HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

12 iulie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Împărțirea pieței – Dreptul la apărare – Dovada încălcării – Încălcare unică și continuă – Amenzi – Gravitatea și durata încălcării – Motivare – Cuantum de plecare – An de referință”

În cauza T‑113/07,

Toshiba Corp., cu sediul în Tokyo (Japonia), reprezentată inițial de doamna J. MacLennan, solicitor, de A. Schulz și J. Borum, avocați, ulterior de doamna MacLennan și A. Schulz,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de domnul F. Arbault și de doamna J. Samnadda, apoi de domnul X. Lewis, ulterior de domnii J. Bourke și F. Ronkes Agerbeek, iar în final de domnii Ronkes Agerbeek și N. Khan, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare a Deciziei C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz), în măsura în care o privește pe reclamantă, și, cu titlu subsidiar, o cerere de modificare a articolelor 1 și 2 din decizia menționată în vederea anulării sau a reducerii cuantumului amenzii aplicate reclamantei,

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din doamnele I. Pelikánová (raportor), președinte, K. Jürimäe și domnul S. Soldevila Fragoso, judecători,

grefier: doamna C. Kantza, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 decembrie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1.     Reclamanta

1        Reclamanta, Toshiba Corp., este o societate japoneză care își desfășoară activitatea în diferite sectoare, printre altele în sectorul instalațiilor de comutație cu izolație în gaz (denumite în continuare „GIS”). În intervalul octombrie 2002-aprilie 2005, activitatea acesteia în sectorul GIS era realizată de o societate comună, TM T & D Corp., dizolvată în anul 2005, în care reclamanta deținea 50 % din părțile sociale împreună cu Mitsubishi Electric Corp. (denumită în continuare „Melco”).

2.     Produsele

2        GIS sunt destinate să controleze fluxul energetic din rețelele electrice. Este vorba despre echipamente electrice grele, folosite drept componente majore pentru substațiile electrice. GIS sunt vândute în întreaga lume ca părți integrante ale unor substații electrice la cheie sau ca piese detașate înainte de a fi integrate în asemenea substații.

3.     Procedura administrativă

3        La 3 martie 2004, ABB Ltd a semnalat Comisiei Comunităților Europene existența unor practici anticoncurențiale în sectorul GIS, în cadrul unei cereri orale de imunitate la amenzi, formulată în conformitate cu Comunicarea Comisiei din 19 februarie 2002 privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”).

4        Cererea de imunitate la amenzi formulată de ABB a fost completată cu observații orale și cu mijloace de probă scrise. Aceasta a determinat, la 24 aprilie 2004, o decizie a Comisiei de acordare a unei imunități condiționate în favoarea ABB.

5        Pe baza declarațiilor date de ABB, Comisia a inițiat o investigație și a desfășurat, la 11 mai și la 12 mai 2004, inspecții în incintele mai multor societăți care își desfășurau activitatea în sectorul GIS.

6        La 20 aprilie 2006, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile, care a fost notificată către 20 de societăți, printre care și reclamanta. La 18 și la 19 iulie 2006, Comisia a efectuat audierea societăților cărora le adresase comunicarea privind obiecțiunile.

4.     Decizia atacată

7        La 24 ianuarie 2007, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 6762 final privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz) (denumită în continuare „decizia atacată”).

8        În considerentele (113)-(123) ale deciziei atacate, Comisia a arătat că diferitele întreprinderi care au participat la înțelegere coordonaseră repartizarea proiectelor GIS la scară mondială, cu excepția anumitor piețe, potrivit regulilor convenite, în special în scopul menținerii unor cote care să reflecte într‑o largă măsură cotele lor de piață istorice estimate. Comisia a precizat că repartizarea proiectelor GIS fusese efectuată pe baza unei cote asociate „japoneze” și a unei cote asociate „europene”, care ulterior trebuiau alocate între producătorii japonezi și producătorii europeni. Un acord semnat la Viena la 15 aprilie 1988 (denumit în continuare „acordul GQ”) stabilea normele care permiteau atribuirea proiectelor GIS fie producătorilor japonezi, fie producătorilor europeni și includerea valorii lor în cota corespunzătoare. Pe de altă parte, în considerentele (124)-(132) ale deciziei atacate, Comisia a precizat că diferitele întreprinderi care au participat la înțelegere încheiaseră o înțelegere nescrisă (denumită în continuare „înțelegerea comună”), în temeiul căreia proiectele GIS în Japonia, pe de o parte, și cele în țările membrilor europeni ai înțelegerii, pe de altă parte, desemnate, împreună, drept „țări de origine” ale proiectelor GIS, erau rezervate membrilor japonezi și, respectiv, membrilor europeni ai cartelului. Proiectele GIS în „țările de origine” nu făceau obiectul schimburilor de informații dintre cele două grupuri și nu erau incluse în cotele respective.

9        Acordul GQ conținea deopotrivă norme privind schimbul de informații necesare funcționării cartelului între cele două grupuri de producători, funcționare care era asigurată în special de secretarii celor două grupuri, manipularea cererilor de ofertă vizate și stabilirea prețurilor pentru proiectele GIS care nu puteau fi atribuite. Potrivit textului anexei 2, acordul GQ se aplica la scară mondială, cu excepția Statelor Unite, a Canadei, a Japoniei și a 17 țări din Europa Occidentală. În plus, în temeiul înțelegerii comune, proiectele GIS în țările europene diferite de „țările de origine” erau deopotrivă rezervate grupului european, iar producătorii japonezi se angajau să nu depună oferte pentru proiecte GIS în Europa.

10      În opinia Comisiei, împărțirea proiectelor GIS între producătorii europeni era reglementată de un acord semnat tot la Viena la 15 aprilie 1988, intitulat „E‑Group Operation Agreement for GQ‑Agreement” (denumit în continuare „acordul EQ”). Comisia a arătat că atribuirea proiectelor GIS în Europa se realiza potrivit acelorași norme și proceduri precum cele care reglementau atribuirea proiectelor GIS în alte țări. În special, proiectele GIS în Europa trebuiau deopotrivă să fie notificate, înregistrate, atribuite, aranjate sau să fi primit de asemenea un nivel de preț minim.

11      Pe baza constatărilor factuale și a aprecierilor juridice efectuate în cadrul deciziei atacate, Comisia a constatat că întreprinderile implicate încălcaseră articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (denumit în continuare „Acordul privind SEE”) și le‑a aplicat amenzi al căror cuantum a fost calculat prin aplicarea metodologiei expuse în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „Liniile directoare privind calcularea amenzilor”), precum și în Comunicarea privind cooperarea.

12      La articolul 1 din decizia constatată, Comisia a constatat că reclamanta participase la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 11 mai 2004.

13      Pentru încălcarea menționată la articolul 1 din decizia atacată, prin articolul 2 din decizia atacată, s‑a aplicat reclamantei o amendă în cuantum de 90 900 000 de euro, din care cuantumul de 4 650 000 de euro, care corespunde încălcării săvârșite de TM T & D, urma să fie plătit în solidar cu Melco.

 Procedura și concluziile părților

14      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 18 aprilie 2007, reclamanta a introdus prezenta acțiune. Memoriul în apărare și replica au fost depuse la 27 august 2007 și, respectiv, la 22 octombrie 2007.

15      Prin actul depus la grefa Tribunalului la 29 noiembrie 2007, reclamanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul articolului 122 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Această cerere a fost respinsă prin Decizia Camerei a doua a Tribunalului din 11 decembrie 2007.

16      Procedura scrisă s‑a încheiat la 17 decembrie 2007, prin depunerea duplicii.

17      Pe baza raportului judecătorului raportor, la 22 septembrie 2009, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acesta a invitat Comisia să depună anumite înscrisuri și a solicitat părților să își exprime punctul de vedere referitor la pertinența acelorași înscrisuri, în ceea ce privește argumentele întemeiate pe încălcarea dreptului de acces la dosar. De asemenea, Tribunalul a adresat în scris Comisiei două întrebări, solicitându‑i să răspundă în ședință.

18      În răspunsul la solicitarea adresată de Tribunal, Comisia a comunicat înscrisurile vizate la 26 octombrie 2009. Reclamanta a depus observațiile cu privire la aceste înscrisuri la 19 noiembrie 2009. Comisia a răspuns la observațiile reclamantei la 2 decembrie 2009.

19      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările scrise și orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 11 decembrie 2009.

20      Prin Ordonanța din 11 iunie 2010, Tribunalul a decis redeschiderea procedurii orale, în cadrul activităților de cercetare judecătorească prevăzute la articolul 65 din Regulamentul de procedură, a dispus depunerea de către Comisie a anumitor înscrisuri și a stabilit modalitățile de consultare a acestora de către reclamantă.

21      Comisia a dat curs acestei măsuri de cercetare judecătorească în termenul stabilit.

22      Procedura orală a fost declarată terminată la 28 iulie 2010.

23      În cererea introductivă, reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        cu titlu subsidiar, anularea deciziei atacate în măsura în care o privește;

–        cu titlu mai subsidiar, modificarea articolelor 1 și 2 din decizia atacată în vederea anulării sau a reducerii substanțiale a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a cheltuielilor efectuate în legătură cu garanția bancară.

24      În cursul ședinței, reclamanta a renunțat la primul capăt de cerere având ca obiect anularea în tot a deciziei atacate.

25      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

26      În susținerea acțiunii, reclamanta invocă patru motive. Primul motiv este întemeiat pe faptul că, în decizia atacată, Comisia nu a dovedit corespunzător cerințelor legale existența înțelegerii comune. Al doilea motiv este întemeiat pe nedovedirea de către Comisie a existenței unei încălcări unice și continue. Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei. Al patrulea motiv este întemeiat pe aplicarea greșită de către Comisie a unei amenzi în sarcina reclamantei.

27      Comisia contestă temeinicia motivelor invocate de reclamantă.

28      Trebuie arătat de la bun început că reclamanta nu a precizat motivele care au fost invocate pentru a susține diferitele cereri pe care le‑a formulat. În această privință, trebuie să se rețină, mai întâi, că primul, al doilea și al treilea motiv au fost invocate de reclamantă în susținerea cererii prin care solicită anularea deciziei atacate în măsura în care o privește. Astfel, în cazul admiterii unuia dintre aceste motive, s‑ar impune anularea în tot a deciziei atacate în măsura în care o privește pe reclamantă. Pe de altă parte, al patrulea motiv privește stabilirea amenzii aplicate reclamantei și, în consecință, este invocat de aceasta în susținerea cererii prin care solicită anularea sau reducerea substanțială a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată.

1.     Cu privire la cererea prin care se solicită anularea articolelor 1 și 2 din decizia atacată în măsura în care acestea o privesc pe reclamantă

29      În măsura în care anularea deciziei atacate, ca urmare a unei încălcări a dreptului la apărare al reclamantei, ar face inutilă examinarea pe fond a deciziei menționate, într‑o primă etapă se impune analizarea celui de al treilea motiv. În continuare, vor trebui examinate primul și al doilea motiv.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare al reclamantei

30      Reclamanta consideră că dreptul său la apărare a fost încălcat. În cadrul primului aspect, aceasta invocă o eroare de procedură fundamentală în ceea ce privește identificarea încălcării în partea dispozitivă a deciziei atacate. În cadrul celui de al doilea aspect, aceasta invocă o încălcare a dreptului de acces la dosar. În cadrul celui de al treilea aspect, aceasta invocă o denaturare din partea Comisiei a elementelor cuprinse în dosar.

31      Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe identificarea insuficientă a încălcării în partea dispozitivă a deciziei atacate

–       Argumentele părților

32      În opinia reclamantei, în articolul 1 din partea dispozitivă a deciziei atacate, Comisia s‑a limitat să amintească participarea reclamantei la un ansamblu de acorduri și de practici concertate, fără a identifica o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, ceea ce constituie o eroare de procedură fundamentală.

33      Comisia contestă temeinicia argumentului reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

34      Articolul 1 din decizia atacată cuprinde constatarea Comisiei potrivit căreia societățile în cauză participaseră la un ansamblu de acorduri și de practici concertate contrare articolului 81 CE și articolului 53 din Acordul privind SEE în sectorul GIS, precizând perioadele în discuție. Astfel, partea dispozitivă a deciziei atacate nu menționează în ce au constat acordurile și practicile imputate.

35      Cu toate acestea, trebuie amintit că partea dispozitivă a unei decizii trebuie interpretată având în vedere motivele care stau la baza acesteia (Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, cunoscută sub numele „PVC II”, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 761). În speță, un rezumat al elementelor încălcării sancționate este prezentat în special în considerentul (2) al deciziei atacate, aceste elemente fiind detaliate în alte considerente ale deciziei atacate. În aceste împrejurări, trebuie să se considere că, având în vedere motivele care stau la baza acesteia, în partea dispozitivă a deciziei atacate, Comisia a identificat încălcarea în discuție într‑un mod suficient de precis. Prin urmare, prezentul aspect trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o încălcare a dreptului de acces la dosar

–       Argumentele părților

36      În opinia reclamantei, Comisia nu i‑a acordat acces la toate elementele incriminatoare și dezincriminatoare.

37      În ceea ce privește elementele incriminatoare, reclamanta susține că a avut doar acces parțial la răspunsul dat de Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile și nu a avut acces la declarațiile date de Fuji în legătură cu care se pretinde că ar confirma declarațiile date de ABB, amintite în considerentul (125) al deciziei atacate. În consecință, reclamanta consideră că nu a putut să își exprime punctul de vedere și să fie audiată cu privire la aceste elemente care, în opinia sa, nu mai puteau fi astfel menționate în decizia atacată.

38      În ceea ce privește elementele dezincriminatoare, reclamanta precizează că, în măsura în care nu i‑a fost acordat accesul complet la dosar, nu a putut să stabilească dacă alte părți prezentaseră elemente pertinente suplimentare. În orice caz, reclamanta consideră că ar fi trebuit să obțină acces la răspunsul suplimentar dat de Hitachi Ltd la comunicarea privind obiecțiunile, care contrazice concluziile cuprinse în decizia atacată, deduse din declarațiile date de Hitachi cu privire la contabilizare. De asemenea, reclamanta menționează declarațiile angajaților Melco și ai Hitachi care contrazic existența înțelegerii comune. În sfârșit, reclamanta se referă la declarațiile domnului S., prezentate de Areva, care contrazic în aparență teoria referitoare la durata acordului GQ.

39      Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

40      Respectarea dreptului la apărare impune ca în, cursul procedurii administrative, persoanei interesate să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și pertinenței faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 66).

41      Corolar al principiului respectării dreptului la apărare, dreptul de acces la dosar presupune obligația Comisiei de a da întreprinderii în cauză posibilitatea de a recurge la o examinare a tuturor înscrisurilor din dosarul de investigare care pot fi pertinente pentru apărarea sa. Acestea includ atât înscrisurile incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 68).

42      În această privință, trebuie amintit că doar la începutul etapei contradictorii administrative întreprinderea în cauză este informată, prin intermediul comunicării privind obiecțiunile, cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii și că această întreprindere dispune de un drept de acces la dosar în vederea garantării exercitării efective a dreptului său la apărare. În consecință, răspunsul celorlalte întreprinderi care ar fi participat la înțelegere la comunicarea privind obiecțiunile nu este, în principiu, cuprins în ansamblul documentelor din dosarul de investigație pe care părțile îl pot consulta (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, T‑161/05, Hoechst/Comisia, Rep., p. II‑3555, punctul 163).

43      Totuși, în cazul în care Comisia intenționează să se întemeieze pe un fragment dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile sau pe un document anexat la un astfel de răspuns pentru stabilirea existenței unei încălcări într‑o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, celelalte întreprinderi implicate în această procedură trebuie să fie în măsură să se pronunțe cu privire la un astfel de element de probă. În asemenea împrejurări, fragmentul în discuție dintr‑un răspuns la comunicarea privind obiecțiunile sau documentul anexat la un astfel de răspuns constituie astfel un element incriminator pentru diferitele întreprinderi care ar fi participat la încălcare (a se vedea Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 164 și jurisprudența citată). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă prin analogie articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.

44      Prin analogie, dacă un fragment dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile sau un document anexat la un asemenea răspuns poate fi pertinent pentru apărarea unei întreprinderi prin faptul că îi permite să invoce elemente care nu concordă cu concluziile Comisiei din acel stadiu, acesta constituie un element dezincriminator. În acest caz, întreprinderea în cauză trebuie să fie în măsură să recurgă la o examinare a fragmentului ori a documentului în discuție și să se pronunțe în privința acestuia.

45      Cu toate acestea, simplul fapt că alte întreprinderi au invocat aceleași argumente precum întreprinderea în cauză și că acestea, după caz, au utilizat mai multe resurse pentru apărarea lor nu este suficient pentru reținerea acestor argumente drept elemente dezincriminatoare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 353 și 355).

46      În ceea ce privește consecințele unui acces la dosar care nu respectă aceste norme, necomunicarea unui document pe care Comisia s‑a întemeiat pentru a acuza o întreprindere constituie o încălcare a dreptului la apărare numai dacă întreprinderea în cauză demonstrează că rezultatul la care a ajuns Comisia în decizia adoptată ar fi fost diferit dacă documentul necomunicat ar fi trebuit înlăturat ca mijloc de probă incriminator (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctele 71 și 73).

