HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea)

9 septembrie 2010(*)

„Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive adoptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului – Înghețarea fondurilor – Poziția comună 2001/931/PESC și Regulamentul (CE) nr. 2580/2001– Acțiune în anulare – Adaptarea concluziilor – Control jurisdicțional – Condiții de aplicare a unei măsuri de înghețare a fondurilor adoptate de Uniune”

În cauza T‑348/07,

Stichting Al‑Aqsa, cu sediul în Heerlen (Țările de Jos), reprezentată de J. Pauw, G. Pulles, A. M. van Eik și M. Uiterwaal, avocați,

reclamantă,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de doamna E. Finnegan și de domnii G.‑J. Van Hegelsom și B. Driessen, în calitate de agenți,

pârât,

susținut de

Regatul Țărilor de Jos, reprezentat de doamnele C. Wissels și M. de Mol și de domnul Y. de Vries, în calitate de agenți,

și de

Comisia Europeană, reprezentată de domnul P. van Nuffel și de doamna S. Boelaert, în calitate de agenți,

interveniente,

având ca obiect inițial, în esență, o cerere de anulare a Deciziei 2007/445/CE a Consiliului din 28 iunie 2007 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului și de abrogare a Deciziilor 2006/379/CE și 2006/1008/CE (JO L 169, p. 58), în măsura în care aceasta o privește pe reclamantă,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea),

compus din domnii N. J. Forwood (raportor), președinte, S. Papasavvas și E. Moavero Milanesi, judecători,

grefier: domnul N. Rosner, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 25 noiembrie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Cadrul juridic și istoricul cauzei

1        Pentru o expunere a cadrului juridic și a istoricului prezentei cauze, se face trimitere la Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2007, Al‑Aqsa/Consiliul (T‑327/03, nepublicată în Repertoriu, denumită în continuare „Hotărârea Al‑Aqsa”), în special la punctele 16-21, în care sunt descrise procedurile administrative și jurisdicționale care o privesc pe reclamantă, Stichting Al‑Aqsa, în Țările de Jos, care au condus la emiterea Sanctieregeling terrorisme 2003 (Ordinul privind sancțiunile în materie de terorism, denumit în continuare „Sanctieregeling”), adoptat de miniștrii afacerilor externe și finanțelor olandezi la 3 aprilie 2003, la memorandumul oficial din 9 aprilie 2003 al directorului Algemene Inlichtingen- en Veiligheidsdienst (Serviciul General de Informații și Siguranță, denumit în continuare „AIVD”) către directorul general pentru probleme politice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe olandez (denumit în continuare „memorandumul AIVD”), la hotărârea interlocutorie pronunțată de Rechtbank te ‘s‑Gravenhage, sector civiel recht, voorzieningenrechter [Tribunalul Districtual din Haga (Țările de Jos), Secția de drept civil, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, denumit în continuare „judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii”] la 13 mai 2003 (denumită în continuare „hotărârea interlocutorie în cadrul procedurii privind măsurile provizorii”) și la hotărârea definitivă pronunțată de aceeași instanță la 3 iunie 2003 (denumită în continuare „hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii”).

2        Prin Hotărârea Al‑Aqsa, Tribunalul a anulat Decizia 2006/379/CE a Consiliului din 29 mai 2006 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului și de abrogare a Deciziei 2005/930/CE (JO L 144, p. 21, Ediție specială, 18/vol. 5, p. 97), în măsura în care aceasta o privea pe reclamantă, pentru motivul esențial că această decizie nu era motivată în mod adecvat.

3        Prin scrisoarea din 23 aprilie 2007, Consiliul Uniunii Europene a indicat reclamantei că, în opinia sa, motivele invocate pentru includerea inițială a acesteia în lista care figurează în anexa la Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 al Consiliului din 27 decembrie 2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului (JO L 344, p. 72, rectificare în JO 2007, L 164, p. 36, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 169, denumită în continuare „lista în litigiu”) erau încă valabile și că, în consecință, intenționa să o mențină pe această listă. La scrisoarea respectivă era anexată o expunere a motivelor invocate de Consiliu. De asemenea, reclamanta era informată că putea prezenta Consiliului, în termen de o lună, observații privind intenția acestuia de a o menține pe lista în litigiu și privind motivele pe care Consiliul le invoca referitor la acest aspect, precum și toate înscrisurile în susținerea lor.

