Portugaliei și a Regatului Unit.

2        Procedura a fost deschisă în baza unei cereri de imunitate, în sensul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3), depusă de Akzo Nobel NV.

3        Reclamanta, Novácke chemické závody a.s., produce, printre altele, carbură de calciu. La articolul 1 litera (e) din decizia atacată, Comisia a constatat că reclamanta participase la încălcare pe toată durata acesteia și, la articolul 2 primul paragraf litera (e) din aceeași decizie, i‑a aplicat o amendă de 19,6 milioane de euro, în solidar cu 1. garantovaná a.s., societatea sa mamă la momentul încălcării.

 Procedura și concluziile părților

4        Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 14 septembrie 2009, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

5        Prin act separat, depus la grefă în aceeași zi și înregistrat cu numărul de referință T‑352/09 R, reclamanta a prezentat de asemenea o cerere de măsuri provizorii, în sensul articolelor 242 CE și 243 CE și al articolului 104 și următoarelor din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Prin Ordonanța președintelui Tribunalului din 29 octombrie 2009, Novácke chemické závody/Comisia (T‑352/09 R, nepublicată în Repertoriu), această cerere de măsuri provizorii a fost respinsă.

6        Printr‑o scrisoare depusă la grefa Tribunalului la 7 octombrie 2009, reclamanta a informat Tribunalul că fusese declarată în faliment. Printr‑o altă scrisoare, depusă la grefa Tribunalului la 6 noiembrie 2009, reclamanta a informat Tribunalul cu privire la desemnarea unui nou reprezentant de către administratorul judiciar. Reclamanta a adăugat că, în conformitate cu dispozițiile dreptului slovac aplicabile în cazul falimentului unei părți la un proces în fața unui organ de jurisdicție, procedura în prezenta cauză trebuia să fie suspendată. Considerând că această scrisoare conținea, în esență, o cerere de suspendare a procedurii în prezenta cauză, Tribunalul a solicitat Comisiei să prezinte observații cu privire la această cerere. În observațiile depuse la grefa Tribunalului la 7 decembrie 2009, Comisia s‑a opus suspendării procedurii avute în vedere.

7        Prin Ordonanța președintelui Camerei a cincea a Tribunalului din 21 ianuarie 2010, procedura în prezenta cauză a fost suspendată, în temeiul articolului 77 litera (d) din Regulamentul de procedură, până la 31 octombrie 2010, pentru a permite administratorului judiciar al reclamantei să decidă dacă dorea să continue, în numele reclamantei, procedura în prezenta cauză sau să renunțe la acțiune.

8        Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 16 martie 2010, Comisia a solicitat reluarea procedurii în prezenta cauză. Prin Ordonanța din 11 mai 2010, întrucât reclamanta nu a depus observații cu privire la cererea menționată în termenul acordat, președintele Camerei a cincea a Tribunalului a decis reluarea procedurii în prezenta cauză.

9        Prin act depus la grefa Tribunalului la 25 noiembrie 2009, Republica Slovacă a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor reclamantei. Prin Ordonanța din 24 iunie 2010, rectificată prin Ordonanța din 26 iulie 2010, președintele Camerei a cincea a Tribunalului a admis această cerere de intervenție. Republica Slovacă a depus memoriul în intervenție la 14 septembrie 2010.

10      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor desemnat inițial a fost repartizat Camerei a treia, căreia i‑a fost atribuită, în consecință, prezenta cauză. Ca urmare a înlocuirii parțiale a judecătorilor Tribunalului, prezenta cauză a fost atribuită unui nou judecător raportor, care este membru al aceleiași camere.

11      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a invitat, în primul rând, reclamanta și Comisia să prezinte anumite documente, în al doilea rând, reclamanta să răspundă la o întrebare și, în al treilea rând, toate părțile să răspundă la o altă întrebare. Părțile au dat curs acestor cereri, cu excepția celei privind un document a cărui prezentare fusese solicitată Comisiei.

12      Prin Ordonanța din 27 martie 2012, în cadrul unei măsuri de cercetare judecătorească prevăzută la articolul 65 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a dispus prezentarea de către Comisie a unui document pe care aceasta nu îl prezentase în cadrul măsurilor de organizare a procedurii menționate la punctul anterior. Comisia a dat curs acestei măsuri de cercetare judecătorească în termenul stabilit.

13      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 25 aprilie 2012.

14      În ședință, Republica Slovacă a solicitat permisiunea de a depune un nou document. Întrucât celelalte părți nu s‑au opus, Tribunalul a autorizat depunerea documentului în cauză și a acordat părților un termen pentru a‑și prezenta observațiile scrise aferente acestui document. Procedura orală a fost închisă la 15 mai 2012, în urma depunerii observațiilor celorlalte părți cu privire la documentul depus de Republica Slovacă.

15      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate în măsura în care o privește și, în consecință, anularea amenzii care i‑a fost aplicată;

–        în subsidiar, anularea sau reducerea în mod semnificativ a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

16      Republica Slovacă susține cererea reclamantei de anulare sau de reducere substanțială a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată.

17      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

18      În susținerea acțiunii sale, reclamanta invocă trei motive, întemeiate, în primul rând, pe o încălcare a principiilor generale ale proporționalității și egalității de tratament în stabilirea cuantumului amenzii, în al doilea rând, pe o încălcare a normelor fundamentale de procedură, pe o eroare de fapt, precum și pe o eroare vădită de apreciere, întrucât Comisia a refuzat să țină seama de absența capacității sale de plată în sensul punctului 35 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările”), și, în al treilea rând, pe o încălcare a articolului 3 alineatul (1) litera (g) CE.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor generale ale proporționalității și egalității de tratament în stabilirea cuantumului amenzii

 Orientările

19      Astfel cum reiese din considerentul (285) al deciziei atacate, cuantumul amenzilor aplicate reclamantei și celorlalți participanți la înțelegerea în litigiu a fost stabilit în temeiul Orientărilor publicate de Comisie.

20      Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 9-11 din Orientări, stabilirea cuantumului amenzii se efectuează potrivit unei metodologii în două etape.

21      În primul rând, Comisia stabilește un cuantum de bază pentru fiecare întreprindere sau asociere de întreprinderi. Comisia utilizează în această privință valoarea vânzărilor de bunuri sau de servicii realizate de întreprinderea în cauză care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea, în sectorul geografic relevant (punctul 13). Cuantumul de bază al amenzii este legat de o proporție din valoarea vânzărilor, determinată în funcție de gradul de gravitate al încălcării, multiplicată cu numărul de ani în cursul cărora a aut loc încălcarea (punctul 19). Perioadele mai mari de șase luni, dar mai mici de un an, se calculează ca un an întreg (punctul 24). Ca regulă generală, proporția din valoarea vânzărilor luată în calcul se fixează la un nivel de maximum 30 % (punctul 21).

22      Punctul 22 din Orientări prevede că, „[p]entru a decide dacă proporția din valoarea vânzărilor care trebuie luată în calcul într‑un anumit caz ar trebui să se situeze la limita inferioară sau la cea superioară a intervalului menționat anterior, Comisia ține seama de un anumit număr de factori, precum natura încălcării, cota de piață cumulată a tuturor părților în cauză, sfera geografică a încălcării și punerea în aplicare sau nu a încălcării”.

23      Punctul 25 din Orientări prevede, în plus, că, „independent de durata participării unei întreprinderi la încălcare, Comisia include în cuantumul de bază o sumă între 15 și 25 % din valoarea vânzărilor […], pentru a descuraja întreprinderile chiar și să participe la acorduri orizontale de fixare a prețului, de împărțire a pieței și de limitare a producției”.

24      În al doilea rând, Comisia poate ajusta cuantumul de bază al amenzii, stabilit în cadrul primei etape, în sensul creșterii sau al scăderii acestuia. Astfel, punctul 28 din Orientări prevede majorarea cuantumului amintit atunci când Comisia constată existența unor circumstanțe agravante precum cele menționate la același punct. Încălcarea repetată, și anume faptul că o „întreprindere continuă sau repetă o încălcare identică sau similară după ce Comisia sau o autoritate națională de concurență a constatat că această întreprindere a încălcat dispozițiile articolului 81 [CE] sau ale articolului 82 [CE]”, figurează printre circumstanțele agravante menționate la acest punct și justifică o mărire cu până la 100 % a cuantumului de bază al amenzii (a se vedea punctul 28 prima liniuță din Orientări). Rolul de conducător sau de instigator la încălcare constituie de asemenea o circumstanță agravantă, potrivit punctului 28 a treia liniuță din Orientări.

25      În plus, o creștere specifică a cuantumului amenzii pentru a garanta caracterul disuasiv este prevăzută în special la punctul 30 din Orientări, potrivit căruia „Comisia acordă o atenție specială necesității de a garanta că amenzile au un caracter suficient de disuasiv; în acest scop, Comisia poate crește amenda care urmează să fie aplicată unor întreprinderi a căror cifră de afaceri, dincolo de bunurile și serviciile care au legătură cu încălcarea, este deosebit de mare”.

26      Pe de altă parte, punctul 29 din Orientări prevede că cuantumul de bază al amenzii poate fi redus atunci când Comisia constată existența unor circumstanțe atenuante precum cele menționate la același punct. Potrivit celei de a doua liniuțe a acestui punct, Comisia constată existența unor circumstanțe atenuante atunci când întreprinderea implicată face dovada că încălcarea a fost comisă din neglijență. În plus, potrivit celei de a patra liniuțe a aceluiași punct, Comisia constată circumstanțe atenuante „atunci când întreprinderea implicată cooperează efectiv cu [aceasta], în afara sferei de aplicare a comunicării privind clemența și dincolo de obligațiile sale legale de a coopera”.

27      În această privință, astfel cum reiese din considerentul (339) al deciziei atacate, cooperarea întreprinderilor cu Comisia era reglementată, începând cu 14 februarie 2002, de Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2002”), care a fost înlocuită, începând cu 8 decembrie 2006, cu o nouă Comunicare a Comisiei (JO 2006, C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2006”). Întrucât Akzo Nobel a contactat Comisia cu o cerere de clemență la 20 noiembrie 2006, respectiv înainte de intrarea în vigoare a Comunicării privind cooperarea din 2006, Comunicarea privind cooperarea din 2002 este, prin urmare, aplicabilă în speță, precum și, cu titlu de excepție, în temeiul punctului 37 din Comunicarea privind cooperarea din 2006, punctele 31-35 din această din urmă comunicare.

28      În sfârșit, punctul 35 din Orientări prevede luarea în considerare a absenței capacității de plată a unei întreprinderi într‑un anumit context social și economic în vederea unei eventuale reduceri a cuantumului amenzii.

 Decizia atacată

29      Valoarea vânzărilor fiecărui participant la înțelegere, în cursul ultimului an complet al participării sale la încălcare, utilizată de Comisie pentru stabilirea cuantumului amenzii este indicată într‑un tabel care figurează în considerentul (288) al deciziei atacate. Din acest tabel rezultă că valoarea vânzărilor de carbură de calciu sub formă de pudră realizate de reclamantă în 2006 se situa între 5 și 10 milioane de euro. Valoarea vânzărilor de carbură de calciu sub formă de granule realizate de aceasta se situa între 20 și 25 de milioane de euro.

30      Din considerentul (294) al deciziei atacate reiese că Comisia a considerat că încălcarea în litigiu se număra, prin însăși natura sa, printre restrângerile cele mai grave ale concurenței.

31      În plus, în considerentul (299) al deciziei atacate, Comisia a considerat că înțelegerea în cauză viza clienți din interiorul SEE, cu excepția Spaniei, a Portugaliei, a Regatului Unit și a Irlandei.

32      În considerentul (301) al deciziei atacate, Comisia a stabilit proporția din valoarea vânzărilor luată în calcul pentru toți participanții la înțelegere la 17 %, având în vedere „circumstanțele specifice ale cazului” și ținând seama „de criteriile examinate în considerentele (294) și (299)”.

33      Ținând seama de considerațiile privind durata încălcării, expuse în considerentele (302) și (303) ale deciziei atacate, Comisia a indicat, într‑un tabel care figurează în considerentul (304) al aceleiași decizii, coeficientul multiplicator determinat în funcție de anii de participare la încălcare reținuți pentru fiecare întreprindere vizată de această decizie. În cazul reclamantei, Comisia a stabilit un coeficient multiplicator de 2,5 pentru carbura de calciu sub formă de pudră și de 3 pentru carbura de calciu sub formă de granule.

34      În plus, în considerentul (306) al deciziei atacate, Comisia a stabilit procentul din valoarea vânzărilor care corespunde sumei suplimentare care trebuie să fie inclusă în amendă în conformitate cu punctul 25 din Orientări, în speță 17 %, „[d]ate fiind circumstanțele particulare ale prezentei cauze și ținând seama de criteriile examinate mai sus referitoare la natura încălcării și la întinderea [sa] geografică”.

35      Considerentul (308) al deciziei atacate conține un tabel care indică cuantumul de bază al amenzii calculat pentru fiecare participant. În cazul reclamantei, acest cuantum se ridică la 19,6 milioane de euro.

36      În considerentele (309)-(312) ale deciziei atacate, Comisia a examinat dacă se impunea ajustarea cuantumului de bază al amenzii în sensul creșterii acestuia din cauza circumstanțelor agravante. Comisia a reținut existența unor astfel de circumstanțe în privința altor doi participanți la înțelegere, Akzo Nobel și Degussa AG, devenită, la momentul adoptării deciziei atacate, Evonik Degussa GmbH, pentru motivul că acestea săvârșiseră încălcări repetate. Nicio circumstanță agravantă nu a fost invocată sau reținută în privința reclamantei.

37      În considerentele (313)-(333) ale deciziei atacate, Comisia a examinat dacă se impunea constatarea existenței de circumstanțe atenuante în privința unuia sau mai multor participanți la înțelegere. În particular, Comisia a examinat succesiv argumentele întemeiate pe o participare limitată la înțelegere, invocate de toți participanții [considerentele (313)-(316)], argumentele invocate de unii dintre participanți și întemeiate pe absența punerii în aplicare a acordurilor vizate de înțelegere și pe lipsa obținerii unui beneficiu de către aceștia din participarea lor la înțelegere [considerentele (317)-(320)], argumentele unora dintre participanți, printre care și reclamanta, întemeiate pe cooperarea lor efectivă cu Comisia în afara domeniului de aplicare al Comunicării privind cooperarea din 2006 [considerentele (321)-(327) ale deciziei atacate] și argumentele invocate de mai mulți participanți și întemeiate pe situația economică dificilă a furnizorilor de carbură de calciu și de magneziu înainte și în perioada înțelegerii [considerentele (328)-(331)]. În toate cazurile, Comisia a concluzionat că nu se impunea reținerea existenței unor circumstanțe atenuante [considerentele (314), (320), (327) și (331) ale deciziei atacate].

38      În considerentele (335)-(360) ale deciziei atacate, Comisia a examinat dacă se impunea aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 în privința unuia sau mai multor participanți la înțelegere. Reiese din considerentul (358) al deciziei atacate că reclamanta prezentase o cerere în acest sens la 6 februarie 2008 (denumită în continuare „cererea de clemență”). Comisia a apreciat, în același considerent, că cererea fusese prezentată la mai mult de un an după inspecții și după ce reclamanta primise solicitări de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003. Cererea nu ar fi furnizat o valoare adăugată semnificativă, întrucât reclamanta nu a semnalat decât fapte privind carbura de calciu sub formă de pudră, în privința căreia Comisia deținea deja, la acel moment, elemente de probă suficiente. Comisia a considerat astfel că informațiile furnizate de reclamantă nu puteau, prin natura sau prin nivelul lor de precizie, să contribuie la întărirea capacității sale de a dovedi faptele. Pentru aceste motive, Comisia a concluzionat că reclamanta nu putea beneficia de o reducere a cuantumului amenzii.

39      În schimb, Comisia acordat o imunitate la amenzi Akzo Nobel [considerentele (335) și (336) ale deciziei atacate], o reducere a cuantumului amenzii de 35 % Donau Chemie AG [considerentul (346) al deciziei atacate], precum și o reducere a cuantumului amenzii de 20 % Evonik Degussa [considerentul (356) al deciziei atacate]. Comisia a respins cererea de imunitate sau de reducere a cuantumului amenzii prezentată de Almamet GmbH [considerentul (349)] și, în plus, a considerat că SKW Stahl‑Metallurgie GmbH, SKW Stahl‑Metallurgie AG și Arques Industries AG nu putea profita de reducerea cuantumului amenzii acordate Evonik Degussa, întrucât aceasta din urmă prezentase cererea de clemență numai în nume propriu [considerentul (357) al deciziei atacate].

40      Cuantumurile amenzilor care trebuie să fie aplicate figurează în considerentul (361) al deciziei atacate. Cuantumul indicat pentru reclamantă este de 19,6 milioane de euro.

41      În sfârșit, în considerentele (362)-(378) ale deciziei atacate, Comisia a examinat cererile mai multor participanți la înțelegere de a beneficia de dispozițiile punctului 35 din Orientări. Comisia a respins cererea în acest sens a reclamantei [considerentul (377) al deciziei atacate], precum și pe cele prezentate de alți participanți la înțelegere, dar a acordat Almamet o reducere a cuantumului amenzii cu 20 % [considerentul (372) al deciziei atacate].

 Cu privire la criticile invocate de reclamante

42      Reclamanta arată că stabilirea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată de Comisie este afectată de o încălcare a principiilor proporționalității și egalității de tratament. Reclamanta invocă, în această privință, cinci critici, privind, în primul rând, caracterul disuasiv al amenzii, în al doilea rând, circumstanțele agravante, în al treilea rând, circumstanțele atenuante, în al patrulea rând, reducerea cuantumului amenzii acordată Almamet și, în al cincilea rând, amenda astfel cum este calculată ca proporție din cifrele de afaceri globale ale destinatarilor deciziei atacate. Aceste critici vor fi examinate succesiv, după expunerea unor considerații introductive. În ședință, reclamanta a amintit o critică referitoare la valoarea vânzărilor care trebuie luată în considerare pentru calcularea cuantumului de bază al amenzii. Potrivit reclamantei, această critică figura deja în cererea introductivă. La rândul său, Comisia a susținut că era vorba despre un motiv nou, neîntemeiat pe elemente care au apărut în cursul procedurii, și, prin urmare, inadmisibil. Această critică va fi examinată în ultimul rând.

–       Considerații introductive

43      Trebuie amintit că Comisia dispune de o marjă de apreciere la stabilirea cuantumului amenzilor pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 216 și jurisprudența citată).

44      Cu toate acestea, astfel cum susține reclamanta, de fiecare dată când Comisia decide să aplice amenzi în temeiul dreptului concurenței, aceasta este obligată să respecte principiile generale de drept, printre care figurează principiile egalității de tratament și proporționalității, astfel cum au fost interpretate de instanțele Uniunii (Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, Schindler Holding și alții/Comisia, T‑138/07, Rep., p. II‑4819, punctul 105).

45      Potrivit articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, la stabilirea valorii amenzii, Comisia ia în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării. Rezultă din jurisprudență că, în acest context, Comisia trebuie să asigure în special caracterul disuasiv al acțiunii sale (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 106, și Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctul 272).

