Language of document : ECLI:EU:C:2015:186

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 19 martie 2015(1)

Cauza C‑153/14

Minister van Buitenlandse Zaken

împotriva

K și A

[cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State (Țările de Jos)]

„Directiva 2003/86/CE – Reîntregirea familiei – Resortisanți ai unor țări terțe – Articolul 7 alineatul (2) – Măsuri de integrare – Dovada unor cunoștințe elementare privind limba oficială și a unor cunoștințe privind societatea țării gazdă”





I –    Introducere

1.        În prezenta cauză se ridică problema dacă unui resortisant al unei țări terțe i se poate solicita să promoveze un examen privind cunoașterea limbii și a societății unui stat membru, înainte de a primi permisiunea de a intra, în cadrul reîntregirii familiei, pe teritoriul acestui stat membru, în care soțul său, de asemenea resortisant al unei țări terțe, are deja dreptul de ședere legală.

2.        În acest context, Curtea este chemată să interpreteze articolul 7 din Directiva 2003/86(2) privind dreptul la reîntregirea familiei (denumită în continuare „Directiva privind reîntregirea familiei”), precum și să statueze dacă examenul în discuție reprezintă o „măsură de integrare” permisă pe care statul membru o poate impune în temeiul acestei dispoziții resortisantului unei țări terțe care dorește să se stabilească pe teritoriul său.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul Uniunii

3.        Noțiunea de măsură de integrare este utilizată atât de Directiva privind reîntregirea familiei, cât și de Directiva 2003/109(3) privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (denumită în continuare „Directiva privind rezidenții pe termen lung”) și de Directiva 2009/50(4) privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților din țările terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate (denumită în continuare „Directiva privind locurile de muncă înalt calificate”).

1.      Directiva privind reîntregirea familiei

4.        Potrivit articolului 1, Directiva privind reîntregirea familiei are ca obiectiv stabilirea „condițiilor în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei pe care îl au resortisanții țărilor terțe”.

5.        Capitolul IV din directivă este intitulat „Condiții necesare pentru exercitarea dreptului la reîntregirea familiei”. Articolul 7 alineatul (2) din acest capitol reglementează măsurile de integrare și prevede următoarele:

„Statele membre pot solicita resortisanților țărilor terțe să se conformeze măsurilor de integrare, în conformitate cu legislația internă.

În ceea ce privește refugiații și/sau membrii familiei refugiaților prevăzuți la articolul 12, măsurile de integrare menționate de primul paragraf se pot aplica numai după ce persoanele în cauză au beneficiat de reîntregirea familiei.”

6.        Articolul 17 din capitolul VII („Sancțiuni și căi de atac”) din directivă prevede următoarele:

„Statele membre țin seama în mod adecvat de natura și soliditatea legăturilor de familie ale persoanei și de durata rezidenței sale în statul membru, precum și de existența unor legături familiale, culturale sau sociale cu țara de origine, în cazul respingerii unei cereri, al retragerii sau al refuzului de reînnoire a permisului de ședere, precum și în cazul luării unei măsuri de îndepărtare a susținătorului reîntregirii sau a membrilor familiei sale.”

2.      Directiva privind rezidenții pe termen lung

7.        Potrivit articolului 5 alineatul (2) din Directiva privind rezidenții pe termen lung, statele membre pot solicita resortisanților unui stat terț care doresc obținerea statutului de rezident pe termen lung să îndeplinească „condițiile de integrare”, în conformitate cu legislația lor internă.

8.        În cazul în care persoanele care au statut de rezidenți pe termen lung într‑un stat membru solicită acordarea unui permis de ședere într‑un alt stat membru, acest din urmă stat va putea să le solicite, în temeiul articolului 15 alineatul (3) din Directiva privind rezidenții pe termen lung, să respecte măsurile de integrare, în conformitate cu legislația sa internă, în cazul în care nu au fost obligate anterior să îndeplinească „condițiile de integrare” în vederea obținerii statutului de rezident pe termen lung, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din Directiva privind integrarea familiei.

3.      Directiva privind locurile de muncă înalt calificate

9.        Directiva privind locurile de muncă înalt calificate privilegiază anumiți resortisanți ai țărilor terțe în vederea promovării emigrației. Articolul 15 alineatul (3) din această directivă are următorul conținut:

„Prin derogare de la […] articolul 7 alineatul (2) din [Directiva privind reîntregirea familiei], condițiile și măsurile privind integrarea menționate […] pot fi aplicate numai după ce persoanelor respective li s‑a acordat dreptul de reîntregire a familiei.”