4        În expunerea de motive anexată la scrisoarea menționată, Consiliul a arătat următoarele:

„[Reclamanta] a fost înființată în 1993 în Țările de Jos sub forma unei fundații de drept olandez. Aceasta a colectat fonduri pentru anumite organizații care aparțin mișcării palestiniene Hamas, care figurează pe lista grupurilor implicate în acte de terorism în sensul articolului 1 alineatul (2) din Poziția comună 2001/931/PESC [a Consiliului din 27 decembrie 2001 privind aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea terorismului (JO L 344, p. 93, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 179)]. Mai multe dintre aceste organizații pun la dispoziție fonduri în vederea comiterii unor acte de terorism sau a facilitării comiterii acestora. Aceste acte intră în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (3) [litera] (k) din Poziția comună 2001/931 și sunt comise în scopurile menționate la articolul 1 alineatul (3) [punctele] (i) și (iii) din poziția comună menționată.

[Reclamanta] se încadrează, așadar, în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (3) [punctul] (ii) din Regulamentul [...] nr. 2580/2001.

Ministrul afacerilor externe și ministrul finanțelor [olandezi] au decis, prin ordinul ministerial DJZ/BR/219‑03 din 3 aprilie 2003 (denumit Sanctieregeling terrorisme), care a fost publicat în Staatscourant (Jurnalul Oficial) olandez la 7 aprilie 2003, să înghețe toate fondurile care aparțin [reclamantei]. Această decizie a fost confirmată prin Hotărârea LJN AF9389 din 3 iunie 2003 adoptată de președintele Secției de drept civil a Tribunalului Districtual din Haga. Prin această hotărâre s‑a stabilit că [reclamanta] trebuie considerată organizație care susține mișcarea Hamas și care permite acesteia din urmă să comită sau să faciliteze activități teroriste.

Prin urmare, o autoritate competentă, în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, a adoptat o decizie privind [reclamanta].

Consiliul are convingerea că motivele care au justificat includerea [reclamantei] pe [lista în litigiu] rămân valabile.”

5        Părțile nu contestă faptul că ordinul ministerial și hotărârea evocate în expunerea de motive menționată anterior sunt Sanctieregeling și hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii.

6        Prin scrisoarea din 25 mai 2007, reclamanta a prezentat Consiliului observații în răspuns. Aceasta a criticat atât motivele pe fond invocate de Consiliu pentru a justifica menținerea sa pe lista în litigiu, cât și procedura urmată de acesta.

7        La 28 iunie 2007, și anume după ascultarea pledoariilor în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Al‑Aqsa, care a avut loc la 16 ianuarie 2007, însă înainte de pronunțarea acestei hotărâri, Consiliul a adoptat Decizia 2007/445/CE de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziilor 2006/379 și 2006/1008/CE (JO L 169, p. 58, denumită în continuare „decizia atacată”). Prin această decizie, Consiliul a menținut numele reclamantei pe lista în litigiu.

8        Potrivit considerentului (5) din decizia atacată:

„Consiliul a reexaminat integral lista persoanelor, grupurilor și entităților cărora li se aplică Regulamentul […] nr. 2580/2001, în conformitate cu obligația ce îi revine în acest sens în temeiul articolului 2 alineatul (3) din regulamentul respectiv. În acest sens, Consiliul a ținut cont de observațiile și documentele care i‑au fost prezentate de către anumite persoane, grupuri și entități implicate.”

9        Potrivit considerentului (6) din decizia atacată:

„În urma acestei reexaminări, Consiliul a concluzionat că persoanele, grupurile și entitățile enumerate în anexa la prezenta decizie au fost implicate în acte de terorism în sensul articolului 1 alineatele (2) și (3) din Poziția comună [2001/931], că o decizie cu privire la acestea a fost adoptată de către o autoritate competentă în sensul articolului 1 alineatul (4) din respectiva poziție comună și că acestea ar trebui să facă în continuare obiectul măsurilor restrictive specifice prevăzute în Regulamentul […] nr. 2580/2001.”

10      Decizia atacată a fost notificată reclamantei sub forma unei scrisori a Consiliului din 29 iunie 2007. Expunerea de motive anexată la această scrisoare (denumită în continuare „expunerea de motive”) este identică cu aceea anexată la scrisoarea Consiliului din 23 aprilie 2007 (a se vedea punctul 3 de mai sus).

 Procedura și noi extinderi în cursul judecății

11      Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului la 12 septembrie 2007, reclamanta a introdus prezenta acțiune, care avea ca obiect inițial, în esență, o cerere de anulare în parte a deciziei atacate.

12      La 20 decembrie 2007, Consiliul a adoptat Decizia 2007/868/CE de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a deciziei atacate (JO L 340, p. 100). Prin această decizie se menține numele reclamantei pe lista în litigiu.

13      Prin Ordonanța din 21 februarie 2008, după ascultarea părților, președintele Camerei a șaptea a Tribunalului a admis intervenția Regatului Țărilor de Jos și a Comisiei Comunităților Europene în susținerea concluziilor Consiliului.