46      Necesitatea de a asigura amenzii un efect suficient de descurajator, în cazul în care nu se justifică majorarea nivelului general al amenzilor în cadrul punerii în aplicare a unei politici de concurență, impune adaptarea cuantumului amenzii pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată, și aceasta pentru ca amenda să nu fie considerată neglijabilă sau, dimpotrivă, excesivă, în special din punctul de vedere al capacității financiare a întreprinderii în cauză, în conformitate cu exigențele întemeiate, pe de o parte, pe necesitatea asigurării efectivității amenzii și, pe de altă parte, pe respectarea principiului proporționalității (Hotărârea Tribunalului Degussa/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 283, și Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, T‑410/03, Rep., p. II‑881, punctul 379).

47      În ceea ce privește Orientările, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, adoptând asemenea norme de conduită și anunțând prin intermediul publicării acestora că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia a limitat exercitarea propriei puteri de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 211, Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 44, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, T‑446/05, Rep., p. II‑1255, punctul 146).

48      Rezultă, după cum recunoaște de altfel reclamanta, că, la stabilirea amenzii care urmează să fie aplicată unei întreprinderi conform articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, luarea în considerare a Orientărilor nu constituie, în sine, o încălcare a principiilor proporționalității și egalității de tratament, ci, dimpotrivă, poate să se impună, în special pentru respectarea celui de al doilea dintre aceste principii. Cu toate acestea, invers, numai respectarea metodologiei pentru stabilirea cuantumului amenzilor consacrate în Orientări nu scutește Comisia de obligația de a se asigura că amenda aplicată într‑un caz particular este conformă principiilor proporționalității și egalității de tratament. În plus, la punctul 37 din Orientări, Comisia și‑a rezervat dreptul de a se abate de la metodologia sau de la limitele fixate în orientările menționate atunci când particularitățile unei cauze sau necesitatea de a atinge un nivel disuasiv al amenzii justifică aceasta.

49      Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că, în ceea ce privește acțiunile îndreptate împotriva deciziilor Comisiei prin care aceasta aplică amenzi întreprinderilor pentru încălcarea normelor de concurență, Tribunalul are competență în baza a două temeiuri (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, SCA Holding/Comisia, C‑297/98 P, Rec., p. I‑10101, punctul 53).

50      Astfel, revine Tribunalului sarcina de a efectua controlul legalității deciziilor menționate și, în acest cadru, are obligația de a controla respectarea obligației de motivare (Hotărârea SCA Holding/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 54) și, în plus, are sarcina de a efectua, pe baza elementelor prezentate de reclamant în susținerea motivelor invocate, un control aprofundat atât în drept, cât și în fapt (Hotărârea Curții din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia, C‑389/10 P, Rep., p. I‑13125, punctul 129).

51      Acest control al legalității este completat de competența de fond care este recunoscută instanței Uniunii prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, conform articolului 261 TFUE (Hotărârea KME Germany și alții/Comisia, punctul 50 de mai sus, punctul 130). Dincolo de simplul control al legalității, care nu permite decât respingerea acțiunii în anulare sau anularea actului atacat în tot sau în parte, competența de fond de care dispune abilitează instanța să reformeze actul atacat, chiar în lipsa anulării, ținând seama de toate împrejurările de fapt (Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 692, și Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rep., p. I‑7415, punctul 86). Instanța poate, astfel, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată (Hotărârea KME Germany și alții/Comisia, punctul 50 de mai sus, punctul 130).

52      Criticile invocate de reclamantă în cadrul prezentului motiv trebuie analizate în lumina acestor considerații generale .

–       Cu privire la prima critică, referitoare la caracterul disuasiv al amenzii

53      Reclamanta arată că Comisia nu a ținut seama în mod adecvat, în decizia atacată, de faptul că amenda aplicată unei întreprinderi care a participat la o înțelegere trebuie să prezinte un caracter disuasiv specific pentru întreprinderea vizată. Reclamanta subliniază că o abordare individualizată este necesară în această privință, întrucât o amendă de o anumită valoare poate să producă un efect disuasiv în privința unei întreprinderi, dar nu și în privința alteia. De aici rezultă, potrivit reclamantei, că suma prevăzută la punctul 25 din Orientări nu trebuie să fie stabilită la același nivel pentru toți participanții la înțelegere. Necesitatea de a utiliza coeficienți multiplicatori cu caracter disuasiv diferiți pentru fiecare participant ar fi fost confirmată de Tribunal în Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 45 de mai sus.

54      În plus, reclamanta arată că Comisia nu a utilizat în prezenta cauză posibilitatea, prevăzută la punctul 30 din Orientări, de a majora cuantumul amenzii pentru a asigura un efect suficient de disuasiv. Potrivit reclamantei, o asemenea majorare ar fi putut fi avută în vedere față de toți participanții la înțelegere ale căror cifre de afaceri globale erau cele mai importante, și anume Akzo Nobel, Ecka Granulate GmbH & Co KG (denumită în continuare „Ecka”) și Evonik Degussa. În sfârșit, autoarele unor încălcări repetate, Akzo Nobel și Evonik Degussa, ar fi trebuit să fie sancționate cu amenzi mai ridicate decât cea aplicată reclamantei, care nu ar fi jucat decât un rol minor în încălcare. Simpla luare în considerare a încălcării repetate, ca circumstanță agravantă prevăzută la punctul 28 din Orientări, nu ar fi suficientă.

55      Cu titlu introductiv, în ceea ce privește caracterul operant al argumentului rezumat la punctul anterior, trebuie arătat că, desigur, competența de fond atribuită instanței Uniunii include în mod expres posibilitatea de a majora, dacă este cazul, cuantumul amenzii aplicate. Astfel, în ipoteza unei inegalități de tratament între mai mulți participanți la o încălcare, cauzată de faptul că gravitatea comportamentului ilicit al unora dintre aceștia a fost subevaluată în raport cu gravitatea comportamentului ilicit al celorlalți, soluția cea mai adecvată pentru a restabili un just echilibru ar fi majorarea cuantumului amenzii aplicate celor dintâi (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 576).

56      O astfel de majorare nu poate interveni însă decât în ipoteza în care participanții la încălcare a căror amendă trebuie să fie majorată au contestat această amendă în fața Tribunalului și au avut posibilitatea să își prezinte observațiile referitoare la o astfel de majorare (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 55 de mai sus, punctele 577 și 578). Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, mijlocul cel mai adecvat pentru a remedia inegalitatea de tratament evidențiată constă într‑o reducere a cuantumului amenzii aplicate celorlalți participanți la încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 55 de mai sus, punctul 579). Prin urmare, argumentul rezumat la punctul 54 de mai sus nu poate fi respins de la bun început ca inoperant.

57      În continuare, trebuie să se arate că Comisia este conștientă de necesitatea de a asigura nu numai caracterul disuasiv, pe plan general, al acțiunii sale în materia încălcărilor dreptului concurenței, ci și, în particular, efectul disuasiv specific al amenzii pe care o aplică unei întreprinderi care a săvârșit o astfel de încălcare. Acest lucru este confirmat de punctul 4 din Orientări, care prevede printre altele că „[a]menzile trebuie fixate la un nivel suficient de disuasiv […] pentru a sancționa întreprinderile în cauză (efect disuasiv specific)”.

58      Acestea fiind spuse, trebuie amintit că cuantumul vizat la punctul 25 din Orientări face parte din cuantumul de bază al amenzii, care, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 19 din aceleași Orientări (a se vedea punctul 21 de mai sus), trebuie să reflecte gravitatea încălcării, iar nu gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre întreprinderile în cauză. Potrivit jurisprudenței, acest din urmă aspect trebuie să fie examinat în cadrul eventualei aplicări a circumstanțelor agravante sau atenuante (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Carbone‑Lorraine/Comisia, T‑73/04, Rep., p. II‑2661, punctul 100). În consecință și astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, aceasta poate să stabilească procentajul din valoarea vânzărilor vizat la punctul 25 din Orientări, ca de altfel și pe cel vizat la punctul 21 din aceleași Orientări, la același nivel pentru toți participanții la înțelegere. Stabilirea aceluiași procentaj pentru toți participanții la înțelegere nu implică, contrar a ceea ce pare să susțină reclamanta, stabilirea, în temeiul punctului 25 din Orientări, a aceleiași sume pentru toți participanții la înțelegere. Întrucât această sumă constă într‑un procentaj din valoarea vânzărilor realizate în legătură cu încălcarea de către fiecare participant la înțelegere, aceasta va fi diferită pentru fiecare dintre participanți în funcție de diferențele dintre valorile vânzărilor pe care le‑au realizat.

59      Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 45 de mai sus, invocată de reclamantă, nu poate conduce la o concluzie diferită. Este adevărat că, la punctul 335 din această hotărâre, Tribunalul a concluzionat că Comisia nu putea, fără să încalce principiul egalității de tratament, să majoreze cuantumul amenzii stabilit în funcție de gravitatea încălcării, prin aplicarea aceleiași cote celor doi participanți la înțelegere care realizaseră cifre de afaceri substanțial diferite.

60      Cu toate acestea, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 20, 21, 326 și 327 din aceeași hotărâre, cuantumul amenzii aplicate diferitor participanți la înțelegerea în discuție în această cauză fusese stabilit potrivit unei metodologii diferite de cea consacrată în Orientări și aplicată de Comisie în speță. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 45 de mai sus, Comisia împărțise participanții la înțelegere în diferite grupe în funcție de cifra lor de afaceri și stabilise, în privința tuturor membrilor fiecărei grupe, același cuantum de bază al amenzii. Reclamanta din această cauză fusese încadrată în aceeași grupă ca și o altă întreprindere care realizase o cifră de afaceri mai ridicată și, prin urmare, același cuantum de bază fusese stabilit pentru aceste două întreprinderi. Apoi, pentru a asigura un efect disuasiv suficient, Comisia a majorat acest cuantum cu aceeași cotă, în speță 100 %, pentru fiecare dintre aceste două întreprinderi. Acest din urmă aspect a fost criticat de Tribunal (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctele 328-335).

61      Or, în speță, pe de o parte, astfel cum s‑a arătat deja, cuantumul de bază al amenzii este diferit pentru diferiții participanți la înțelegere în funcție de diferențele dintre cifrele de afaceri pe care le‑au realizat. Pe de altă parte, astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, aceasta nu a procedat la o majorare specifică a cuantumului de bază în vederea asigurării unui caracter disuasiv suficient al amenzii. În consecință, circumstanțele prezentei cauze nu sunt deloc comparabile cu cele ale cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 45 de mai sus.

62      Reclamanta critică de asemenea faptul că Comisia nu a procedat, în temeiul punctului 30 din Orientări, la o majorare a cuantumului amenzii aplicate participanților la înțelegere care au realizat cifrele de afaceri globale cele mai importante. În această privință, trebuie să se arate că, deși rezultă, într‑adevăr, din cuprinsul punctului menționat din Orientări că o majorare a amenzii care trebuie să fie aplicată unei întreprinderi a cărei cifră de afaceri, dincolo de bunurile și serviciile la care se referă încălcarea, este deosebit de importantă se poate dovedi necesară pentru a asigura acestei amenzi un efect suficient de disuasiv, de aici nu rezultă, invers, că o amendă care nu reprezintă un procentaj semnificativ din cifra de afaceri globală a întreprinderii în cauză nu va avea un efect suficient de disuasiv asupra acestei întreprinderi.

63      Astfel, o amendă stabilită potrivit metodologiei definite în Orientări reprezintă, în principiu, un procentaj considerabil din valoarea vânzărilor pe care întreprinderea sancționată le‑a realizat în sectorul vizat de încălcare. Așadar, prin aplicarea amenzii, întreprinderea în cauză își va vedea profiturile în acest sector diminuate în mod semnificativ, chiar va înregistra pierderi. Deși cifra de afaceri realizată de respectiva întreprindere în acest sector nu ar reprezenta decât o mică fracție din cifra sa de afaceri globală, nu se poate exclude a priori ca reducerea profiturilor realizate în acest sector sau chiar transformarea lor în pierderi să aibă un efect disuasiv, întrucât, în principiu, o întreprindere comercială se implică într‑un sector determinat pentru a obține profit.

64      Într‑adevăr, punctul 30 din Orientări prevede posibilitatea Comisiei, iar nu obligația, de a majora amenda aplicată unei întreprinderi a cărei cifră de afaceri, dincolo de bunurile și serviciile care au legătură cu încălcarea, este deosebit de mare. Or, în afara unei trimiteri vagi la cifra de afaceri globală pretins importantă a unora dintre participanții la înțelegere, trimitere care nu face decât să reflecte argumentația invocată în cadrul celei de a cincea critici examinate mai jos, reclamanta nu a invocat niciun element concret de natură să demonstreze faptul că Comisia ar fi trebuit să utilizeze această posibilitate în speță. În consecință, nicio încălcare a principiilor egalității de tratament și proporționalității nu îi poate fi imputată pentru acest motiv.

65      În ceea ce privește, în sfârșit, luarea în considerare a încălcării repetate, trebuie să se arate că, astfel cum însăși reclamanta recunoaște, încălcarea repetată este luată în considerare în stadiul ajustării cuantumului de bază al amenzii în temeiul circumstanțelor agravante, în conformitate cu punctul 28 prima liniuță din Orientări, și aceasta poate conduce la o majorare semnificativă a cuantumului respectiv, care poate să ajungă până la dublarea sa. În schimb, stabilirea cuantumului de bază, în care se înscrie stabilirea procentajului prevăzut la punctul 25 din Orientări, este efectuată, astfel cum s‑a arătat deja (a se vedea punctul 58 de mai sus), ținând seama de gravitatea încălcării. Absența luării în considerare, în acest stadiu, a unei circumstanțe agravante de care se va ține seama într‑un stadiu ulterior nu constituie o eroare de drept (a se vedea în acest sens Ordonanța Curții din 11 septembrie 2008, Coats Holdings și Coats/Comisia, C‑468/07 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 28).

66      Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că prima critică nu este întemeiată și trebuie să fie respinsă.

–       Cu privire la a doua critică, referitoare la circumstanțele agravante

67      Reclamanta impută Comisiei faptul că nu a examinat în decizia atacată care dintre membrii înțelegerii jucau rolul de conducător al încălcării și precizează că ea însăși era un membru pasiv. Reclamanta recunoaște că nu este posibil să fie identificat în toate cazurile de înțelegeri unul sau mai mulți conducători. Cu toate acestea, într‑o înțelegere complexă precum cea în speță, ar fi dificil de conceput că înțelegerea a putut funcționa fără ca una sau mai multe întreprinderi să lanseze ideea înțelegerii și să efectueze pregătirile necesare. Reclamanta consideră că Comisia nu a depus eforturi suficiente pentru a identifica aceste întreprinderi. Reclamanta menționează în această privință, drept exemple de aspecte care ar fi trebuit să fie examinate de Comisie, cine a organizat primele reuniuni și a invitat la acestea membrii pasivi ai înțelegerii sau în incintele cărei întreprinderi au avut loc aceste reuniuni. Potrivit reclamantei, rezultă că Comisia a încălcat principiile egalității de tratament și proporționalității întrucât membrii pasivi ai înțelegerii au fost tratați în același mod ca și conducătorii și instigatorii.

68      La rândul său, Comisia susține caracterul inoperant al acestei critici. Comisia consideră că, deși ar trebui să se constate că una sau mai multe alte întreprinderi au fost conducătorii încălcării, o asemenea constatare ar fi fără efect asupra amenzii aplicate reclamantei și ar putea numai, în cel mai bun caz, să determine o majorare a amenzii aplicate acestor alte întreprinderi.

69      Pentru motivele expuse la punctele 55 și 56 de mai sus, prezenta critică nu poate fi înlăturată de la bun început ca inoperantă. Pe de altă parte, fără a fi necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite în speță condițiile pentru o majorare a cuantumului amenzii enunțate la punctul 56 de mai sus, se impune, în orice caz, respingerea prezentei critici ca neîntemeiată.

70      În această privință, trebuie precizat, cu titlu introductiv, că afirmația reclamantei potrivit căreia ar fi adoptat un comportament pasiv în înțelegere nu este pertinentă în cadrul prezentei critici, ci trebuie să fie examinată în contextul analizei celei de a treia critici, referitoare la circumstanțele atenuante, și aceasta cu atât mai mult cu cât, prin argumentația sa invocată în susținerea acestei critici, reclamanta reiterează și dezvoltă această afirmație.

71      În continuare, trebuie să se arate că aspectele menționate de reclamantă în argumentația sa au fost examinate, în esență, în decizia atacată. Astfel cum reiese din considerentul (177) al acestei decizii, încălcarea în litigiu viza trei produse, și anume carbura de calciu sub formă de pudră, magneziul sub formă de granule și carbura de calciu sub formă de granule, și două piețe, cea a primelor două produse, substituibile între ele și destinate industriei siderurgice, și piața celui de al treilea produs, destinat industriei gazului. Comisia se referă la acorduri distincte referitoare la fiecare dintre aceste produse [a se vedea considerentele (54)-(91), (113)-(135) și, respectiv, (92)-(112) ale deciziei atacate], dar concluzionează, în considerentul (177) al deciziei sale, că aceste trei acorduri se înscriau în cadrul unei încălcări unice și continue.

72      În ceea ce privește, în particular, carbura de calciu sub formă de pudră, Comisia a arătat în considerentul (56) al deciziei atacate că „[p]rimele două reuniuni au fost organizate în incintele Almamet”. În susținerea acestei constatări, Comisia a făcut de altfel trimitere, în nota de subsol 106, printre altele, la cererea de clemență. Derularea primei reuniuni este descrisă cu mai multe detalii în considerentele (64)-(66) ale deciziei atacate. Din această descriere se poate deduce că Almamet invitase ceilalți participanți la reuniune, întrucât aceasta nu numai că a avut loc în incintele sale, dar, în plus, reprezentantul său a fost cel care a deschis discuția [a se vedea considerentul (65) al deciziei atacate].

73      A doua reuniune referitoare la același produs a avut loc, potrivit deciziei atacate [a se vedea considerentul (67)], tot în incintele Almamet. Însă, astfel cum reiese din considerentul (69) al deciziei atacate, cu ocazia acestei a doua reuniuni, participanții, printre care reclamanta, au decis să organizeze în mod regulat reuniuni similare și să își asume pe rând responsabilitatea organizării acestora. Decizia atacată se referă în continuare, în considerentele (70)-(89), la nouă alte reuniuni organizate de diferiți participanți la înțelegere, dintre care două, în speță cele din 7 aprilie 2005 și din 25 aprilie 2006, au avut loc în Slovacia și au fost organizate de reclamantă [a se vedea considerentele (74) și, respectiv, (83) ale deciziei atacate].

74      În ceea ce privește carbura de calciu sub formă de granule, Comisia a arătat, în considerentul (98) al deciziei atacate, că prima reuniune a avut loc, la 7 aprilie 2004, într‑un hotel din Slovenia și că aceasta a fost organizată de TDR‑Metalurgija d.d., reclamanta și Donau Chemie fiind singurele alte două întreprinderi care au participat la această reuniune. În considerentul (99) al deciziei atacate, Comisia se referă la alte două reuniuni de la Bratislava (Slovacia) între aceiași trei producători ai acestui produs. Comisia adaugă însă că aspectele privind carbura de calciu sub formă de granule erau de asemenea abordate fie în cadrul reuniunilor referitoare la carbura de calciu sub formă de pudră, fie în cadrul unor reuniuni speciale care se înscriau în prelungirea primelor [a se vedea considerentele (101) și (108) ale deciziei atacate].