47      În ceea ce privește omisiunea comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza documentul dezincriminator respectiv în apărare, în sensul că, dacă s‑ar fi putut prevala de acesta în cursul procedurii administrative, ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau concluziilor Comisiei în această etapă și ar fi putut, așadar, influența, în orice mod, aprecierile Comisiei cuprinse în decizie, cel puțin în ceea ce privește gravitatea și durata comportamentului care îi erau imputate, și, prin urmare, nivelul amenzii (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctele 74 și 75).

48      Posibilitatea ca un document nedivulgat să fi putut avea vreo influență asupra derulării procedurii și asupra conținutului deciziei Comisiei nu se poate stabili decât după o examinare provizorie a anumitor mijloace de probă care evidențiază că documentele nedivulgate au putut avea – în considerarea acestor mijloace de probă – o importanță care nu ar fi trebuit neglijată (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 76).

49      În speță, trebuie înlăturate de la bun început argumentele reclamantei referitoare la faptul că nu a avut acces la întregul dosar al Comisiei. Astfel, din jurisprudența citată la punctul 41 de mai sus rezultă că protejarea dreptului la apărare al persoanelor interesate într‑o procedură administrativă nu presupune necesitatea acordării unui acces integral la dosar.

50      În ceea ce privește elementele incriminatoare, trebuie să se observe că reclamanta nu precizează elementele incriminatoare în privința sa, reținute în decizia atacată, care ar fi fost cuprinse în partea din răspunsul dat de Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile, la care reclamanta nu a avut acces. Reclamanta nu menționează nici motivele pentru care faptul că a avut doar acces parțial la documentul respectiv nu i‑a permis să își exprime punctul de vedere cu privire la declarațiile date de Hitachi referitoare la contabilizare, ce constituie un element incriminator esențial. În aceste împrejurări, argumentul reclamantei întemeiat pe accesul parțial la răspunsul dat de Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile trebuie respins.

51      În plus, Comisia admite că nu putea să se întemeieze pe observațiile depuse de Fuji, necomunicate reclamantei, pentru a susține obiecțiunile ce i‑au fost imputate în decizia atacată, însă contestă faptul că le‑a invocat efectiv în calitate de elemente incriminatoare.

52      Cu toate acestea, trebuie arătat că în considerentele (125) și (255) ale deciziei atacate Comisia s‑a referit la observațiile suplimentare prezentate de Fuji, în special cele prezentate la 21 noiembrie 2006, pentru a confirma existența înțelegerii comune.

53      În aceste împrejurări, luarea în considerare a argumentului reclamantei depinde de rezultatul examinării primului motiv, referitor la dovada existenței înțelegerii comune. Astfel, în ipoteza în care se constată că existența înțelegerii respective a fost demonstrată corespunzător cerințelor legale și după excluderea observațiilor prezentate de Fuji, în calitate de element incriminator, se va impune înlăturarea afirmațiilor reclamantei. În schimb, dacă se constată că observațiile respective constituie un element necesar care susține constatările din decizia atacată cu privire la existența înțelegerii comune, se va impune admiterea argumentului reclamantei și, prin urmare, anularea deciziei atacate în măsura în care o privește.

54      În ceea ce privește elementele dezincriminatoare, Tribunalul a solicitat Comisiei depunerea tuturor înscrisurilor care au fost identificate de reclamantă cu o precizie minimă. Întrucât solicitarea adresată Comisiei a fost întemeiată pe informațiile oferite de însăși reclamanta, nu este necesară admiterea cererii acesteia, formulată în cadrul observațiilor din 19 noiembrie 2009, prin care solicită obligarea Comisiei la a‑i comunica toate înscrisurile depuse în răspunsul la solicitările analoge adresate de Tribunal în cauzele T‑112/07, Hitachi și alții/Comisia, și T‑133/07, Mitsubishi Electric/Comisia.

55      În ceea ce privește diferitele înscrisuri depuse de Comisie în prezenta cauză, trebuie să se observe în primul rând că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, răspunsul suplimentar formulat de Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile nu pune în cauză conținutul factual al declarațiilor acesteia din urmă referitoare la mecanismul de notificare și de contabilizare. În răspunsul suplimentar menționat, Hitachi s‑a limitat să conteste interpretarea Comisiei referitoare la aceste declarații, în special în ceea privește pertinența acestora în calitate de dovadă a înțelegerii comune și a existenței unei încălcări unice, care cuprinde atât înțelegerea comună, cât și acordul GQ. Or, aceeași argumentație fusese prezentată deja de Hitachi în extrasul primului său răspuns la comunicarea privind obiecțiunile, pe care Comisia l‑a comunicat reclamantei. În consecință, răspunsul suplimentar dat de Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile nu poate fi considerat un element dezincriminator a cărui comunicare ar fi fost susceptibilă să influențeze derularea procedurii și conținutul deciziei atacate.

56      De asemenea, trebuie arătat că, în observațiile sale din 19 noiembrie 2009, reclamanta critică în mod greșit faptul că, în urma solicitării adresate de Tribunal Comisiei, a avut doar acces parțial la răspunsul suplimentar dat de Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile. Astfel, caracterul parțial al accesului la documentul menționat rezultă din faptul că, în înscrisurile sale, reclamanta l‑a identificat în sensul că reprezenta un element dezincriminator potențial numai în măsura în care privește mecanismul de notificare și de contabilizare.

57      În al doilea rând, trebuie să se observe că, în declarațiile scrise depuse în luna noiembrie 2006, angajații Melco și ai Hitachi contestă existența înțelegerii comune și a discuțiilor referitoare la aceasta și menționează existența unor bariere la intrare „ridicate” pe piața europeană. Pe de altă parte, unul dintre martorii Melco observă că Fuji nu a participat la negocierile care au precedat semnarea acordului GQ, în timp ce alt martor subliniază că, în opinia sa, excluderea anumitor țări europene din domeniul de aplicare al acordului GQ se datora riscului aplicării dreptului concurenței. La rândul lor, martorii Hitachi menționează detaliile unei propuneri din partea Alstom referitoare la o înțelegere între producătorii europeni și japonezi, formulată în luna iulie 2002, și respingerea acestei propuneri de către Hitachi.

58      În această privință, trebuie să se observe, pe de o parte, că mărturiile scrise ale angajaților unei societăți, redactate sub controlul acesteia și prezentate de aceasta în scopul apărării sale în cadrul procedurii administrative desfășurate de Comisie, nu pot, în principiu, să fie calificate drept elemente diferite și independente de declarațiile aceleiași societăți. Astfel, de regulă, poziția unei societăți cu privire la realitatea faptelor care îi sunt imputate de Comisie este întemeiată, în primul rând, pe cunoștințele și pe opiniile angajaților și ale conducătorilor acesteia.

59      Pe de altă parte, în cursul procedurii administrative, reclamanta însăși a contestat existența înțelegerii comune și a discuțiilor referitoare la aceasta și a invocat existența unor bariere la intrare „ridicate” pe piața europeană. În consecință, invocarea acestor argumente de alte întreprinderi nu poate fi considerată un element dezincriminator.

60      De asemenea, detaliile propunerii formulate de Alstom în luna iulie 2002 au fost evidențiate în comunicarea privind obiecțiunile, în timp ce absența Fuji de la negocierile legate de acordul GQ este menționată în mărturia domnului M., la care reclamanta nu contestă că nu a avut acces. Prin urmare, aceste elemente nu constituie elemente dezincriminatoare.

61      În schimb, nu rezultă că argumentul referitor la motivul pentru care anumite țări europene erau excluse din domeniul de aplicare al acordului GQ a fost invocat de reclamantă, nici că reclamanta a avut acces la un document care să îl reproducă. Astfel, fragmentul în cauză din mărturia unui angajat al Melco ar putea fi considerat un element dezincriminator. Cu toate acestea, este vorba despre o declarație care provine de la unul dintre angajații uneia dintre întreprinderile implicate, în care acesta se limitează să conteste existența comportamentului ilicit și care nu este nicidecum susținută. În aceste împrejurări, nu este necesar să se considere că o comunicare a acestui element era susceptibilă să influențeze derularea procedurii și conținutul deciziei atacate.

62      În al treilea rând, trebuie să se observe că însăși reclamanta admite, în observațiile din 19 noiembrie 2009, că declarațiile domnului S., depuse de Areva, îi confirmă argumentația în ceea ce privește pretinsa suspendare a aplicării acordului GQ în perioada 1999-2002. De asemenea, contrar celor susținute de reclamantă, afirmația potrivit căreia era necesară abordarea TM T & D în anul 2002 în vederea prezumării activităților cartelului a fost prezentată în nota explicativă formulată de Areva privind funcționarea înțelegerii, la care reclamanta a avut acces.

63      Unicul element potențial dezincriminator cuprins în declarațiile domnului S. este afirmația potrivit căreia acordul GQ nu putea funcționa în absența unui producător major precum Siemens. Totuși, această afirmație, care provine de la un angajat al unei întreprinderi căreia i se impută participarea la încălcare, nu este susținută și este contrazisă atât de declarațiile date de alte întreprinderi implicate, cât și de înscrisuri colectate de Comisie și menționate în considerentele (191)-(198) ale deciziei atacate. Prin urmare, comunicarea acestui element nu ar fi fost susceptibilă să influențeze derularea procedurii și conținutul deciziei atacate.

64      Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie înlăturate argumentele reclamantei referitoare la accesul la elementele dezincriminatoare. Cu toate acestea, după cum rezultă din cuprinsul punctului 53 de mai sus, soluționarea prezentului aspect depinde de rezultatul examinării argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul primului motiv.

 Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe denaturarea elementelor cuprinse în dosar

–       Argumentele părților

65      În opinia reclamantei, Comisia a denaturat elementele cuprinse în dosar, încălcând astfel atât dreptul său la apărare, cât și obligația de a analiza dosarul cu imparțialitate și cu diligență.

66      Reclamanta consideră, în primul rând, spre deosebire de cele menționate în considerentul (255) al deciziei atacate, că întreprinderea care aparține grupului din care face parte VA TECH Transmission & Distribution GmbH & Co. KEG (denumită în continuare „VA TECH”) nu a rămas pasivă în legătură cu existența înțelegerii comune, ci a contestat‑o explicit în cursul audierii.

67      În al doilea rând, reclamanta contestă că, în cursul audierii, nu a fost în măsură să răspundă la întrebările referitoare la proiectele contabilizate în cota prevăzută de acordul GQ și în lista proiectelor pretins notificate, furnizată de ABB. Întemeindu‑se pe un extras din transcrierea audierii, aceasta precizează că răspunsul său era acela că nu era la curent în privința contabilizării.

68      În al treilea rând, reclamanta susține că, în decizia atacată, Comisia a declarat în mod greșit că aceasta a confirmat că acordul GQ continuase după 24 aprilie 1999, deși susținuse întotdeauna că înțelegerea la scară mondială încetase după întreruperea participării Siemens și a Hitachi.

69      În al patrulea rând, în mod contrar afirmației Comisiei, cuprinsă în considerentul (306) al deciziei atacate, reclamanta susține că nu a confirmat declarațiile date de Hitachi referitoare la existența notificării și că a contestat atât notificarea, cât și contabilizarea.

70      În al cincilea rând, reclamanta susține că, în măsura în care nu a avut acces la declarațiile celorlalte părți pe baza cărora Comisia și‑a întemeiat concluziile, nu se poate exclude nici denaturarea declarațiilor în decizia atacată, care, de altfel, ar fi foarte probabilă, având în vedere criticile menționate mai sus.

71      Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

72      Pe de o parte, trebuie să se observe că principiul respectării dreptului la apărare, al cărui conținut a fost amintit la punctul 40 de mai sus, poate fi încălcat din cauza unei denaturări a faptelor numai atunci când aceasta a afectat posibilitatea unei părți interesate de a înțelege conținutul obiecțiunilor reținute de Comisie sau de a aprecia elementele invocate în susținerea acestora.

73      Or, în speță, reclamanta nu precizează în ce măsură pretinsele denaturări ale Comisiei privind faptele i‑ar fi făcut apărarea mai dificilă.

74      În consecință, trebuie înlăturată critica întemeiată pe încălcarea principiului dreptului la apărare.

75      Pe de altă parte, obligația de a analiza dosarul cu imparțialitate și cu diligență, care este parte integrantă a principiului bunei administrări, este încălcată de fiecare dată când este denaturat un element de fapt. Cu toate acestea, o asemenea încălcare permite să se concluzioneze în sensul nelegalității deciziei atacate numai în măsura în care Comisia nu ar fi putut ajunge la aceleași concluzii dacă ar fi interpretat corect elementele de fapt în cauză.

76      În aceste împrejurări, interpretarea diferitelor elemente de fapt care se susține că au fost denaturate, precum și efectele denaturărilor eventual constatate vor fi examinate în cadrul motivelor formulate de reclamantă prin care contestă elementele de fapt în cauză.

77      Având în vedere toate cele de mai sus, al treilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe faptul că existența înțelegerii comune nu a fost dovedită de Comisie corespunzător cerințelor legale

78      Potrivit jurisprudenței, Comisiei îi revine obligația de a dovedi încălcările pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerințelor legale, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/02 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, Rec., p. II‑3567, punctul 59 și jurisprudența citată).

79      În acest context, existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că existența încălcării în cauză a fost dovedită de Comisie la un standard juridic corespunzător dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect, în special în cazul unei acțiuni în anulare a unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 78 de mai sus, punctul 60).

80      Într‑adevăr, în această ultimă situație, este necesar să se țină seama de principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care se numără printre drepturile fundamentale care constituie principii generale ale dreptului comunitar. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de gravitate al sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (a se vedea în acest sens Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 78 de mai sus, punctul 61 și jurisprudența citată).

81      Astfel, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a dovedi săvârșirea încălcării. Cu toate acestea, este important de subliniat că fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie, în mod necesar, să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (a se vedea Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 78 de mai sus, punctele 62 și 63 și jurisprudența citată).

82      În plus, având în vedere caracterul notoriu al interdicției acordurilor anticoncurențiale, Comisiei nu i se poate solicita să furnizeze înscrisuri care să ateste explicit un contact între operatorii în cauză. Elementele fragmentare și dispersate de care ar putea dispune Comisia ar trebui, în orice ipoteză, să poată fi completate prin deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente. Existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi, așadar, dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, analizate împreună, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (a se vedea Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 78 de mai sus, punctele 64 și 65 și jurisprudența citată).

83      În această privință, reclamanta susține că nu este necesară aplicarea normelor mai flexibile în materie de probe, legate de dificultățile cu care s‑ar fi confruntat Comisia în încercarea de a dovedi o încălcare. În opinia reclamantei, în primul rând, Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269) a consolidat competențele Comisiei în acest domeniu. În al doilea rând, în prezenta cauză, Comisia ar fi primit un număr important de elemente de probă grație programului său de clemență. În al treilea rând, din cauza utilizării tehnologiilor moderne, ar exista în mai multe calculatoare copii multiple ale documentelor referitoare la membrii înțelegerii. În opinia reclamantei, documentele în cauză pot fi, așadar, căutate și identificate mai ușor, iar conținutul acestora poate fi reconstituit chiar și ulterior ștergerii acestora.

84      Cu toate acestea, argumentele reclamantei nu pot fi primite. Astfel, în primul rând, deși din considerentul (25) al Regulamentului nr. 1/2003 rezultă că această consolidare a competențelor Comisiei are drept obiectiv să permită identificarea, printre altele, a încălcărilor articolului 81 CE, această consolidare, avută în vedere în mod individual, nu garantează că, într‑un caz determinat, Comisia va putea strânge în realitate mai ușor elemente probatorii. În al doilea rând, aceeași constatare se aplică programului de clemență. Într‑adevăr, pentru a putea fi invocate în mod legal de Comisie drept dovezi ale unei încălcări, elementele primite de la întreprinderile în cauză trebuie să îndeplinească în orice situație criteriile jurisprudențiale aplicabile. Astfel, existența însăși a unor cereri de clemență nu simplifică în mod obligatoriu rolul Comisiei. În al treilea rând, impactul proliferării fișierelor informatice este neutralizat prin măsurile tehnice adoptate în această privință de membrii înțelegerii. În speță, din considerentele (173)-(175) ale deciziei atacate rezultă că părțile au codat documentele pertinente cu ajutorul unor instrumente informatice și că au fost utilizate cutii poștale electronice anonime pentru efectuarea comunicărilor referitoare la activitatea ilicită. Pe de o parte, nu s‑a dovedit că reclamanta a refuzat sistematic să adere la aceste măsuri, elementele cuprinse în dosar neevidențiind o opoziție de durată. Pe de altă parte, din aceleași elemente rezultă că, atunci când reclamanta nu utiliza codarea și cutiile poștale electronice anonime, comunicarea cu aceasta era realizată prin telefon sau prin fax, iar nu prin e‑mail sau printr‑o altă formă de schimb al fișierelor informatice.

85      De altfel, atunci când Comisia se întemeiază numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață pentru a concluziona cu privire la existența unei încălcări, este suficient ca acestea din urmă să demonstreze existența unor împrejurări care să pună într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care să permită astfel substituirea prin altă explicație plauzibilă a faptelor a celei reținute de Comisie pentru a concluziona în sensul existenței unei încălcări a normelor comunitare de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 186 și jurisprudența citată).