14      Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 12 iunie 2008, reclamanta a solicitat acordarea posibilității de a‑și adapta concluziile astfel încât acțiunea să privească anularea și a Deciziei 2007/868, în măsura în care această decizie o vizează. În observațiile sale privind această cerere, depuse la grefa Tribunalului la 10 și la 17 iulie 2008, Consiliul a indicat că putea fi de acord cu această adaptare.

15      La 15 iulie 2008, Consiliul a adoptat Decizia 2008/583/CE de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziei 2007/868 (JO L 188, p. 21). Prin această decizie se menține numele reclamantei pe lista în litigiu.

16      Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 10 septembrie 2008, reclamanta a solicitat acordarea posibilității de a‑și adapta concluziile astfel încât acțiunea să privească anularea și a Deciziei 2008/583, în măsura în care această decizie o vizează. În observațiile sale privind această cerere, depuse la grefă la 10 octombrie 2008, Consiliul a indicat că putea fi de acord cu această adaptare. În observațiile lor, depuse la grefă la 6 și, respectiv, la 14 octombrie 2008, Regatul Țărilor de Jos și Comisia nu au ridicat obiecții.

17      La 26 ianuarie 2009, Consiliul a adoptat Decizia 2009/62/CE de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziei 2008/583 (JO L 23, p. 25). Prin această decizie se menține numele reclamantei pe lista în litigiu.

18      La 15 iunie 2009, Consiliul a adoptat Regulamentul (CE) nr. 501/2009 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziei 2009/62 (JO L 151, p. 14). Prin acest regulament se menține numele reclamantei pe lista în litigiu.

19      Pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor, Tribunalul (Camera a șaptea) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a adresat părților două întrebări în scris.

20      În primul rând, Tribunalul a constatat că cererea de adaptare a concluziilor în anulare privind Decizia 2007/868 a fost introdusă după împlinirea termenului de două luni de la publicarea sau de la notificarea acestei decizii, prevăzut la articolul 230 al cincilea paragraf CE, astfel încât, la data introducerii acestei cereri, reclamanta decăzuse din termenul de introducere, prin intermediul unei cereri introductive, a unei acțiuni în anulare a actului respectiv. Deși pârâtul și intervenientele nu au formulat nicio contestație în această privință, Tribunalul, după ce a amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, problema dacă o acțiune a fost introdusă după împlinirea termenului constituie o cauză de inadmisibilitate de ordine publică și poate, sau chiar trebuie, să fie invocată din oficiu de instanța comunitară, a solicitat părților să se pronunțe în scris cu privire la aspectul dacă acest termen de două luni se aplică și în cazul în care acțiunea în anulare a unui act comunitar nu este formulată prin intermediul unei cereri introductive, ci prin intermediul unei cereri de adaptare a concluziilor în anularea unui act anterior abrogat și înlocuit cu actul în discuție, adaptare admisă în principiu de instanța comunitară în temeiul bunei administrări a justiției și a unei cerințe de economie a procedurii.

21      În al doilea rând, Tribunalul a invitat părțile principale să își exprime în scris în mod explicit poziția privind anumite observații făcute de Regatul Țărilor de Jos în memoriul său în intervenție, cu privire la posibilitatea pe care reclamanta ar fi avut‑o, pe de o parte, de a declara apel împotriva hotărârii pronunțate în cadrul procedurii privind măsurile provizorii și, pe de altă parte, de a introduce o acțiune în fața instanței de fond.

22      Părțile au răspuns în scris acestor întrebări în termenele acordate.

23      În răspunsul scris la întrebările adresate de Tribunal, depus la grefă la 28 octombrie 2009, reclamanta a solicitat să i se acorde posibilitatea de a‑și adapta concluziile astfel încât acțiunea sa să vizeze anularea și a Deciziilor 2008/583 (identificată, în urma unei erori de scriere, drept fiind „Decizia 2008/538”) și 2009/62, precum și a Regulamentului nr. 501/2009, în măsura în care aceste acte o privesc. Tribunalul a invitat celelalte părți să prezinte în cadrul ședinței observații orale privind această cerere.

24      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 25 noiembrie 2009. În cadrul pledoariei, reclamanta a precizat actele a căror anulare o solicită, în măsura în care acestea o privesc. Pârâtul și intervenientele au declarat că nu se opun, în principiu, adaptării concluziilor care a fost solicitată de reclamantă în răspunsul scris al acesteia la întrebările Tribunalului, fapt consemnat în procesul‑verbal de ședință.

25      La 22 decembrie 2009, Consiliul a adoptat Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1285/2009 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Regulamentului nr. 501/2009 (JO L 346, p. 39). Prin acest regulament se menține numele reclamantei pe lista în litigiu.