75      În sfârșit, numai Almamet, Donau Chemie și Ecka erau vizate de acordul referitor la magneziu. Ceilalți destinatari ai deciziei atacate, inclusiv reclamanta, nu produceau magneziu. Reiese din considerentul (125) al deciziei atacate că prima reuniune între cele trei întreprinderi care produceau magneziu a avut loc către sfârșitul anului 2004 sau începutul anului 2005, dar că data exactă nu a putut fi stabilită. Decizia atacată se referă la cinci alte reuniuni referitoare la acest produs. Cu excepția celei din 2 mai 2006, organizată de Ecka, pentru care aceasta și‑a asumat și cheltuielile [a se vedea considerentul (129) al deciziei atacate], nu s‑a precizat care întreprindere a organizat reuniunile. Considerentul (115) al deciziei atacate arată însă că cele trei întreprinderi care participau la aceste reuniuni își asumau pe rând responsabilitatea organizării lor, precum și cheltuielile corespunzătoare.

76      Aceste considerații pledează, toate, împotriva tezei susținute de reclamantă potrivit căreia, în esență, încălcarea în litigiu, prin natura sa, necesita existența unuia sau a mai mulți conducători. Astfel, reiese din considerațiile deciziei atacate menționate la punctele 71-73 de mai sus că toți participanții la înțelegere se aflau pe picior de egalitate. Faptul că Almamet a organizat prima reuniune referitoare la carbura de calciu sub formă de pudră și că TDR‑Metalurgija a acționat în același mod în ceea ce privește carbura de calciu sub formă de granule nu pare să aibă o semnificație particulară. Niciun indiciu din decizia atacată nu lasă să se presupună că rolul acestor două întreprinderi în înțelegere era mai important decât al celorlalte.

77      Dimpotrivă, din considerentul (54) al deciziei atacate reiese că, potrivit Comisiei, acordul privind carbura de calciu sub formă de pudră și‑a avut originea în tendința negativă pe care prețul acestui produs o manifesta de la începutul secolului al XXI‑lea, combinată cu o creștere a costului de producție și cu o reducere a cererii.

78      Potrivit considerentului (104) al deciziei atacate, un sentiment comparabil s‑a răspândit pe piața carburii de calciu sub formă de granule. Acest considerent citează un „angajat al Akzo Nobel” care ar fi pretins că, pentru toți furnizorii produsului în cauză, „majorări de prețuri păreau necesare”. În ceea ce privește magneziul, destinat de asemenea industriei siderurgice și substituibil cu carbura de calciu sub formă de pudră, Comisia recunoaște, în considerentul (113) al deciziei atacate, că cererea pentru acest produs era în creștere, dar adaugă, fără a fi contrazisă de reclamantă, că „furnizorii erau de asemenea conștienți de creșterea puterii clienților lor pe piață” și erau, în plus, sub o presiune din ce în ce mai mare în urma intrării pe piață a unor noi concurenți chinezi.

79      Într‑un astfel de context, este puțin important să se știe cine a avut inițiativa de a organiza o primă reuniune, în măsura în care, astfel, această inițiativă nu exprima decât sentimentele comune ale mai multor producători ai produsului în cauză. În plus, reclamanta nici nu și‑a explicitat afirmația potrivit căreia o încălcare precum cea în cauză în speță ar fi dificil de conceput fără unul sau mai mulți conducători, nici nu a invocat elemente concrete în susținerea acesteia. Mai mult, singurele aspecte concrete evocate de reclamantă în argumentația sa, independent de pertinența lor pentru constatarea unor eventuale circumstanțe agravante, au fost abordate în orice caz, în esență, în decizia atacată, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 71 de mai sus.

80      Prin urmare, afirmația reclamantei potrivit căreia Comisia ar fi omis să examineze existența unor eventuale circumstanțe agravante în privința anumitor alți participanți la înțelegere și, prin această omisiune, ar fi încălcat principiul egalității de tratament nu poate fi acceptată. În consecință, cea de a doua critică nu este întemeiată și trebuie să fie înlăturată.

–       Cu privire la cea de a treia critică, referitoare la circumstanțele atenuante

81      Reclamanta impută Comisiei că nu a recunoscut existența unor circumstanțe atenuante care ar justifica o reducere a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată, în conformitate cu punctul 29 din Orientări. Reclamanta amintește, în acest context, în primul rând, caracterul pretins neglijent al participării sale la înțelegere, în al doilea rând, caracterul pasiv și limitat al acestei participări și, în al treilea rând, pretinsa cooperare a sa cu Comisia, neluată în considerare de aceasta din urmă, în afara domeniului de aplicare al „Comunicării privind cooperarea din 2002/2006” și dincolo de obligațiile sale juridice de cooperare.

82      În primul rând, reclamanta arată că, la momentul faptelor în litigiu, membrii conducerii sale erau persoane care fuseseră educate și făcuseră carieră în condițiile economiei strict reglementate de regimul comunist anterior anului 1989. Astfel, cel puțin la începutul înțelegerii, conducătorii reclamantei nici măcar nu ar fi fost conștienți de caracterul ilicit al comportamentului lor anticoncurențial. Aceștia ar fi considerat reuniunile în cadrul înțelegerii drept reuniuni de afaceri obișnuite și ar fi făcut obiectul unor critici din partea celorlalți participanți din cauza lipsei lor de discreție. Reclamanta adaugă că înainte nu făcuse niciodată obiectul unei investigații sau al unei sancțiuni din partea vreunei autorități de concurență și consideră că menționatul caracter neglijent al participării sale la înțelegere ar fi trebuit să fie luat în considerare drept circumstanță atenuantă.

83      Comisia răspunde că încălcarea pretinsă a fost săvârșită la mai mult de 14 ani după căderea regimului comunist cehoslovac și că Republica Slovacă adoptase o legislație care interzicea acorduri analoage încă dinainte de aderarea sa la Uniunea Europeană. Reclamanta răspunde, în replica sa, că această argumentație nu ține cont în mod suficient, în privința conducătorilor săi de la momentul încălcării, de consecințele faptului că ei petrecuseră o parte substanțială și formatoare din cariera lor într‑un sistem diferit de cel al economiei de piață.

84      Fără să fie necesar să se intre în detaliile acestei dezbateri dintre părți, trebuie amintit că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 autorizează Comisia să aplice amenzi întreprinderilor care au săvârșit o încălcare a dispozițiilor articolului 81 CE atât în cazul în care această încălcare a fost săvârșită cu intenție, cât și în cazul în care a fost comisă din neglijență.

85      Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru ca o încălcare a normelor de concurență să poată fi considerată săvârșită cu intenție, iar nu din neglijență, nu este necesar ca întreprinderea în cauză să fi avut cunoștința faptului că restrânge concurența; este suficient ca aceasta să nu fi putut să ignore că acțiunea sa avea ca obiect restrângerea concurenței pe piața comună (a se vedea Hotărârea Curții din 11 iulie 1989, Belasco și alții/Comisia, 246/86, Rec., p. 2117, punctul 41 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctul 205 și jurisprudența citată).

86      În speță, reclamanta nu contestă că a participat la încălcare, ci, dimpotrivă, în argumentația sa privind prezenta critică, „admite și nu contestă [răspunderea sa pentru] comportamentul anticoncurențial al conducerii sale anterioare”. Or, date fiind faptele care au constituit încălcarea în litigiu, astfel cum sunt rezumate la punctul 1 de mai sus, este evident că membrii conducerii reclamantei care au participat în numele său la diferitele reuniuni organizate în cadrul înțelegerii și apoi au pus în aplicare deciziile adoptate în cadrul acestor reuniuni nu puteau ignora faptul că comportamentul lor avea ca obiect încălcarea concurenței pe piața comună. Astfel, aceasta este consecința directă și imediată a unei împărțiri a pieței, a unei fixări a cotelor, a unei alocări a clienților și a unei stabiliri a prețurilor între mai mulți participanți pe aceleași piețe, aceste comportamente făcând, toate, parte din obiectul încălcării sancționate de decizia atacată.

87      În schimb, după cum reiese din jurisprudența citată la punctul 85 de mai sus, este indiferent, în acest context, că membrii conducerii reclamantei au ignorat, din cauza experiențelor lor trecute sub fostul regim comunist cehoslovac sau din oricare alt motiv, că un astfel de comportament încălca normele de concurență naționale sau pe cele prevăzute de dreptul Uniunii.

88      Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, concluzia potrivit căreia membrii conducerii reclamantei erau conștienți de obiectul anticoncurențial al conduitei lor este susținută de afirmațiile reclamantei cuprinse în cererea de clemență. Reclamanta a explicat aici că membrii conducerii sale care au participat la reuniuni în cadrul înțelegerii nu menționaseră informațiile aferente acestora în „rapoartele de călătorie în străinătate” pe care le redactaseră și dintre care un anumit număr fusese obținut de Comisie cu ocazia unei inspecții în incintele reclamantei. Pentru a evita să lase o urmă scrisă, acești membri ar fi prezentat informațiile respective oral directorului general și președintelui consiliului de administrație al reclamantei. Acest comportament al membrilor conducerii reclamantei în cauză nu poate decât să indice că erau conștienți de caracterul anticoncurențial, chiar ilicit, al participării lor la reuniunile respective, în caz contrar fiind dificil de înțeles motivul pentru care aceștia doreau să evite orice urmă scrisă.

89      Rezultă că nu poate fi imputată Comisiei nicio eroare pentru faptul că nu a acordat reclamantei o reducere a cuantumului amenzii pentru motivul că aceasta din urmă ar fi săvârșit încălcarea din neglijență.

90      În al doilea rând, reclamanta impută Comisiei faptul că nu a ținut seama, în temeiul circumstanțelor atenuante, de caracterul pasiv al participării sale la încălcare. Reclamanta arată, în această privință, că membrii conducerii sale care o reprezentaseră la diferite reuniuni în cadrul înțelegerii nu vorbeau curent nicio limbă străină și trebuiau să recurgă la serviciile unui interpret. Pe de altă parte, ceilalți membri ai înțelegerii ar fi remarcat că reprezentantul reclamantei în cadrul diferitor reuniuni adopta un comportament pasiv și nu comunica cu ceilalți participanți. Comisia ar fi recunoscut ea însăși, în comunicarea privind obiecțiunile, că reclamanta era membrul cel mai puțin activ al înțelegerii, întrucât nici nu redacta niciodată tabele, nici nu aduna date provenind de la membrii înțelegerii absenți de la o anumită reuniune, nici nu comunica astfel de date celorlalți membri. Reclamanta adaugă că înțelegerea prezenta mult mai multă importanță pentru Almamet, distribuitorul produselor sale și, din această cauză, aceasta ar fi putut beneficia de înțelegere chiar și fără să participe la ea. De altfel, Almamet ar fi fost cea care a invitat reclamanta să participe la înțelegere. Înainte de această invitație, reclamanta nu ar fi avut niciun contact regulat cu ceilalți membri ai înțelegerii.

91      Având în vedere această argumentație, trebuie să se arate că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, în cadrul stabilirii cuantumului amenzilor, trebuie examinată gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre acestea, ceea ce implică, în particular, stabilirea rolurilor lor respective în încălcare pe durata participării lor la aceasta. Prezenta concluzie constituie consecința logică a principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, în temeiul căruia o întreprindere trebuie să fie sancționată numai pentru faptele care îi sunt imputate în mod individual, principiu aplicabil în orice procedură administrativă care poate conduce la sancțiuni în temeiul normelor de concurență din dreptul Uniunii (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctele 277 și 278 și jurisprudența citată).

92      În conformitate cu aceste principii, Orientările prevăd, la punctul 29, o ajustare a cuantumului de bază al amenzii în funcție de anumite circumstanțe atenuante, care sunt proprii fiecărei întreprinderi vizate. Acest punct stabilește, în particular, o listă neexhaustivă de circumstanțe atenuante susceptibile de a fi luate în considerare. Trebuie totuși să se constate că „rolul exclusiv pasiv sau imitativ” al unei întreprinderi în realizarea încălcării nu figurează pe această listă neexhaustivă, deși era prevăzut în mod expres drept circumstanță atenuantă la punctul 3 prima liniuță din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3), înlocuite de Orientări.

93      În această privință, trebuie să se arate că, deși, astfel cum s‑a indicat la punctul 47 de mai sus, nu se poate abate de la normele pe care și le‑a impus ea însăși, Comisia are în schimb libertatea de a modifica aceste norme sau de a le înlocui. Într‑o situație care face parte din domeniul de aplicare al noilor norme, astfel cum este cazul încălcării în litigiu, care se încadrează, ratione temporis, în domeniul de aplicare al Orientărilor astfel cum reiese din cuprinsul punctului 38 din acestea, nu se poate imputa Comisiei faptul că nu a ținut seama de o circumstanță atenuantă neprevăzută de aceste noi norme pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută în vechile norme. Astfel, faptul că Comisia a considerat, în practica sa decizională anterioară, că anumite elemente constituiau circumstanțe atenuante în scopul stabilirii cuantumului amenzii nu implică obligația acesteia de a efectua aceeași apreciere într‑o decizie ulterioară (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mayr‑Melnhof/Comisia, T‑347/94, Rec., p. II‑1751, punctul 368, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 337).

94      Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat deja, la punctul 92 de mai sus, enumerarea circumstanțelor atenuante susceptibile de a fi luate în considerare de Comisie la punctul 29 din Orientări nu este exhaustivă. În consecință, faptul că Orientările nu enumeră printre circumstanțele atenuante rolul pasiv al unei întreprinderi care a participat la o încălcare nu se opune luării în considerare, pe acest temei, a circumstanței amintite în cazul în care este de natură să demonstreze că gravitatea relativă a participării respectivei întreprinderi la încălcare este mai puțin importantă.

95      Or, fără să fie necesar să se stabilească dacă această din urmă condiție este îndeplinită în speță, trebuie să se constate, în orice caz, că nu rezultă în niciun mod din elementele și din argumentele invocate de reclamantă că rolul său în încălcarea în litigiu era pasiv sau imitativ.

96      În această privință, trebuie amintit că, astfel cum a hotărât Tribunalul în Hotărârea din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia (T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctele 167 și 168), invocată de însăși reclamanta în susținerea argumentației sale, un astfel de rol pasiv implică adoptarea de către întreprinderea în cauză a unei „atitudini rezervate”, cu alte cuvinte, o lipsă de participare activă la elaborarea acordului sau a acordurilor anticoncurențiale. Dintre elementele de natură să evidențieze rolul pasiv al unei întreprinderi în cadrul unei înțelegeri pot fi luate în considerare caracterul mult mai sporadic al participărilor acesteia la reuniuni în raport cu membrii obișnuiți ai înțelegerii, precum și intrarea tardivă a întreprinderii pe piața care a făcut obiectul încălcării, independent de durata participării la aceasta, sau, de asemenea, existența unor declarații exprese în acest sens din partea reprezentanților întreprinderilor terțe care au participat la încălcare.

97      Or, în speță, primo, astfel cum remarcă în mod întemeiat Comisia, reclamanta a participat la 10 din cele 11 reuniuni privind carbura de calciu sub formă de pudră [a se vedea considerentele (64)-(88) ale deciziei atacate] și chiar a organizat două dintre acestea. Reclamanta a participat de asemenea la toate reuniunile privind carbura de calciu sub formă de granule menționate în decizia atacată [a se vedea considerentele (98) și (99) ale deciziei atacate].

98      Secundo, reiese din decizia atacată că contribuția reclamantei la reuniunile la care a fost prezentă era comparabilă cu cea a celorlalți participanți. Astfel, considerentele sus‑menționate ale deciziei atacate arată că participanții la diferitele reuniuni comunicau informații cu privire la volumele lor de vânzări și că, ulterior, tabelul privind împărțirea pieței era actualizat. În plus, prețurile care urmau să fie aplicate erau discutate și ocazional erau decise majorări de prețuri [a se vedea de exemplu considerentele (67) și (68) ale deciziei atacate]. Nimic din aceste indicații nu permite să se concluzioneze că comportamentul reclamantei era pasiv sau, mai general, diferit de cel adoptat de ceilalți participanți. Dimpotrivă, din considerentul (73) al deciziei atacate rezultă că, în raportul său intern privind reuniunea din 24 ianuarie 2005, reclamanta arăta că reușise să compenseze o creștere a prețului cocsului prin majorarea prețurilor carburii de calciu. Pe de altă parte, potrivit considerentului (110) al deciziei atacate, reclamanta și‑ar fi exprimat acordul de a aloca compensații Donau Chemie pentru pierderile sale de volum în Austria, oferindu‑i volume suplimentare în Germania. Este vorba în acest caz despre indicații în sensul unei participări a reclamantei la reuniuni cel puțin la fel de active ca aceea a celorlalți membri ai înțelegerii.

99      Tertio, afirmația reclamantei potrivit căreia nu ar fi comunicat niciodată, în cadrul unei reuniuni, datele furnizate de un alt membru al înțelegerii absent de la această reuniune pare, desigur, exactă la lectura deciziei atacate, dar nu permite să se concluzioneze că participarea sa la înțelegere era pasivă. Astfel, din decizia atacată reiese că majoritatea membrilor înțelegerii erau prezenți la reuniuni. Faptul că, ocazional, un membru nu putea participa la o reuniune determinată și transmitea datele care îl priveau altui membru care, în continuare, le prezenta în cadrul reuniunii în cauză [a se vedea, cu titlu de exemplu, considerentul (83) al deciziei atacate, potrivit căruia Akzo Nobel nu putuse participa la reuniunea din 25 aprilie 2006, dar comunicase în prealabil cifrele care o priveau Donau Chemie] nu pare să fi avut o importanță deosebită și nu constituie, în sine, un indiciu al unei participări mai active a membrului la acord care a furnizat un astfel de serviciu altui membru absent.

100    Quarto, afirmația reclamantei potrivit căreia ceilalți membri ai înțelegerii ar fi făcut aluzie la comportamentul pasiv al reprezentantului său în cadrul reuniunilor nu este susținută de nicio probă.

101    În ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia s‑ar fi recunoscut, în comunicarea privind obiecțiunile, că era membrul cel mai puțin activ al înțelegerii, Tribunalul i‑a solicitat, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, să prezinte extrasul din comunicarea menționată la care se referea. Ca răspuns la această cerere, reclamanta a indicat, în esență, că referirea din comunicarea privind obiecțiunile la faptul că Almamet avusese inițiativa organizării reuniunilor în cadrul înțelegerii, la faptul că reuniunile ulterioare au fost prezidate de reprezentantul SKW Stahl‑Metallurgie și la faptul că reprezentantul Donau Chemie era deseori însărcinat cu actualizarea și cu distribuirea tabelelor care făceau obiectul unui schimb între participanți, deși reclamanta însăși nu era menționată deseori în mod specific în descrierea diverselor reuniuni, constituia o indicație a rolului său pasiv în înțelegere.

102    Trebuie să se constate că reclamanta nu invocă nicio recunoaștere expresă, figurând în comunicarea privind obiecțiunile, a rolului său pretins pasiv în înțelegere. Astfel, reclamanta admite în mod implicit că afirmația despre care este vorba la punctul anterior nu se regăsește, ca atare, nicăieri în comunicarea privind obiecțiunile, ci constituie propria sa interpretare a acesteia. Or, această interpretare nu poate fi acceptată. Astfel cum s‑a arătat la punctul 99 de mai sus, simplul fapt că anumiți participanți la înțelegere și‑au asumat unele sarcini administrative cu ocazia diferitor reuniuni în cadrul înțelegerii nu este suficient pentru a concluziona că rolul celorlalți era pasiv. Situația se prezintă cu atât mai mult astfel cu cât reclamanta nu a contestat că a organizat ea însăși două reuniuni ale subdiviziunii înțelegerii privind carbura de calciu sub formă de pudră (a se vedea punctul 73 de mai sus).