86      După cum susține reclamanta, această regulă este aplicabilă și atunci când elementele de probă pe care se întemeiază Comisia sunt insuficiente. Astfel, în acest caz, elementele respective nu permit să se demonstreze fără echivoc existența încălcării și fără a fi necesară o interpretare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Coats Holdings și Coats/Comisia, T‑36/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 74).

87      În schimb, contrar susținerilor reclamantei, regula de mai sus nu este aplicabilă în toate situațiile în care încălcarea este demonstrată prin deducție pornind de la alte fapte, prin dovezi indirecte sau prin probe care nu sunt înscrisuri. Astfel, în ceea ce privește mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 81 CE, principiul care prevalează în dreptul comunitar este cel al liberei administrări a probelor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T‑50/00, Rec., p. II‑2395, punctul 72). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă, prin analogie, articolului 53 din Acordul privind SEE.

88      În consecință, chiar dacă împrejurările menționate de reclamantă, în ipoteza în care ar fi dovedite, ar putea avea pertinență în cadrul aprecierii globale a seriei de indicii invocate de Comisie, acestea, considerate individual, nu au drept efect a permite întreprinderii în cauză să pună în discuție afirmațiile Comisiei printr‑o prezentare alternativă a faptelor.

89      În plus, nicio dispoziție și niciun principiu general de drept comunitar nu interzic Comisiei să invoce, împotriva unei întreprinderi, declarațiile date de alte întreprinderi cărora li se impută că au participat la înțelegere. În cazul inexistenței unei asemenea situații, sarcina probei comportamentelor contrare articolului 81 CE, care revine Comisiei, ar fi nesustenabilă și incompatibilă cu misiunea acesteia de supraveghere a aplicării adecvate a acestor dispoziții (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 85 de mai sus, punctul 192). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă, prin analogie, articolului 53 din Acordul privind SEE.

90      Cu toate acestea, declarația unei întreprinderi căreia i se impută că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de mai multe alte întreprinderi în cauză, nu poate fi considerată că reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă, fără a fi confirmată de alte elemente de probă, admițându‑se că gradul de coroborare impus poate fi mai mic, din cauza fiabilității declarațiilor în cauză (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 85 de mai sus, punctele 219 și 220).

91      În ceea ce privește valoarea probatorie a diferitelor elemente de probă, singurul criteriu pertinent pentru a aprecia probele prezentate rezidă în credibilitatea acestora (Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 87 de mai sus, punctul 72).

92      Potrivit normelor generale în materie de probă, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea acestuia, de împrejurările întocmirii acestuia, de persoana căruia îi este adresat și de conținutul acestuia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95- T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctele 1053 și 1838).

93      Cu privire la declarații, acestora li se poate recunoaște, de altfel, o valoare probatorie foarte ridicată dacă, în primul rând, sunt fiabile, în al doilea rând, sunt date în numele unei întreprinderi, în al treilea rând, provin de la o persoană care are obligația profesională de a acționa în interesul acestei întreprinderi, în al patrulea rând, sunt date împotriva intereselor declarantului, în al cincilea rând, provin de la un martor direct al împrejurărilor pe care le relatează și, în al șaselea rând, au fost date în scris, în mod intenționat și după o reflecție matură (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 85 de mai sus, punctele 205-210).

94      În plus, deși, în general, s‑ar putea manifesta o anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale participanților principali la o înțelegere ilicită, dată fiind posibilitatea invocată de reclamantă ca acești participanți să aibă tendința să furnizeze mai multe elemente incriminatoare privind activitatea concurenților lor, nu este mai puțin adevărat că faptul de a solicita beneficiul aplicării Comunicării privind cooperarea în vederea obținerii unei imunități sau a unei reduceri a amenzii nu determină obligatoriu o incitare la a prezenta elemente de probă deformate în privința participării altor membri ai înțelegerii. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet al cooperării solicitantului și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea ca acesta să beneficieze pe deplin de Comunicarea privind cooperarea (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., p. II‑4441, punctul 70).

95      Tot în această privință trebuie arătat că efectele posibile ale comunicării unor informații deformate sunt cu atât mai grave cu cât declarația contestată a întreprinderii trebuie confirmată, după cum rezultă din cuprinsul punctului 90 de mai sus. Astfel, această împrejurare crește riscul identificării unor declarații inexacte atât de Comisie, cât și de alte întreprinderi implicate.

96      În ceea ce privește aplicarea acestor norme în speță, cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit constatărilor din decizia atacată, înțelegerea comună era o înțelegere nescrisă care includea, în primul rând, angajamentul întreprinderilor japoneze de a nu intra pe piața proiectelor GIS în Spațiul Economic European, în al doilea rând, înțelegerea întreprinderilor europene de a nu intra pe piața japoneză a proiectelor GIS și, în al treilea rând, înțelegerea întreprinderilor europene de a notifica întreprinderilor japoneze proiectele GIS în țări europene, altele decât țările de origine, și de a înscrie aceleași proiecte în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ. În opinia Comisiei, obiectivul mecanismului de notificare și de contabilizare era de a oferi o compensație întreprinderilor japoneze, percepute de întreprinderile europene drept concurenți potențiali pe piața SEE.

97      Printre diferitele elemente ale înțelegerii comune enumerate la punctul 96 de mai sus, pretinsul angajament al întreprinderilor japoneze de a nu intra pe piața SEE este cel care constituie temeiul obiecțiunii adresate de Comisie reclamantei. Prin urmare, existența acestui angajament trebuie demonstrată corespunzător cerințelor legale. Cu toate acestea, celelalte elemente ale înțelegerii comune, în cazul în care ar fi dovedite, pot fi pertinente în calitate de dovezi indirecte din care s‑ar putea deduce existența angajamentului corelativ al întreprinderilor japoneze.

98      Reclamanta contestă existența înțelegerii comune și participarea la aceasta. Reclamanta critică valoarea probatorie a diferitelor elemente invocate de Comisie în decizia atacată și evidențiază alte elemente care, în opinia sa, sugerează inexistența înțelegerii comune. În consecință, potrivit reclamantei, Comisia avea obligația să accepte explicația alternativă a absenței producătorilor japonezi de pe piața proiectelor GIS în SEE, legată de existența unor bariere juridice, tehnice și comerciale la intrarea pe această piață. Adoptând în aceste împrejurări decizia atacată, Comisia ar fi răsturnat sarcina probei, ar fi încălcat principiul prezumției de nevinovăție și și‑ar fi depășit competența.

99      Comisia susține că existența înțelegerii comune și în special angajamentul întreprinderilor japoneze de a nu intra pe piața SEE sunt demonstrate corespunzător cerințelor legale printr‑o serie de dovezi care conțin înscrisuri, declarații date de întreprinderi, mărturii, precum și elemente referitoare la funcționarea efectivă a înțelegerii.

100    Prin urmare, trebuie să se aprecieze fiabilitatea și conținutul diferitelor elemente de probă avute în vedere pentru a verifica dacă, analizate în mod global, în privința existenței înțelegerii comune, probele invocate de Comisie întemeiază o convingere fermă care nu este susceptibilă să fie pusă în cauză de probele invocate de reclamantă.

101    La rândul lor, criticile reclamantei întemeiate pe încălcarea principiului prezumției de nevinovăție și pe depășirea de către Comisie a propriei competențe se întemeiază pe premisa potrivit căreia Comisia nu a dovedit existența înțelegerii comune și participarea reclamantei la aceasta. În consecință, în cazul în care argumentele reclamantei privind dovada existenței încălcării și participarea reclamantei la încălcare trebuie înlăturate, această împrejurare va determina în mod obligatoriu înlăturarea criticilor întemeiate pe încălcarea principiului prezumției de nevinovăție și a depășirii de către Comisie a propriei competențe. În schimb, în cazul în care se concluzionează că, în decizia atacată, nu s‑a demonstrat participarea reclamantei la pretinsa încălcare, această constatare, luată în considerare în mod individual, va justifica anularea deciziei atacate în măsura în care o privește pe reclamantă.

 Cu privire la elementele prezentate de ABB

–       Argumentele părților

102    Reclamanta contestă că diferitele elemente prezentate de ABB constituie o dovadă a înțelegerii comune.

103    Cu titlu introductiv, reclamanta susține că, în general, elementele prezentate de ABB au valoare probatorie scăzută din cauză că ABB a beneficiat de imunitate condiționată. În opinia reclamantei, declarațiile date de ABB nu mai contribuiau la propria incriminare. În schimb, ABB putea fi puternic determinată să răspundă la întrebările Comisiei într‑un mod care confirma existența înțelegerii, întrucât risca în permanență să piardă beneficiul imunității în cazul în care cooperarea acesteia ar fi fost considerată insuficientă. Prin urmare, trebuia adoptată o abordare critică în privința elementelor de probă provenite de la ABB.

104    Pe de altă parte, reclamanta contestă valoarea probatorie a fiecărui element prezentat de ABB și analizat separat. În primul rând, reclamanta susține că declarația dată de ABB la 11 martie 2004 prin care se confirma existența înțelegerii comune este ambiguă, din moment ce ABB a admis deopotrivă că nu exista niciun acord explicit și că înțelegerea comună se întemeia pe contextul factual, și anume pe faptul că întreprinderile japoneze erau acceptate de clienții europeni doar în mod restrâns și că acestea se confruntau cu anumite dificultăți tehnice și juridice în cazul în care doreau să intre pe piața europeană. De asemenea, în opinia ABB, producătorii japonezi participau la înțelegere numai în măsura în care această înțelegere privea teritorii situate în afara SEE.

105    În al doilea rând, reclamanta ridică problema mărturiei domnului M., fost angajat al ABB, din cadrul întâlnirii din 23 septembrie 2005. Reclamanta susține, în această privință, că voința exprimată de ABB de a susține teoria Comisiei s‑a manifestat prin eforturile depuse de consilierul extern al ABB de a direcționa declarațiile domnului M. astfel încât acesta să admită că intrarea producătorilor japonezi pe piața europeană putea deveni rentabilă după un anumit timp.

106    Reclamanta adaugă că domnul M. nu mai era angajatul ABB la momentul întâlnirii, ceea ce implică faptul că acesta nu mai avea obligația să acționeze în interesul ABB. De asemenea, faptul că domnul M. a revenit asupra declarațiilor sale ar ilustra mai degrabă presiunea exercitată asupra sa decât voința de a da informații precise.

107    Reclamanta susține deopotrivă că declarațiile domnului M. referitoare la existența înțelegerii comune sunt o „dovadă de reproducere” puțin convingătoare. În opinia sa, domnul M. a declarat că nu fusese prezent la încheierea înțelegerii comune și că aceasta nu era menționată cu ocazia reuniunilor la care a participat. Prin urmare, aceste declarații ar fi întemeiate pe opinia personală a domnului M. cu privire la existența unei înțelegeri. Reclamanta arată în această privință că, chiar în ipoteza în care s‑ar prezuma existența înțelegerii comune, ar exista speranța legitimă ca, dată fiind pretinsa importanță a acesteia, întreprinderile care au formulat cerere de clemență să prezinte elemente de probă care existau la momentul faptelor în litigiu.

108    În ceea ce privește conținutul declarațiilor domnului M., reclamanta susține că, deși acesta a declarat că încheierea unui acord având ca obiect piețele din străinătate presupunea existența unui acord având ca obiect țările de origine ale diferiților participanți, acesta a explicat deopotrivă că, deși era posibilă intrarea eventuală a producătorilor japonezi pe piața europeană, un asemenea efort nu ar fi fost însă rentabil. Ulterior, la 4 octombrie 2005, consilierul extern al ABB ar fi prezentat o nouă declarație, prezumată a clarifica declarațiile precedente ale domnului M. și în care s‑a constatat în mod formal existența înțelegerii comune. În opinia reclamantei, aceste două elemente sunt contradictorii și, prin urmare, nu pot fi invocate.

109    În al treilea rând, reclamanta arată că declarațiile domnilor W. și P., angajați ai ABB, sunt „vagi speculații” bazate pe opinii personale nesusținute. Astfel, cu ocazia interogării domnului W. cu privire la motivele de refuz ale producătorilor japonezi de a participa la cererile de oferte de GIS în Europa, acesta nu s‑ar fi referit la înțelegerea comună. În schimb, în declarațiile precedente, acesta ar fi explicat că existența unor bariere „ridicate” făcea dificilă intrarea pe piața europeană.

110    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

111    Cu titlu introductiv, din cuprinsul punctelor 94 și 95 de mai sus rezultă că nu este necesar să se examineze automat cu circumspecție elementele furnizate de o întreprindere care a solicitat să beneficieze de imunitate la amenzi. În ceea ce privește cazul specific al mărturiilor, desigur, este posibil ca angajații unei asemenea întreprinderi, care au obligația să acționeze în interesul acesteia, să își împărtășească voința de a prezenta maximul posibil de elemente incriminatoare, inclusiv pentru motivul că această cooperare din partea lor în cadrul procedurii poate avea o influență pozitivă asupra viitorului lor profesional. Totuși, într‑o asemenea situație, angajații în discuție ar fi deopotrivă conștienți de consecințele negative potențiale ale prezentării unor elemente inexacte, considerate mai sensibile ca urmare a cerinței coroborării.

112    În ceea ce îl privește pe domnul M., reclamanta arată în mod întemeiat că un fost angajat nu mai are în principiu obligația de a acționa în interesul fostului său angajator în ceea ce privește cooperarea voluntară la o procedură administrativă. O asemenea împrejurare presupune însă deopotrivă că, în asemenea context, acesta nu are în principiu un interes de a prezenta elemente inexacte. În această privință, trebuie arătat că, la momentul prezentării mărturiei, domnul M. era deja pensionat. În aceste împrejurări, nu rezultă că lipsa cooperării sale în procedura administrativă ar fi avut pentru acesta consecințe defavorabile.

113    Pe de altă parte, nu se poate considera că elementele furnizate de ABB nu erau susceptibile să producă efecte prejudiciabile în privința acesteia. Astfel, în măsura în care elementele respective au fost prezentate înainte de comunicarea privind obiecțiunile, nici ABB, nici actualii angajați, nici fostul angajat al acesteia nu puteau avea certitudine cu privire la întinderea și la conținutul exact al obiecțiunilor imputate ABB.

114    În ceea ce privește diferitele elemente invocate de reclamantă, în primul rând, în observațiile din 11 martie 2004, respectiv înainte de acordarea imunității condiționate, ABB a amintit explicit existența unei înțelegeri comune în temeiul căreia cele două societăți japoneze nu depuseseră oferte pentru proiectele europene, iar societățile europene nu depuseseră oferte pentru proiectele japoneze.

115    ABB a declarat, desigur, că înțelegerea comună era întemeiată pe împrejurarea că producătorii japonezi nu erau acceptați de clienții europeni și că trebuiau să facă față anumitor obstacole pe piața europeană. Cu toate acestea, reiese fără echivoc din observațiile din 11 martie 2004 că, în opinia sa, întreprinderile japoneze implicate nu s‑au limitat să constate existența acestor obstacole, ci s‑au angajat, în raport cu partenerii lor europeni, să nu intre pe piața SEE. Astfel, barierele la intrare pe acea piață ar constitui mai degrabă un factor care a condus la încheierea înțelegerii menționate. Pe de altă parte, trebuie arătat că o asemenea constatare nu este paradoxală, din moment ce este normal ca un producător, în cadrul unei împărțiri a pieței precum cea invocată de Comisiei în speță, să abandoneze concurenților săi piețele în care poziția acestuia este fragilă.

116    În plus, este adevărat că ABB a declarat că nu exista niciun acord explicit cu producătorii japonezi în ceea ce privește trucarea cererilor de ofertă, stabilirea prețurilor și împărțirea proiectelor în SEE. Totuși, interpretată în contextul în care a fost dată, această declarație se referă la împărțirea proiectelor naționale între producătorii europeni sau la împărțirea proiectelor GIS în SEE. Prin urmare, aceasta nu contrazice existența angajamentului general al întreprinderilor japoneze de a nu intra pe piața din SEE, explicată cu claritate de ABB. Pe de altă parte, nu se constată nicio incoerență în cuprinsul declarațiilor date de ABB. Astfel, în măsura în care, în opinia ABB, întreprinderile japoneze se angajaseră să nu intre pe piața din SEE, nu ar fi fost utilă, în privința lor, încheierea de către acestea a unor acorduri detaliate cu producătorii europeni având ca obiect împărțirea proiectelor GIS pe aceeași piață.

117    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că declarațiile ABB din 11 martie 2004 nu sunt ambigue, constituind indicii ale existenței înțelegerii comune.

118    În al doilea rând, trebuie să se admită că, într‑un anumit moment al întâlnirii cu domnul M., consilierul extern al ABB a intervenit pentru a‑i sugera că intrarea pe piața europeană putea fi rentabilă pentru producătorii japonezi, aspect în privința căruia domnul M. nu a părut convins. În consecință, trebuie să se considere că domnul M. exprima îndoieli cu privire la interesul comercial al unui asemenea demers și să se țină seama de această împrejurare în cadrul aprecierii conținutului mărturiei sale. Cu toate acestea, reclamanta nu explică în ce măsură această intervenție a consilierului extern al ABB afectează credibilitatea mărturiei domnului M. cu privire la alte aspecte.