 Concluziile părților

26      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate, a Deciziilor 2007/868, 2008/583 și 2009/62, precum și a Regulamentului nr. 501/2009, în măsura în care aceste acte o privesc;

–        declararea inaplicabilității Regulamentului nr. 2580/2001 în ceea ce o privește;

–        obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

27      În observațiile sale privind memoriul în intervenție al Regatului Țărilor de Jos, reclamanta se oferă, dacă Tribunalul dorește, să prezinte dovezi privind natura și caracterul procedurii măsurilor provizorii în dreptul olandez, precum și privind competențele judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, dovezi care constau în ascultarea unor experți și/sau în prezentarea unor manuale de drept.

28      Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea în totalitate a acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

29      Regatul Țărilor de Jos și Comisia susțin concluziile Consiliului.

 În drept

1.     Cu privire la consecințele procedurale ale abrogării deciziei atacate și ale înlocuirii acesteia cu alte acte în cursul judecății

30      Astfel cum reiese din prezentarea de mai sus, decizia atacată a fost abrogată și înlocuită, ulterior depunerii cererii introductive, mai întâi prin Decizia 2007/868, apoi prin Deciziile 2008/583 și 2009/62 și prin Regulamentul nr. 501/2009 și, în sfârșit, prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 1285/2009. Reclamanta a solicitat în mod succesiv acordarea posibilității de a‑și adapta concluziile inițiale astfel încât acțiunea sa să aibă drept obiect anularea și a acestor trei decizii și a Regulamentului nr. 501/2009, în măsura în care aceste acte o privesc. În schimb, până la data pronunțării prezentei hotărâri, aceasta nu a solicitat acordarea posibilității de a‑și adapta concluziile astfel încât acțiunea sa să aibă ca obiect anularea și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1285/2009. Pe de altă parte, reclamanta și‑a menținut concluziile în anularea actelor anterioare abrogate și înlocuite.

31      Trebuie să se admită aceste cereri și să se considere că reclamanta poate solicita anularea deciziei atacate, a Deciziilor 2007/868, 2008/583 și 2009/62, precum și a Regulamentului nr. 501/2009, în măsura în care aceste acte o privesc, fără a se face distincție, în speță, în funcție de introducerea cererilor respective în termenul de două luni de la publicarea sau de la notificarea actului pe care acestea îl vizează, prevăzut la articolul 230 al cincilea paragraf CE, sau după împlinirea acestui termen.

32      În această privință, Tribunalul consideră că termenul respectiv este în principiu aplicabil atât atunci când acțiunea în anularea unui act este formulată prin intermediul unei cereri introductive, cât și atunci când aceasta este formulată, în cadrul unei acțiuni pendinte și în conformitate cu jurisprudența inițiată de Hotărârea Curții din 3 martie 1982, Alpha Steel/Comisia (14/81, Rec., p. 749, punctul 8), prin intermediul unei cereri de adaptare a concluziilor în anularea unui act anterior abrogat și înlocuit prin actul în discuție.

33      Astfel, această soluție este justificată de împrejurarea că normele privind termenele pentru introducerea acțiunilor sunt de ordine publică și trebuie aplicate de instanță astfel încât să se asigure securitatea juridică, precum și egalitatea justițiabililor în fața legii (Hotărârea Curții din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul, C‑229/05 P, Rep., p. I‑439, punctul 101), evitând orice discriminare sau tratare arbitrară în administrarea justiției (Hotărârea Curții din 15 ianuarie 1987, Misset/Consiliul, 152/85, Rec., p. 223, punctul 11).

34      Totuși, prin excepție de la acest principiu, Tribunalul consideră, precum Consiliul și Comisia, că termenul respectiv nu este aplicabil în cadrul unei acțiuni pendinte atunci când, pe de o parte, actul în discuție și actul pe care acesta îl abrogă și îl înlocuiește au, în ceea ce privește persoana interesată, același obiect, sunt întemeiate în esență pe aceleași motive și au în esență conținuturi identice, fiind diferite numai din punctul de vedere al domeniului lor de aplicare ratione temporis, și, pe de altă parte, atunci când cererea de adaptare a concluziilor nu este întemeiată pe niciun motiv, fapt sau element de probă nou altul decât însăși adoptarea actului în discuție care abrogă și înlocuiește acest act anterior. Exact această situație se regăsește în speță, astfel cum toate părțile au admis în observațiile lor scrise și orale în răspuns la întrebările adresate de Tribunal.

35      Astfel, într‑o situație de acest gen, dat fiind că obiectul și cadrul litigiului, așa cum au fost stabilite prin acțiunea inițială, nu suferă nicio modificare, cu excepția celei privind dimensiunea temporală a acestuia, securitatea juridică nu este nicidecum afectată de împrejurarea că cererea de adaptare a concluziilor este formulată după expirarea termenului de două luni în discuție.

36      Această excepție este justificată și din perspectiva obligațiilor care derivă dintr‑o hotărâre de anulare pentru instituția emitentă a actului anulat, în temeiul măsurilor pe care articolul 233 CE îi impune să le adopte pentru executarea acestei hotărâri.