103    Quinto, problema nivelului de cunoștințe de limbi străine ale celor doi membri ai conducerii reclamantei care au reprezentat‑o pe aceasta la reuniunile în cadrul înțelegerii este lipsită de relevanță. Astfel, indiferent care erau aceste cunoștințe, ceea ce contează este că, astfel cum s‑a arătat la punctul 98 de mai sus, reclamanta a participat la reuniunile menționate într‑un mod la fel de activ ca și ceilalți membri ai înțelegerii, cu alte cuvinte, aceasta a comunicat datele privind vânzările sale, a luat la cunoștință datele analoage ale celorlalți membri ai înțelegerii și și‑a asumat angajamente privind împărțirea piețelor relevante, stabilirea cotelor, repartizarea clienților, precum și stabilirea prețurilor. Faptul, chiar dacă ar fi stabilit, că, din cauza unei lipse de cunoștințe lingvistice, interacțiunea socială dintre reprezentanții reclamantei și cei ai celorlalți membri ai înțelegerii a fost restrânsă este, în această privință, indiferent.

104    Sexto, faptul că reclamanta ar fi profitat de înțelegere fără să participe la aceasta, datorită participării Almamet, chiar dacă ar fi stabilit, nu constituie nici o justificare pentru participarea sa la înțelegere, nici o circumstanță atenuantă.

105    În orice caz, această afirmație a reclamantei ignoră declarațiile proprii cuprinse în cererea de clemență, după cum remarcă în mod întemeiat Comisia. Astfel, din această cerere reiese că reclamanta își propunea să modifice prețul de vânzare al produselor sale către Almamet. Aceasta din urmă ar fi răspuns, în esență, că o astfel de creștere ar obliga‑o să majoreze prețurile cu care vindea clienților finali și că aceștia din urmă s‑ar opune unei astfel de majorări. Almamet ar fi arătat, așadar, că singura soluție ar fi constat în organizarea unei reuniuni a producătorilor și furnizorilor în cauză în vederea unei majorări a prețurilor. Reclamanta ar fi răspuns că, indiferent de modul în care Almamet ar fi decis să abordeze problema, ar fi trebuit să accepte o creștere a prețurilor de cumpărare de la reclamantă. Aceste afirmații ale reclamantei indică faptul că Almamet a avut inițiativa de a organiza prima reuniune referitoare la carbura de calciu sub formă de pudră ca urmare a presiunii exercitate de reclamantă și că aceasta din urmă, care era la curent cu această inițiativă, nu numai că nu a descurajat‑o și nu s‑a disociat de această inițiativă, ci, dimpotrivă, a menținut presiunea insistând asupra unei creșteri a prețurilor. Aceste afirmații nu confirmă teza potrivit căreia participarea reclamantei era pasivă, ci, dimpotrivă, o infirmă în mod considerabil.

106    Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se concluzioneze că în mod întemeiat Comisia nu a luat în considerare, ca circumstanță atenuantă, caracterul pretins pasiv al participării reclamantei la încălcare.

107    În al treilea rând, reclamanta consideră că cooperarea sa efectivă cu Comisia ar fi trebuit să fie luată în considerare de aceasta din urmă drept circumstanță atenuantă. Reclamanta arată în această privință că a acceptat partea sa de răspundere pentru încălcare, exprimându‑și totodată dezacordul cu privire la caracterul excesiv al evaluării gravității relative a participării la aceasta și al amenzii care i‑a fost aplicată. Reclamanta consideră că mărturisirile sale referitoare la participarea membrilor conducerii sale la reuniunile în cadrul înțelegerii și faptul de a fi confirmat existența însăși a unei înțelegeri orizontale vizând stabilirea prețurilor nu constituie o simplă necontestare a faptelor stabilite de Comisie, astfel cum lasă să se înțeleagă considerentul (327) al deciziei atacate. Aceasta adaugă că nu a încercat să conteste fiecare dintre concluziile Comisiei privind încălcarea în litigiu, ci că avea mai degrabă intenția de a asista Comisia în investigația sa. Reclamanta observă, în această privință, că mai multe considerente ale deciziei atacate fac trimitere la declarațiile sale ca elemente de probă. În particular, reclamanta menționează, cu titlu de exemplu, notele de subsol 100, 104, 106, 111, 118, 146-150, 158, 161, 174, 180, 182-185, 188, 190, 194 și 617 din decizia atacată.

108    În replica sa, reclamanta arată că argumentația sa este confirmată și de memoriul în apărare al Comisiei, care cuprinde, potrivit acesteia, numeroase trimiteri la cererea de clemență. Reclamanta susține, pe de altă parte, că, prin sancționarea unei întreprinderi pentru cooperarea sa, în loc să o recompenseze, Comisia răstoarnă obiectivul dispozițiilor privind cooperarea astfel cum rezultă din „Comunicarea privind cooperarea din 2002/2006” și încalcă principiile bunei administrări a justiției și interzicerii autoincriminării. Reclamanta consideră că, în aceste condiții, argumentele Comisiei susținute prin trimiteri la cererea de clemență și probele aferente acestora trebuie să fie respinse ca lipsite de pertinență.

109    În ceea ce privește argumentația reclamantei rezumată la punctul anterior, trebuie arătat că, desigur, astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, utilizarea de către aceasta, în înscrisurile prezentate Tribunalului, a cererii de clemență a reclamantei nu poate nici să afecteze validitatea deciziei atacate, întrucât este ulterioară acesteia, nici să constituie un indiciu util al valorii adăugate a acestei declarații în raport cu celelalte elemente de probă de care dispunea Comisia. Argumentația reclamantei pune însă problema legalității utilizării cererii de clemență în cadrul procedurii în fața Tribunalului. Prin urmare, trebuie să fie examinată mai întâi această problemă, ținând seama de numeroasele trimiteri la cererea de clemență care figurează în argumentația Comisiei.

110    În această privință, trebuie să se constate că cooperarea în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 are un caracter pur voluntar din partea întreprinderii în cauză. Astfel, aceasta nu este constrânsă în niciun mod să furnizeze elemente de probă privind înțelegerea prezumată. Gradul de cooperare pe care întreprinderea dorește să îl ofere în cursul procedurii administrative depinde, așadar, în mod exclusiv de alegerea sa liberă și nu este în niciun caz impus de comunicarea menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 iulie 2005, ThyssenKrupp/Comisia, C‑65/02 P și C‑73/02 P, Rec., p. I‑6773, punctul 52, și Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Rec., p. I‑6777, punctul 140).

111    Pe de altă parte, punctul 31 din Comunicarea privind cooperarea din 2006, care este aplicabil în speță (a se vedea punctul 27 de mai sus), prevede, printre altele, că „[o]rice declarație făcută Comisiei în temeiul prezentei comunicări face parte din dosarul Comisiei și, în consecință, poate fi utilizată drept element de probă”. În consecință, de la publicarea Comunicării privind cooperarea din 2006, o întreprindere care, precum reclamanta în speță, decide să prezinte o declarație în vederea obținerii unei reduceri a cuantumului amenzii este conștientă de faptul că, deși o reducere nu îi va fi acordată decât în cazul în care, potrivit opiniei Comisiei, sunt îndeplinite condițiile unei reduceri prevăzute în comunicare, declarația va face parte în orice caz din dosar și va putea fi invocată cu titlu de probă, inclusiv împotriva autorului acesteia.

112    Întrucât a ales, așadar, în mod liber și în deplină cunoștință de cauză să prezinte o astfel de declarație, întreprinderea în cauză nu poate invoca în mod util jurisprudența privind interdicția autoincriminării. Din această jurisprudență rezultă în special că Comisia nu poate impune unei întreprinderi obligația de a da răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei îi revine Comisiei (Hotărârea Curții din 18 octombrie 1989, Orkem/Comisia, 374/87, Rec., p. 3283, punctele 34 și 35, Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 61 și 65, și Hotărârea ThyssenKrupp/Comisia, punctul 110 de mai sus, punctul 49). Or, în speță, din moment ce reclamanta a prezentat cererea de clemență din proprie inițiativă și fără a fi obligată în acest sens, nu poate invoca în mod util dreptul de a nu fi constrânsă de Comisie să își recunoască participarea la o încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, Rep., p. I‑829, punctul 35).

113    În consecință, reclamanta nu poate reproșa Comisiei faptul că s‑a întemeiat pe cererea sa de clemență în înscrisurile prezentate Tribunalului.

114    În ceea ce privește, în continuare, problema dacă respectiva cerere constituie o cooperare efectivă de natură să fie luată în considerare drept circumstanță atenuantă, potrivit punctului 29 a patra liniuță din Orientări, trebuie să se arate că aplicarea acestei dispoziții din Orientări nu poate avea drept consecință lipsirea Comunicării privind cooperarea din 2002 de efectul său util. Astfel, trebuie să se constate că Comunicarea privind cooperarea din 2002 definește un cadru care permite recompensarea, pentru cooperarea lor la investigația Comisiei, a întreprinderilor care sunt sau au fost părți la înțelegeri secrete care afectează Uniunea. Din modul de redactare și din economia comunicării menționate rezultă, prin urmare, că întreprinderile nu pot, în principiu, să obțină o reducerea a cuantumului amenzii în temeiul cooperării lor decât în cazul în care îndeplinesc condițiile stricte prevăzute de aceasta (Hotărârea Tribunalului din 17 mai 2011, Arkema France/Comisia, T‑343/08, Rep., p. II‑2287, punctul 169, Hotărârea Tribunalului din 5 octombrie 2011, Transcatab/Comisia, T‑39/06, Rep., p. II‑6831 punctul 329, și Hotărârea Tribunalului din 30 noiembrie 2011, Quinn Barlo și alții/Comisia, T‑208/06, Rep., p. II‑7953, punctul 271).

115    Prin urmare, pentru a menține efectul util al Comunicării din 2002 privind cooperarea, Comisia este obligată să acorde unei întreprinderi o reducere a cuantumului amenzii în temeiul punctului 29 a patra liniuță din Orientări numai în situații excepționale. O astfel de situație se regăsește în special în cazul în care, deși o întreprindere depășește obligația sa legală de a coopera, fără a avea, cu toate acestea, dreptul la o reducere a cuantumului amenzii în temeiul Comunicării din 2002 privind cooperarea, pentru Comisie, cooperarea acesteia prezintă o utilitate obiectivă. O astfel de utilitate trebuie să se constate atunci când Comisia își întemeiază decizia finală pe elemente de probă pe care i le‑a furnizat o întreprindere în cadrul cooperării sale și în lipsa cărora Comisia nu ar fi fost în măsură să sancționeze integral sau parțial încălcarea în cauză (Hotărârile Arkema France/Comisia, punctul 114 de mai sus, punctul 170, Transcatab/Comisia, punctul 114 de mai sus, punctul 330, și Quinn Barlo și alții/Comisia, punctul 114 de mai sus, punctul 270).

116    În speță, după cum reiese din considerentul (358) al deciziei atacate, Comisia a considerat că informațiile cuprinse în cererea de clemență nu furnizau o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele care se aflau deja în posesia sa și, în consecință, a decis să nu acorde reclamantei o reducere a cuantumului amenzii (a se vedea de asemenea punctul 38 de mai sus).

117    Reclamantei îi revine obligația de a identifica elementele contestate din decizia atacată și să aducă probe, care pot consta în indicii serioase, prin care să urmărească demonstrarea temeiniciei criticilor sale (a se vedea în acest sens Hotărârea KME Germany și alții/Comisia, punctul 50 de mai sus, punctul 132). Or, astfel cum reiese din rezumatul argumentației reclamantei care figurează la punctul 107 de mai sus, singurul argument concret invocat de aceasta pentru a infirma aprecierea din decizia atacată, astfel cum aceasta este rezumată la punctul anterior, se referă la faptul că această decizie face trimitere, în mai multe locuri, la declarațiile cuprinse printre altele în cererea de clemență.

118    Trebuie arătat că, în cadrul procedurii administrative, reclamanta și societatea sa mamă invocaseră un argument analog, întemeiat pe utilizarea de către Comisie a informațiilor furnizate de reclamantă. Acest argument a fost respins de Comisie în considerentul (359) al deciziei atacate. Comisia a explicat că criteriul pertinent nu era utilizarea pe care o dădea informației furnizate de un participant la înțelegere, ci mai degrabă valoarea adăugată semnificativă eventuală a acestei informații. Faptul de a furniza mai multe informații cu privire la ceea ce este deja cunoscut nu ar constitui adăugarea unei valori semnificative. Comisia a indicat de asemenea, în același considerent, că reclamanta nu menționase în informațiile pe care le furnizase faptul că comportamentul anticoncurențial se extindea și asupra carburii de calciu sub formă de granule, deși implicarea sa, inclusiv pentru această parte a încălcării, era clar documentată.

119    Considerația potrivit căreia informațiile furnizate de un participant la încălcare nu prezintă o utilitate obiectivă în cazul în care se referă la fapte cunoscute de Comisie și pentru care aceasta din urmă dispune deja de probe suficiente este conformă cu jurisprudența menționată la punctul 115 de mai sus și trebuie să fie aprobată.

120    Se pune deci întrebarea dacă aceasta a fost situația în mod efectiv în ceea ce privește informațiile furnizate de reclamantă, în special în cererea de clemență. Or, reclamanta se limitează, în această privință, la invocarea trimiterilor la declarațiile sale, astfel cum figurează acestea în decizia atacată, fără să explice care erau informațiile sau probele concrete pe care le‑a furnizat Comisiei și de care aceasta nu dispunea anterior.

121    Pe de altă parte, trebuie arătat că printre numeroasele note de subsol din decizia atacată, amintite de reclamantă în argumentația sa, doar trei fac trimitere numai la declarațiile reclamantei. Celelalte note de subsol amintite menționează de asemenea fie documente obținute de Comisie cu ocazia inspecțiilor, fie declarații ale Akzo Nobel și ale Evonik Degussa, care, astfel cum s‑a menționat la punctul 39 de mai sus, au beneficiat de imunitate și, respectiv, de o reducere a cuantumului amenzii tocmai în temeiul cooperării lor. Aceste alte note de subsol confirmă, așadar, teza Comisiei potrivit căreia informațiile furnizate de reclamantă priveau fapte deja cunoscute și suficient susținute de elemente de probă.

122    Cele trei note de subsol care nu menționează decât declarațiile reclamantei sunt cele care poartă numerele 111, 118 și 617. Nota de subsol 111 se referă la cererea de clemență pentru a susține afirmația, menționată în considerentul (56) ultima teză al deciziei atacate, potrivit căreia în cursul fiecărei reuniuni în cadrul înțelegerii participanții conveneau, în general, asupra datei și locului următoarei reuniuni. Chiar dacă se presupune că această informație a fost adusă la cunoștința Comisiei numai de reclamantă, nu este vorba, în mod evident, despre un element semnificativ cu o utilitate obiectivă, ci mai degrabă de un element complet secundar.

123    Nota de subsol 118 se referă la o declarație a reclamantei din 18 februarie 2008, pentru a susține informațiile, care figurează în considerentul (57) a cincea liniuță al deciziei atacate, în legătură cu funcțiile exercitate de persoanele care au reprezentat reclamanta la reuniunile privind carbura de calciu sub formă de pudră. Întrucât aceste indicații vizau în mod specific reclamanta, este de înțeles că nu se face trimitere, în privința lor, decât la un document furnizat de aceasta. În orice caz, funcțiile exercitate de persoanele care au reprezentat reclamanta la reuniunile în cauză nu aveau decât o utilitate marginală pentru Comisie, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu contestase și nu contestă că a participat la reuniunile menționate sau, mai general, la această subdiviziune a încălcării.

124    În sfârșit, nota de subsol 617 completează afirmația, care figurează în considerentul (294) al deciziei atacate, potrivit căreia încălcarea în litigiu se număra printre restrângerile cele mai grave ale concurenței printr‑o trimitere la o afirmație analogă cuprinsă în răspunsul reclamantei la comunicarea privind obiecțiunile. Astfel, în acest caz, trimiterea la înscrisurile reclamantei din cursul procedurii administrative nu vizează nici măcar un element de fapt sau de probă, ci o simplă apreciere a gravității încălcării. În mod clar, nu poate fi vorba, nici în acest caz, despre un element cu o utilitate obiectivă.

125    În consecință, afirmația reclamantei potrivit căreia diferitele trimiteri la declarațiile sale din decizia atacată ar demonstra utilitatea lor pentru investigația Comisiei nu poate fi reținută.

126    Trebuie de asemenea să se arate că reclamanta nu a contestat afirmația din considerentul (359) al deciziei atacate potrivit căreia evitase să menționeze, în cererea de clemență, faptul că comportamentul anticoncurențial în litigiu viza și carbura de calciu sub formă de granule. Astfel, considerentele (92)-(112) ale deciziei atacate, care privesc reuniunile referitoare la carbura de calciu sub formă de granule, conțin numai trei trimiteri la cererea de clemență (notele de subsol 241, 249 și 276), dintre care niciuna nu pare să fi fost de o utilitate obiectivă pentru investigația Comisiei referitoare la acest aspect al încălcării. În particular, trimiterea la nota de subsol 249 vizează o informație insignifiantă, în speță faptul că reuniunea din 7 aprilie 2004 a fost precedată de o cină cu o seară înainte, în timp ce trimiterile care figurează la notele de subsol 241 și 276 fac referire la faptul că, în două ocazii, anumiți participanți la înțelegere, printre care reclamanta, au refuzat o propunere a Donau Chemie de a discuta prețul carburii de calciu sub formă de granule [a se vedea considerentele (95) și, respectiv, (108) ale deciziei atacate].

127    În consecință, deși nu contesta participarea la subdiviziunea încălcării referitoare la carbura de calciu sub formă de granule, reclamanta s‑a ferit să dezvăluie, în cererea de clemență, elemente de fapt și de probă care ar fi putut prezenta o utilitate pentru investigația Comisiei referitoare la acest aspect al încălcării. Este vorba despre un element suplimentar care pledează de asemenea împotriva recunoașterii caracterului util în mod obiectiv al pretinsei cooperări a reclamantei.

128    Din considerațiile care precedă rezultă că argumentul reclamantei potrivit căruia pretinsa sa cooperare efectivă cu Comisia ar fi trebuit să fie luată în considerare în temeiul unei circumstanțe atenuante nu poate fi admis.

129    Întrucât niciunul dintre argumentele invocate de reclamantă pentru a demonstra că ar fi trebuit să fie reținute circumstanțe atenuante în privința sa nu a fost primit, trebuie să se concluzioneze că a treia critică a reclamantei nu este întemeiată și trebuie să fie respinsă.

–       Cu privire la a patra critică, referitoare la reducerea cuantumului amenzii acordată Almamet

130    În cererea sa introductivă, reclamanta a arătat că, în decizia atacată, Comisia a acordat Almamet o reducere a cuantumului amenzii (a se vedea punctul 41 de mai sus) pentru motivul pretinsei sale incapacități de plată, fără cel mai mic motiv rezonabil, deși o cerere similară a reclamantei a fost respinsă, ceea ce aceasta contestă de altfel prin intermediul celui de al doilea motiv. Reducerea acordată Almamet ar constitui o încălcare gravă a principiului proporționalității și egalității de tratament, și aceasta cu atât mai mult cu cât Almamet ar fi unul dintre instigatorii încălcării.