119    În plus, reclamanta susține în mod întemeiat că mărturia domnului M. nu pare a fi rezultatul unei reflecții aprofundate și că aceasta nu a fost revizuită după o reflecție și după verificări suplimentare. Astfel, mărturia a fost prezentată oral și nu există nicio urmă a unor întrebări scrise adresate anterior de Comisie domnului M., nici a verificării și a revizuirii ulterioare, din partea acestuia, a declarațiilor referitoare la înțelegerea comună și la barierele la intrare pe piața SEE.

120    Cu toate acestea, reclamanta nu prezintă elemente care ar lăsa să se creadă că revizuirile ulterioare ale declarațiilor domnului M. au fost motivate de o anumită presiune la care ar fi fost supus.

121    La rândul său, afirmația reclamantei potrivit căreia mărturia domnului M. este doar o „dovadă de reproducere” trebuie înlăturată. Astfel, domnul M. a fost unul dintre reprezentanții ABB în cadrul înțelegerii în perioada 1988-2002, respectiv pe aproape întreaga durată a funcționării sale, în timp ce ABB era unul dintre principalii actori. Așadar, domnul M. a fost un martor direct și privilegiat al împrejurărilor pe care le‑a prezentat.

122    În această privință, trebuie să se admită că domnul M. a confirmat în mărturia sa că nu a fost prezent la încheierea înțelegerii comune. De asemenea, fiind interogat cu privire la problema dacă tema înțelegerii comune a fost ridicată cu ocazia reuniunilor la care a asistat, domnul M. a răspuns că nu era necesar să fie amintită, deoarece înțelegerea comună funcționa intrinsec. Aceste împrejurări nu pun însă în discuție valoarea probatorie a mărturiei domnului M. Astfel, pe de o parte, un martor poate furniza în totalitate dovada unui fenomen de durată chiar dacă nu a asistat la momentul de început al acestuia. Pe de altă parte, deși domnul M. a declarat că problema înțelegerii comune nu fusese discutată explicit în cadrul reuniunilor la care a participat, din mărturia acestuia rezultă că, în opinia sa, lucrurile funcționau în acest mod deoarece conținutul înțelegerii respective era înțeles, acceptat și pus în aplicare de participanții la înțelegere fără a fi necesară o discuție explicită.

123    În acest context, trebuie observat că angajamentul unui grup de producători de a nu intra pe piața rezervată altui grup, precum angajamentul imputat de Comisie producătorilor japonezi, se întemeiază pe un concept simplu care poate fi aplicat în mod facil. De asemenea, această punere în aplicare nu necesită, în principiu, o interacțiune între întreprinderile în cauză. Prin urmare, un asemenea angajament poate exista în mod perfect în calitate de înțelegere nescrisă, ceea ce permite și reducerea riscului de a fi descoperit. În această privință, Comisia a arătat în considerentele (170)-(176) ale deciziei atacate că, în speță, participanții la înțelegere și‑au luat o serie de precauții de ordin organizatoric și tehnic pentru a evita divulgarea acesteia.

124    În ceea ce privește conținutul mărturiei domnului M., acesta a declarat că între producătorii japonezi și europeni exista o înțelegere anterioară acordului GQ, referitoare la protecția reciprocă a piețelor naționale, că această înțelegere era o condiție necesară pentru încheierea unor acorduri referitoare la alte regiuni și că respectarea normelor acestei înțelegeri presupunea ca producătorii japonezi să nu intre pe piața națională a producătorilor europeni, deși aceștia aveau o asemenea capacitate pe plan tehnic. De asemenea, în acest context, domnul M. a explicat mecanismul de notificare și de contabilizare, precum și faptul că proiectele GIS în țările de origine nu făceau obiectul unor discuții între cele două grupuri de producători și nu erau deduse din cotele prevăzute de acordul GQ.

125    În plus, după cum s‑a observat la punctul 118 de mai sus, domnul M. nu avea convingerea unui interes comercial al întreprinderilor japoneze de a intra pe piața europeană a proiectelor GIS. Cu toate acestea, poziția domnului M., împărtășită de domnul P., nu afectează nici opinia celor patru martori, nici opinia a însăși ABB, conform cărora întreprinderile japoneze se angajaseră să nu intre pe piața SEE, deși aveau o asemenea capacitate pe plan tehnic.

126    De asemenea, în această privință trebuie să se observe că lipsa eventuală a unui interes comercial al producătorilor japonezi de a intra pe piața SEE la un moment dat nu lipsește de obiect existența unei înțelegeri, precum înțelegerea comună. Astfel, o asemenea înțelegere este susceptibilă, pe de o parte, să elimine riscul rezidual de intrare viitoare pe piețele respective în cazul unei schimbări a situației concurențiale și să garanteze astfel o securitate pe termen lung celor două grupuri de producători, prin stabilizarea poziției privilegiate a acestora. Pe de altă parte, aceasta poate deopotrivă să constituie baza unei încrederi reciproce între cele două grupuri. Or, potrivit declarațiilor domnului M., o asemenea încredere era necesară pentru aplicarea înțelegerii la scară mondială.

127    Având în vedere toate cele de mai sus trebuie să se concluzioneze în sensul că mărturia domnului M. constituie un indiciu al existenței înțelegerii comune.

128    În al treilea rând, în mod contrar susținerilor reclamantei, domnul Wi. a declarat că absența întreprinderilor japoneze pe piața europeană era rezultatul unui sistem de protecție a pieței japoneze și a pieței europene, motivat de faptul că fiecare dintre cele două grupuri de producători nu dorea ca celălalt grup să intervină pe piața sa de origine. De asemenea, domnul P. s‑a referit în mod spontan la un acord comun cu întreprinderile japoneze în temeiul căruia acestea din urmă nu participau pe piața europeană, iar întreprinderile europene nu participau pe piața japoneză. Astfel, mărturiile domnilor Wi. și P. nu pot fi calificate drept „vagi speculații”, ci, dimpotrivă, constituie elemente care confirmă existența înțelegerii comune.

129    De altfel, aceeași constatare se aplică și ultimei mărturii, prezentată la inițiativa ABB și dată de domnul V.-A. Interogat cu privire la existența unei anumite înțelegeri între producătorii europeni și japonezi, acesta a amintit existența unui acord între producătorii japonezi și europeni, în temeiul căruia întreprinderile europene nu „atacau” întreprinderile japoneze pe piața japoneză și viceversa. Mai mult, domnul V.-A. a declarat că a participat la o discuție explicită între întreprinderile europene și reprezentantul unei întreprinderi japoneze în legătură cu respectarea acestui acord, care a avut loc ca urmare a tentativelor întreprinderilor japoneze de a intra pe piața europeană.

130    În concluzie, trebuie să se observe că declarațiile și mărturiile date de ABB constituie elemente de natură să dovedească înțelegerea comună, din moment ce este amintită existența acestei înțelegeri, este descris conținutul substanțial al acesteia și sunt furnizate informații cu privire la durata acesteia și la participanți.

131    De asemenea, elementele furnizate de ABB sunt coerente în ceea ce privește existența și conținutul esențial al înțelegerii comune. Deși există o divergență în privința interesului comercial al întreprinderilor japoneze de a intra pe piața europeană, această împrejurare nu are relevanță în speță, având în vedere declarațiile referitoare la existența înțelegerii comune, după cum s‑a arătat la punctul 125 de mai sus.

132    Pe de altă parte, declarațiile date de ABB au fost prezentate în numele unei întreprinderi, iar din conținutul lor reiese că sunt întemeiate pe cercetări interne și pe discuții cu angajații acestei întreprinderi. Prin urmare, acestor declarații trebuie să li se recunoască un anumit grad de valoare probatorie.

133    La rândul lor, declarațiile date de cei patru martori vizați sunt credibile, din moment ce acestea provin de la martori direcți ai împrejurărilor pe care le relatează și nu rezultă din împrejurări ale cauzei în privința cărora martorii respectivi ar fi fost motivați să prezinte informații deformate. Astfel, acestor declarații trebuie să li se recunoască o forță probantă ridicată.

134    Cu toate acestea, în temeiul jurisprudenței menționate la punctul 90 de mai sus, în orice ipoteză, conținutul declarațiilor și al mărturiilor date de ABB trebuie coroborat cu alte elemente.

 Cu privire la coroborarea elementelor prezentate de ABB

–       Argumentele părților

135    În opinia reclamantei, în decizia atacată, Comisia nu evidențiază elemente suficiente care să coroboreze elementele furnizate de ABB și, între altele, nu se referă la niciun element de probă existent la momentul faptelor în litigiu.

136    În primul rând, afirmația Fuji potrivit căreia aceasta era conștientă de înțelegerea comună, menționată în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile, nu ar fi nici susținută, nici explicată și ar corespunde, așadar, doar unei teze unilaterale a acesteia. În plus, teza menționată nu ar preciza dacă aceasta era singura parte la pretinsa înțelegere, dacă era vorba despre o înțelegere a producătorilor europeni sau dacă erau implicați și producătorii japonezi. De asemenea, în cererea de clemență formulată la 11 iulie 2006, Fuji nu ar fi menționat existența înțelegerii comune. Înțelegerea comună nu ar fi fost menționată nici în cele cinci mărturii ale angajaților Fuji prezentate de aceasta.

137    În opinia reclamantei, declarațiile ulterioare date de Fuji care confirmă existența înțelegerii comune, în special declarația acesteia din 21 noiembrie 2006, nu i‑au fost comunicate și, prin urmare, nu pot fi luate în considerare.

138    Pe de altă parte, valoarea probatorie redusă a elementelor prezentate de Fuji ar fi confirmată de împrejurarea că Fuji nu a beneficiat de clemență din partea Comisiei în schimbul comunicării acestora.

139    În al doilea rând, în ceea ce privește constatarea potrivit căreia Alstom și Areva nu au contestat existența înțelegerii comune, iar VA TECH nu a contestat‑o în mod deschis, reclamanta susține că asimilarea tăcerii cu o mărturisire ar constitui o încălcare a dreptului unei persoane de a nu se autoincrimina și a principiilor fundamentale în materie de probe. Pe de altă parte, din punct de vedere practic, existența înțelegerii comune ar fi fost într‑o largă măsură irelevantă pentru producătorii europeni, iar tăcerea acestora ar fi fost, așadar, previzibilă. Pe plan procedural, reclamanta arată că, întrucât nu a avut acces la înscrisurile respective, nu a putut verifica temeinicia susținerii Comisiei. În plus, reclamanta consideră că VA TECH a contestat efectiv existența înțelegerii comune.

140    În al treilea rând, reclamanta susține că simpla sa participare la reuniunile cu producători europeni în cadrul acordului GQ este lipsită de pertinență în ceea ce privește existența înțelegerii comune.

141    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

142    În ceea ce privește, în primul rând, elementele furnizate de Fuji, din cuprinsul punctelor 51-53 de mai sus rezultă că observațiile care nu au fost comunicate reclamantei, în special observațiile prezentate de Fuji la 21 noiembrie 2006, nu pot fi invocate în calitate de element incriminator. Prin urmare, observațiile respective nu pot fi coroborate cu conținutul elementelor furnizate de ABB.

143    În schimb, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, al cărui fragment pertinent a fost comunicat reclamantei, Fuji a declarat că era la curent cu înțelegerea comună în temeiul căreia producătorii japonezi nu încercau să intre pe piața europeană, precizând că motivul principal al absenței Fuji pe piața SEE era acela că nu era vorba despre un furnizor semnificativ credibil de GIS în Europa.

144    Trebuie să se admită că această declarație este relativ vagă, din moment ce Fuji se limitează să evoce angajamentul producătorilor japonezi de a nu intra pe piața europeană. Cu toate acestea, procedând astfel, Fuji a confirmat elementul esențial cuprins în informațiile prezentate de ABB și imputat de Comisie producătorilor japonezi. În acest fel, în speță, declarația respectivă nu este lipsită de relevanță. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât întinderea limitată a cunoștințelor Fuji poate fi explicată prin rolul său secundar în cadrul cartelului și în special prin faptul că, după cum rezultă din considerentul (150) al deciziei atacate, Fuji era singura întreprindere japoneză care nu era membră a comitetului grupului de producători japonezi responsabil îndeosebi cu acțiunea concertată dintre cele două grupuri de producători în cadrul acordului GQ.

145    În ceea ce îi privește pe angajații Fuji, trebuie să se observe că aceștia nu au contestat existența înțelegerii comune, ci doar au păstrat tăcerea cu privire la acest aspect. Astfel, conținutul declarațiilor date de angajații Fuji nu pune în discuție valoarea probatorie a declarațiilor date de Fuji în răspunsul pe care l‑a formulat la comunicarea privind obiecțiunile.

146    În ceea ce privește conținutul cererii de clemență, din cuprinsul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea rezultă că, pentru acordarea de către Comisie a unei reduceri a amenzii, elementele de probă vizate trebuie să reprezinte o valoare probatorie semnificativă în raport cu elementele deținute deja de Comisie. În consecință, într‑o cerere de clemență formulată după trimiterea răspunsului la comunicarea privind obiecțiunile, întreprinderea care dorește să obțină o reducere a amenzii se concentrează în mod legitim asupra unor elemente care, în opinia sa, nu au fost demonstrate corespunzător cerințelor legale până la acel moment, pentru a le da o valoare adăugată semnificativă. Or, această împrejurare poate explica faptul că întreprinderea în cauză omite elemente pe care le consideră demonstrate fără nicio îndoială prin elemente comunicate anterior.

147    De asemenea, având în vedere textul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea, nu se poate exclude ca prezentarea unor elemente cu o anumită valoare probatorie, care însă privesc fapte care sunt deja demonstrate de alte elemente, să nu determine nicio reducere.

148    În al doilea rând, din extrasul transcrierii audierii VA TECH rezultă că aceasta a contestat explicit existența înțelegerii comune. Prin urmare, afirmația Comisiei în sens contrar este neîntemeiată.

149    În ceea ce privește poziția pretins neutră avută de Alstom și de Areva, Comisia susține că nu s‑a întemeiat pe această împrejurare pentru a concluziona în sensul existenței înțelegerii comune, ci doar s‑a limitat la constatarea acesteia. Deși această interpretare este confirmată de textul considerentului (125) al deciziei atacate, în care poziției adoptate de Alstom, de Areva și de VA TECH nu i se recunoaște nicio forță confirmativă, spre deosebire de declarațiile date de Fuji care confirmă existența înțelegerii comune, aceasta este pusă în cauză în considerentul (255) al deciziei atacate, în care Comisia se referă la recunoașterea implicită a existenței unei înțelegeri comune din partea anumitor producători europeni. În orice caz, poziția neutră a Alstom și a Areva nu poate fi interpretată drept o dovadă a existenței înțelegerii comune. Astfel, având în vedere sarcina probei care revine Comisiei în cadrul unei proceduri de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, necontestarea unui fapt de către o întreprindere nu dovedește împrejurarea în discuție.

150    În al treilea rând, astfel cum susține reclamanta, simpla împrejurare că a participat la reuniunile acordului GQ nu constituie o dovadă a existenței înțelegerii comune. Astfel, chestiunea relevantă este dacă, după cum susține Comisia, înțelegerea respectivă era pusă în aplicare de diferiții participanți concomitent cu acordul GQ și în legătură cu acesta.

151    În al patrulea rând, din considerentul (127) al deciziei atacate rezultă că, în cadrul reuniunii din 10 iulie 2002, în care s‑a discutat evoluția metodelor de funcționare a înțelegerii după ce Siemens și Hitachi și‑au reluat participarea la această înțelegere, Alstom a prezentat o propunere potrivit căreia producătorii europeni trebuiau să rămână în Europa, iar producătorii japonezi trebuiau să rămână în Japonia și să nu încerce să intre pe piața europeană. În plus, în acest considerent s‑a precizat că, în cadrul reuniunii ulterioare din 15 iulie 2002, reprezentantul Hitachi a arătat că aceasta respingea propunerea, că producătorii europeni reacționaseră declarând că Europa, inclusiv Europa Centrală și de Est, era o piață care le aparținea și că intenționau să mențină prețurile practicate în Europa Occidentală, anunțând deopotrivă rediscutarea chestiunii chiar dacă nu era necesar.

152    La prima vedere, acest rezumat al reuniunilor din 10 și din 15 iulie 2002, întemeiat pe informațiile furnizate de Hitachi, sugerează că Alstom a propus efectiv încheierea unei noi înțelegeri care a fost respinsă de Hitachi și nu a fost discutată ulterior, ceea ce ar presupune că, cel puțin începând cu luna iulie 2002, nu a existat nicio înțelegere referitoare la comportamentul producătorilor japonezi pe piața SEE.

153    Cu toate acestea, rezumatul reuniunii din 15 iulie 2002 arată, pe de o parte, că Hitachi nu a respins ideea însăși a unei împărțiri a piețelor, ci doar propunerea concretă formulată de Alstom. Pe de altă parte, în acest rezumat s‑a menționat că Hitachi arătase că revendicările producătorilor europeni includeau Europa Centrală și de Est, ceea ce sugerează că opoziția sa era legată de acest aspect specific, iar nu de situația din Europa Occidentală.