37      În această privință, trebuie amintit că, pentru a se conforma unei astfel de hotărâri, instituția este obligată să respecte nu doar dispozitivul hotărârii, ci și motivele care constituie temeiul necesar al hotărârii, în sensul că sunt indispensabile pentru a determina sensul exact a ceea ce s‑a hotărât în dispozitiv. Aceste motive sunt, în realitate, cele care, pe de o parte, identifică dispoziția exactă considerată nelegală și, pe de altă parte, relevă motivele exacte ale nelegalității constatate în dispozitiv și pe care instituția vizată trebuie să le ia în considerare atunci când înlocuiește actul anulat (Hotărârea Curții din 26 aprilie 1988, Asteris și alții/Comisia, 97/86, 99/86, 193/86 și 215/86, Rec., p. 2181, punctul 27).

38      Însă, deși constatarea nelegalității în motivele hotărârii de anulare obligă, în primul rând, instituția emitentă a actului anulat să elimine această nelegalitate în actul destinat a înlocui actul anulat, aceasta poate de asemenea, în măsura în care privește o dispoziție cu un conținut determinat într‑o anumită materie, să determine alte consecințe pentru instituția menționată (Hotărârea Asteris și alții/Comisia, citată anterior, punctul 28).

39      În ceea ce privește, precum în speță, anularea unei măsuri comunitare de înghețare a fondurilor, care, potrivit articolului 1 alineatul (6) din Poziția comună 2001/931, trebuie să facă obiectul unei revizuiri la intervale regulate, instituția care a adoptat‑o are mai întâi obligația de a se asigura că eventualele măsuri subsecvente de înghețare a fondurilor care trebuie să intervină după hotărârea de anulare pentru a se aplica perioadelor ulterioare acestei hotărâri nu cuprind aceleași vicii (Hotărârea Tribunalului din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑256/07, Rep., p. II‑3019, denumită în continuare „Hotărârea PMOI I”, punctul 62; a se vedea prin analogie Hotărârea Asteris și alții/Comisia, citată anterior, punctul 29).

40      Trebuie, în plus, să se admită că, în temeiul efectului retroactiv inerent hotărârilor de anulare, constatarea nelegalității operează de la data la care actul anulat a început să își producă efectele (Hotărârea Asteris și alții/Comisia, citată anterior, punctul 30).

41      În speță, aceasta ar putea însemna că, în cazul în care decizia atacată este anulată, Consiliul are de asemenea obligația de a elimina din toate măsurile succesive de înghețare a fondurilor care au abrogat și înlocuit decizia atacată, până la pronunțarea hotărârii de anulare, viciile sau nelegalitățile cuprinse în această din urmă decizie (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Asteris și alții/Comisia, citată anterior, punctul 30, și Hotărârea PMOI I, punctul 64).

42      În împrejurări precum cele din speță, descrise la punctul 34 de mai sus, orice constatare a unei nelegalități a înghețării fondurilor reclamantei efectuate prin decizia atacată ar putea, așadar, să fie aplicată nu numai pentru perioada în care această decizie era în vigoare, ci și pentru perioadele de validitate a tuturor măsurilor subsecvente de înghețare a fondurilor atacate pe parcursul procesului (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Asteris și alții/Comisia, citată anterior, punctul 31).

43      Refuzând să se conformeze obligației definite la punctul 41 de mai sus, Consiliul nu ar respecta obligațiile pe care i le impune articolul 233 CE și a căror sancționare este permisă de procedura prevăzută la articolul 232 CE (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Asteris și alții/Comisia, citată anterior, punctul 32).

44      În aceste condiții și în spiritul jurisprudenței citate la punctele 45-48 din Hotărârea PMOI I, obligarea reclamantei să introducă cererea de adaptare a concluziilor sale, pe parcursul procedurii, în termenul de două luni prevăzut la articolul 230 al cincilea paragraf CE, sub sancțiunea inadmisibilității, ar fi contrară bunei administrări a justiției și cerinței de economie a procedurii.

45      În sfârșit, trebuie amintit că, în conformitate cu o jurisprudență constantă în materie de acțiuni îndreptate împotriva unor măsuri succesive de înghețare a fondurilor adoptate în temeiul Regulamentului nr. 2580/2001, reclamanta își menține un interes în obținerea anulării tuturor actelor atacate în cadrul prezentei acțiuni, deși acestea au fost abrogate și înlocuite cu alte acte la data pronunțării prezentei hotărâri (a se vedea în acest sens Hotărârea PMOI I, punctul 48 și jurisprudența citată).