131    Comisia a precizat în fața Tribunalului că reducerea cuantumului amenzii acordată Almamet era întemeiată pe punctul 37 din Orientări, iar nu pe punctul 35. Reclamanta a răspuns că această precizare făcea să fie cu atât mai convingătoare critica sa întemeiată pe încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament. Din explicațiile care figurează în considerentele (369)-(371) ale deciziei atacate ar rezulta că riscul de faliment al Almamet ar fi redus și că nici măcar o astfel de eventualitate nu ar determina pierderea totală a valorii activelor acestei întreprinderi. Reclamanta consideră că a demonstrat că situația sa financiară era mai precară decât cea a Almamet. Pe de altă parte, caracteristicile Almamet, enumerate în considerentul (372) al deciziei atacate pentru a motiva reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost acordată ar fi comparabile cu cele ale reclamantei, astfel încât Comisia avea obligația să îi acorde acesteia o reducere similară a cuantumului amenzii, în caz contrar având loc o încălcare vădită a principiului egalității de tratament.

132    Trebuie constatat, de la bun început, că rezultă din lectura considerentelor (369)-(371) ale deciziei atacate că Comisia a ajuns la concluzia că solicitarea Almamet, întemeiată pe punctul 35 din Orientări, nu putea fi primită.

133    Cu toate acestea, în considerentul (372) al deciziei atacate, Comisia a arătat, că, „fără a aduce prejudicii analizei precedente”, era necesar să se țină seama de faptul că Almamet era un comerciant independent de dimensiuni foarte mici, care nu aparținea niciunui mare grup de societăți. Almamet ar activa în comerțul cu materiale cu valoare ridicată cu o marjă a profitului mai degrabă redusă și ar avea un „portofoliu de produse relativ concentrat”. Comisia a adăugat că „[f]aptul că amenda aplicată ar avea un impact relativ ridicat asupra situației financiare a acestui tip de societate” era de asemenea luat în considerare. Comisia a concluzionat că, având în vedere aceste „caracteristici speciale” ale Almamet, considera că era adecvată o reducere a cuantumului amenzii cu 20 %, întrucât Almamet ar fi, în orice caz, suficient descurajată de o amendă de acest nivel. Comisia a făcut trimitere, în nota de subsol 685, la punctul 37 din Orientări. Aceasta a remarcat de asemenea, în ultima teză a considerentului (372) al deciziei atacate, că, ținând seama de adaptarea amenzii care urma să fie aplicată Almamet, „concluzia [enunțată] în considerentul (371) [potrivit căreia] amenda aplicată [era] puțin [susceptibilă] să pună în pericol în mod iremediabil viabilitatea economică a Almamet rămâne de asemenea valabilă”.

134    Rezultă că reclamanta nu poate invoca nicio inegalitate de tratament în raport cu Almamet, în ceea ce privește examinarea cererilor lor de reducere a cuantumului amenzii întemeiate pe punctul 35 din Orientări, întrucât aceste cereri au fost ambele respinse. Astfel cum a precizat Comisia în memoriul în apărare, prin acordarea unei reduceri de 20 % în favoarea Almamet, a utilizat posibilitatea pe care și‑a rezervat‑o la punctul 37 din Orientările menționate de a se abate, în tot sau în parte, de la metodologia de stabilire a amenzilor expusă în aceste orientări pentru a ține seama de particularitățile unei cauze date. Trimiterea, în nota de subsol 685, la punctul 37 menționat anterior confirmă această concluzie, care este confirmată și de considerentul (361) al deciziei atacate, în care cuantumul amenzii care trebuie impusă Almamet este indicat ca fiind de 3,8 milioane de euro „înainte de reducere [în conformitate cu punctul] 37” din Orientări.

135    Or, din jurisprudență menționată la punctul 47 de mai sus reiese că Comisia se poate abate de la propriile Orientări numai în ipoteza în care diferențierea tratamentului între mai mulți participanți la o încălcare care ar rezulta de aici ar fi compatibilă cu principiul egalității de tratament. Potrivit unei jurisprudențe constante, acest principiu impune ca situațiile comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care o diferențiere este justificată în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea Curții din 29 aprilie 2004, Novartis Pharmaceuticals, C‑106/01, Rec., p. I‑4403, punctul 69 și jurisprudența citată).

136    În aceste condiții, prezenta critică a reclamantei poate fi înțeleasă numai în sensul că aceasta arată că Comisia ar fi trebuit să se abată de la Orientări și în cazul său pentru a‑i acorda aceeași reducere a amenzii pe care a acordat‑o Almamet. O astfel de critică nu poate fi primită decât în ipoteza în care inegalitatea de tratament aparentă dintre Almamet, a cărei amendă a fost redusă cu 20 %, și reclamantă, care nu a beneficiat de o astfel de reducere, nu ar fi compatibilă cu principiul egalității de tratament. Din jurisprudența citată la punctul anterior rezultă că, pentru ca acesta să fie cazul, cele două societăți trebuiau să se afle într‑o situație comparabilă.

137    Astfel cum s‑a arătat mai sus (punctul 133), decizia atacată a enumerat anumite „caracteristici speciale” ale Almamet pentru a justifica reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost acordată. Trebuie arătat că, astfel, o întreprindere care prezintă aceste caracteristici se află, din punctul de vedere al unei eventuale reduceri a amenzii în afara cazurilor prevăzute în mod specific în Orientări, într‑o situație diferită de cea a unei întreprinderi care nu prezintă caracteristicile menționate.

138    În primul rând, trebuie amintit că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede în special ca, pentru fiecare întreprindere care participă la o încălcare a dispozițiilor articolului 81 CE, amenda să nu depășească 10 % din cifra sa de afaceri totală realizată în cursul exercițiului social anterior. Potrivit jurisprudenței, plafonul privind cifra de afaceri urmărește să evite ca amenzile aplicate de Comisie să fie disproporționate în raport cu importanța întreprinderii în cauză (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 119, și Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06 P, Rep., p. I‑4405, punctul 24).

139    Or, acest plafon nu este suficient pentru a evita caracterul eventual disproporționat al amenzii aplicate în cazul unui comerciant care activează în comerțul cu materiale cu o valoare ridicată și cu o marjă a profitului redusă, precum Almamet. Astfel, din cauza valorii ridicate a materialelor în cauză, o astfel de întreprindere poate prezenta o cifră de afaceri disproporționat de ridicată în raport cu profiturile și cu activele sale, care vor fi singurele consacrate pentru plata amenzii.

140    În al doilea rând, din moment ce, potrivit metodologiei din Orientări, amenda este stabilită prin luarea în considerare ca punct de plecare a unei proporții din valoarea vânzărilor realizate de întreprinderea în cauză pe piața vizată de încălcare (a se vedea punctul 21 de mai sus), riscul unei amenzi disproporționate, întrucât reprezintă o parte foarte importantă din cifra de afaceri globală a întreprinderii menționate, este cu atât mai ridicat în cazul unei întreprinderi care, precum Almamet, dispune de un „portofoliu de produse relativ concentrat”.

141    În al treilea rând, faptul că Almamet era o întreprindere de dimensiuni foarte mici care nu aparținea niciunui mare grup este de asemenea relevant, întrucât trebuia să facă față singură amenzii, nicio altă societate nefiind responsabilă în solidar cu ea pentru plata amenzii respective sau, mai general, nefiind în măsură să îi furnizeze sprijinul în acest scop.

142    Reclamanta nu a contestat faptul că Almamet prezenta efectiv caracteristicile speciale enumerate în considerentul (372) al deciziei atacate pentru a justifica reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost acordată. Pentru a răspunde prezentei critici a reclamantei, este necesar, în consecință, să se examineze numai dacă reclamanta prezenta de asemenea aceste caracteristici.

143    Reclamanta susține că aceasta este situația, dar invocă în această privință o argumentație vagă și generală, fără a proceda la realizarea unei comparații detaliate între situația sa și cea a Almamet din punctul de vedere al caracteristicilor acesteia din urmă amintite în considerentul (372) al deciziei atacate. În plus, astfel cum observă în mod întemeiat Comisia, reclamanta admite ea însăși că portofoliul său de produse nu este la fel de concentrat precum cel al Almamet. Mai mult, deși afirmă că își vinde produsele obținând o marjă foarte redusă, reclamanta nici nu a detaliat afirmația amintită, nici nu a susținut‑o printr‑un element de probă. În plus, trebuie constatat că reclamanta este un producător, iar nu un comerciant, precum Almamet, și că, spre deosebire de aceasta din urmă, aparținea, la momentul încălcării, unui grup de societăți, iar amenda i‑a fost aplicată în solidar cu societatea sa mamă.

144    Pe de altă parte, Comisia a remarcat de asemenea, în mod întemeiat, că cifra de afaceri globală a reclamantei în ultimul exercițiu complet înaintea deciziei atacate se ridica la 205 milioane de euro [considerentul (24) al deciziei atacate], în timp ce aceea a Almamet era cuprinsă între 45 și 50 de milioane de euro [considerentul (15) al deciziei atacate]. Cu alte cuvinte, exista o diferență de dimensiune considerabilă între aceste două întreprinderi. Din aceleași considerente ale deciziei atacate rezultă de asemenea că, în cazul Almamet, aproximativ 50 % din cifra sa de afaceri globală era realizată cu produsele vizate de încălcare, în timp ce, pentru reclamantă, această proporție era de 10 %, adică mult mai puțin ridicată.

145    Contrar celor susținute de reclamantă în răspunsul său la o întrebare scrisă a Tribunalului, cifra de afaceri globală considerabil mai redusă a Almamet nu a constituit criteriul determinant pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a acorda Almamet o reducere a cuantumului amenzii. Astfel cum s‑a arătat la punctul 133 de mai sus, această decizie este justificată prin trimiteri la anumite caracteristici specifice ale Almamet care nu se aplică reclamantei. Diferența dintre cifrele de afaceri globale și, prin urmare, diferența de dimensiune dintre aceste două întreprinderi constituie un element adițional, invocat de Comisie în fața Tribunalului, pentru a demonstra că cele două întreprinderi nu se aflau în aceeași situație. În plus, trebuie să se adauge că, contrar celor ce par să fie susținute de reclamantă, din decizia atacată nu reiese că dificultățile financiare cu care se confrunta Almamet au jucat un rol determinant în ceea ce privește decizia Comisiei de a‑i acorda o reducere a cuantumului amenzii în temeiul punctului 37 din Orientări.

146    Comisia a invocat în înscrisurile sale și rapoartele anuale ale reclamantei pentru exercițiile 2007 și 2008 și, la cererea Tribunalului în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, le‑a și prezentat. Rezultă din rapoartele menționate că, în 2007, carbura de calciu și gazele tehnice au reprezentat 30,63 % din vânzările reclamantei și că aceleași produse contribuiseră cu 28,95 % la exporturile sale. Aceste informații susțin concluzia potrivit căreia portofoliul de produse al reclamantei era semnificativ mai puțin concentrat decât cel al Almamet.

147    În sfârșit, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia Almamet era unul dintre instigatorii încălcării în litigiu, este suficient să se amintească faptul că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 76-79 de mai sus, Comisia nu a reținut o astfel de circumstanță agravantă împotriva Almamet sau a altui participant la încălcare și nimic din argumentația reclamantei nu permite să se constate că această concluzie este eronată.

148    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, cea de a patra critică a reclamantei trebuie să fie respinsă ca neîntemeiată.

–       Cu privire la a cincea critică, referitoare la amendă în măsura în care este calculată ca proporție din cifrele de afaceri globale ale destinatarelor deciziei atacate

149    În susținerea celei de a cincea critici invocate în cadrul primului motiv, reclamanta amintește în cererea sa introductivă, în primul rând, jurisprudența potrivit căreia stabilirea unei amenzi adecvate pentru o încălcare a normelor de concurență nu poate fi rezultatul unui simplu calcul bazat pe cifra de afaceri globală a întreprinderii în cauză, referindu‑se la Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 45 de mai sus (punctul 121), și, în al doilea rând, jurisprudența potrivit căreia, la stabilirea cuantumului amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării în cauză, Comisia nu are obligația de a asigura, în cazul în care sunt aplicate amenzi mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, ca valorile finale ale amenzilor la care conduce calculul său pentru întreprinderile în cauză să traducă orice diferență dintre acestea în ceea ce privește cifra lor de afaceri globală sau cifra de afaceri relevantă, referindu‑se la Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 47 de mai sus (punctul 312). Reclamanta se referă de asemenea la punctele 6 și 27 din Orientări, din care reiese, în opinia sa, că stabilirea cuantumului amenzii nu poate rezulta dintr‑o metodă de calcul automată și aritmetică, ci trebuie să fie efectuată în cadrul unei aprecieri globale care ține seama de ansamblul circumstanțelor pertinente și, așadar, în final, cu respectarea principiului proporționalității.

150    Reclamanta consideră că, în speță, amenzile aplicate participanților la încălcarea în litigiu reflectă cifra de afaceri relevantă și nu alți factori mai importanți, ceea ce conduce la rezultatul „inechitabil și absurd” că i‑a fost aplicată de departe cea mai ridicată amendă, atât în valoare absolută, cât și ca proporție din cifra de afaceri globală. Reclamanta se referă, în susținerea acestor afirmații, la un tabel de comparație a cuantumurilor amenzilor aplicate diferitor participanți la încălcare. Ea arată că, deși Comisia s‑a conformat în mod aparent Orientărilor în ceea ce privește calculul aritmetic al amenzii pe care i‑a aplicat‑o, iar valoarea ridicată a acestei amenzi în raport cu cele aplicate celorlalți participanți la încălcare reflectă faptul că produsele în cauză constituie nucleul vânzărilor sale, o încălcare vădită a principiului proporționalității nu poate fi contestată.

151    Reclamanta invocă, în această privință, faptul că, astfel cum rezultă din tabelul pe care îl prezintă, chiar o „societate gigant precum Akzo Nobel” ar fi fost sancționată, dacă cererea sa de clemență nu ar fi fost primită, cu o amendă inferioară în termeni absoluți față de a sa și care nu reprezenta decât 0,113 % din cifra sa de afaceri mondială, și aceasta în pofida faptului că respectiva societate era unul dintre membrii cei mai activi ai înțelegerii și că era autoarea unor încălcări repetate. Reclamanta adaugă că membri ai înțelegerii care aveau cifre de afaceri globale mult mai ridicate decât a sa au fost sancționați cu amenzi care nu au decât un impact simbolic asupra bugetelor lor, în timp ce amenda care i‑a fost aplicată, dacă ar fi plătită, ar constrânge‑o să își înceteze activitatea.

152    Reclamanta subliniază de asemenea, în acest context, că stabilirea la 17 % din valoarea vânzărilor care trebuie luată în calcul în cadrul aplicării punctelor 21 și 25 din Orientări poate sugera clemență din partea Comisiei, dar că nu aceasta este situația în ceea ce o privește, întrucât un procentaj mai ridicat ar fi condus la depășirea, în cazul său, a pragului de 10 % din cifra sa de afaceri globală. Dimpotrivă, această aparentă clemență nu ar face decât să sublinieze caracterul disproporționat al amenzii care i‑a fost aplicată în raport cu cea aplicată altor participanți.

153    Reclamanta adaugă că „structura și cuantumul amenzilor aplicate” de Comisie în decizia atacată dau impresia eronată că ea era întreprinderea a cărei participare la încălcare era cea mai gravă, că avea cifra de afaceri cea mai importantă și că ar fi fost chiar conducătorul înțelegerii și membrul său cel mai activ. Reclamanta își pune întrebarea care ar fi fost amenda care i‑ar fi fost aplicată dacă toate aceste ipoteze ar fi corespuns realității, dat fiind că valoarea amenzii care i‑a fost aplicată este deja foarte apropiată de pragul de 10 % din cifra sa de afaceri globală.

154    Având în vedere această argumentație a reclamantei, trebuie să se arate că reclamanta furniza două din cele trei produse vizate de încălcare, și anume carbura de calciu sub formă de pudră și carbura de calciu sub formă de granule. Astfel cum reiese din tabelul care figurează în considerentul (288) al deciziei atacate, valoarea vânzărilor produselor menționate realizate de reclamantă în ultimul an complet al participării sale la încălcare se ridica, pentru primul dintre aceste două produse, la o sumă cuprinsă între 5 și 10 milioane de euro și, pentru cel de al doilea, la o sumă cuprinsă între 20 și 25 de milioane de euro. În ceea ce privește primul produs, valoarea vânzărilor reclamantei era comparabilă cu cea a trei alți participanți la înțelegere, în speță Donau Chemie, Evonik Degussa și Holding Slovenske elektrarne d.o.o., și nu era depășită decât de valoarea vânzărilor altor doi participanți. În ceea ce privește al doilea produs, valoarea vânzărilor reclamantei era de departe superioară celei a vânzărilor celorlalți participanți la încălcare. Numai trei alți participanți la încălcare mai furnizau acest produs, iar valoarea vânzărilor lor se situa între 3 și 5 milioane de euro, în cazul Akzo Nobel, și între 5 și 10 milioane de euro, în cazul Donau Chemie și al Holding Slovenske elektrarne. Pe de altă parte, astfel cum reiese din tabelul care figurează în considerentul (304) al deciziei atacate, reclamantei i‑au fost aplicați, pentru aceste două produse, coeficienți multiplicatori determinați în funcție de anii de participare la încălcare, care erau cei mai ridicați printre cei aplicați participanților la încălcare, și anume 2,5 pentru carbura de calciu sub formă de pudră și 3 pentru carbura de calciu sub formă de granule (a se vedea punctul 33 de mai sus).

155    Ținând seama de aceste elemente, necontestate de reclamantă, nu este surprinzător că acesteia i‑a fost aplicată amenda cea mai ridicată în valoare absolută dintre cele impuse prin decizia atacată. Trebuie să se arate de asemenea că a doua cea mai ridicată amendă, și anume 13,3 milioane de euro, a fost aplicată în solidar SKW Stahl‑Metallurgie GmbH, SKW Stahl‑Metallurgie AG și Arques Industries, respectiv grupului de întreprinderi a cărui valoare a vânzărilor pentru carbura de calciu era cea mai ridicată dintre toți participanții la încălcare. Acest grup nu furniza însă carbură de calciu sub formă de granule, ci magneziu sub formă de granule, cu o valoare a vânzărilor situată între 5 și 10 milioane de euro. Coeficientul multiplicator care i‑a fost aplicat pentru acest din urmă produs fusese stabilit la 1,5, așadar, semnificativ mai puțin decât coeficientul multiplicator aplicat reclamantei pentru vânzările sale de carbură de calciu sub formă de granule. Aceste deosebiri explică diferența dintre cuantumul amenzii aplicate acestor întreprinderi și cel al amenzii impuse reclamantei.

156    În privința Akzo Nobel, dacă nu ar fi obținut o imunitate la amenzi datorită cooperării sale cu Comisia, acesteia i‑ar fi fost aplicată o amendă de 8,7 milioane de euro, astfel cum reiese din considerentul (308) al deciziei atacate. Cuantumul mai redus al acestei amenzi în raport cu cea aplicată reclamantei se explică prin faptul că, deși valoarea vânzărilor de carbură de calciu sub formă de pudră realizate de Akzo Nobel, și anume între 10 și 15 milioane de euro, era desigur superioară celei a vânzărilor aceluiași produs de către reclamantă, valoarea vânzărilor de carbură de calciu sub formă de granule de către Akzo Nobel era, în schimb, semnificativ inferioară celei a vânzărilor acestui produs realizate de reclamantă (a se vedea punctul 154 de mai sus). În plus, durata participării Akzo Nobel la încălcare era inferioară celei a reclamantei și societății Akzo Nobel i‑a fost aplicat numai un coeficient multiplicator 2 pentru fiecare dintre cele două produse pe care le furniza.