154    De asemenea, trebuie să se observe că formularea de către Alstom a propunerii respective pune în discuție argumentația reclamantei în ceea ce privește situația concurențială pe piața SEE. Astfel, dacă se presupune că, după cum susține reclamanta, producătorii japonezi nu au fost percepuți ca fiind concurenți credibili pe piața SEE din cauza existenței unor bariere insurmontabile la intrare, o înțelegere privind aceeași piață ar fi fost efectiv inutilă. În această ipoteză, producătorii europeni, conștienți de această împrejurare ca urmare a poziției lor privilegiate în Europa, nu ar fi avut nicio motivație să propună o asemenea înțelegere. Or, din rezumatul prezentat de Hitachi rezultă că propunerea formulată de Alstom privea atât piața SEE, cât și piața din Europa Centrală și de Est.

155    În aceste împrejurări, trebuie reținută interpretarea potrivit căreia, în cadrul reuniunii din 10 iulie 2002, Alstom a propus extinderea înțelegerii comune, astfel cum a fost evidențiată de Comisie, la țările din Europa Centrală și de Est.

156    În al cincilea rând, astfel cum s‑a constatat în considerentul (131) al deciziei atacate, conținutul acordului GQ este pertinent, într‑o anumită măsură, în ceea ce privește existența înțelegerii comune.

157    Astfel, în conformitate cu punctul 4 din partea „E (E‑Members”) din anexa 2 la acordul EQ, producătorii europeni „decid cu privire la notificarea proiectelor europene [către grupul producătorilor japonezi]”. Din contextul anexei 2 rezultă că această comunicare a informațiilor trebuia să aibă loc înainte de alocarea proiectelor GIS vizate.

158    Acest element permite respingerea, într‑o anumită măsură, a argumentației reclamantei, din moment ce sugerează că producătorii europeni considerau că producătorii japonezi puteau fi interesați cel puțin de procesul de alocare a anumitor proiecte GIS în SEE și că erau, așadar, concurenți potențiali în privința unor asemenea proiecte.

159    Cu toate acestea, nimic în acordul EQ, nici în alte elemente invocate de Comisie nu dovedește că mecanismul respectiv fusese pus în aplicare de producătorii europeni sau că producătorii japonezi ar fi fost la curent cu privire la existența sa. În această situație, acordul EQ constituie numai un indiciu cu privire la perceperea întreprinderilor japoneze de către omologii europeni ai acestora.

160    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că declarația dată de Fuji în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile tinde să confirme declarațiile date de ABB în legătură cu existența înțelegerii comune, valoarea sa probatorie fiind însă limitată. De asemenea, propunerea formulată de Alstom în cadrul reuniunii din 10 iulie 2002 este o dovadă a faptului că înțelegerea menționată exista la acea dată. În plus, acordul EQ constituie un indiciu care sugerează că producătorii japonezi erau considerați concurenți credibili pentru furnizarea anumitor proiecte GIS în SEE, astfel cum susține Comisia.

161    Pe de altă parte, nici poziția exprimată de VA TECH cu privire la existența înțelegerii comune, nici pozițiile exprimate de Alstom și de Areva, nici simpla participare a reclamantei la reuniunile desfășurate în cadrul acordului GQ nu sunt elemente susceptibile să confirme elementele furnizate de ABB referitoare la existența înțelegerii respective.

 Cu privire la mecanismul de notificare și de contabilizare

–       Argumentele părților

162    În primul rând, reclamanta susține că argumentația Comisiei referitoare la mecanismul de notificare și de contabilizare este întemeiată pe afirmația potrivit căreia producătorii japonezi erau percepuți ca fiind concurenți potențiali pe piața proiectelor GIS în SEE. Această afirmație ar fi pusă în discuție prin declarația expresă a VA TECH potrivit căreia producătorilor europeni le era aproape imposibil să propună produsele proprii în Japonia și viceversa, precum și prin mărturia domnului M., din care ar rezulta că intrarea pe piața europeană nu era rentabilă pentru întreprinderile japoneze. În consecință, afirmațiile referitoare la notificare și la contabilizare s‑ar întemeia pe o premisă factuală vădit inexactă. Pe de altă parte, în acest context, argumentul Comisiei potrivit căruia existența contabilizării demonstrează lipsa unor bariere la intrare pe piața europeană și, prin urmare, existența înțelegerii comune ar fi marginal.

163    În al doilea rând, reclamanta susține că afirmațiile Comisiei referitoare la mecanismul de notificare și de contabilizare nu sunt dovedite corespunzător cerințelor legale. În opinia reclamantei, argumentația Comisiei se întemeiază pe faptul că producătorii japonezi erau informați sistematic despre proiectele GIS în țările europene, altele decât țările de origine, pentru a putea să controleze înregistrarea acestora în cota asociată „europeană”. Or, elementele diferite de declarațiile date de ABB, invocate de Comisie, nu ar demonstra nici caracterul sistematic al notificării, nici existența unei distincții între țările de origine și celelalte țări europene.

164    În această privință, reclamanta susține mai întâi că nu era parte la acordul EQ și, prin urmare, că acest acord nu poate fi considerat doar o decizie unilaterală a producătorilor europeni. Pe de altă parte, în opinia sa, anexa 2 la acordul menționat nu prevede notificarea sistematică a producătorilor japonezi, ci, dimpotrivă, o exclude, din moment ce lasă producătorilor europeni libertatea de a decide cu privire la notificarea eventuală a proiectelor europene. De asemenea, acest text nu prevede contabilizarea proiectelor europene în cota asociată „europeană”.

165    În continuare, lista proiectelor GIS, furnizată de ABB, ar fi un înscris compilat de ABB care nu a fost comunicat celorlalți participanți la înțelegere. Prin urmare, în opinia reclamantei, lista respectivă nu este o dovadă a notificării sistematice, către întreprinderile japoneze, a proiectelor GIS în Europa.

166    În sfârșit, extrasul din cererea de clemență formulată de Hitachi potrivit căruia Siemens distribuia regulat un tabel care schematiza proiectele GIS alocate întreprinderilor europene și japoneze nu ar preciza dacă schimburile în discuție vizau proiecte GIS în Europa, iar contextul acestei declarații ar sugera că situația era diferită. Cu privire la declarația cuprinsă în răspunsul formulat de Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile, potrivit căreia notificarea se realiza pentru a permite contabilizarea, aceasta nu ar fi susținută de niciun alt producător japonez și ar fi chiar contrazisă, în mod specific, atât de reclamantă, cât și de Fuji, aceasta din urmă arătând că informațiile privind atribuirea proiectelor GIS în Europa nu erau comunicate sistematic producătorilor japonezi.

167    În al treilea rând, reclamanta susține că mecanismul de notificare și de contabilizare descris de Comisie este complicat și că nu se aplică în mod automat. În aceste împrejurări, ar fi puțin probabil ca acesta să nu fi fost menționat în acordul GQ sau în alt document existent la momentul faptelor în litigiu.

168    În al patrulea rând, chiar dacă se presupune că anumite proiecte europene au fost contabilizate în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ, această împrejurare nu ar evidenția o încălcare săvârșită de reclamantă. În opinia reclamantei, contabilizarea a putut să își producă efectele numai în afara teritoriului SEE, din moment ce dădea dreptul producătorilor japonezi la mai multe proiecte în afara acestei zone. Or, această împrejurare nu ar echivala cu o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE.

169    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

170    Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că afirmațiile Comisiei cu privire la mecanismul de notificare și de contabilizare nu sunt întemeiate exclusiv pe teza potrivit căreia producătorii japonezi erau percepuți drept concurenți credibili pe piața SEE. Astfel, Comisia consideră că a colectat dovezi pozitive ale existenței mecanismului respectiv. În aceste împrejurări, trebuie examinată valoarea probatorie a elementelor evidențiate de Comisie pentru a se verifica dacă acestea demonstrează corespunzător cerințelor legale existența mecanismului de notificare și de contabilizare, în pofida susținerilor contrare formulate de anumite întreprinderi în cauză.

171    Astfel, trebuie arătat că, în mărturia dată, domnul M. a afirmat explicit existența mecanismului de notificare și de contabilizare. De asemenea, el a declarat că acest mecanism nu privea proiectele GIS în țările de origine, și anume Japonia și anumite țări europene. În schimb, acesta a susținut că existența sau pertinența mecanismului respectiv era pusă în discuție prin faptul că, în opinia sa, întreprinderile japoneze nu aveau interes comercial să intre pe piața SEE.

172    Existența unui mecanism care constă în deducerea valorii proiectelor GIS în SEE din cota mondială prevăzută de acordul GQ a fost de asemenea menționată în declarațiile date de ABB.

173    În ceea ce privește acordul EQ, la punctul 157 de mai sus s‑a constatat că punctul 4 din partea „E (E‑Members)” din anexa 2 la acest acord era consacrată comunicării eventuale a informațiilor care precedau împărțirea proiectelor GIS avute în vedere. În schimb, această clauză nu privea urmărirea proiectelor deja alocate. În consecință, deși conținutul acesteia constituie un indiciu care sugerează că producătorii japonezi erau considerați concurenți credibili pentru furnizarea anumitor proiecte GIS în SEE, măsurile pe care aceasta le prevedea nu fac parte din mecanismul de notificare și de contabilizare, astfel cum este invocat de Comisie. Prin urmare, anexa 2 la acordul EQ este lipsită de pertinență în privința dovedirii aceluiași mecanism.

174    De asemenea, astfel cum susține reclamanta, din lista de proiecte furnizată de ABB nu rezultă că proiectele GIS în SEE fuseseră notificate producătorilor japonezi în mod regulat. Prin urmare, nici această listă nu constituie o dovadă a mecanismului de notificare și de contabilizare.

175    În ceea ce privește informațiile provenite de la Hitachi, trebuie să se observe că, interpretată în contextul frazelor care o precedă imediat, declarația potrivit căreia Siemens distribuia regulat tabelele care schematizau o parte din proiectele GIS alocate diferiților membri ai înțelegerii face trimitere la proiectele GIS în afara SEE. În consecință, și această declarație este lipsită de pertinență în privința dovedirii mecanismului de notificare și de contabilizare, astfel cum este invocat de Comisie, care ar fi privit proiecte GIS în SEE.

176    În schimb, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Hitachi a declarat că, înainte de întreruperea participării sale la înțelegere în anul 1999, producătorii europeni comunicau producătorilor japonezi detaliile proiectelor GIS pe care urmau să le furnizeze în Europa, pentru a permite luarea în considerare a acestor proiecte în cadrul stabilirii cotei proiectelor GIS în afara SEE, alocate celor două grupuri de producători în temeiul acordului GQ.

177    Această declarație confirmă explicit existența, până în anul 1999, a mecanismului de notificare și de contabilizare invocat de Comisie. Mai mult, valoarea sa probatorie este ridicată, pentru două motive. Pe de o parte, această declarație este dată împotriva intereselor Hitachi, din moment ce aceasta implică existența unei legături între activitățile coluzive în SEE și producătorii japonezi, și constituie, astfel, un element incriminator. Pe de altă parte, din interpretarea fragmentului respectiv cuprins în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile reiese că Hitachi nu era conștientă de deducțiile care puteau rezulta din această declarație.

178    Pe de altă parte, după cum s‑a observat la punctul 55 de mai sus, Hitachi nu a revenit asupra conținutului factual al declarațiilor sale referitoare la mecanismul de notificare și de contabilizare în răspunsul suplimentar pe care l‑a formulat la comunicarea privind obiecțiunile.

179    La rândul său, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Fuji a declarat că informațiile privind împărțirea proiectelor GIS în țările europene care nu făceau parte din domeniul de aplicare al acordului GQ nu erau comunicate sistematic producătorilor japonezi și că, în consecință, Fuji nu era la curent cu funcționarea acordului EQ. Existența mecanismului de notificare și de contabilizare a fost contestată deopotrivă de reclamantă, astfel cum rezultă în special din extrasul transcrierii audierii acesteia.

180    Cu toate acestea, trebuie să se observe, pe de o parte, că pozițiile Fuji și a reclamantei nu sunt contrare intereselor acestora, din moment ce vizează contestarea existenței oricărei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. Prin urmare, acestea au o forță probantă mai puțin importantă decât elementele pertinente furnizate de ABB și de Hitachi.

181    Pe de altă parte, trebuie arătat că rolul secundar al Fuji în cadrul cartelului, amintit la punctul 144 de mai sus, poate explica faptul că Fuji nu participa la toate schimburile de informații provenite de la grupul producătorilor europeni. Această împrejurare pune de asemenea în discuție fiabilitatea declarațiilor date de Fuji cu privire la acest aspect în raport cu cea a elementelor furnizate de ABB și Hitachi, care erau membre ale comitetului grupului fiecăreia și, pentru acest motiv, erau strâns asociate la funcționarea în detaliu a pretinsei încălcări.

182    În plus, deși mecanismul de notificare și de contabilizare necesita anumite măsuri de punere în aplicare, acestea nu erau însă deosebit de complicate, din moment ce au constat, în esență, în comunicarea de către grupul european a anumitor date către grupul japonez, care, pe de altă parte, era paralelă celei efectuate în temeiul acordului GQ în ceea ce privește proiectele GIS în afara SEE. În consecință, nu rezultă că asemenea măsuri ar fi necesitat reguli scrise, ținându‑se seama și de voința părților la un acord anticoncurențial de a reduce riscul descoperirii acestuia.

183    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că existența mecanismului de notificare și de contabilizare a fost demonstrată corespunzător cerințelor legale prin elementele furnizate de ABB, astfel cum au fost coroborate cu declarațiile date de Hitachi în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile.

184    Spre deosebire de cele susținute de reclamantă, din elementele menționate la punctul precedent nu reiese că mecanismul de notificare și de contabilizare a fost pus în aplicare ocazional și în mod discreționar. Astfel, deși declarațiile date de ABB și de Hitachi și mărturia domnului M. nu abordează explicit acest subiect, din formulările utilizate în înscrisurile în discuție rezultă cu claritate că notificarea era un procedeu efectuat cu regularitate și aplicabil tuturor participanților și proiectelor avute în vedere. După cum s‑a explicat la punctul 181 de mai sus, declarațiile date de Fuji cu privire la acest aspect sunt mai puțin fiabile decât elementele furnizate de ABB și de Hitachi. În plus, la punctul 173 de mai sus s‑a observat deja că anexa 2 la acordul EQ nu privește notificarea și contabilizarea, astfel cum au fost invocate de Comisie, și, prin urmare, nu este pertinentă în această privință.

185    În ceea ce privește perioada de punere în aplicare a mecanismului de notificare și de contabilizare, declarațiile date de ABB nu au în vedere o perioadă specifică și pot, așadar, a priori, să fie interpretate în sensul că se referă la întreaga încălcare. La rândul lor, declarațiile domnului M. au în vedere perioada în care acesta a participat la activitățile din cadrul înțelegerii, și anume între anul 1988 și luna iunie 2002. Cu toate acestea, în măsura în care, la punctul 90 de mai sus, s‑a observat că elementele furnizate de ABB trebuiau coroborate cu alte elemente, trebuie arătat că declarațiile date de Hitachi privesc perioada anterioară momentului în care aceasta din urmă și‑a întrerupt participarea la înțelegere în anul 1999. Prin urmare, trebuie să se considere că, în privința acestei din urmă perioade, existența mecanismului de notificare și de contabilizare a fost dovedită.

186    În ceea ce privește pertinența mecanismului de notificare și de contabilizare în cadrul dovedirii înțelegerii comune, trebuie să se considere că acesta constituie un indiciu serios al faptului că producătorii japonezi erau percepuți de producătorii europeni drept concurenți potențial credibili pe piața SEE. Astfel, dacă se presupune că piața europeană a fost în realitate inaccesibilă pentru producătorii japonezi din cauza existenței unor bariere la intrare, producătorii europeni nu ar fi avut motiv să notifice rezultatele alocării anumitor proiecte GIS în SEE, nici, a fortiori, să contabilizeze aceleași proiecte în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ, deoarece contabilizarea ar determina lipsirea acestora de o parte a proiectelor GIS în regiunile vizate de acordul GQ. Prin urmare, existența unui asemenea mecanism de notificare și de contabilizare presupune ca întreprinderile japoneze să fi putut intra pe piața europeană. Faptul că acestea nu au acționat în acest mod este cauzat de angajamentul acestora de a nu proceda astfel, în schimbul unei părți mai importante a proiectelor GIS în afara SEE. Astfel, mecanismul în cauză constituie o legătură între activitățile coluzive în SEE și producătorii japonezi și, în consecință, o dovadă indirectă a existenței înțelegerii comune.

187    Problema dacă mecanismul de notificare și de contabilizare avea efecte pe piața SEE nu prezintă interes în speță. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 97 de mai sus, temeiul obiecțiunii imputate reclamantei de Comisie în decizia atacată este angajamentul întreprinderilor japoneze de a nu intra pe piața SEE, dovedit indirect prin existența mecanismului de notificare și de contabilizare. În schimb, din decizia atacată nu reiese că, în opinia Comisiei, acest mecanism constituie o încălcare autonomă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE.