2.     Cu privire la cererile de anulare

46      Întrucât expunerile de motive invocate de Consiliu pentru a justifica decizia atacată, Deciziile 2007/868, 2008/583 și 2009/62 și, respectiv, Regulamentul nr. 501/2009 sunt identice, motivele invocate în susținerea concluziilor în anularea acestor acte sunt de asemenea identice. În continuare, în cuprinsul acestei hotărâri, orice referire la decizia atacată trebuie, așadar, interpretată în sensul că vizează și Deciziile 2007/868, 2008/583 și 2009/62, precum și Regulamentul nr. 501/2009.

47      În această privință, reclamanta invocă, în esență, cinci motive. Primul motiv, care este compus din patru aspecte, este întemeiat pe încălcarea articolului 1 alineatele (1), (2) și (4) din Poziția comună 2001/931 și a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001. Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității. Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 1 alineatul (6) din Poziția comună 2001/931, a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și a unei norme fundamentale de procedură. Al patrulea motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului fundamental la exercitarea pașnică a dreptului de proprietate. În sfârșit, al cincilea motiv este întemeiat pe încălcarea obligației de motivare prevăzute la articolul 253 CE.

48      Trebuie început prin a examina primul motiv, urmat de al treilea motiv.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 1 alineatele (1), (2) și (4) din Poziția comună 2001/931 și a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001

49      Acest motiv este compus din patru aspecte, întemeiate pe faptul că reclamanta nu ar fi o persoană, un grup sau o entitate în sensul dispozițiilor a căror încălcare este pretinsă, pe faptul că nicio autoritate competentă nu ar fi adoptat vreo decizie în privința sa, în sensul acelorași dispoziții, pe faptul că nu s‑ar fi dovedit că reclamanta avea intenția să faciliteze comiterea unor acte de terorism și, în sfârșit, pe faptul că nu s‑ar mai putea considera că reclamanta facilitează comiterea unor astfel de acte.

 Cu privire la primul aspect al primului motiv

–       Argumentele părților

50      Reclamanta susține că nu corespunde definiției „persoane[lor], grupuri[lor] și entități[lor] implicate în acte de terorism”, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Poziția comună 2001/931. Prin urmare, ar rezulta din articolul 1 alineatul (1) din această Poziție comună că nici aceasta, nici, pe cale de consecință, Regulamentul nr. 2580/2001 de punere în aplicare a acesteia nu îi sunt aplicabile.

51      Astfel, pe de o parte, întrucât reclamanta nu este o persoană fizică, nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (2) prima liniuță din Poziția comună 2001/931, care, în opinia acesteia, vizează numai astfel de persoane, cu excluderea persoanelor juridice. În acest sens, reclamanta invocă dubla împrejurare că, la a doua liniuță a acestei dispoziții, se face o distincție între grupuri, entități și persoane și că lista în litigiu nu menționează decât persoane fizice la rubrica „Persoane”, în timp ce mai multe persoane juridice sunt menționate la rubrica „Grupuri și entități”.

52      Pe de altă parte, reclamanta nu ar intra în mod vădit în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (2) a doua liniuță din respectiva Poziție comună, din moment ce, potrivit chiar expunerii de motive, i se reproșează numai faptul că a colectat fonduri pentru anumite organizații care aparțin Hamas, organizații care, la rândul lor, ar fi pus la dispoziție acele fonduri pentru a permite comiterea unor acte de terorism sau pentru a facilita comiterea acestora.

53      În memoriul în replică, reclamanta precizează că acest aspect este întemeiat pe lipsa de competență a Consiliului în ceea ce privește includerea persoanelor juridice în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (3) punctul (ii) din Regulamentul nr. 2580/2001. Procedând astfel, acesta ar fi depășit domeniul de aplicare al Poziției comune 2001/931.

54      Consiliul, susținut de Regatul Țărilor de Jos și de Comisie, contestă argumentele reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

55      Articolul 1 alineatul (2) din Poziția comună 2001/931 prevede:

„În sensul prezentei poziții comune, prin «persoane, grupuri și entități implicate în acte de terorism» se înțelege:

–        persoane care comit sau încearcă să comită acte de terorism, le facilitează sau participă la acestea;

–        grupuri și entități care aparțin acestor persoane sau care sunt controlate direct sau indirect de acestea și persoane, grupuri și entități care acționează în numele sau în conformitate cu instrucțiunile acestor persoane, grupuri și entități, inclusiv fondurile provenind din bunuri care fie aparțin acestor persoane și persoanelor, grupurilor și entităților care le sunt asociate, fie sunt controlate direct sau indirect de acestea.”

56      Teza reclamantei potrivit căreia termenul „persoane” de la prima liniuță a acestei dispoziții nu ar viza decât persoanele fizice nu poate fi admisă.