157    Aceste considerații infirmă teza reclamantei potrivit căreia cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată era disproporționat. Ele demonstrează că acest caracter ridicat al cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată nu este efectul întâmplării, ci se explică prin faptul că ea era de departe furnizorul cel mai important pentru unul dintre cele trei produse vizate de încălcare, precum și un furnizor important al altuia dintre aceste produse și că, pe de altă parte, durata participării sale la încălcare era cea mai importantă dintre toți participanții. Cu alte cuvinte, caracterul ridicat al amenzii aplicate reclamantei se explică prin gravitatea relativă a participării sale la încălcare, inclusiv în ceea ce privește durata, comparativ cu ceilalți participanți. Trebuie constatat, în această privință, că, în afara societății‑mamă a reclamantei, 1. garantovaná, numai unei alte societăți, în speță Donau Chemie, i‑au fost aplicați aceiași coeficienți multiplicatori ca și acesteia. Însă, deși valoarea vânzărilor de carbură de calciu sub formă de pudră realizate de această societate era comparabilă cu cea a reclamantei, valoarea vânzărilor de carbură de calciu sub formă de granule realizate de această societate era net inferioară, și anume între 5 și 10 milioane de euro. În plus, a fost acordată Donau Chemie o reducere a amenzii de 35 % în temeiul cooperării sale cu Comisia [a se vedea considerentul (346) al deciziei atacate], ceea ce a avut drept consecință impunerea în cazul acesteia a unei amenzi de 5 milioane de euro, în loc de 7,7 milioane de euro [a se vedea considerentul (308) al deciziei atacate].

158    Din aceste considerații rezultă că argumentul reclamantei potrivit căruia cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată era disproporționat nu se bazează, în definitiv, decât pe o comparație între cuantumurile amenzilor aplicate diferitor participanți la încălcare, exprimate în procente din cifrele lor de afaceri globale respective. Or, niciun element din jurisprudență nu permite să se concluzioneze că este permis să se efectueze o asemenea comparație, astfel cum a procedat reclamanta, pentru a determina caracterul proporțional sau neproporțional al cuantumului amenzii aplicate.

159    Pe de o parte, jurisprudența invocată de reclamanta însăși și amintită la punctul 149 de mai sus se opune în mod clar unei astfel de comparații.

160    Pe de altă parte, rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 nu impune ca, în cazul în care ar fi aplicate amenzi mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi de dimensiuni mici sau mijlocii, exprimat ca procentaj din cifra de afaceri, să nu fie superior celui al amenzilor aplicate întreprinderilor mai mari. Astfel, din această dispoziție reiese că, atât pentru întreprinderile de dimensiuni mici sau mijlocii, cât și pentru cele de dimensiuni mari, trebuie să se ia în considerare gravitatea și durata încălcării la stabilirea cuantumului amenzii. În măsura în care Comisia impune întreprinderilor implicate în aceeași încălcare amenzi justificate pentru fiecare dintre acestea, în raport cu gravitatea și cu durata încălcării, nu i se poate reproșa că, pentru unele dintre acestea, cuantumul amenzii este mai mare, în raport cu cifra de afaceri, față de cel al altor întreprinderi (Hotărârea Tribunalului din 5 decembrie 2006, Westfalen Gassen Nederland/Comisia, T‑303/02, Rec., p. II‑4567, punctul 174, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, Gütermann și Zwicky/Comisia, T‑456/05 și T‑457/05, Rep., p. II‑1443, punctul 280).

161    În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată era foarte apropiat de plafonul maxim de 10 % din cifra de afaceri globală (a se vedea punctele 152 și 153 de mai sus), trebuie să se arate că acesta ignoră natura plafonului respectiv. Astfel, suma corespunzătoare la 10 % din cifra de afaceri globală a unui participant la o încălcare a normelor de concurență nu constituie, contrar a ceea ce pare să creadă reclamanta, o amendă maximă, care trebuie să fie impusă numai în cazul încălcărilor celor mai grave. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba, mai degrabă, despre un prag de reducere care are drept consecință unică posibilă faptul că cuantumul amenzii calculat pe baza criteriilor gravității și duratei încălcării este redus până la nivelul maxim autorizat atunci când amenda depășește acest nivel. Aplicarea acestuia presupune că întreprinderea în cauză nu plătește toată amenda care ar fi, în principiu, datorată în baza unei aprecieri întemeiate pe criteriile respective (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 283).

162    Astfel, Curtea a hotărât că această limită nu interzicea Comisiei să se raporteze, pentru calcularea amenzii, la un cuantum intermediar care depășește limita menționată. Aceasta nu se opune nici efectuării de operațiuni de calcul intermediare pe baza unui cuantum care îi este superior, ținând seama de gravitatea și de durata încălcării. Dacă se dovedește că, la finalul calculului, cuantumul final al amenzii trebuie să fie redus cu valoarea care depășește limita superioară menționată, faptul că anumiți factori precum gravitatea și durata încălcării nu se reflectă în mod efectiv în cuantumul amenzii aplicate nu este decât o simplă consecință a aplicării acestei limite superioare cuantumului final (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctele 278 și 279).

163    În consecință, simplul fapt că amenda aplicată reclamantei este foarte apropiată de pragul de 10 % din cifra sa de afaceri globală, în timp ce acest procentaj este mai redus în privința altor participanți la înțelegere, nu poate constitui o încălcare a principiului egalității de tratament sau a principiului proporționalității. Astfel, această consecință este inerentă interpretării plafonului de 10 % drept prag unic de reducere care se aplică după o eventuală reducere a cuantumului amenzii în temeiul unor circumstanțe atenuante sau al principiului proporționalității (Hotărârea Tribunalului din 16 iunie 2011, Putters International/Comisia, T‑211/08, Rep., p. II‑3729, punctul 74).

164    Pentru același motiv, simplul fapt că, din cauza aplicării acestui prag, chiar în ipoteza unei încălcări și mai grave, reclamantei nu i‑ar fi aplicată o amendă semnificativ mai ridicată nu demonstrează că cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată prin decizia atacată este disproporționat. În orice caz, trebuie să se arate, mai general, că aprecierea caracterului proporțional sau neproporțional al cuantumului amenzii aplicate unei întreprinderi pentru o încălcare a normelor de concurență nu poate fi efectuată pe baza unei comparații între amenda aplicată în mod efectiv și cea care ar fi trebuit să fie aplicată pentru o încălcare ipotetică și mai gravă, întrucât se presupune că întreprinderile trebuie să respecte normele de concurență, iar nu să le încalce. În plus, trebuie constatat că, pentru a susține teza potrivit căreia gravitatea încălcării pe care a săvârșit‑o nu era atât de importantă pe cât ar fi putut să fie, reclamanta repetă susțineri care, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 86-89 și 97-106 de mai sus, trebuie să fie respinse ca nefondate.

165    În consecință, cea de a cincea critică nu poate fi primită.

–       Cu privire la a șasea critică, amintită în ședință și referitoare la valoarea vânzărilor care trebuie luată în considerare pentru calcularea cuantumului de bază al amenzii

166    În ședință, reclamanta a susținut printre altele că fusese supusă unui tratament discriminatoriu prin faptul că, la calcularea valorii vânzărilor Almamet care trebuie luată în considerare pentru stabilirea cuantumului de bază al amenzii ce urma să îi fie aplicată, Comisia scăzuse valoarea carburii de calciu cumpărate de această societate de la reclamantă și ulterior revândute propriilor clienți. Potrivit reclamantei, o deducere similară ar fi trebuit să fie aplicată valorii propriilor vânzări, ceea ce ar fi condus la o reducere semnificativă a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată.

167    Comisia a susținut, astfel cum s‑a arătat deja (a se vedea punctul 42 de mai sus), că această critică era inadmisibilă întrucât fusese invocată pentru prima dată în ședință, fără să fie întemeiată pe elemente apărute în cursul procedurii. Invitată să își prezinte observațiile cu privire la acest aspect, reclamanta a indicat că critica rezumată la punctul anterior fusese deja amintită la punctul 17 din cererea sa introductivă. S‑a luat act de toate aceste declarații în procesul‑verbal al ședinței.

168    Trebuie amintit că din dispozițiile articolului 44 alineatul (1) litera (c) coroborate cu dispozițiile articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură rezultă că cererea introductivă de instanță trebuie să arate obiectul litigiului și să cuprindă o expunere sumară a motivelor invocate și că invocarea de noi motive de drept pe parcursul procesului este interzisă, cu excepția cazului în care aceste motive se bazează pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii. Cu toate acestea, un motiv care constituie dezvoltarea unui motiv enunțat anterior, direct sau implicit, în cererea introductivă de instanță și care prezintă o legătură strânsă cu aceasta trebuie declarat admisibil (Hotărârea Tribunalului din 20 septembrie 1990, Hanning/Parlamentul European, T‑37/89, Rec., p. II‑463, punctul 38, și Hotărârea Tribunalului din 15 octombrie 2008, Mote/Parlamentul European, T‑345/05, Rep., p. II‑2849, punctul 85). O soluție analogă se impune pentru un motiv invocat în susținerea altui motiv (Hotărârea Tribunalului din 21 martie 2002, Joynson/Comisia, T‑231/99, Rec., p. II‑2085, punctul 156, și Hotărârea Mote/Parlamentul European, citată anterior, punctul 85).

169    În speță, nu pare, și reclamanta nu susține, că a șasea critică ar fi întemeiată pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii. Astfel, această critică este întemeiată pe modul în care Comisia a calculat cuantumul de bază al amenzii pe care a aplicat‑o Almamet. Or, elementele acestui calcul sunt descrise cu claritate în considerentul (288) a doua liniuță al deciziei atacate și erau, în consecință, cunoscute reclamantei la momentul prezentării cererii sale introductive.

170    În aceste condiții, pentru a se pronunța cu privire la admisibilitatea celei de a șasea critici, trebuie să se verifice dacă, astfel cum susține reclamanta, aceasta a fost deja enunțată în cererea introductivă.

171    Or, nu aceasta este situația. Punctul 17 din cererea introductivă, amintit de reclamantă în acest context, nu este pertinent. Acest punct începe cu o declarație potrivit căreia „[c]alcularea valorii vânzărilor, stabilirea cuantumului de bază al amenzii ca proporție din valoarea vânzărilor și multiplicarea cu numărul de ani efectuate de Comisie nu sunt, în principiu, contestate aici”. Punctul menționat continuă cu prezentarea susținerii reclamantei rezumată la punctul 152 de mai sus. Această susținere nu prezintă nicio legătură cu a șasea critică, astfel cum a fost amintită în ședință.

172    Pe de altă parte, numai a patra critică, examinată și respinsă la punctele 130-148 de mai sus, este întemeiată pe o discriminare în detrimentul reclamantei în raport cu tratamentul rezervat Almamet. Această critică vizează însă o problemă complet diferită de cea privind calcularea cuantumului de bază al amenzii. Astfel, a patra critică vizează reducerea cuantumului amenzii acordate Almamet în temeiul punctului 37 din Orientări, iar cea de a șasea critică nu poate fi considerată o simplă dezvoltare a acesteia. În plus, afirmația reclamantei, astfel cum figurează în cererea sa introductivă și cum este reprodusă la punctul anterior, nu pare să poată fi înțeleasă decât în sensul că reclamanta nu intenționa să invoce, în cererea sa introductivă, o critică privind cuantumul de bază al amenzii și stabilirea sa în funcție de valoarea vânzărilor realizate în legătură cu încălcarea.

173    Rezultă că a șasea critică trebuie să fie declarată inadmisibilă. Întrucât toate criticile invocate în cadrul primului motiv au fost înlăturate, se impune, în consecință, respingerea acestui motiv.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor fundamentale de procedură, pe o eroare de fapt, precum și pe o eroare vădită de apreciere, întrucât Comisia a refuzat să țină seama de absența capacității de plată a reclamantei

 Orientările

174    Punctul 35 din Orientările privind calcularea cuantumului amenzilor are următorul cuprins:

„În circumstanțe excepționale, Comisia poate, la cerere, să țină seama de absența capacității de plată a unei întreprinderi într‑un anumit context social și economic. Comisia nu acordă o reducere a amenzii într‑un astfel de caz doar pe baza simplei constatări a unei situații financiare nefavorabile sau precare. Reducerea se poate acorda numai pe baza unor probe obiective potrivit cărora aplicarea unei amenzi, în condițiile stabilite de prezentele orientări, ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia.”

 Decizia atacată

175    Reclamanta a prezentat Comisiei o cerere de luare în considerare, la stabilirea cuantumului amenzii, a absenței capacității sale de plată, cerere care a fost respinsă pentru motivele enunțate în considerentul (377) al deciziei atacate. Acest considerent are următorul cuprins:

„După examinarea datelor comunicate de NCHZ [Novácke chemické závody] […], Comisia concluzionează că acestea nu demonstrează că amenda aplicată prin prezenta decizie ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a NCHZ și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia. În consecință, cererea formulată de NCHZ privind incapacitatea de plată este respinsă.”

 Aprecierea Tribunalului

176    Pentru a contesta această respingere, reclamanta prezintă, cu titlu introductiv, unele considerații generale privind obiectivul și interpretarea punctului 35 din Orientări. În continuare, reclamanta expune situația sa economică înainte de aplicarea amenzii și afirmă că se află de câtva timp „în pragul falimentului”. Anul 2004 ar fi fost, în această privință, deosebit de critic întrucât mai mulți creditori ar fi considerat‑o ca fiind în încetare de plăți. În pofida persistenței acestei situații critice, un nou acționar, care s‑a alăturat societății în 2008, și o nouă conducere ar fi luat măsuri pentru a stabiliza producția și pentru a ameliora eficiența conducerii. Aceasta din urmă ar fi reușit să convină anumite condiții cu partenerii comerciali ai reclamantei pentru a‑i permite să supraviețuiască perioadei delicate pe care o traversa, să se regenereze și să progreseze pe piață. Reclamanta subliniază că problemele sale financiare nu sunt legate de competitivitatea sa pe piața carburii de calciu, pe care este un concurent respectat, ci de povara lăsată de conducerea precedentă în materie de poluare a mediului și de neinspirate decizii strategice de investiții.

177    Reclamanta continuă arătând că descrisese situația sa financiară dificilă în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile din 3 octombrie 2008, la care anexase un raport de expertiză. Acest raport ar fi concluzionat, pe baza unei analize în special a situațiilor sale financiare, că se afla într‑o situație economică și financiară precară și că nu putea supraviețui ca întreprindere activă decât dacă erau îndeplinite trei condiții, privind majorarea capitalului său social cu cel puțin 400 de milioane de coroane slovace (SKK), soluționarea favorabilă a unui proces împotriva unei entități statale slovace și, respectiv, renunțarea de către Comisie la aplicarea unei amenzi pentru încălcarea în litigiu. Dacă aceste condiții nu erau îndeplinite, situația precară a reclamantei s‑ar fi agravat în mod considerabil, potrivit expertului, și un faliment ar fi putut urma relativ repede.

178    Reclamanta analizează în continuare dispozițiile pertinente ale legislației slovace în materia falimentului. Reclamanta descrie, în plus, agravarea situației sale financiare după adoptarea deciziei atacate, din cauza „nervozității” creditorilor săi și a retragerii facilităților de credit de către bănci și alte instituții financiare. Din această analiză ar rezulta că reclamanta ar fi obligată să introducă o cerere de deschidere a procedurii falimentului odată ce amenda va fi contabilizată în situațiile sale financiare și va deveni exigibilă.

179    O astfel de cerere a fost efectiv prezentată ulterior introducerii acțiunii (a se vedea punctul 6 de mai sus) și părțile se află în dezacord asupra aspectului dacă aplicarea amenzii a constituit cauza falimentului reclamantei. Comisia contestă această teză, observând în special că cererea de declarare a falimentului a fost prezentată înainte ca amenda să devină exigibilă. Comisia impută de asemenea reclamantei faptul că nu a solicitat să beneficieze de o plată eșalonată a amenzii sau că nu a încercat să obțină o garanție bancară. Reclamanta răspunde la aceste susțineri în replica sa, arătând că, în urma „nervozității” și a pierderii încrederii creditorilor și a furnizorilor săi după aplicarea amenzii, membrii conducerii sale erau obligați, potrivit legislației slovace, să introducă o cerere de declarare a falimentului. Reclamanta arată, în plus, că o cerere de plată eșalonată probabil nu ar fi fost admisă și, chiar și în caz contrar, o astfel de facilitate nu ar fi fost suficientă pentru a împiedica falimentul. Reclamanta adaugă că era în imposibilitatea de a obține o garanție bancară.

180    Reclamanta susține de asemenea că efectele falimentului său vor fi prejudiciabile în contextul social și regional, care trebuie să fie luat în considerare potrivit punctului 35 din Orientări. Reclamanta arată, în această privință, că este unul dintre principalii angajatori din Slovacia și că prezintă o importanță strategică pentru viața economică din regiunea slovacă Nitra Superioară, unde se găsesc instalațiile sale de producție. Eventuala închidere a acestora ar avea drept consecință nu numai concedierea celor 2 000 de angajați ai săi, ci și închiderea sau reducerea substanțială a activității mai multor întreprinderi din aceeași regiune, în special a furnizorilor săi.

181    Aceste afirmații ale reclamantei sunt susținute de Republica Slovacă, ea consacrând în întregime memoriul său în intervenție demonstrării efectelor negative pentru situația socială din districtul Prievidza, care face parte din regiunea Nitra Superioară și în care se află instalațiile reclamantei, ale unei eventuale încetări a activității reclamantei. Această eventualitate ar determina o creștere a șomajului rezultând atât, în mod direct, din concedierea salariaților reclamantei, cât și, indirect, dintr‑o „reacție în lanț” care ar pune în pericol locurile de muncă la furnizorii reclamantei. Republica Slovacă subliniază că mulți dintre acești șomeri nu ar avea perspective reale de a găsi un nou loc de muncă. În ședință, Republica Slovacă a depus noi documente care permit actualizarea informațiilor prezentate în memoriul său în intervenție.

182    Reclamanta se declară convinsă că a demonstrat, prin argumentele rezumate mai sus, că în cazul său erau întrunite condițiile de aplicare a punctului 35 din Orientări. Reclamanta impută, așadar, Comisiei o încălcare a „normelor fundamentale de procedură”, întrucât aceasta nu a explicat nici în cursul procedurii, nici în decizia atacată de ce elementele furnizate în susținerea cererii sale de aplicare a punctului 35 din Orientări nu demonstrau că amenda punea iremediabil în pericol viabilitatea sa economică și conducea la devalorizarea completă a activelor sale. Reclamanta consideră că scurta declarație cuprinsă în considerentul (377) al deciziei atacate nu poate fi considerată suficientă în această privință.

183    Reclamanta apreciază de asemenea că Comisia nu a examinat în mod adecvat elementele de probă pe care le furnizase în susținerea cererii sale de aplicare a punctului 35 din Orientări și că, în orice caz, aprecierea acestor elemente de către Comisie este afectată de o eroare vădită, întrucât aceasta nu a considerat că falimentul său era iminent și nu a aplicat acest punct din Orientări. Reclamanta invită, în plus, Tribunalul, în cadrul exercitării competenței sale de fond, să examineze el însuși elementele de probă în cauză, dispunând eventual efectuarea unei expertize, pentru a evalua în ce măsură amenda aplicată reclamantei va determina declararea falimentului și închiderea întreprinderii, măsura menționată putând fi completată, dacă este necesar, prin audierea unui expert în dreptul slovac, în special în domeniul legii privind falimentul.