188    De asemenea, nu este necesar să se demonstreze că mecanismul de notificare și de contabilizare nu privea proiectele GIS în țările de origine europene pentru ca acest mecanism să poată fi considerat un indiciu pertinent al existenței înțelegerii comune, în temeiul raționamentului prezentat la punctul 186 de mai sus. În consecință, lipsa eventuală a confirmării mărturiei domnului M. cu privire la acest aspect nu produce efecte.

189    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze în sensul că, prin declarațiile date de ABB, prin declarațiile date de Hitachi și prin mărturia domnului M., a fost demonstrată existența notificării regulate către grupul de producători japonezi, în perioada cuprinsă între anul 1988 și întreruperea participării la înțelegere, în anul 1999, de către Hitachi, a anumitor proiecte GIS în SEE după alocarea lor și contabilizarea acelorași proiecte în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ. În plus, mecanismul în cauză constituie o dovadă indirectă a existenței înțelegerii comune, invocată de Comisie.

 Cu privire la elementele care contrazic pretinsa existență a înțelegerii comune

–       Argumentele părților

190    Reclamanta susține, în primul rând, că din dosar reiese că, în cadrul reuniunii din 15 iulie 2002, Hitachi a refuzat propunerea de a încheia înțelegerea comună, formulată de Alstom.

191    În al doilea rând, reclamanta susține că existența înțelegerii comune ar fi contestată nu numai de ea, ci și de Hitachi, de Melco, de VA TECH și de Siemens. În special, Siemens ar fi prezentat o declarație a unuia dintre angajații săi care a participat la activitățile din cadrul înțelegerii, domnul T., potrivit căreia nu exista nicio înțelegere care să aibă ca obiect rezervarea reciprocă a piețelor japoneză și europeană. Or, în decizia atacată, Comisia nu ar fi analizat acest element, întemeindu‑se doar pe elemente contradictorii furnizate de ABB.

192    Reclamanta amintește deopotrivă că, în opinia sa, existența înțelegerii comune era într‑o largă măsură lipsită de pertinență pentru producătorii europeni, care admiseseră existența unei înțelegeri europene. În aceste împrejurări, tăcerea acestora era previzibilă, deoarece aveau interes să conteste un număr minim de fapte pentru a nu pune în pericol soluționarea cererilor de clemență ale acestora.

193    În al treilea rând, reclamanta impută Comisiei faptul că nu a luat în considerare acordul intitulat „General Rules for GE Agreement” (denumit în continuare „acordul GE”), încheiat de producătorii europeni la 17 martie 1987 în vederea împărțirii între aceștia a proiectelor GIS în Europa.

194    În opinia reclamantei, existența unui acord privind proiectele GIS în Europa, anterior acordului GQ, contrazice, mai întâi, afirmația Comisiei potrivit căreia înțelegerea comună oferea producătorilor europeni susținere în organizarea înțelegerii, în privința proiectelor respective. În continuare, existența acordului GE ar repune deopotrivă în discuție constatarea Comisiei din decizia atacată potrivit căreia alocarea proiectelor GIS la nivel mondial începea cu alocarea pieței japoneze producătorilor japonezi și a pieței europene producătorilor europeni. Coluziunea ar fi început mai degrabă atunci când producătorii europeni și‑au împărțit între ei piața europeană. În sfârșit, în măsura în care producătorii europeni puseseră în aplicare o înțelegere având ca obiect proiectele GIS în Europa, aceștia nu ar fi avut niciun interes să împartă aceste proiecte cu întreprinderile japoneze, care nu erau considerate concurenți credibili pe piața SEE, nici să încheie înțelegerea comună cu acestea.

195    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

196    În primul rând, astfel cum s‑a arătat la punctul 155 de mai sus, trebuie să se rețină că, în cadrul reuniunii din 10 iulie 2002, Alstom a propus extinderea înțelegerii comune, astfel cum a fost evidențiată de Comisie, la țările din Europa Centrală și de Est. Această împrejurare confirmă existența înțelegerii comune.

197    În al doilea rând, Comisia nu a săvârșit o eroare prin faptul că a considerat că declarațiile și mărturiile date de ABB, declarațiile date de Fuji referitoare la existența înțelegerii comune și declarațiile date de Hitachi referitoare la notificare și la contabilizare trebuiau luate în considerare în sensul că aveau o forță probantă mai importantă decât contestarea existenței înțelegerii comune, exprimată de reclamantă, de Hitachi, de Melco, de VA TECH și de Siemens.

198    Astfel, spre deosebire de primul grup de informații, contestările în discuție nu sunt contrare intereselor întreprinderilor în cauză, din moment ce urmăresc să repună în discuție existența oricărei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. Această constatare se aplică și mărturiei domnului T., în care acesta s‑a limitat să expună geneza acordului GQ, să conteste existența înțelegerii comune și să invoce barierele la intrare atât pe piața SEE, cât și pe piața japoneză. În ceea ce privește în special înțelegerea comună, mărturia domnului T. nu oferă informații noi în raport cu cele menționate de destinatarii comunicării privind obiecțiunile.

199    Pe de altă parte, nu se poate considera că întreprinderile europene, inclusiv Siemens, nu aveau interes să conteste existența înțelegerii comune, deoarece aceasta era interpretată de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile ca fiind un acord coluziv între producătorii europeni și producătorii japonezi referitor la piața SEE și constituia, prin urmare, o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. Or, o asemenea constatare afecta interesele producătorilor europeni, cel puțin potențial, în cazul în care celelalte obiecțiuni care le erau imputate de Comisie nu ar fi putut să fie demonstrate corespunzător cerințelor legale.

200    În al treilea rând, argumentația reclamantei referitoare la acordul GE este întemeiată pe premisa potrivit căreia acesta a fost semnat și a fost pus în aplicare în mod independent de acordul GQ sau de înțelegerea comună. În această privință, nu s‑a contestat că acordul GE a fost semnat înaintea acordului GQ și a acordului EQ. Această împrejurare nu presupune însă că acordul GE nu era legat de alte elemente ale înțelegerii mondiale, astfel cum a fost invocată de Comisie.

201    Astfel, în temeiul articolului 15, acordul GE trebuia inițial să fie o soluție intermediară validă până la intrarea în vigoare a acordului GQ, în caz contrar fiind necesară renegocierea acestuia după 31 decembrie 1988. Astfel, rezultă că la încheierea acordului GE semnatarii anticipau deja instituirea înțelegerii mondiale și a diferitelor sale elemente, inclusiv, potrivit afirmațiilor Comisiei, înțelegerea comună. Această interpretare este confirmată de mărturia domnului M., în opinia căruia înțelegerea mondială a făcut obiectul unor negocieri complexe pe durata mai multor ani înainte de semnarea acordului GQ.

202    Pe de altă parte, în opinia domnului M., angajamentul reciproc al celor două grupuri de producători de a nu intra pe piața de origine a celuilalt grup, care constituie esența înțelegerii comune invocate de Comisie, era anterior încheierii acordului GQ. În consecință, la semnarea acordului GE, acest angajament putea fi luat în considerare de producătorii europeni.

203    În aceste împrejurări, nu se poate considera că acordul GE pune în cauză existența înțelegerii comune invocate de Comisie.

 Apreciere globală

204    Din examinarea efectuată la punctele 111-189 de mai sus rezultă, în primul rând, că declarațiile date de ABB și mărturiile actualilor angajați și ale fostului său angajat evidențiază existența unei înțelegeri în temeiul căreia producătorii europeni și japonezi și‑au asumat obligația reciprocă de a nu intra pe piața de origine a celuilalt grup. Aceste elemente permit deopotrivă identificarea părților la înțelegere și concluzia potrivit căreia, în măsura în care înțelegerea a fost probabil anterioară acordului GQ, ea a fost încheiată cel târziu la momentul încheierii acestui din urmă acord.

205    În al doilea rând, existența înțelegerii reciproce menționate mai sus este confirmată de propunerea prezentată de Alstom în reuniunea din 10 iulie 2002. Existența angajamentului întreprinderilor japoneze de a nu intra pe piața europeană este de asemenea confirmată de declarațiile date de Fuji.

206    În al treilea rând, din declarațiile și din mărturia date de ABB coroborate cu declarațiile date de Hitachi rezultă că producătorii japonezi au acceptat, cel puțin în ceea ce privește perioada 1988-1999, notificarea regulată a rezultatelor alocării anumitor proiecte GIS în SEE și contabilizarea lor în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ. De asemenea, în temeiul punctului 4 din partea „E (E‑Members)” din anexa 2 la acordul EQ, producătorii europeni au prevăzut posibilitatea de a comunica producătorilor japonezi detaliile anumitor proiecte GIS în SEE înainte de alocarea acestora. Aceste două împrejurări sugerează că producătorii japonezi erau considerați concurenți credibili pentru furnizarea anumitor proiecte GIS în SEE, însă aceștia s‑au angajat să nu intre pe piața europeană, în schimbul unei părți mai importante de proiecte GIS în alte regiuni. Acestea constituie, așadar, dovezi indirecte ale existenței înțelegerii reciproce dintre producătorii europeni și producătorii japonezi.

207    Astfel, elementele invocate de Comisie susțin afirmațiile acesteia cu privire la existența înțelegerii comune, astfel cum au fost rezumate la punctul 96 de mai sus. În schimb, elementele invocate de reclamantă și analizate la punctele 196-203 de mai sus nu sunt susceptibile să repună în discuție afirmațiile respective. Prin urmare, trebuie să se considere că existența înțelegerii comune a fost demonstrată corespunzător cerințelor legale.

208    Această concluzie determină respingerea criticilor formulate de reclamantă întemeiate pe încălcarea principiului prezumției de nevinovăție și pe depășirea de către Comisie a propriei competențe, după cum s‑a explicat la punctul 101 de mai sus.

209    Pe de altă parte, întrucât Comisia nu s‑a întemeiat numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață pentru a concluziona în sensul existenței încălcării imputate, nu este suficient ca reclamanta să invoce o altă explicație plauzibilă a faptelor în locul celei reținute de Comisie. În consecință, explicația alternativă propusă de reclamantă este lipsită de pertinență în ceea ce privește existența încălcării menționate.

210    În aceste împrejurări, primul motiv trebuie respins.

211    În plus, din cele de mai sus rezultă că Comisia putea să concluzioneze în sensul existenței înțelegerii comune fără a lua în considerare observațiile formulate de Fuji la 21 noiembrie 2006 în calitate de element incriminator. În consecință, în conformitate cu cele arătate la punctul 53 de mai sus, trebuie respins, în definitiv, al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului de acces la dosar și, prin urmare, al treilea motiv trebuie respins în totalitate.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe faptul că existența unei încălcări unice și continue nu a fost dovedită de Comisie

212    În cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv, reclamanta susține că nu s‑a dovedit de către Comisie existența unei încălcări unice care să cuprindă acordul GQ, înțelegerea comună și comportamentele anticoncurențiale ale producătorilor europeni în interiorul SEE. În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, în opinia reclamantei, Comisia nu a demonstrat nici existența înțelegerii între luna septembrie 1999 și 25 martie 2002, nici participarea sa la înțelegere în aceeași perioadă.

213    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

 Cu privire la primul aspect, referitor la dovada unei încălcări unice

–       Argumentele părților

214    În opinia reclamantei, chiar dacă se presupune că existența înțelegerii comune a fost demonstrată de Comisie în mod adecvat, această ipoteză nu dovedește că reclamanta intenționa să contribuie la împărțirea proiectelor, la trucarea ofertelor, la stabilirea prețurilor și la alte comportamente anticoncurențiale adoptate în SEE de producătorii europeni. Reclamanta evidențiază că, în decizia atacată, Comisia a considerat că producătorii europeni făceau eforturi să nu dezvăluie producătorilor japonezi activitățile din cadrul înțelegerii europene, reglementată de acordul EQ, pregătind chiar un acord detaliat privind nedivulgarea reciprocă.

215    Reclamanta consideră, așadar, că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de jurisprudență pentru ca o întreprindere să poată fi considerată răspunzătoare pentru toate elementele unei încălcări și, în special în speță, pentru comportamentul producătorilor europeni. În opinia reclamantei, aceasta nu a asistat niciodată la reuniuni privind activitățile cartelului în SEE. În plus, Comisia nu ar fi dovedit că reclamanta a intenționat să contribuie, prin comportamentul propriu, la obiectivele comune urmărite de toți participanții. În această privință, singura posibilitate ca aceasta să deducă existența unui comportament coluziv în SEE nu ar fi suficientă.

216    De asemenea, în opinia reclamantei, Comisia nu are competența de a investiga și de a sancționa acorduri care nu au ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței în cadrul SEE, precum acordul GQ.

217    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

218    Acordurile și practicile concertate avute în vedere la articolul 81 alineatul (1) CE rezultă în mod necesar din contribuția mai multor întreprinderi care, toate, sunt coautoare ale încălcării, însă a căror participare poate îmbrăca forme diferite, în funcție în special de caracteristicile pieței relevante și de poziția fiecărei întreprinderi pe această piață, de scopurile urmărite și de modalitățile de aplicare alese sau preconizate. Cu toate acestea, simpla împrejurare că fiecare întreprindere participă la încălcare în forme care îi sunt proprii nu este suficientă pentru a exclude răspunderea acesteia pentru întreaga încălcare, inclusiv pentru comportamentele care sunt adoptate în mod efectiv de alte întreprinderi participante, dar care au același obiect sau același efect anticoncurențial (a se vedea Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctele 79 și 80). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă prin analogie articolului 53 din Acordul privind SEE.

219    Astfel, o întreprindere care a participat la o încălcare prin comportamente proprii, care intră în sfera de aplicare a noțiunilor de acord sau de practică concertată având un obiect anticoncurențial în sensul articolului 81 alineatul (1) CE și care au drept scop să contribuie la realizarea încălcării în ansamblul său, este de asemenea răspunzătoare pentru comportamente la care au recurs alte întreprinderi în cadrul aceleiași încălcări, în privința întregii perioade a participării sale la încălcarea respectivă, atunci când se demonstrează că întreprinderea în cauză avea cunoștință despre comportamentele ilicite ale celorlalți participanți sau că aceasta putea în mod rezonabil să le prevadă și că era pregătită să accepte riscul care decurgea din comportamentele respective (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 218 de mai sus, punctul 83). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă prin analogie articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.

220    În speță, în primul rând, din examinarea primului motiv rezultă că întreprinderile japoneze, printre care și reclamanta, au participat împreună cu întreprinderile europene la înțelegerea comună, un acord între întreprinderi în sensul articolului 81 CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE, care viza piața europeană a proiectelor GIS. În consecință, Comisia avea competența de a investiga și de a sancționa participarea reclamantei la acest acord. Pe de altă parte, existența înțelegerii comune presupune faptul că întreprinderile japoneze erau la curent cu împrejurarea că proiectele GIS în SEE erau rezervate producătorilor europeni.

221    În această privință, împrejurarea că reclamanta nu participa la măsurile coluzive specifice în SEE este lipsită de pertinență. Având în vedere natura angajamentului pe care reclamanta și l‑a asumat pe baza înțelegerii comune, participarea sa nu ar fi fost utilă. Astfel, producătorii japonezi nu ar fi avut niciun interes să intervină la alocarea efectivă a proiectelor GIS în SEE, pe care s‑au angajat să nu le câștige. Singurul lor interes ar fi constat în cunoașterea valorii proiectelor respective și a identității întreprinderilor cărora le fuseseră alocate, pentru a putea urmări contabilizarea în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ. Or, cel puțin în ceea ce privește perioada 1988-1999, aceste informații erau comunicate producătorilor japonezi prin mecanismul notificării.

222    În aceste împrejurări, trebuie să se considere că rolul pasiv al producătorilor japonezi în ceea ce privește alocarea proiectelor GIS pe piața SEE nu era datorat alegerii lor, ci formei participării acestora la acordul privind piața SEE. În schimb, aceeași participare era o condiție prealabilă a faptului ca alocarea proiectelor GIS în SEE între producătorii europeni să fie posibilă fie în temeiul principiului protejării țării de origine, fie în temeiul acordului GE.

223    În al doilea rând, declarațiile date de ABB și mărturia domnului M. sugerează că, deși înțelegerea comună nu era explicit menționată în acordul GQ, aplicarea acestuia era subînțeleasă din moment ce permitea instituirea încrederii necesare pentru funcționarea înțelegerii mondiale. Existența legăturii dintre înțelegerea comună și acordul GQ este confirmată de mărturia domnului V.-A., care a arătat că, în cadrul unei reuniuni a acordului GQ, necesitatea de a respecta înțelegerea comună a fost discutată între întreprinderile europene și un reprezentant al întreprinderilor japoneze.

224    În al treilea rând, mecanismul de notificare și de contabilizare constituie o legătură între activitățile coluzive ale întreprinderilor europene în SEE și înțelegerea mondială reglementată de acordul GQ. Astfel, prin intermediul acestui mecanism, rezultatele alocării anumitor proiecte GIS în SEE erau luate în considerare în cadrul alocării proiectelor GIS în alte regiuni, în temeiul acordului GQ. Existența mecanismului respectiv este dovedită prin declarațiile și prin mărturiile furnizate de ABB și prin declarațiile date de Hitachi.

225    În acest context, din elementele comunicate de reclamantă nu rezultă că acordul de nedivulgare dintre producătorii europeni ar fi fost încheiat în realitate, nici, a fortiori, că schimbul de informații dintre cele două grupuri de producători ar fi fost afectat de această împrejurare.