B –    Dreptul olandez

10.      Potrivit dreptului olandez, înainte de a intra pe teritoriul național, soțul care dorește să obțină permisul de ședere trebuie să facă dovada cunoștințelor de neerlandeză la nivelul A1(5) stabilit de Cadrul european comun de referință pentru limbi(6), precum și a unor cunoștințe de bază de cultură și civilizație olandeză.

11.      Pentru a face această dovadă, este necesară promovarea unui examen de integrare care poate fi susținut contra cost. Persoanele care nu au achitat taxa de 350 de euro nu se pot prezenta la examenul de integrare.

12.      Pot fi scutite de obligația de a susține examenul de integrare persoanele care suferă de afecțiuni psihice sau fizice grave.

13.      În plus, persoana care solicită reîntregirea familiei poate să invoce clauza de impreviziune în situația în care, din cauza unor circumstanțe individuale deosebite, se află în incapacitate îndelungată de a promova examenul și face dovada că a depus toate eforturile care i se pot pretinde în mod rezonabil în acest sens.

14.      În fine, sunt scutiți de obligația de a susține examenul și resortisanții anumitor țări terțe.

III – Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

15.      Doamna K, cetățean azer, și doamna A, cetățean nigerian, doresc să imigreze în Țările de Jos, unde soții lor, de asemenea resortisanți ai unor țări terțe(7), locuiesc deja.

16.      Pentru a fi scutite de examenul de integrare, acestea au invocat afecțiuni fizice și psihice. Autoritatea competentă a considerat însă că aceste afecțiuni nu sunt suficient de grave, astfel încât a respins cererile doamnei K și ale doamnei A.

17.      Raad van State, sesizat cu soluționarea litigiului, are îndoieli în privința compatibilității reglementărilor olandeze cu Directiva privind reîntregirea familiei, motiv pentru care solicită Curții de Justiție pe calea unei trimiteri preliminare să răspundă la următoarele întrebări:

„1)       a)      Termenul «măsuri de integrare» prevăzut la articolul 7 alineatul (2) din Directiva privind reîntregirea familiei poate fi interpretat în sensul că autoritățile competente din statele membre pot solicita unui membru al familiei susținătorului reîntregirii familiei să facă dovada că dispune de o cunoaștere a limbii oficiale a acestui stat membru la un nivel corespunzător nivelului A1 din Cadrul european comun de referință pentru limbi, precum și de cunoștințe de bază cu privire la societatea acestui stat membru, înainte de a acorda acestui membru de familie dreptul de intrare și de ședere?

1)      b)      Prezintă relevanță pentru răspunsul la această întrebare, inclusiv din punctul de vedere al criteriului proporționalității, după cum este descris în Cartea verde a Comisiei Europene din 15 noiembrie 2011 privind dreptul la reîntregirea familiei[(8)], faptul că, în temeiul reglementării naționale, care cuprinde obligația prevăzută la punctul 1.a, în măsura în care un membru de familie nu a făcut dovada că din cauza unui handicap psihic sau fizic se află în incapacitate îndelungată de a susține examenul de integrare, cererea privind dreptul de intrare și de ședere este respinsă doar în condițiile în care intervin circumstanțe personale deosebite, care justifică prezumția că membrul familiei nu se află în incapacitatea îndelungată de a îndeplini condițiile de integrare?

2)      Având în vedere criteriul proporționalității, astfel cum este descris în Cartea verde menționată, scopul Directivei privind reîntregirea familiei și, în special, articolul 7 alineatul (2) din aceasta se opun faptului că pentru examenul privind verificarea condițiilor de integrare de către membrul familiei se va achita la fiecare susținere o taxă în cuantum de 350 de euro, iar pachetul pentru pregătirea examenului are un cost unic de 110 euro?”

IV – Apreciere juridică

A –    Cu privire la prima întrebare preliminară

18.      Prima întrebare preliminară are două părți. În primul rând, instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă examenul de integrare prevăzut de legislația olandeză poate fi considerat o „măsură de integrare” în sensul articolului 7 alineatul (2) din Directiva privind reîntregirea familiei. În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă prin condițiile stricte pe care le impun membrilor de familie care solicită reîntregirea pentru a fi scutiți de obligația de a susține examenul, autoritățile olandeze încalcă principiul proporționalității.