184    Trebuie să se arate de asemenea că, astfel cum au indicat Republica Slovacă și reclamanta, aceasta din urmă a putut beneficia de Legea privind anumite măsuri referitoare la întreprinderile strategice (zákon o niektorých opatreniach týkajúcich sa strategických spoločností a o zmene a doplnení niektorých zákonov) nr. 493/2009 Z.z. din 5 noiembrie 2009. Această lege prevede că administratorul judiciar al unei întreprinderi considerate drept „strategică” ar avea obligația legală de a o menține în activitate și statul slovac ar putea exercita un drept de preempțiune cu privire la activele unei astfel de întreprinderi. Reclamanta ar fi fost desemnată drept întreprindere strategică, în sensul acestei legi, prin decizia autorității slovace competente din 2 decembrie 2009. Potrivit Republicii Slovace, acesta este modul în care reclamanta a putut să își continue activitățile după declararea falimentului și a putut fi evitată concedierea colectivă a personalului său. Se pare totuși că aceste evoluții sunt ulterioare deciziei atacate și nu erau deloc previzibile la momentul adoptării sale și că lasă fără obiect măsura de expertiză solicitată de reclamantă în măsura în care declararea falimentului a intervenit deja. Prin urmare, acestea nu pot fi luate în considerare în vederea examinării prezentului motiv.

185    Înainte de a analiza criticile invocate de reclamantă în susținerea celui de al doilea motiv, se impune să se analizeze finalitatea și interpretarea punctului 35 din Orientări.

186    S‑a hotărât în mod repetat că Comisia nu este, în principiu, obligată ca, la determinarea cuantumului amenzii, să țină seama de situația financiară precară a unei întreprinderi, având în vedere că recunoașterea unei asemenea obligații ar echivala cu conferirea unui avantaj concurențial nejustificat întreprinderilor care sunt cel mai puțin adaptate condițiilor pieței (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 327, Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia, T‑213/00, Rec., p. II‑913, punctul 351, și Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 43 de mai sus, punctul 370).

187    Pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că faptul că o măsură adoptată de o autoritate a Uniunii provoacă falimentul sau lichidarea unei întreprinderi determinate nu este interzis ca atare de dreptul Uniunii. Astfel, lichidarea unei întreprinderi sub forma sa juridică în cauză, chiar dacă poate aduce atingere intereselor financiare ale proprietarilor, ale acționarilor sau ale deținătorilor de părți sociale, nu înseamnă totuși că și elementele personale, materiale și nemateriale reprezentate de întreprindere și‑ar pierde valoarea (Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 43 de mai sus, punctul 372, Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, Heubach/Comisia, T‑64/02, Rec., p. II‑5137 punctul 163, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, BST/Comisia, T‑452/05, Rep., p. II‑1373, punctul 96).

188    Nu se poate admite că, prin adoptarea punctului 35 din Orientări, Comisia și‑a impus o obligație care ar fi contrară acestei jurisprudențe. Ca dovadă a acestui fapt, punctul menționat nu se referă la falimentul unei întreprinderi, ci vizează o situație, survenită „într‑un anumit context social și economic”, în care aplicarea unei amenzi „ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia”.

189    În consecință, simplul fapt că aplicarea unei amenzi pentru încălcări ale normelor de concurență riscă să provoace falimentul întreprinderii vizate nu este suficient în ceea ce privește aplicarea punctului 35 din Orientări. Astfel, rezultă din jurisprudența citată la punctul 187 de mai sus că, deși un faliment aduce atingere intereselor financiare ale proprietarilor sau ale acționarilor vizați, acesta nu presupune în mod necesar dispariția întreprinderii în cauză. Aceasta poate continua să existe ca atare, fie în cazul recapitalizării societății declarate în faliment, ca persoană juridică ce asigură operarea întreprinderii menționate, fie, în cazul preluării globale a elementelor sale de activ și, prin urmare, a întreprinderii ca entitate care exercită o activitate economică de către o altă entitate. O astfel de preluare globală poate interveni fie printr‑o cumpărare voluntară, fie printr‑o vânzare forțată a activelor societății în faliment, cu continuarea activității.

190    În consecință, punctul 35 din Orientări trebuie interpretat, în special în privința trimiterii la devalorizarea completă a activelor întreprinderii, ca având în vedere situația în care preluarea întreprinderii sau cel puțin a activelor sale, menționată la punctul anterior, pare improbabilă, chiar imposibilă. Într‑o astfel de ipoteză, elementele care alcătuiesc activul întreprinderii în faliment vor fi oferite spre vânzare unul câte unul și este probabil că multe dintre acestea nu își vor găsi cumpărător sau, în cel mai bun caz, nu vor fi vândute decât la un preț semnificativ redus, astfel încât pare legitim să se facă referire, precum la punctul 35 din Orientări, la o devalorizare completă a acestora.

191    Explicațiile oferite de Comisie însăși în ședință susțin această concluzie. Astfel, Comisia a indicat că nu aplică ad literram condiția prevăzută la punctul 35 din Orientări, potrivit căreia trebuie să existe un risc de devalorizare completă a activelor întreprinderii în cauză, ci încearcă să stabilească dacă activele menționate ar fi continuat să fie utilizate la fabricarea de produse. S‑a luat act de aceste declarații în procesul‑verbal al ședinței. De aici rezultă că interpretarea punctului 35 din Orientări adoptată de Comisie este în esență aceeași ca și cea expusă la punctul anterior.

192    În plus, trebuie amintit că aplicarea punctului menționat din Orientări necesită de asemenea, potrivit modului său de redactare, un „anumit context social și economic”. Potrivit jurisprudenței, un astfel de context este reprezentat de consecințele pe care le poate avea plata amenzii, în special pe planul unei creșteri a șomajului sau al unei deteriorări a sectoarelor economice în amontele și în avalul întreprinderii vizate (Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia, C‑308/04 P, Rec., p. I‑5977, punctul 106).

193    În cazul în care condițiile avute în vedere la precedentele trei puncte sunt îndeplinite, se poate concluziona, într‑adevăr, că aplicarea unei amenzi, care ar risca să provoace dispariția întreprinderii în cauză, este contrară principiului proporționalității, pe care Comisia trebuie să îl respecte de fiecare dată când decide să aplice amenzi în temeiul dreptului concurenței (a se vedea punctul 44 de mai sus).

194    Examinarea argumentației prezentate de reclamantă în cadrul celui de al doilea motiv al său trebuie efectuată ținând seama de aceste considerații de ordin general.

195    În această privință, trebuie constatat de la bun început că reclamanta invocă prin această argumentație atât o critică privind forma, întemeiată pe încălcarea obligației de motivare (a se vedea punctul 182 de mai sus), cât și critici de fond, și anume o eroare de fapt și o eroare vădită de apreciere a Comisiei (a se vedea punctul 183 de mai sus). Reclamanta invită, în plus, Tribunalul să își exercite competența de fond în materie de aplicare a amenzilor pentru a anula sau a reduce cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată.

196    Trebuie să se constate că cererea reclamantei privind aplicarea, în cazul său, a punctului 35 din Orientări, precum și argumentația invocată în fața Tribunalului pentru a contesta respingerea acestei cereri sunt întemeiate pe o percepție eronată a condițiilor de aplicare a punctului menționat.

197    Desigur, la momentul prezentării cererii de luare în considerare a pretinsei sale absențe a capacității de plată, reclamanta era conștientă de necesitatea de a demonstra existența unui „anumit context social și economic”, în sensul jurisprudenței citate de mai sus (a se vedea punctul 192), și a consacrat acestui aspect o parte din scrisoarea sa din 27 martie 2009 care cuprindea cererea respectivă. Reclamanta expune în această scrisoare, în esență, același argumente ca și cele invocate în fața Tribunalului de ea și de Republica Slovacă (a se vedea punctele 180 și 181 de mai sus). Această argumentație, de altfel necontestată de Comisie, demonstrează corespunzător cerințelor legale existența unui context specific, după cum impune punctul 35 din Orientări, astfel încât această condiție de aplicare a punctului menționat trebuie să fie considerată îndeplinită.

198    În schimb, la momentul prezentării cererii de luare în considerare a pretinsei sale absențe a capacității de plată, reclamanta pare să fi pornit de la premisa eronată potrivit căreia era suficient în această privință să demonstreze că aplicarea unei amenzi i‑ar provoca falimentul. Astfel, raportul de expertiză prezentat de reclamantă în anexă la răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile și amintit la punctul 177 de mai sus este consacrat „continuării existenței economice a societății NCHZ”.

199    Trebuie remarcat, în această privință, că reclamanta denaturează oarecum termenii raportului menționat atunci când afirmă că acesta ar concluziona că trebuie îndeplinite trei condiții pentru ca reclamanta să poată „supraviețui ca întreprindere activă”. Reiese cu claritate din termenii raportului că aceste condiții vizează continuarea existenței economice a reclamantei ca societate comercială. Raportul continuă indicând că, dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, „ne putem aștepta la o agravare semnificativă a recesiunii societății, cu o evoluție către stadiul unui faliment relativ precoce”. Raportul nu abordează însă consecințele unui eventual faliment asupra continuării activității reclamantei și nu se pronunță, în particular, asupra probabilității unui transfer, voluntar sau nevoluntar, al ansamblului activelor sale către o altă societate, cu continuarea activității.

200    Reclamanta nu a abordat această problemă nici în scrisoarea din 27 martie 2009, amintită la punctul 197 de mai sus, în care, în afară de referirea la contextul social și economic particular al cauzei, a furnizat doar elemente noi pentru a demonstra „situația [sa] financiară critică”. Această problemă nu este abordată nici în cererea introductivă. Abia în stadiul replicii, reclamanta a invocat o argumentație specifică pentru a răspunde la afirmația Comisiei potrivit căreia elementele de probă furnizate nu stabileau, printre altele, că activele sale s‑ar devaloriza complet.

201    Or, astfel cum s‑a arătat deja (a se vedea punctele 189 și 190 de mai sus), în scopul aplicării punctului 35 din Orientări, nu este suficient să se demonstreze că întreprinderea în cauză va fi declarată în faliment în cazul aplicării unei amenzi. Potrivit modului de redactare al acestui punct, trebuie să existe „probe obiective potrivit cărora aplicarea unei amenzi […] ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia”, ceea ce nu se întâmplă în mod automat în ipoteza unui faliment al societății care operează întreprinderea în cauză. Prin urmare, reclamanta poate pretinde aplicarea acestui punct din Orientări numai în ipoteza în care furnizează probe obiective ale acestei eventualități, ceea ce constituie o condiție esențială a aplicării punctului menționat.

202    Se impune să se țină seama de această percepție eronată a reclamantei a condițiilor de aplicare a punctului 35 din Orientări la aprecierea criticilor pe care aceasta le invocă în cadrul prezentului motiv.

203    În această privință, referitor la pretinsa încălcare a obligației de motivare a Comisiei, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă de articolul 253 CE trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente, să exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarilor sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acest act. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 6 decembrie 2005, Brouwerij Haacht/Comisia, T‑48/02, Rec., p. II‑5259, punctul 45 și jurisprudența citată).

204    În ceea ce privește, în particular, conținutul obligației de motivare referitoare la calcularea cuantumului unei amenzi aplicate pentru încălcarea normelor de concurență, tot potrivit unei jurisprudențe constante, cerința formalității substanțiale reprezentate de obligația de motivare este îndeplinită atunci când Comisia precizează în decizia sa criteriile de apreciere care i‑au permis să măsoare gravitatea și durata încălcării, precum și criteriile de apreciere de care a ținut seama în acest scop, în temeiul normelor indicative cuprinse în propriile Orientări (a se vedea Hotărârea Brouwerij Haacht/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctul 46 și jurisprudența citată).

205    Ținând seama de această jurisprudență, trebuie constatat că motivarea furnizată de Comisie în decizia atacată pentru a respinge cererea reclamantei întemeiată pe punctul 35 din Orientări este destul de succintă, limitându‑se la simpla afirmație că informațiile prezentate de reclamantă nu demonstrează că amenda aplicată ar pune iremediabil în pericol viabilitatea sa economică și ar conduce la devalorizarea completă a activelor sale.

206    În cazul în care, astfel cum consideră în mod eronat reclamanta, probabilitatea ca aceasta să fie declarată în faliment ca urmare a aplicării unei amenzi era suficientă pentru a demonstra că era îndeplinită condiția pentru aplicarea punctului 35 din Orientări, privind punerea în pericol a viabilității sale economice și devalorizarea completă a activelor sale, s‑ar putea concluziona, desigur, că considerentul (377) al deciziei atacate, privind respingerea cererii reclamantei de aplicare a punctului menționat din Orientări, este afectat de nemotivare.

207    Astfel, din jurisprudență reiese că contextul adoptării unei decizii, care se caracterizează în special prin schimbul dintre autorul acesteia și partea respectivă, poate impune, în anumite circumstanțe, cerințe de motivare mai stricte [Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 2000, Kuijer/Consiliul, T‑188/98, Rec., p. II‑1959, punctele 44 și 45, și Hotărârea Tribunalului din 3 decembrie 2003, Audi/OAPI (TDI), T‑16/02, Rec., p. II‑5167, punctul 89]. Întrucât reclamanta a prezentat informații detaliate, inclusiv un raport de expertiză, demonstrând că, în opinia sa, în cazul aplicării unei amenzi, declararea falimentului său ar fi foarte probabilă, chiar inevitabilă, dacă Comisia intenționa să ajungă la o concluzie diferită, aceasta trebuia să furnizeze cel puțin un rezumat al elementelor și al aprecierilor care stau la baza concluziei sale.

208    Situația este cu atât mai mult aceasta cu cât, în memoriul în apărare, Comisia afirmă că a examinat cu atenție situația financiară a reclamantei, în special prin realizarea unei analize bazate pe modelul „Altman Z‑score”, și că a calculat, pe baza datelor furnizate de reclamantă, indicatorul de probabilitate a falimentului prevăzut de acest model. Valoarea acestui indicator s‑ar situa, pentru reclamantă, peste valoarea‑limită care indică o probabilitate ridicată de faliment. De aici a rezultat o dezbatere între părți în legătură cu exactitatea calculului acestui indicator, calculat și în raportul de expertiză prezentat de reclamantă, dar în mod eronat, potrivit Comisiei, și, mai general, în legătură cu aprecierea de către Comisie a raportului de expertiză prezentat de reclamantă în cadrul procedurii administrative. În acest context, reclamanta a prezentat de asemenea un nou raport de expertiză privind situația sa financiară.

209    Cu toate acestea, ipoteza enunțată de reclamantă la punctul 206 de mai sus nu este exactă. Astfel cum s‑a arătat deja (a se vedea punctul 201 de mai sus), în scopul aplicării punctului 35 din Orientări, reclamanta nu se poate limita să afirme că impunerea unei amenzi ar determina declararea falimentului său, ci ar trebui de asemenea să explice și să dovedească în ce mod această eventualitate ar pune în pericol viabilitatea economică în calitate de întreprindere și ar conduce la devalorizarea completă a activelor sale.

210    Or, acest din urmă aspect nu a fost abordat în cererea reclamantei de aplicare a punctului menționat din Orientări (a se vedea punctele 198-200 de mai sus). În consecință, nu ar exista, cu privire la acest aspect, niciun schimb între reclamantă și Comisie, astfel încât jurisprudența menționată la punctul 207 de mai sus nu este aplicabilă. În aceste condiții, Comisia putea, fără să încalce obligația de motivare, să se limiteze la constatarea, care figurează în considerentul (377) al deciziei atacate, potrivit căreia condiția esențială de aplicare a punctului 35 din Orientări, privind punerea în pericol a viabilității întreprinderii implicate și devalorizarea completă a activelor sale, nu era îndeplinită. Prin urmare, critica reclamantei întemeiată pe încălcarea obligației de motivare trebuie să fie respinsă.

211    În orice caz, rezultă din jurisprudența citată la punctele 49-51 de mai sus că, în speță, Tribunalul trebuie nu numai să controleze legalitatea deciziei atacate, atât în ceea ce privește forma, cât și fondul, ci și să își exercite competența de fond, ceea ce presupune substituirea aprecierii Comisiei cu propria apreciere.

212    Exercitarea de către instanța Uniunii a competenței sale de fond poate justifica prezentarea și luarea în considerare a unor informații suplimentare, a căror menționare în decizie nu este impusă în sine în temeiul obligației de motivare (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, KNP BT/Comisia, C‑248/98 P, Rec., p. I‑9641, punctul 40, Hotărârea SCA Holding/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 55, și Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 96 de mai sus, punctul 215). Ținând seama, dacă este cazul, de astfel de informații suplimentare nemenționate în decizia Comisiei, instanța Uniunii poate concluziona printre altele, în exercițiul competenței sale de fond, că cuantumul amenzii aplicate este adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF și UCB/Comisia, T‑101/05 și T‑111/05, Rep., p. II‑4949, punctele 71 și 72), și aceasta chiar dacă decizia Comisiei este viciată de nemotivare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, T‑30/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 190).

213    În speță, reclamanta contestă, cu privire la fond, aprecierea Comisiei care a determinat‑o pe aceasta să respingă cererea de luare în considerare a absenței capacității sale de plată. Reclamanta nu se limitează să invoce, în această privință, o eroare de fapt sau o eroare vădită de apreciere, ci solicită de asemenea Tribunalului să își exercite competența de fond. La rândul său, Comisia solicită Tribunalului în memoriul în apărare, în ipoteza în care acesta ar considera că motivarea deciziei atacate este insuficientă, să mențină, în exercitarea competenței sale de fond, cuantumul amenzii neschimbat .

214    În aceste condiții, chiar dacă se presupune că decizia atacată este afectată de nemotivare în măsura în care prin aceasta s‑a respins cererea menționată anterior a reclamantei, înainte de a o anula, dacă este cazul, pentru acest motiv, trebuie să se procedeze la examinarea argumentației reclamantei prin care contestă pe fond respingerea acestei cereri, în vederea determinării nu numai a faptului dacă această respingere este afectată de erorile de fond invocate de reclamantă, ci și a faptului dacă se impune, în cadrul exercitării competenței de fond de care dispune în materie, ca Tribunalul să anuleze amenda sau să reducă cuantumul acesteia, astfel cum solicită reclamanta, sau să fie menținută, astfel cum solicită Comisia.

215    În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că atât raportul de expertiză anexat de reclamantă la răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, cât și scrisoarea din 27 martie 2009 nu numai că nu abordează în mod expres problema viabilității activității reclamantei și a eventualei devalorizări complete a activelor sale din cauza aplicării amenzii (a se vedea punctele 199 și 200 de mai sus), dar nici nu conțin niciun element care să pledeze în favoarea unei astfel de eventualități.

216    În al doilea rând, argumentele invocate de reclamantă în cererea sa introductivă nu pledează nici ele în favoarea unei astfel de eventualități, ci, dimpotrivă, sugerează că, și în ipoteza unui faliment, era probabilă continuarea activității ca urmare a unei recapitalizări a reclamantei sau a preluării ansamblului elementelor sale de activ de către o altă entitate, cu menținerea operării. Astfel, în pofida faptului că reclamanta se afla, potrivit propriilor afirmații, „de o anumită perioadă în pragul falimentului”, în anul 2008, un nou acționar se alăturase societății, ceea ce demonstrează că existau investitori interesați de o achiziționare de participații ale reclamantei. Aceasta se poate explica prin faptul că, astfel cum afirmă însăși reclamanta, era un concurent respectat pe piața carburii de calciu și problemele financiare cu care era confruntată nu erau legate de competitivitatea sa pe această piață.