226    În al patrulea rând, trebuie să se considere că, din cauza notificării regulate a rezultatelor cererilor de ofertă privind anumite proiecte GIS în SEE, efectuată cel puțin în perioada 1988-1999, întreprinderile japoneze puteau să prevadă în mod rezonabil că alocarea proiectelor GIS în SEE între producătorii europeni era rezultatul unui comportament coluziv. Astfel, comunicarea regulată către un grup de producători, pe parcursul mai multor ani, a rezultatelor cererilor de ofertă la care au participat membrii unui alt grup de producători din același sector industrial, fără un motiv legitim aparent, depășește limitele unui comportament concurențial normal. Notificarea ar fi determinat astfel îndoieli cu privire la condițiile în care au fost alocate proiectele GIS vizate. Ipoteza este cu atât mai plauzibilă cu cât rezultatele unei cereri de oferă nu constituie obligatoriu date publice, în special atunci când este vorba despre cereri lansate de întreprinderi private și în ceea ce privește detaliile ofertei reținute.

227    În această privință, în considerentul (277) al deciziei atacate, Comisia a arătat în mod întemeiat că această cunoaștere a caracterului coluziv al alocării proiectelor GIS în SEE, pe care o aveau întreprinderile japoneze ca urmare a mecanismului de notificare în perioada 1988-1999, nu era susceptibilă să fie afectată de o eventuală întrerupere ulterioară a notificării. Situația este identică în privința TM T & D. Astfel, TM T & D a preluat activitățile în domeniul GIS de la acționarii săi, ambii fiind părți la înțelegere. În aceste împrejurări, se poate considera că nivelul de cunoaștere pe care TM T & D îl avea în ceea ce privește alocarea proiectelor GIS în SEE era similar cu nivelul de cunoaștere al acționarilor menționați.

228    În al cincilea rând, înțelegerea comună, înțelegerea mondială reglementată de acordul GQ și activitățile coluzive ale producătorilor europeni în SEE au fost puse în aplicare concomitent, priveau aceleași produse și implicau aceiași producători europeni și, în ceea ce privește înțelegerea comună și acordul GQ, aceiași producători japonezi. De asemenea, diferitele măsuri concurau la același obiectiv comun, și anume instituirea unui sistem de împărțire a pieței mondiale a proiectelor GIS și alocarea acestor proiecte între diferiții participanți.

229    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că, prin faptul că a constatat că înțelegerea comună, înțelegerea mondială reglementată de acordul GQ și acordurile coluzive ale producătorilor europeni în SEE formau o încălcare unică care urmărea un obiectiv comun, Comisia nu a săvârșit o eroare. În consecință, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, referitor la dovedirea unei încălcări continue și a participării continue a reclamantei la aceasta

–       Argumentele părților

230    În opinia reclamantei, Comisia nu a demonstrat că reclamanta participase la acordul GQ în perioada în care alte întreprinderi nu participaseră la aceasta, și anume în perioada cuprinsă între luna septembrie 1999 și 25 martie 2002.

231    Reclamanta susține mai întâi că, în acea perioadă, din cauza absenței Siemens, înțelegerea se „prăbușise”, reuniunile GQ evoluând către un forum de discuții mai mult sau mai puțin informal, fără a avea un obiect sau un efect anticoncurențial.

232    În continuare, reclamanta afirmă că nu a participat la acordul GQ în perioada în discuție. Această împrejurare ar fi atestată de declarația dată de Areva, potrivit căreia, în anul 2002, era necesară abordarea TM T & D în discuții referitoare la piața GIS, ceea ce ar presupune că TM T & D nu participa la discuțiile în curs. În plus, declarația dată de ABB în legătură cu continuarea înțelegerii în perioada cuprinsă între luna septembrie 1999 și luna martie 2002 ar fi contradictorie, din moment ce ABB ar susține atât că reclamanta a continuat operațiunile din cadrul înțelegerii, cât și că TM T & D s‑a alăturat înțelegerii mai târziu, mai exact în același timp cu Siemens. Mai mult, declarația dată de ABB nu ar fi confirmată și ar proveni de la o întreprindere care a solicitat imunitate la amenzi.

233    În sfârșit, reclamanta arată că referirile Comisiei la înțelegere în ceea ce privește perioada relevantă fac trimitere la acordul GQ și, eventual, la acordurile existente între întreprinderile europene, însă nu la înțelegerea comună.

234    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

235    Potrivit jurisprudenței, atunci când există un litigiu asupra existenței încălcării, cerința de securitate juridică de care trebuie să beneficieze operatorii economici implică pentru Comisie, care are sarcina de a dovedi încălcările pe care le constată, să prezinte elemente de probă adecvate pentru a demonstra, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale încălcării. În ceea ce privește în special pretinsa durată a unei încălcări, același principiu al securității juridice impune ca, în lipsa unor elemente de probă susceptibile să stabilească direct durata unei încălcări, Comisia trebuie să invoce cel puțin elemente de probă care se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare a continuat neîntrerupt între două date exacte (Hotărârea Tribunalului din 7 iulie 1994, Dunlop Slazenger/Comisia, T‑43/92, Rec., p. II‑441, punctul 79, Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., p. II‑2707, punctul 188, și Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctul 154 de mai sus, punctele 114 și 153).

236    În plus, faptul că nu a fost dovedită existența unei încălcări continue în privința unor anumite perioade determinate nu se opune împrejurării de a se considera că încălcarea s‑a produs într‑o perioadă globală mai lungă decât acestea, din moment ce o asemenea constatare se întemeiază pe indicii obiective și concordante. În cadrul unei încălcări extinse pe mai mulți ani, faptul că manifestările înțelegerii intervin în perioade diferite, care pot fi separate prin intervale de timp mai lungi sau mai puțin lungi, nu are incidență asupra existenței acestei înțelegeri, în măsura în care acțiunile diferite care fac parte din această înțelegere urmăresc o singură finalitate și se înscriu în cadrul unei încălcări cu caracter unic și continuu (Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia, C‑113/04 P, Rec., p. I‑8831, punctul 169).

237    În ceea ce privește continuarea înțelegerii în intervalul septembrie 1999-martie 2002, trebuie să se observe cu titlu introductiv că, în măsura în care angajamentul întreprinderilor japoneze în temeiul înțelegerii comune nu consta într‑o acțiune, ci într‑o inacțiune, este intrinsec dificil a se face dovada că această înțelegere a fost respectată în mod continuu.

238    Cu toate acestea, în primul rând, din mărturia domnului M. rezultă că, până la încetarea implicării sale în cartel, în luna iunie 2002, atât acordul GQ, cât și înțelegerea comună au continuat să fie puse în aplicare cu participarea întreprinderilor japoneze, altele decât Hitachi, în pofida faptul că absența acesteia din urmă și a Siemens făcea operațiunea mai puțin eficientă. Aceeași afirmație rezultă din declarațiile date de ABB.

239    În al doilea rând, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Fuji confirmă că întreprinderile japoneze au participat la încălcare, inclusiv la înțelegerea comună, până în luna septembrie 2000, dată la care susține că a părăsit înțelegerea.

240    În al treilea rând, la punctul 155 de mai sus s‑a concluzionat că, în cadrul reuniunii din 10 iulie 2002, Alstom a propus extinderea înțelegerii comune la țările din Europa Centrală și de Est. Această împrejurare presupune că înțelegerea respectivă exista atât la data reuniunii, cât și într‑o anumită perioadă anterioară acestei reuniuni.

241    În al patrulea rând, absența de durată a producătorilor japonezi pe piața europeană a proiectelor GIS în perioada în discuție constituie deopotrivă un indiciu care sugerează că înțelegerea comună a continuat să fie pusă în aplicare.

242    În al cincilea rând, în măsura în care s‑a constatat, în cadrul primului aspect al acestui motiv, că, prin faptul că a concluzionat în sensul existenței unei încălcări unice care cuprinde în special înțelegerea comună și acordul GQ, Comisia nu a săvârșit o eroare, trebuie să se considere că, în mod contrar susținerilor reclamantei, o dovadă a funcționării continue a acestui din urmă acord în intervalul septembrie 1999-martie 2002 constituie un indiciu pertinent al faptului că și înțelegerea comună era pusă în aplicare în perioada respectivă. Astfel, dat fiind caracterul unic al încălcării, ipoteza ca dispariția înțelegerii comune să fi compromis funcționarea acordului GQ este plauzibilă.

243    Or, reclamanta nu contestă constatările cuprinse în considerentele (191)-(196) ale deciziei atacate, potrivit cărora ABB, Alstom și Melco au schimbat, în intervalul decembrie 2000-ianuarie 2001, o serie de faxuri referitoare la alocarea proiectelor în temeiul acordului GQ.

244    Reclamanta a confirmat deopotrivă că, dintre reuniunile din cadrul acordului GQ, enumerate în considerentul (197) al deciziei atacate, a participat la reuniunile din 18 mai 2000, din 13 iulie 2000 și din 14 septembrie 2000, contestând însă că ar fi avut loc celelalte reuniuni enumerate.

245    În sfârșit, reclamanta nu contestă că proiectele GIS enumerate în considerentul (198) al deciziei atacate au fost alocate în temeiul acordului GQ și nu prezintă elemente care sugerează că aceasta s‑a distanțat sau că nu le‑a respectat. Or, aceste atribuții presupun că înțelegerea a fost activă sau, cel puțin, a produs efecte în intervalul cuprins între 27 august 1998, data la care a fost încheiat acordul privind proiectul menționat în considerentul (198) litera (h) al deciziei atacate, și 12 octombrie 2001, data la care a încetat să își producă efectele acordul privind proiectul menționat în considerentul (198) litera (a) al deciziei atacate. În această privință, trebuie amintit că articolul 81 CE este aplicabil atunci când au persistat efectele unei înțelegeri, fără ca aceasta să înceteze în mod formal (Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, ICI/Comisia, T‑13/89, Rec., p. II‑1021, punctul 254, și Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Acerinox/Comisia, T‑48/98, Rec., p. II‑3859, punctul 63). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă prin analogie articolului 53 din Acordul privind SEE.

246    În lumina acestor elemente, argumentația reclamantei potrivit căreia, în perioada în discuție, reuniunile din cadrul acordului GQ au devenit un forum de discuție fără a avea un obiect sau un efect anticoncurențial nu poate fi reținută, indiferent dacă aceasta a fost formulată în cursul procedurii administrative. Această concluzie se aplică cu atât mai mult cu cât această argumentație nu este confirmată de alte elemente, diferite de declarațiile nesusținute date de Melco.

247    Prin urmare, trebuie să se considere că elementele de probă invocate de Comisie cu privire la punerea în aplicare a înțelegerii comune și a acordului GQ în intervalul septembrie 1999-martie 2002 se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, ceea ce presupune că, în ceea ce privește perioada în discuție, încălcarea continuă a fost dovedită.

248    Trebuie să se adauge că elementele amintite la punctele 238-245 de mai sus privesc atât punerea în aplicare a înțelegerii comune și a acordului GQ în general, cât și participarea în nume propriu a reclamantei la acordurile în discuție. În definitiv, în cadrul anumitor proiecte reluate în lista reprodusă în considerentul (198) al deciziei atacate, al cărei conținut nu este contestat de reclamantă, aceasta este identificată în calitate de secretar al grupului de producători japonezi. Or, acest element presupune că, la momentul alocării proiectelor în discuție, reclamanta participa în mod activ la acordul GQ.

249    În acest context, referirile la necesitatea de a contacta TM T & D cu ocazia negocierilor care s‑au desfășurat în anul 2002 și faptul că aceasta s‑a alăturat înțelegerii în anul 2002 pot fi explicate prin faptul că, în acea perioadă, societatea comună deținută de Toshiba și de Melco era în curs de constituire pentru a prelua activitățile în sectorul GIS ale acționarilor acesteia. Or, în măsura în care TM T & D reprezenta o nouă structură ce reunea activitățile relevante ale celor doi membri ai înțelegerii, este logic ca modificările avute în vedere privind sistemul înțelegerii să fi necesitat discuții cu aceasta.

250    În ceea ce privește pretinsul interes al unei întreprinderi care a solicitat imunitate la amenzi, al angajaților acesteia și al foștilor săi angajați, de a supraevalua comportamentul anticoncurențial al celorlalte întreprinderi vizate de investigație, trebuie să se facă trimitere la punctele 94, 95, 111 și 112 de mai sus.

251    Din toate cele de mai sus rezultă că participarea reclamantei la încălcare în intervalul septembrie 1999-martie 2002 a fost dovedită prin elemente suficient de apropiate în timp.

252    Prin urmare, trebuie respins al doilea aspect al celui de al doilea motiv și, astfel, al doilea motiv trebuie respins în totalitate.

253    Întrucât nu poate fi admis niciunul dintre motivele invocate în susținerea cererii de anulare a articolelor 1 și 2 din decizia atacată, în măsura în care o privesc pe reclamantă, se impune respingerea acestei cereri.

2.     Cu privire la cererea prin care se solicită anularea sau reducerea substanțială a amenzii aplicate reclamantei

254    În cadrul celui de al patrulea motiv, reclamanta susține că amenda care i‑a fost aplicată este discriminatorie și excesivă. Acest motiv cuprinde șase aspecte. Primul aspect este întemeiat pe o eroare de apreciere a gravității participării sale la încălcare. Al doilea aspect este întemeiat pe o eroare în aprecierea duratei încălcării. Al treilea aspect este întemeiat pe nerespectarea obligației de motivare în ceea ce privește calculul amenzii. Al patrulea aspect este întemeiat pe o eroare în stabilirea cuantumului de plecare. Al cincilea aspect este întemeiat pe caracterul excesiv al amenzii care corespunde încălcării săvârșite de TM T & D. Al șaselea aspect este întemeiat pe o eroare în aprecierea circumstanțelor atenuante.

255    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o eroare în aprecierea gravității participării reclamantei la încălcare

 Argumentele părților

256    Reclamanta arată că procentul amenzilor impuse producătorilor europeni și producătorilor japonezi corespunde procentului cotelor definite în acordul GQ. Din această împrejurare, reclamanta deduce că i s‑a aplicat o amendă pentru comportamentul pe care l‑a avut în cadrul acordului GQ. Or, o asemenea abordare ar fi eronată și discriminatorie. Pe de o parte, Comisia nu ar fi ținut seama de faptul că gravitatea participării sale la înțelegere este mai mică, în măsura în care reclamanta ar fi participat doar la înțelegerea comună, în timp ce producătorii europeni ar fi participat atât la înțelegerea comună, cât și la activitățile coluzive privind proiectele GIS în SEE. Pe de altă parte, reclamanta susține că, prin sancționarea sa pentru un comportament în afara SEE, Comisia și‑a depășit competența.

257    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

258    Potrivit jurisprudenței, în măsura în care o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, trebuie examinată gravitatea relativă a participării fiecăreia dintre ele (a se vedea Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 218 de mai sus, punctul 150 și jurisprudența citată). Astfel, împrejurarea că o întreprindere nu a participat la toate elementele constitutive ale unei înțelegeri sau că aceasta a jucat un rol minor în aspectele la care a participat trebuie luată în considerare cu ocazia aprecierii gravității încălcării și a stabilirii amenzii (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 218 de mai sus, punctul 90).

259    În această privință, trebuie precizat, cu titlu introductiv, că decizia atacată nu sancționează participarea destinatarilor acesteia la acordul GQ, care nu privea teritoriul SEE. Astfel, la articolul 1 din decizia atacată se declară cu claritate că încălcarea articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE privea sectorul proiectelor GIS în SEE. În aceste împrejurări, argumentul întemeiat pe pretinsa necompetență a Comisiei trebuie respins.

260    În definitiv, din examinarea primului motiv rezultă că participarea producătorilor japonezi și a producătorilor europeni la acordurile și la practicile concertate care vizau SEE avea o natură diferită. Astfel, în cadrul înțelegerii comune, întreprinderile japoneze s‑au angajat să nu intre pe piața SEE, iar participarea lor consta, așadar, într‑o inacțiune. La rândul lor, întreprinderile europene și‑au alocat diferite proiecte GIS pe aceeași piață, prin intermediul unor acte coluzive pozitive.

261    Cu toate acestea, în ceea ce privește gravitatea celor două tipuri de comportament nu există o diferență substanțială. Astfel, după cum s‑a constatat la punctul 221 de mai sus, având în vedere natura angajamentului reclamantei pe baza înțelegerii comune, faptul că aceasta nu participa la alocarea proiectelor GIS în SEE nu are relevanță, din moment ce intervenția sa nu era utilă. Astfel, împrejurarea invocată de reclamantă nu era rezultatul propriei alegeri, ci simpla consecință a naturii participării sale la un acord referitor la piața SEE. În schimb, aceeași participare era o condiție prealabilă pentru ca atribuirea proiectelor GIS în SEE să poată fi realizată între producătorii europeni, potrivit regulilor convenite în acest scop.

262    În consecință, trebuie să se rețină că gravitatea comportamentului întreprinderilor japoneze este comparabilă cu cea a comportamentului întreprinderilor europene. Prin urmare, primul aspect al celui de al patrulea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o eroare în aprecierea duratei încălcării

 Argumentele părților

263    Referindu‑se la argumentele privind suspendarea activităților înțelegerii și a participării reclamantei la acesta în intervalul septembrie 1999-martie 2002, menționate la punctele 230-233 de mai sus, reclamanta susține că amenda care i‑a fost aplicată trebuie redusă.