1.      Examenul de integrare olandez ca „măsură de integrare” în sensul articolului 7 alineatul (2) din Directiva privind reîntregirea familiei

19.      Noțiunea „măsură de integrare”, fiind o componentă a dreptului Uniunii, trebuie interpretată autonom.

20.      Dreptul Uniunii nu cuprinde nicio definiție a noțiunii de măsură de integrare prin care să se poată stabili dacă ar putea include și examene de integrare precum cel prevăzut de legislația olandeză. Cu toate acestea, termenul „măsură” este o noțiune suficient de largă pentru a include și un test de integrare(9).

21.      Această constatare nu poate fi pusă sub semnul întrebării nici de aspectul că articolul 7 alineatul (2) din Directiva privind reîntregirea familiei nu are aceeași formulare în toate versiunile lingvistice. În vreme ce în majoritatea versiunilor lingvistice(10) se vorbește despre „măsuri de integrare”, versiunea în limba neerlandeză folosește termenul „integratievoorwarden”, adică, în traducere, condiții de integrare.

22.      Pe de o parte, versiunea în limba neerlandeză însăși poate fi înțeleasă în sensul că un examen de integrare poate fi impus drept condiție pentru reîntregirea familiei.

23.      Pe de altă parte, „măsura de integrare” în sensul articolului 7 alineatul (2) din Directiva privind reîntregirea familiei trebuie înțeleasă, independent de versiunile lingvistice, drept „condiție” pentru reîntregirea familiei, după cum indică titlul capitolului IV din directivă. În consecință, îndeplinirea în mod suficient a măsurii de integrare, precum și îndeplinirea „condiției necesare pentru exercitarea dreptului la reîntregirea familiei” în sensul capitolului IV trebuie să poată fi verificate de statul membru vizat, cu atât mai mult cu cât integrarea resortisanților statelor terțe constituie unul dintre obiectivele directivei.

24.      În acest context, din punct de vedere conceptual, sistematic sau teleologic, nu este exclus ca o măsură de integrare în sensul Directivei privind reîntregirea familiei să includă un examen prin intermediul căruia se face dovada îndeplinirii unei condiții necesare pentru reîntregirea familiei.

25.      Faptul că un astfel de examen poate fi impus, de regulă în prealabil, persoanelor care solicită reîntregirea familiei rezultă și din articolul 7 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva privind reîntregirea familiei, care exclude îndeplinirea măsurilor de integrare înainte de reîntregirea familiei doar în cazul refugiaților, precum și din articolul 15 alineatul (3) din Directiva privind locurile de muncă înalt calificate, care prevede aceeași facilitate pentru persoanele din acest grup privilegiat de imigranți.

26.      Nici din Directiva privind rezidenții pe termen lung – care a fost dezbătută concomitent cu Directiva privind reîntregirea familiei – nu pot fi deduse argumente care să infirme în mod imperios faptul că măsurile de integrare în sensul Directivei privind reîntregirea familiei ar fi putea fi în legătură cu promovarea vreunui examen.

27.      Conform Directivei privind rezidenții pe termen lung, resortisanții unui stat terț pot fi obligați să îndeplinească anumite „condiții de integrare” într‑un prim stat membru, dar în cazul în care, ulterior îndeplinirii acestor condiții, solicită un permis de ședere într‑un alt stat membru, nu vor mai fi obligați să îndeplinească „măsuri de integrare” și în acest din urmă stat.

28.      Din opoziția dintre conceptele „condiție de integrare” și „măsură de integrare”, avocatul general Szpunar deduce, referitor la Directiva privind reîntregirea familiei, că simplele măsuri de integrare nu pot să cuprindă „condiții”; în special, acestea „nu pot fi nici de iure, nici de facto un instrument de selectare a persoanelor sau de control al imigrării”(11).

29.      Rămâne de văzut dacă Curtea își va însuși această opinie. Independent de aceasta, nu este însă imperativ ca noțiunea de măsură de integrare să fie interpretată identic în Directiva privind reîntregirea familiei și în Directiva privind rezidenții pe termen lung(12), deoarece situațiile reglementate de aceste directive sunt diferite.