57      Astfel, în accepțiunea juridică obișnuită, la care trebuie să se facă trimitere în lipsa unei indicații contrare exprese a legiuitorului, termenul „persoană” desemnează o ființă care beneficiază de personalitate juridică și, prin urmare, poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică.

58      Așadar, „persoanele” vizate la articolul 1 alineatul (2) prima liniuță din Poziția comună 2001/931 pot desemna atât persoane fizice, cât și persoane juridice, în timp ce „grupuri[le] și entități[le]” vizate la articolul 1 alineatul (2) a doua liniuță din Poziția comună 2001/931 pot desemna toate celelalte tipuri de organizații sociale care, deși sunt lipsite de personalitate juridică, au totuși o anumită formă de existență mai mult sau mai puțin structurată.

59      Astfel cum Consiliul arată în mod corect, această interpretare este confirmată de articolul 1 alineatul (5) din Poziția comună 2001/931, potrivit căruia „Consiliul procedează astfel încât numele persoanelor fizice sau juridice, ale grupurilor sau entităților enumerate în anexă să fie însoțite de elemente suficiente pentru a permite identificarea precisă a persoanelor fizice, a persoanelor juridice, a entităților sau organismelor”.

60      Contrar celor susținute de reclamantă, aceasta, în calitate de persoană juridică, intră, așadar, în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (2) prima liniuță din Poziția comună 2001/931 și, prin urmare, și în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2580/2001.

61      Împrejurarea invocată de reclamantă potrivit căreia lista anexată la Poziția comună 2001/931, similar listei în litigiu, nu menționează decât persoane fizice la rubrica „Persoane”, în timp ce mai multe persoane juridice, printre care se numără și ea însăși, sunt menționate la rubrica „Grupuri și entități”, este lipsită de pertinență în această privință. Aceste liste, stabilite numai în scopul punerii în aplicare, în cazurile individuale pe care acestea le enumeră, a Poziției comune 2001/931 și a Regulamentului nr. 2580/2001, sunt astfel lipsite de efect asupra definiției „persoane[lor], grupuri[lor] și entități[lor]” care este cuprinsă în actele respective. Același raționament se aplică, prin urmare, în privința eventualelor erori de clasificare între „persoane” și „grupuri și entități” pe care acestea le‑ar putea conține.

62      În consecință, primul aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al doilea aspect al primului motiv

–       Argumentele părților

63      Reclamanta susține că, în mod contrar celor afirmate în expunerea de motive, nicio autoritate competentă nu a adoptat o decizie în privința sa, în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931. Prin urmare, reclamanta nu ar intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2580/2001.

64      Astfel, nici Sanctieregeling, nici hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii nu s‑ar încadra în vreuna dintre cele patru categorii de decizii vizate de această dispoziție, și anume inițierea unor cercetări sau a urmăririi penale pentru un act terorist, inițierea unor cercetări sau a urmăririi penale pentru tentativa de a săvârși un astfel de act, inițierea unor cercetări sau a urmăririi penale pentru participarea la un astfel de act sau pentru facilitarea acestuia sau o condamnare pentru faptele menționate anterior. În special, prin hotărârea pronunțată, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii s‑ar fi limitat să respingă în mod provizoriu cererile reclamantei, fără a adopta o decizie în privința acesteia în sensul dispoziției respective.

65      Cu titlu subsidiar, reclamanta susține că nici miniștrii care au emis Sanctieregeling, nici judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, președinte al Secției civile a Tribunalului Districtual din Haga, nu pot fi considerați autorități competente în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931.

66      Astfel, pe de o parte, aceste autorități nu ar deține nicio competență în materie de inițiere a cercetărilor sau a urmăririlor penale pentru motive de activități teroriste, acestea fiind, în Țările de Jos, de competența exclusivă a officier van justitie (Procurorul Reginei).

67      Pe de altă parte, aceste autorități nu ar deține nicio competență pentru a pronunța condamnări pentru motive de activități teroriste, acestea fiind de competența exclusivă a strafrechter (instanță penală).

68      Cu titlu încă mai subsidiar, reclamanta susține că, în mod contrar celor afirmate în expunerea de motive, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu a „ratificat” nicidecum Sanctieregeling. Acest judecător s‑ar fi limitat să respingă, în cadrul unei proceduri provizorii, cererea reclamantei prin care se solicita să se interzică guvernului olandez să înghețe bunurile acesteia. Prin urmare, un ordin ministerial ar avea prin definiție forță de lege și nu ar putea niciodată să fie „ratificat” printr‑un act al unei autorități judiciare.

69      În memoriul în replică, reclamanta mai arată că, în cazul în care, astfel cum Consiliul pretinde, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii este într‑adevăr o autoritate „judiciară” competentă, atunci miniștrii nu pot fi o autoritate „echivalentă” în domeniu, astfel de autorități excluzându‑se reciproc potrivit chiar cuprinsului articolului 1 alineatul (4) a doua liniuță din Poziția comună 2001/931. Prin urmare, teza Consiliului ar fi contradictorie și de neînțeles.