217    În al treilea rând, modul de redactare al unei declarații a consiliului de administrație al reclamantei din 17 septembrie 2009 adresate „partenerilor comerciali” ai acesteia și prezentate de Comisie în anexă la memoriul său în apărare confirmă această impresie. În declarație se arată că cererea de declarare a falimentului reclamantei avea ca obiectiv protejarea activelor sale în vederea menținerii producției. Consiliul de administrație declară că reclamanta este în măsură să își mențină poziția pe piață, ceea ce ar fi un „semn de vitalitate și de forță internă”, și amintește o „procedură de revitalizare a societății” care nu ar pune deloc în cauză „capacitatea sa operațională și de plată”.

218    În al patrulea rând, nici argumentația invocată de reclamantă în cadrul replicii pentru a demonstra că lichidarea sa era inevitabilă și că activele sale urmau să se devalorizeze complet nu este convingătoare. În acest context, reclamanta răspunde mai întâi unui argument, invocat de Comisie în apărarea sa, potrivit căruia reclamanta constituise deja un provizion de aproximativ 11 milioane de euro pentru a face față amenzii. Or, acest argument este lipsit de pertinență, întrucât nu vizează continuarea eventuală a activității după declararea falimentului său, ci aspectul dacă acest faliment era o consecință inevitabilă a aplicării amenzii.

219    Reclamanta abordează de asemenea două alte aspecte în această parte a argumentației sale. Pe de o parte, răspunde la afirmațiile Comisiei privind eventuala achiziționare a activelor sale de către o altă întreprindere. Pe de altă parte, reclamanta răspunde la argumentul Comisiei potrivit căruia nu solicitase deschiderea unei proceduri de redresare.

220    În ceea ce privește prima dintre cele două probleme menționate la punctul anterior, reclamanta afirmă că este „dificil să facă dovada că un eveniment nu se va produce niciodată”, dar că, în orice caz, ea nu are cunoștință de o întreprindere „interesată de cumpărarea activelor sale (inclusiv pasivul)”. Or, acest răspuns este întemeiat pe o premisă eronată. Astfel, vânzarea ansamblului activelor unei societăți în faliment în vederea continuării operării, astfel cum este avută în vedere la punctul 189 de mai sus, nu implică, contrar celor considerate de reclamantă, transmiterea către dobânditor și a pasivului acestei societăți. Datoriile incluse în pasiv vor fi stinse din încasările obținute în urma vânzării. Este probabil că această stingere nu va fi decât parțială, în caz contrar societatea nu ar fi fost declarată în faliment. În general însă, vânzarea globală a ansamblului activelor unei societăți în faliment în vederea continuării operării poate conduce la un rezultat mai bun decât vânzarea individuală a fiecărui element de activ, întrucât o vânzare globală a ansamblului activelor unei întreprinderi în faliment permite valorificarea unor elemente necorporale precum reputația sa pe piață și, în plus, permite cumpărătorului interesat să dezvolte o activitate în sectorul în cauză să evite efortul, costurile și complicațiile pe care le necesită crearea unei întreprinderi cu totul noi.

221    În aceste condiții, ar putea exista o așteptare rezonabilă ca reclamanta să explice de ce cumpărarea întreprinderii sale de către o altă entitate era exclusă în circumstanțele din speță, cu atât mai mult cu cât aceasta afirmase ea însăși că era un concurent respectat pe piață. Or, reclamanta se limitează să remarce că continuarea activităților sale depinde de avizul unui „comitet al creditorilor” și că dacă aceștia ar considera „că [era] mai rentabil să vândă activele societății în loc să o mențină în activitate […], instalațiile de producție [ar fi] închise […] și repornirea activității ar constitui o sarcină deosebit de constrângătoare, atât pe plan financiar, cât și pe plan tehnic”, astfel încât „ar fi rezonabil de așteptat ca cel puțin o parte din activele și din instalațiile de producție să nu suscite niciun interes și să își piardă, din această cauză, toată valoarea lor actuală”.

222    Reclamanta prezintă de asemenea, în această privință, un raport de expertiză care concluzionează că s‑ar putea pune capăt activităților sale de producție într‑un termen de 10 până la 18 săptămâni fără niciun risc pentru securitatea angajaților săi, dar că substanțele care vor rămâne în instalații vor avea un „impact major” asupra mediului și că demontarea instalațiilor menționate ar trebui să fie realizată de experți, durata și costul acesteia fiind dificil de estimat.

223    Trebuie să se constate că argumentația reclamantei, rezumată la precedentele două puncte, este lacunară, chiar contradictorie. Argumentele pe care le invocă, precum și raportul de expertiză pe care l‑a prezentat sugerează că vânzarea ansamblului activelor sale în vederea continuării operării ar fi soluția preferabilă inclusiv pentru creditorii săi. Or, reclamanta nu explică pe baza căror motive comitetul creditorilor putea concluziona, în pofida acestor elemente, că ar fi mai rentabil să vândă activele și să pună capăt producției sale.

224    În ceea ce privește procedura de redresare, trebuie să se arate că Comisia a reluat, în memoriul în apărare, un argument invocat deja în cadrul procedurii referitoare la măsurile provizorii. Din Ordonanța Novácke chemické závody/Comisia, punctul 5 de mai sus (punctele 25 și 49), rezultă însă că procedura de redresare trebuia să fie inițiată înainte de declararea falimentului. În consecință, acest argument vizează aspectul de a ști cum putea fi evitată declararea falimentului, iar nu consecințele unei astfel de declarații. Astfel, acest argument este, și el, lipsit de relevanță (a se vedea de asemenea punctul 218 de mai sus). În orice caz, reclamanta se limitează să susțină, ca răspuns la acest argument, că unii dintre creditorii săi puteau să își dea acordul pentru un plan de redresare numai dacă acesta era conform normelor în materie de ajutoare de stat, fără a explica de ce ipoteza unei astfel de conformități ar fi exclusă. În plus, reclamanta repetă afirmațiile, vagi și nesusținute, potrivit cărora cumpărarea acțiunilor sale sau a activității sale de către o terță parte „nu prezenta un interes substanțial”.

225    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se constate că reclamanta nu a reușit să demonstreze că refuzul Comisiei de a ține seama, în decizia atacată, de absența capacității sale de plată în sensul punctului 35 din Orientări era afectat de o eroare.

226    Răspunsul reclamantei la întrebarea Tribunalului adresată părților în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii și prin care erau invitate să își completeze argumentația cu privire la prezentul motiv, în special în ceea ce privește perspectivele vânzării ansamblului activelor reclamantei, cu continuarea operării, întărește această concluzie.

227    Astfel, reclamanta a confirmat că, la 16 ianuarie 2012, în cadrul procedurii de faliment, ansamblul activelor sale fusese vândut liber de orice obligație, cu excepția celor care fuseseră contractate după declararea falimentului său, pentru un preț de 2,2 milioane de euro, calificat de aceasta drept „neglijabil”. Potrivit reclamantei, faptul că acest preț nu reprezintă decât o fracție din amenda care i‑a fost aplicată confirmă devalorizarea completă a activelor sale.

228    Or, independent de problema dacă ansamblul activelor reclamantei ar fi putut să fie vândut la un preț superior celui obținut în mod efectiv, trebuie să se constate, având în vedere acest din urmă preț, că nu poate fi vorba în niciun caz despre o devalorizare totală a activelor menționate. Astfel, departe de a demonstra că vânzarea ansamblului activelor sale, cu continuarea operării întreprinderii, era improbabilă, chiar imposibilă, reclamanta a confirmat, dimpotrivă, că o astfel de vânzare avusese loc în realitate.

229    Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că în mod întemeiat Comisia a considerat că condițiile prealabile pentru o eventuală aplicare a punctului 35 din Orientări nu erau îndeplinite în cazul reclamantei și trebuie să se considere, în orice caz, în exercitarea competenței de fond de care dispune Tribunalul, că argumentația invocată de reclamantă în cadrul prezentului motiv nu justifică anularea sau reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată, ci, dimpotrivă, justifică menținerea acesteia. În consecință, al doilea motiv trebuie să fie respins.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 3 alineatul (1) litera (g) CE

230    Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta arată că, prin aplicarea unei amenzi excesive, decizia atacată este susceptibilă să provoace o denaturare sau o eliminare a concurenței pe piața carburii de calciu și să încalce astfel articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE. Bazându‑se pe Hotărârea Curții din 21 februarie 1973, Europemballage și Continental Can/Comisia (6/72, Rec., p. 215, punctele 23 și 24), reclamanta susține că din această dispoziție rezultă că punerea în aplicare a dispozițiilor dreptului concurenței astfel încât aceasta rezultă într‑o denaturare sau o eliminare a concurenței, deși nu ar fi sancționată în mod direct de dreptul Uniunii, este interzisă. Reclamanta consideră că această dispoziție este obligatorie nu numai pentru întreprinderi, ci și pentru instituțiile Uniunii și că, în consecință, în cazul în care o astfel de instituție adoptă o măsură care denaturează sau elimină concurența, aceasta încalcă dispoziția menționată, chiar dacă nu încalcă nicio altă normă de drept al Uniunii.

231    Reclamanta repetă, în cadrul prezentului motiv, afirmația prezentată deja în cadrul celui de al doilea motiv, potrivit căreia amenda care i‑a fost aplicată ar avea drept consecință declararea falimentului său și ieșirea de pe piața relevantă. Reclamanta arată, în plus, prin trimiteri la date concrete extrase din decizia atacată și bazându‑se pe indicele Herfindahl‑Hirschman, utilizat de autoritățile de concurență, inclusiv de Comisie, pentru a evalua nivelul de concentrare pe o piață determinată, că piețele carburii de calciu sub formă de pudră și sub formă de granule, în cauză în speță, erau deja foarte concentrate. Reclamanta susține astfel că, întrucât este unul dintre concurenții cei mai importanți de pe aceste piețe, eliminarea sa ar avea drept consecință o mai mare probabilitate de coordonare între ceilalți concurenți, în pofida sancțiunilor care le‑au fost impuse. Cotele sale de piață ar fi probabil împărțite între ceilalți participanți la înțelegere, ceea ce ar conduce la o creștere a concentrării și, în definitiv, la eliminarea concurenței de pe piețele menționate.

232    Reclamanta se referă, în particular, la eventualitatea ca respectivele cote de piață să fie preluate de Akzo Nobel și susține că indicele Herfindahl‑Hirschman ar prezenta, în această ipoteză, o creștere foarte semnificativă. Această ipoteză subliniază, potrivit reclamantei, „rezultatul absurd și inechitabil” la care ar putea conduce aplicarea „mecanică și incompetentă a normelor de concurență”. Akzo Nobel, un „gigant economic” care deține cote de piață semnificative pe piețele relevante, care a fost deja sancționat pentru participarea sa la alte înțelegeri și care ar fi fost un membru activ al înțelegerii în litigiu, ar obține, în fond, un profit din decizia atacată, întrucât nu numai că a obținut o imunitate la amenzi, ci ar dobândi de asemenea clienții reclamantei. Potrivit reclamantei, un astfel de rezultat este vădit contrar nu numai obiectivelor dreptului concurenței, ci și principiilor elementare ale echității.

233    Această argumentație nu poate fi primită.

234    În primul rând, argumentul întemeiat pe încălcarea articolului 3 alineatul (1) litera (g) CE trebuie să fie respins.

235    Desigur, astfel cum a indicat Curtea în Hotărârea Europemballage și Continental Can/Comisia, punctul 230 de mai sus (punctele 23 și 24), invocată de reclamantă, această dispoziție consacră un obiectiv care își găsește aplicarea în mai multe prevederi ale Tratatului CE, a căror interpretare o guvernează. Prin prevederea stabilirii unui sistem care împiedică denaturarea concurenței pe piața comună, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE impune, cu atât mai mult, să nu fie eliminată concurența. Această cerință este esențială, întrucât, în lipsa ei, numeroase dispoziții ale Tratatului CE ar fi fără obiect. Astfel, restrângerile concurenței pe care acest tratat le admite în anumite condiții, din motive întemeiate pe necesitatea de a concilia diversele obiective urmărite, sunt limitate de această cerință, dincolo de care slăbirea concurenței ar risca să aducă atingere scopurilor pieței comune.

236    Aceste considerații, corecte în sine, sunt însă lipsite de pertinență în ceea ce privește impunerea unei sancțiuni unei întreprinderi care a încălcat normele de concurență prin participarea la un acord între întreprinderi sau la o practică concertată având ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în sensul articolului 81 alineatul (1) CE. Astfel, în argumentația sa, reclamanta face total abstracție de faptul că, în urma înțelegerii sancționate prin decizia atacată, concurența pe piețele în cauză în speță fusese denaturată, chiar eliminată. Decizia atacată vizează exact corectarea acestei situații, inclusiv prin impunerea de sancțiuni adecvate.

237    Trebuie arătat că impunerea de sancțiuni de către Comisie, atunci când constată o încălcare a normelor de concurență, constituie un mijloc care vizează tocmai atingerea obiectivului enunțat la articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și în mod evident nu poate fi considerată drept o încălcare a acestei dispoziții. Cu toate acestea, respectând principiul proporționalității, care trebuie să îndrume acțiunea Comisiei în materie (a se vedea punctele 44 și 46 de mai sus), sancțiunile excesive care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivului urmărit trebuie să fie evitate. Prin urmare, argumentația invocată de reclamantă în cadrul prezentului motiv trebuie examinată numai din punctul de vedere al unei eventuale încălcări a principiului proporționalității.

238    În al doilea rând, în vederea examinării sale din această perspectivă, trebuie să se arate că jurisprudența constantă, citată la punctul 186 de mai sus, potrivit căreia Comisia nu are obligația, la determinarea cuantumului amenzii, să țină seama de situația financiară precară a unei întreprinderi interesate nu înseamnă că nu are posibilitatea să facă acest lucru (Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 314). Necesitatea de a respecta principiul proporționalității poate astfel să se opună aplicării unei amenzi care ar depăși ceea ce constituie o sancțiune adecvată pentru încălcarea constatată și ar risca să pună în discuție însăși existența întreprinderii în cauză. Situația se prezintă astfel cu atât mai mult cu cât dispariția unei întreprinderi de pe piața relevantă ar avea în mod necesar un efect nociv pentru concurență.

239    Acestea fiind zise, niciun element din argumentația reclamantei nu permite să se concluzioneze că amenda care i‑a fost aplicată se încadrează în exemplul avut în vedere la punctul anterior și că stabilirea cuantumului său se dovedește, în consecință, contrară principiului proporționalității.

240    Pe de o parte, argumentația reclamantei se bazează pe premisa că impunerea acestei amenzi va conduce la ieșirea sa de pe piețele relevante, premisă care se dovedește eronată pentru motivele expuse în cadrul examinării celui de al doilea motiv (a se vedea punctele 215-228 de mai sus).

241    Pe de altă parte, chiar admițând ipoteza unei ieșiri a reclamantei de pe piețele relevante, nimic din argumentația sa nu permite să se concluzioneze că, într‑o astfel de eventualitate, concurența pe aceste piețe ar fi eliminată sau redusă în mod semnificativ.

242    Trebuie să se arate, în această privință, că reiese din considerentul (44) al deciziei atacate, necontestat de reclamantă, că carbura de calciu este o substanță explozivă și, din acest motiv, relativ dificil de transportat. În consecință, stabilirea unei poziții dominante sau a unui monopol pe această piață prezintă o dificultate suplimentară în măsura în care un producător ar trebui să dispună de mai multe facilități de producție dispersate pe teritoriul relevant pentru a putea domina piața.

243    În plus, în susținerea tezei potrivit căreia ieșirea sa de pe piețele relevante ar provoca în cadrul acestora o restrângere, chiar o eliminare a concurenței, reclamanta amintește eventualitatea unei preluări a clienților săi de către Akzo Nobel. Dar reclamanta nu explică deloc de ce ar fi probabilă preluarea clientelei sale de Akzo Nobel, iar nu de către un alt actor de pe aceleași piețe.

244    Pe de altă parte, din tabelul care figurează în considerentul (46) al deciziei atacate reiese că Akzo Nobel deținea între 20 și 25 % din piața carburii de calciu sub formă de pudră și între 5 și 10 % din piața carburii de calciu sub formă de granule. În consecință, în ipoteza unei preluări a clientelei reclamantei, Akzo Nobel nu ar dobândi în niciun caz un monopol pe aceste două piețe. Mai mult, trebuie arătat că, potrivit notei de subsol 80, la care face trimitere considerentul (44) al deciziei atacate, Akzo Nobel nu era furnizorul principal „pe piața continentală”, la care participa reclamanta. Astfel, o mare parte din cota de piață a Akzo Nobel pare să rezulte din faptul că, potrivit aceleiași note, era singurul producător stabilit „în regiunea nordică”. Aceste elemente, necontestate de reclamantă, pledează atât împotriva unei preluări de către Akzo Nobel a clientelei reclamantei, în cazul retragerii acesteia de pe piețele menționate, cât și împotriva eventualității dobândirii de către Akzo Nobel a unei poziții dominante pe aceste piețe dacă ar reuși să preia clientela reclamantei.

245    Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se concluzioneze că al treilea motiv nu este întemeiat și trebuie să fie respins. În plus, Tribunalul, în exercitarea competențelor sale de fond cu privire la cuantumul amenzii aplicate reclamantei, consideră, în orice caz, că acest cuantum este adecvat circumstanțelor speței având în vedere gravitatea și durata încălcării constatate de Comisie, precum și resursele economice ale reclamantei. Prin urmare, acțiunea trebuie să fie respinsă în întregime.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

246    Potrivit articolului 87 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În plus, potrivit alineatului (4) primul paragraf al aceluiași articol, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

247    Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile Comisiei. În ceea ce privește Republica Slovacă, aceasta suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Novácke chemické závody a.s. suportă, în afară de propriile cheltuieli de judecată, și cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană.

3)      Republica Slovacă suportă propriile cheltuieli de judecată.

Czúcz Labucka Gratsias

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 decembrie 2012.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor generale ale proporționalității și egalității de tratament în stabilirea cuantumului amenzii

Orientările

Decizia atacată

Cu privire la criticile invocate de reclamante

–       Considerații introductive

–       Cu privire la prima critică, referitoare la caracterul disuasiv al amenzii

–       Cu privire la a doua critică, referitoare la circumstanțele agravante

–       Cu privire la cea de a treia critică, referitoare la circumstanțele atenuante

–       Cu privire la a patra critică, referitoare la reducerea cuantumului amenzii acordată Almamet

–       Cu privire la a cincea critică, referitoare la amendă în măsura în care este calculată ca proporție din cifrele de afaceri globale ale destinatarelor deciziei atacate

–       Cu privire la a șasea critică, amintită în ședință și referitoare la valoarea vânzărilor care trebuie luată în considerare pentru calcularea cuantumului de bază al amenzii

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor fundamentale de procedură, pe o eroare de fapt, precum și pe o eroare vădită de apreciere, întrucât Comisia a refuzat să țină seama de absența capacității de plată a reclamantei

Orientările

Decizia atacată

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 3 alineatul (1) litera (g) CE

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: engleza.