30.      Diferențierea terminologică dintre măsură și condiție în Directiva privind rezidenții pe termen lung se explică prin obiectivul de a scuti resortisanții țărilor terțe cu drept de rezidență pe termen lung și care au promovat deja examenul de integrare într‑un alt stat membru, îndeplinind astfel în acest stat o condiție de integrare, de obligația de a susține în alt stat membru noi examene de integrare. Prima intrare a membrilor de familie pe teritoriul Uniunii, care face obiectul Directivei privind reîntregirea familiei, îndeplinește în schimb o altă funcție: spre deosebire de Directiva privind rezidenții pe termen lung, diferențierea terminologică nu se regăsește în cazul Directivei privind reîntregirea familiei, deoarece aceasta reglementează intrarea membrilor de familie pe teritoriul Uniunii, fără să existe temerea că ar trebui aplicate din nou măsurile de integrare ulterior îndeplinirii condițiilor de integrare în altă parte.

31.      Prin urmare, independent de terminologia Directivei privind rezidenții pe termen lung, examenul de integrare olandez, ca o condiție de imigrare, poate fi considerat o „măsură de integrare” în sensul articolului 7 alineatul (2) din Directiva privind reîntregirea familiei(13).

32.      Totuși, măsura olandeză în discuție trebuie să fie adecvată și în raport cu obiectivul de integrare pe care îl urmărește și nu poate pune sub semnul întrebării eficacitatea practică a Directivei privind reîntregirea familiei(14), aspect care trebuie analizat în continuare în cadrul controlului de proporționalitate.

2.      Cu privire la caracterul proporțional al examenului de integrare olandez

33.      În opinia Regatului Țărilor de Jos, examenul de integrare urmărește să îmbunătățească situația inițială a persoanelor care imigrează în Țările de Jos și să promoveze astfel integrarea acestora în societatea olandeză.

34.      Astfel, reglementarea olandeză urmărește scopuri legitime, orientate spre integrarea imigranților(15), și utilizează în acest sens mijloace adecvate, întrucât învățarea limbii naționale reprezintă o condiție esențială pentru integrare(16). Cunoștințele de limbă nu contribuie numai la creșterea șanselor resortisanților țărilor terțe pe piața muncii(17), ci le permit de asemenea să solicite ajutor nemijlocit în statul gazdă în situații de urgență(18). În plus, cunoștințele privind cultura și civilizația familiarizează imigrantul cu regulile elementare de conviețuire(19), ceea ce poate contribui la evitarea neînțelegerilor și a formelor de ilicit.

35.      Într‑adevăr, cursurile de limbă și de integrare urmate în statul gazdă pot avea un efect mai mare decât cursurile absolvite în străinătate. Acest fapt nu afectează însă necesitatea măsurilor de integrare alese de Țările de Jos și realizate anterior reîntregirii familiei, întrucât scopul urmărit de Țările de Jos este tocmai acela de a contribui la îmbunătățirea situației inițiale a imigranților. Prin urmare, cursurile de formare realizate după intrarea în țară nu ar fi la fel de eficiente.

36.      În principiu, examenul de integrare este adecvat și în privința structurii: cunoștințele de limbă corespunzătoare nivelului A1 din Cadrului de referință european, cerute pentru promovarea acestui examen, reprezintă cunoștințe de bază, elementare, care pot fi însușite în mod normal – în special cu ajutorul unor materiale didactice corespunzătoare(20) – fără prea mari dificultăți.

37.      Dacă se are în vedere și faptul că imigrarea dintr‑un stat terț în Uniune reprezintă o importantă decizie personală, nu este nerezonabil să se pretindă din partea persoanelor care solicită reîntregirea familiei să dovedească că s‑au familiarizat deja în linii mari cu statul gazdă și cu regulile sociale ale acestuia, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu este doar în interesul statului gazdă, ci și al celor care imigrează în acest stat.

38.      Faptul că resortisanții anumitor țări terțe – de exemplu ai Canadei și ai Statelor Unite ale Americii – sunt scutiți de examenul de integrare nu este de natură să afecteze coerența reglementării olandeze, întrucât, conform articolului 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva privind reîntregirea familiei, Regatul Țărilor de Jos are libertatea de a aplica anumitor țări terțe cu care a încheiat acorduri bilaterale un tratament privilegiat în raport cu dispozițiile directivei. A fortiori, acest lucru trebuie să fie valabil în privința măsurilor de integrare naționale a căror adoptare a fost lăsată de legiuitorul Uniunii la aprecierea statelor membre.