264    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

265    În cadrul prezentului aspect, reclamanta se limitează la a repeta argumentele care au fost deja examinate în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv. Or, din cuprinsul punctelor 235-252 de mai sus rezultă că aceste argumente nu permit concluzia potrivit căreia Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a constatat că înțelegerea a continuat în perioada cuprinsă între luna septembrie 1999 și 25 martie 2002, stabilind durata participării reclamantei la înțelegere.

266    În aceste împrejurări, prezentul aspect trebuie respins.

 Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe nerespectarea obligației de motivare cu privire la calculul amenzii

 Argumentele părților

267    În opinia reclamantei, Comisia nu a explicat în mod adecvat metoda de calcul aplicată pentru a stabili amenda care i‑a fost aplicată. În această privință, reclamanta invocă dificultăți pe care le‑a perceput în determinarea cuantumului pe care trebuia să îl plătească Comisiei și afirmă că poziția sa este confirmată de economiști experimentați în materie. În consecință, potrivit reclamantei, Comisia nu a respectat obligația de motivare.

268    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

269    Motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate pentru a‑și apăra drepturile, iar instanței comunitare să își exercite controlul (Hotărârea Curții din 18 septembrie 2003, Volkswagen/Comisia, C‑338/00 P, Rec., p. I‑9189, punctul 124). Deși, în temeiul articolului 253 CE, Comisia are obligația să menționeze elementele de fapt și de drept de care depinde justificarea deciziei și considerațiile juridice care au determinat‑o să o adopte, această dispoziție nu impune luarea în discuție a tuturor aspectelor de fapt și de drept care ar fi fost analizate în cursul procedurii administrative (Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1984, VBVB și VBBB/Comisia, 43/82 și 63/82, Rec., p. 19, punctul 22, Hotărârea Curții din 11 iulie 1989, Belasco și alții/Comisia, 246/86, Rec., p. 2117, punctul 55, și Hotărârea Curții din 18 septembrie 2003, Volkswagen/Comisia, citată anterior, punctul 127). Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului actului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acest act (a se vedea Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63 și jurisprudența citată). Jurisprudența de mai sus este aplicabilă, prin analogie, deciziilor Comisiei prin care se constată o încălcare a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.

270    În speță, elementele prezentate în considerentele (471)-(552) ale deciziei atacate permit înțelegerea metodei alese de Comisie pentru calculul amenzii și urmărirea diverselor sale etape.

271    În definitiv, în măsura în care reclamanta s‑a limitat să afirme existența unor dificultăți pe care le resimțea în determinarea cuantumului pe care trebuia să îl plătească Comisiei, fără a preciza natura acestora și etapa calculului în care intervin, și nu a reprodus observațiile economiștilor pe care pretinde că i‑a consultat, argumentația sa referitoare la motivarea calculului amenzii nu poate face obiectul unei examinări mai aprofundate.

272    Prin urmare, al treilea aspect al celui de al patrulea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al patrulea aspect, întemeiat pe o eroare în stabilirea cuantumului de plecare

 Argumentele părților

273    În opinia reclamantei, cuantumul de plecare al amenzii este arbitrar și discriminatoriu.

274    În primul rând, Comisia ar fi calculat amenzile aplicate pe baza cifrelor de afaceri aferente atât GIS autonome, cât și substațiilor electrice bazate pe GIS. Or, acest demers ar fi defavorabil producătorilor japonezi, din moment ce proiectele GIS în Orientul Mijlociu și în Asia, realizate în general de producătorii japonezi, implică adesea substații la cheie și includ, în consecință, produse și servicii diferite de GIS. Prin urmare, cifra de afaceri a producătorilor japonezi ar tinde să fie mai importantă decât cifra de afaceri a producătorilor europeni.

275    În al doilea rând, Comisia s‑ar fi întemeiat pe cifra de afaceri aferentă anului 2003, și anume ultimul an complet al încălcării, pentru a stabili cotele de piață ale întreprinderilor europene, deși a utilizat cifra de afaceri aferentă anului 2001, mai ridicată, în privința producătorilor japonezi, fără a oferi motive convingătoare. În opinia reclamantei, Comisia ar fi trebuit să utilizeze cifrele de afaceri aferente anului 2003 în privința tuturor participanților la înțelegere, împărțind la doi cifrele de afaceri a celor două societăți comune în care erau concentrate în acea perioadă activitățile în sectorul GIS ale celor patru producători japonezi. O asemenea abordare ar fi fost coerentă cu tratamentul aplicat producătorilor europeni, precum și cu practica decizională a Comisiei.

276    În al treilea rând, în opinia reclamantei, Comisia a plasat‑o în același grup precum Alstom sau Areva. Reclamanta consideră că, dacă s‑ar presupune că cifra de afaceri aferentă anului 2003 a servit drept bază pentru calculul cuantumului de plecare al amenzii aplicate reclamantei, diferența cotelor de piață față de Alstom sau Areva ar fi mai importantă decât diferența față de cotele de piață deținute de întreprinderi care aparțin grupului inferior, ceea ce ar avea drept rezultat plasarea reclamantei în acest din urmă grup.

277    În privința primei critici, Comisia susține că simpla împrejurare că luarea în considerare a anumitor produse determină o cifră de afaceri mai ridicată nu constituie dovada unei discriminări.

278    În privința celei de a doua critici, Comisia menționează că a ales anul 2001 drept an de referință deoarece era vorba despre exercițiul precedent constituirii societății comune a reclamantei și a Melco, TM T & D. În acest sens, Comisia precizează că societățile‑mamă au participat la înțelegere în mod individual în cea mai mare parte a duratei acesteia, împrejurare din care rezultă că era mai adecvată stabilirea cuantumurilor de plecare pe baza cifrelor de afaceri ale fiecăreia dintre ele pentru a ține seama în special de diferențele existente în privința cotelor lor de piață individuale la momentul constituirii TM T & D.

279    În al treilea rând, Comisia susține că critica referitoare la plasarea reclamantei într‑un grup poate fi admisă numai dacă este admisă și critica referitoare la alegerea anului de referință. Or, o asemenea ipoteză nu este aplicabilă.

 Aprecierea Tribunalului

280    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, la stabilirea cuantumului amenzilor, Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență (Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 216 și jurisprudența citată).

281    Cuantumul amenzii este stabilit de Comisie în funcție de gravitatea încălcării și, dacă este necesar, de durata acesteia. Gravitatea încălcării trebuie stabilită în funcție de criterii precum împrejurările specifice ale cauzei, contextul acesteia și obiectivul descurajator al amenzilor. Trebuie luate în considerare elemente obiective, precum conținutul și durata comportamentelor anticoncurențiale, numărul și intensitatea acestora, întinderea pieței afectate și deteriorarea ordinii publice economice. De asemenea, analiza trebuie să ia în considerare importanța relativă și cota de piață a întreprinderilor răspunzătoare, precum și o eventuală încălcare repetată (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctele 89-91).

282    Cu toate acestea, de fiecare dacă când Comisia decide să impună amenzi în temeiul dreptului concurenței, aceasta are obligația de a respecta principiile generale de drept, printre care se numără principiul egalității de tratament, astfel cum a fost interpretat de instanțele comunitare (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia, T‑59/02, Rec., p. II‑3627, punctul 315). Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul egalității de tratament sau al nediscriminării impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit, iar situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, BPB de Eendracht/Comisia, T‑311/94, Rec., p. II‑1129, punctul 309 și jurisprudența citată).

283    În măsura în care este necesar ca stabilirea legăturilor dintre amenzile ce urmează a fi aplicate să se întemeieze pe cifra de afaceri a întreprinderilor implicate în aceeași încălcare, trebuie să se delimiteze perioada care trebuie luată în considerare pentru ca cifrele obținute astfel să fie cât mai comparabile posibil (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 122).

284    În speță, din considerentele (480)-(490) ale deciziei atacate rezultă că, în cadrul stabilirii cuantumurilor de plecare, Comisia a decis, în conformitate cu punctul 1 A din Liniile directoare privind calcularea amenzilor, să aplice un tratament diferențiat participanților la înțelegere în funcție de capacitatea acestora de a cauza un prejudiciu concurenței. În acest scop, Comisia a clasificat diferitele întreprinderi în cinci grupuri, în funcție de importanța cifrelor de afaceri mondiale ale acestora obținute din vânzarea de GIS. În acest context, Comisia a considerat că cifrele de afaceri aferente numai pieței din SEE nu constituiau un criteriu de apreciere fiabil, în măsura în care înțelegerea comună avea ca obiect asigurarea absenței producătorilor japonezi de pe această piață.

285    În ceea ce privește produsele care trebuie luate în considerare pentru stabilirea cifrelor de afaceri ale întreprinderilor în cauză, trebuie arătat că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 281 de mai sus, Comisia trebuie să ia în considerare, printre altele, întinderea pieței afectate. Or, în speță, după cum s‑a arătat în considerentul (9) al deciziei atacate, înțelegerea privea atât GIS autonome, cât și substațiile care includeau un GIS. În consecință, Comisia nu a săvârșit o eroare calculând cuantumul de plecare al amenzilor aplicate întreprinderilor în cauză în funcție de cifrele de afaceri aferente acestor produse. Prin urmare, argumentul reclamantei în această privință trebuie respins.

286    În ceea ce privește alegerea anului de referință, din considerentele (481), (482) și (484) ale deciziei atacate rezultă că, în cadrul stabilirii valorii vânzărilor mondiale, Comisia a luat în considerare anul 2001 în ceea ce privește reclamanta, Fuji, Hitachi și Melco, în timp ce, în ceea ce privește producătorii europeni, a luat în considerare anul 2003, și anume ultimul an complet al încălcării. De asemenea, calculul cuantumului de plecare al amenzilor aplicate reclamantei, Fuji, Hitachi și Melco pentru perioada participării acestora la încălcare în calitate de întreprinderi individuale a fost efectuat pe baza cifrelor de afaceri realizate de acestea în anul 2001, în timp ce calculul cuantumului de plecare al amenzilor aplicate producătorilor europeni a fost efectuat pe baza cifrelor de afaceri realizate de aceștia în anul 2003.

287    Prin urmare, se impune constatarea potrivit căreia Comisia nu a tratat în mod egal producătorii japonezi, printre care și reclamanta, și producătorii europeni în ceea ce privește alegerea anului de referință. Astfel, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 282 de mai sus, trebuie să se verifice dacă există o justificare obiectivă pentru acest tratament diferențiat.

288    În această privință, în considerentul (482) al deciziei atacate, Comisia a arătat că recurgerea la anul 2001 în privința reclamantei era justificată de faptul că, în cea mai mare parte a perioadei în care a fost săvârșită încălcarea, reclamanta a participat la încălcare în calitate de întreprindere individuală, iar nu prin intermediul societății comune TM T & D, care preluase în anul 2002 activitățile în sectorul GIS ale reclamantei și ale Melco.

289    În ședință, Comisia a precizat că obiectivul acesteia era de a lua în considerare poziția concurențială inegală a celor doi acționari al TM T & D la momentul constituirii acesteia, ca urmare a faptului că Melco deținea pe piața mondială a GIS o cotă considerabil mai importantă decât reclamanta. În opinia Comisiei, referirea la ultimul an complet al participării reclamantei și a Melco la înțelegere în calitate de întreprinderi individuale, respectiv anul 2001, permitea reflectarea acestei diferențe la stabilirea cuantumurilor amenzilor, spre deosebire de metoda constând în divizarea cifrei de afaceri a TM T & D realizate în anul 2003 între cei doi acționari, în funcție de participația fiecăruia în societatea comună.

290    Obiectivul invocat de Comisie este legitim, din moment ce permite compararea capacității acționarilor unei societăți comune de a cauza un prejudiciu concurenței în perioada anterioară constituirii acesteia.

291    Cu toate acestea, reiese că, în speță, Comisia ar fi putut să utilizeze alte metode pentru a realiza obiectivul urmărit, fără a trata producătorii japonezi, pe de o parte, și producătorii europeni, pe de altă parte, în mod inegal în ceea ce privește alegerea anului de referință. Cu titlu exemplificativ, în cadrul stabilirii amenzilor aplicate reclamantei și Melco pentru perioada anterioară constituirii TM T & D, Comisia ar fi putut să se întemeieze pe cuantumul de plecare al amenzii aplicate acesteia din urmă, calculat pe baza cifrelor de afaceri aferente anului 2003 și împărțit între reclamantă și Melco în funcție de procentul vânzărilor de GIS realizate de acestea în ultimul an înainte de constituirea societății comune, și anume anul 2001.

292    Prin urmare, se impune constatarea că, în speță, voința Comisiei de a reproduce în mod fidel, în cadrul stabilirii amenzilor, poziția referitoare la reclamantă și la Melco nu justifică tratamentul inegal aplicat reclamantei.

293    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că, prin alegerea anului 2001 drept an de referință pentru stabilirea valorii vânzărilor mondiale ale producătorilor japonezi și pentru calculul amenzii impuse reclamantei pentru participarea individuală a acesteia la înțelegere, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament.

294    Această încălcare viciază direct calculul amenzii impuse reclamantei la articolul 2 litera (i) din decizia atacată pentru participarea acesteia la înțelegere în calitate de întreprindere individuală. Această încălcare afectează indirect, prin determinarea valorii vânzărilor mondiale și a cotelor de piață, calculul amenzii impuse reclamantei la articolul 2 litera (h) din decizia atacată, referitoare la perioada existenței TM T & D.

295    Prin urmare, se impune admiterea prezentului aspect și anularea, în consecință, a articolului 2 literele (h) și (i) din decizia atacată. În schimb, întrucât cuprinsul articolului 1 din decizia atacată nu este afectat de alegerea anului de referință, nu este necesară nici anularea, nici modificarea acestuia.

296    În plus, nu este necesară examinarea celui de al cincilea și a celui de al șaselea aspect ale celui de al patrulea motiv. Astfel, chiar dacă aceste aspecte ar fi admise, o asemenea soluție nu ar determina o anulare mai extinsă a deciziei atacate față de anularea în raport cu care s‑a statuat la punctul precedent.

297    În ultimul rând, având în vedere că nelegalitatea care a fost constatată privește însăși alegerea bazei de calcul a amenzii aplicate reclamantei, Tribunalul nu este în măsură să efectueze calcului amenzii menționate. Prin urmare, în speță nu este necesară exercitarea competenței de fond a Tribunalului, prin modificarea articolului 2 literele (h) și (i) din decizia atacată.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

298    Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.

299    În măsura în care cererea de anulare a articolului 1 din decizia atacată a fost respinsă, reclamanta a căzut în pretenții în ceea ce privește o parte semnificativă a cererilor formulate, chiar dacă a obținut câștig de cauză cu privire la o parte din aceste cereri.

300    În aceste împrejurări, trebuie să se decidă că reclamanta va suporta trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de părți la Tribunal, iar Comisia va suporta un sfert din aceleași cheltuieli de judecată.

301    Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, cheltuielile ocazionate de constituirea unei garanții bancare pentru evitarea executării silite a deciziei nu constituie cheltuieli de judecată, în sensul articolului 91 litera (b) din Regulamentul de procedură (a se vedea Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 92 de mai sus, punctul 5133 și jurisprudența citată). Prin urmare, cererea reclamantei de obligare a Comisiei la plata unor asemenea cheltuieli trebuie respinsă.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 2 literele (h) și (i) din Decizia C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz) în măsura în care privește Toshiba Corp.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Toshiba suportă trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de părți la Tribunal.

4)      Comisia Europeană suportă un sfert din cheltuielile de judecată efectuate de părți la Tribunal.

Pelikánová Jürimäe Soldevila Fragoso

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 iulie 2007.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

1.  Reclamanta

2.  Produsele

3.  Procedura administrativă

4.  Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

1.  Cu privire la cererea prin care se solicită anularea articolelor 1 și 2 din decizia atacată în măsura în care acestea o privesc pe reclamantă

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare al reclamantei

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe identificarea insuficientă a încălcării în partea dispozitivă a deciziei atacate

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o încălcare a dreptului de acces la dosar

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe denaturarea elementelor cuprinse în dosar

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe faptul că existența înțelegerii comune nu a fost dovedită de Comisie corespunzător cerințelor legale

Cu privire la elementele prezentate de ABB

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la coroborarea elementelor prezentate de ABB

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la mecanismul de notificare și de contabilizare

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la elementele care contrazic pretinsa existență a înțelegerii comune

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Apreciere globală

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe faptul că existența unei încălcări unice și continue nu a fost dovedită de Comisie

Cu privire la primul aspect, referitor la dovada unei încălcări unice

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea aspect, referitor la dovedirea unei încălcări continue și a participării continue a reclamantei la aceasta

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la cererea prin care se solicită anularea sau reducerea substanțială a amenzii aplicate reclamantei

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o eroare în aprecierea gravității participării reclamantei la încălcare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o eroare în aprecierea duratei încălcării

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe nerespectarea obligației de motivare cu privire la calculul amenzii

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al patrulea aspect, întemeiat pe o eroare în stabilirea cuantumului de plecare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: engleza.