39.      Totuși, reglementarea olandeză nu este adecvată în cazul în care la aplicarea acesteia nu se ține suficient seama de circumstanțele individuale(21). Necesitatea soluționării cererilor de reîntregire a familiei în principal pe baza aprecierii făcute în fiecare caz în parte rezultă din articolul 17 din Directiva privind reîntregirea familiei, conform căruia trebuie să se țină seama în mod adecvat, printre altele, de natura și soliditatea legăturilor de familie.

40.      Din informațiile furnizate de instanța de trimitere rezultă că pe lângă resortisanții privilegiați ai unor țări terțe sunt scutiți în totalitate de obligația de a susține examenul de integrare solicitanții care suferă de un handicap grav. De asemenea, instanța de trimitere s‑a referit la o clauză de impreviziune a cărei aplicare este condiționată de existența unor circumstanțe individuale deosebite din cauza cărora solicitantul se află în incapacitate îndelungată de a promova examenul și de dovada că a depus toate eforturile care i se pot pretinde în mod rezonabil în acest sens.

41.      Instanța de trimitere trebuie să aprecieze care sunt cazurile în care se poate aplica clauza de impreviziune în conformitate cu legislația olandeză.

42.      Cu toate acestea, în lumina obiectivelor directivei, clauza de impreviziune – și totodată reglementarea olandeză privind examenul de integrare – este adecvată numai în cazul în care ține seama de situația individuală a solicitantului și mai ales de cunoștințele sale de limbă și de orizontul educațional și dacă permite acestuia să fie scutit de obligația de a susține examenul în cazul în care se dovedește a fi nerezonabilă.

43.      În acest sens, pe lângă starea de sănătate, capacitățile cognitive și situația educațională ale solicitantului, pot fi relevanți și factori precum disponibilitatea materialelor didactice adecvate capacității sale de înțelegere, cheltuielile și timpul necesar pregătirii.

44.      Este imposibil să se aștepte din partea tuturor persoanelor care solicită reîntregirea familiei și care nu cunosc niciuna dintre cele 18 limbi în care sunt disponibile materialele didactice în vederea pregătirii pentru examen să învețe mai întâi una dintre aceste limbi de predare pentru ca apoi, cu ajutorul acestora, să înceapă pregătirile efective pentru examen.

45.      În plus, nepromovarea examenului de integrare nu trebuie să conducă automat la respingerea solicitării dacă în cazul particular există motive care pledează pentru aprobarea solicitării. În cazul în care reglementarea olandeză recunoaște astfel de situații particulare, în special prin aplicarea clauzei de impreviziune, dispozițiile sale nu sunt incompatibile cu Directiva privind reîntregirea familiei.

46.      Sarcina de a stabili acest aspect revine instanței de trimitere.

47.      Prin urmare, directiva în discuție și principiul proporționalității nu se opun aplicării unei măsuri de integrare precum cea în discuție în litigiul principal, dacă obligația de a susține examenul este înlăturată în cazurile în care ar fi nerezonabilă raportat la situația individuală a solicitantului sau când datorită circumstanțelor deosebite din speță există motive pentru aprobarea solicitării în pofida nepromovării examenului. Sarcina acestei aprecieri incumbă instanței de trimitere.

B –    Cu privire la a doua întrebare preliminară

48.      Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă Directiva privind reîntregirea familiei se opune unei reglementări naționale conform căreia pentru susținerea examenului de integrare se achită de fiecare dată o taxă de înscriere în cuantum de 350 de euro, iar materialele didactice necesare pregătirii au un cost unic de 110 euro.

49.      În opinia Regatului Țărilor de Jos, taxele corespund costurilor reale, fiind astfel proporționale. În cazul în care solicitantul nu dispune de suficiente mijloace pentru achitarea taxelor, se poate ține seama de aceste circumstanțe prin aplicarea clauzei de impreviziune.

50.      Directiva privind reîntregirea familiei nu prevede dacă statele membre pot percepe taxe și care este cuantumul acestora în cazurile în care își exercită dreptul prevăzut la articolul 7 alineatul (2) din directivă și impun resortisanților unor țări terțe să îndeplinească măsuri de integrare. În consecință, legiuitorul național se bucură de o anumită marjă de apreciere în cadrul autonomiei procedurale.

51.      Totuși taxele nu trebuie să aibă drept scop sau efect crearea unui obstacol în calea exercitării dreptului la reîntregirea familiei, în caz contrar aducându‑se atingere obiectivului urmărit de directivă(22). Dacă taxele au efecte financiare majore asupra persoanelor vizate, resortisanții țărilor terțe își pierd posibilitatea de a invoca dreptul la reîntregirea familiei recunoscut de directivă(23).

52.      Acest pericol există în speță.

53.      Taxele, în cuantumul indicat, ar putea reprezenta o sarcină financiară considerabilă în multe părți ale lumii raportate la venitul pe cap de locuitor din acele țări. Prin urmare, taxele ar putea reprezenta în anumite cazuri un obstacol disproporționat care aduce atingere scopului și eficacității practice ale Directivei privind reîntregirea familiei, mai ales că taxa de înscriere trebuie plătită la fiecare susținere a examenului. În asemenea cazuri, situația poate fi remediată printre altele prin măsuri de scutire de la plata taxei sau de amânare a termenului de plată. Instanța de trimitere trebuie să examineze dacă legislația olandeză prevede aceste posibilități, precum și întinderea lor.

54.      Prin urmare, la a doua întrebare preliminară trebuie să se răspundă că Directiva privind reîntregirea familiei se opune unor dispoziții naționale care condiționează susținerea unui examen de integrare precum cel în discuție în litigiul principal de plata unor taxe, dacă aceste taxe și perceperea lor sunt de natură să împiedice exercitarea de către solicitant a dreptului la reîntregirea familiei.

V –    Concluzie

55.      Având în vedere considerațiile prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare după cum urmează:

„1)      Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei și principiul proporționalității nu se opun aplicării unei măsuri de integrare precum cea în discuție în litigiul principal, dacă obligația de a susține examenul este înlăturată în cazurile în care ar fi nerezonabilă raportat la situația individuală a solicitantului sau când datorită circumstanțelor deosebite din speță există motive pentru aprobarea solicitării în pofida nepromovării examenului. Sarcina acestei aprecieri incumbă instanței de trimitere.

2)      Directiva 2003/86/CE se opune unor dispoziții naționale care condiționează susținerea unui examen de integrare precum cel în discuție în litigiul principal de plata unor taxe, dacă aceste taxe și perceperea lor sunt de natură să împiedice exercitarea de către solicitant a dreptului la reîntregirea familiei.”


1 – Limba originală: germana.


2 – Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei (JO L 251, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 164).


3 – Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225).


4 – Directiva 2009/50/CE a Consiliului din 25 mai 2009 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților din țările terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate (JO L 155, p. 17).


5 – Nivelul A1 (începător) este descris pe pagina de internet http://www.europaeischer‑referenzrahmen.de astfel: „Poate să înțeleagă și să utilizeze expresii familiare din viața de zi cu zi, precum și enunțuri foarte simple care vizează satisfacerea nevoilor concrete. Poate să se prezinte sau să prezinte o altă persoană, poate să formuleze și să răspundă la întrebări referitoare la detalii personale, ca de exemplu unde locuiește, persoane cunoscute, lucruri care îi aparțin etc. Poate să comunice, într‑un mod simplu, cu condiția ca interlocutorul să vorbească rar și clar și să fie cooperant.”


6 – A se vedea în acest sens http://www.coe.int/t/dg4/linguistic/source/framework_en.pdf.


7 – Din cuprinsul cererii de decizie preliminară nu rezultă cetățenia soților. În lipsa unor elemente pentru stabilirea acesteia, vom porni în cele ce urmează de la premisa că nu este vorba despre persoane al căror statut juridic este supus dispozițiilor unor acorduri speciale încheiate între Uniune și state terțe (a se vedea Hotărârea Dogan, C‑138/13, EU:C:2014:2066).


8 –      COM(2011) 735 final.


9 – În legătură cu dovada privind cunoștințele adecvate de limbă drept condiție pentru exercitarea dreptului la reîntregirea familiei a se vedea punctul de vedere al Republicii Austria (Documentul Consiliului 10857/02 din 9 august 2002, p. 12, nota de subsol 3, și Documentul Consiliului 14272/02 din 26 noiembrie 2002, p. 12, nota de subsol 1).


10 – De exemplu versiunile în limbile bulgară, daneză, germană, engleză, estonă, finlandeză, franceză, greacă, italiană, polonă, portugheză, suedeză, slovacă, spaniolă, cehă și maghiară ale directivei.


11 – Concluziile prezentate în cauza P și S (C‑579/13, EU:C:2015:39, punctul 47).


12 – A se vedea Concluziile prezentate în cauza P și S (C‑579/13, EU:C:2015:39, punctul 46).


13 – Nici considerațiile din dreptul primar, nici CEDO și în special articolul 8 din convenție, la care face referire directiva în cadrul considerentului (2), nu se opun acestei interpretări a noțiunii. Astfel, articolul 8 din CEDO nu recunoaște soților un drept necondiționat de intrare și de stabilire într‑un anumit stat; a se vedea în acest sens punctele 63-67 din Concluziile noastre prezentate la 8 septembrie 2005 în cauza Parlamentul/Consiliul (C‑540/03, EU:C:2005:517), precum și Hotărârea Curții Europene a Dreptului Omului din 2 august 2001 în cauza Boultif împotriva Elveției (nr. 54273/00), Recueil des arrêts et décisions 2001-IX, § 39, și Hotărârea din 19 februarie 1996 în cauza Gül împotriva Elveției (nr. 23218/94), în care, la punctul 38, Curtea Europeană a Dreptului Omului a subliniat că: „Article 8 … cannot be considered to impose on a State a general obligation to … authorise family reunion in its territory”. A se vedea, mai recent, și Hotărârea Curții Europene a Dreptului Omului din 25 martie 2014, Biao împotriva Danemarcei (nr. 38590/10), § 53.


14 – A se vedea punctul 56 din Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Dogan (EU:C:2014:287), conform căruia „sintagma «măsuri de integrare» este suficient de largă pentru a cuprinde și «obligațiile de rezultat», însă cu condiția să fie proporționale cu obiectivul de integrare menționat la articolul 7 alineatul (2) [din Directiva privind reîntregirea familiei] […], iar efectul util al acesteia să nu fie compromis”.


15 – A se vedea considerentul (15), precum și articolul 4 alineatul (5) din directivă.


16 – A se vedea punctul patru din Principiile fundamentale comune ale politicii de integrare a imigranților în Uniunea Europeană (Documentul Consiliului 14615/04 din 19 noiembrie 2004, p. 16), conform căruia cunoștințele elementare de limbă, istorie și instituții ale statului gazdă reprezintă o condiție necesară în vederea integrării.


17 – A se vedea Comisia Europeană, Agenda europeană pentru integrarea resortisanților țărilor terțe, COM(2011) 455 final, p. 5.


18 – Guvernul german a subliniat în cadrul ședinței faptul că acesta este un aspect esențial, de exemplu în cazul femeilor căsătorite forțat, întrucât dacă persoanele vizate dispun de cunoștințe elementare de limbă la momentul intrării în țară se pot descurca mult mai bine în situațiile de urgență.


19 – Componenta examenului care vizează cunoștințele elementare privind societatea olandeză cuprinde întrebări foarte importante din punct de vedere practic, de exemplu dacă în Țările de Jos bărbații și femeile au aceleași drepturi, dacă biserica și statul sunt două entități diferite sau care este vârsta obligatorie de școlarizare pentru copii.


20 – Regatul Țărilor de Jos pune la dispoziție un pachet de materiale didactice pentru studiul individual în vederea pregătirii pentru examen. Materialele sunt disponibile în 18 limbi și, potrivit afirmațiilor făcute de guvernul olandez în ședință, pot fi înțelese imediat de 75 % dintre candidați.


21 – A se vedea Hotărârea Dogan (C‑138/13, EU:C:2014:2066, punctul 38).


22 – A se vedea Hotărârile Comisia/Irlanda (C‑216/05, EU:C:2006:706, punctul 43) și Comisia/Țările de Jos (C‑508/10, EU:C:2012:243, punctul 69).


23 – A se vedea Hotărârile Comisia/Irlanda (C‑216/05, EU:C:2006:706, punctul 44) și Comisia/Țările de Jos (C‑508/10, EU:C:2012:243, punctul 70).