70      În observațiile sale în răspuns la memoriul în intervenție al Regatului Țărilor de Jos, reclamanta adaugă că nici natura procedurii măsurilor provizorii în dreptul olandez, nici lipsa caracterului penal al acesteia nu prezintă pertinență în scopul examinării prezentului motiv. Ar fi de asemenea lipsite de pertinență observațiile acestui intervenient referitoare la posibilitatea de a declara apel împotriva unei hotărâri pronunțate în cadrul procedurii privind măsurile provizorii și la faptul de a nu iniția o procedură pe fond.

71      Cu titlu subsidiar, în măsura în care Tribunalul ar dori să obțină dovezi în ceea ce privește caracterul, conținutul și aspectele procedurale ale procedurii privind măsurile provizorii în dreptul olandez, reclamanta se oferă să furnizeze aceste dovezi prin recurgerea la audierea unor experți și/sau prin prezentarea unor manuale de drept.

72      Reclamanta mai susține că, în mod contrar celor afirmate de Regatul Țărilor de Jos, enumerarea deciziilor menționate la articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 este limitativă. Această interpretare ar fi confirmată atât de cuprinsul acestei dispoziții, în special în versiunea germană a acesteia, cât și de logică. Astfel, în dispoziția în cauză, termenul „decizie”, cu conținut nedefinit și nelimitat, nu ar avea sens decât datorită enumerării care îi urmează. În orice caz, enumerarea în discuție ar fi importantă și ar arăta că trebuie să fie vorba despre decizii de un tip special, care sunt echivalente sau se aseamănă foarte mult fie cu inițierea unei anchete, fie cu declanșarea urmăririi penale, fie cu o condamnare. În speță, hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii nu îndeplinește în mod vădit aceste condiții.

73      Consiliul, susținut de Regatul Țărilor de Jos și de Comisie, contestă argumentele reclamantei.

74      Consiliul subliniază în special că decizia atacată este întemeiată numai pe hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, care constituie, în opinia acestuia, o decizie a unei autorități competente, în speță judiciară, adoptată în privința reclamantei, în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931. Aceasta ar reieși în mod clar din expunerea de motive, Consiliul adăugând că ar fi putut de asemenea să considere că Sanctieregeling constituia o decizie a unei autorități competente, în sensul aceleiași dispoziții.

75      Regatul Țărilor de Jos susține de asemenea că hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii constituie decizia autorității naționale competente care stat la baza deciziei Consiliului de a înscrie reclamanta în lista în litigiu.

–       Aprecierea Tribunalului

76      În Hotărârea din 12 decembrie 2006, Organizația Mujahedinilor poporului din Iran/Consiliul (T‑228/02, Rec., p. II‑4665, denumită în continuare „Hotărârea OMPI”), în Hotărârea PMOI I, în Hotărârea din 4 decembrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul (T‑284/08, Rep., p. II‑3487, denumită în continuare „Hotărârea PMOI II”), și în Hotărârea din 30 septembrie 2009, Sison/Consiliul (T‑341/07, Rep., p. II‑3625, denumită în continuare „Hotărârea Sison II”), Tribunalul a precizat, și ulterior a confirmat, care sunt: a) condițiile de punere în aplicare a articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 și a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001; b) sarcina probei, care revine în acest context Consiliului; c) întinderea controlului jurisdicțional în acest domeniu.

77      După cum a arătat Tribunalul la punctele 115 și 116 din Hotărârea OMPI, la punctul 130 din Hotărârea PMOI I, la punctul 50 din Hotărârea PMOI II și la punctul 92 din Hotărârea Sison II, elementele de fapt și de drept care pot condiționa aplicarea unei măsuri de înghețare a fondurilor în cazul unei persoane, al unui grup sau al unei entități sunt stabilite la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001. Potrivit acestei dispoziții, Consiliul, hotărând în unanimitate, stabilește, revizuiește și modifică lista de persoane, de grupuri și de entități cărora li se aplică acest regulament, în conformitate cu dispozițiile articolului 1 alineatele (4), (5) și (6) din Poziția comună 2001/931. Așadar, lista în discuție se stabilește, în conformitate cu articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, pe baza unor informații precise sau a unor elemente de dosar care arată că s‑a luat o decizie de către o autoritate competentă față de persoanele, de grupurile și de entitățile vizate, fie că este vorba despre inițierea unor cercetări sau a urmăririi penale pentru un act terorist ori pentru tentativa de a săvârși, de a participa la sau de a facilita un astfel de act, bazate pe probe sau pe indicii serioase și credibile, fie că este vorba despre o condamnare pentru astfel de fapte. Prin „autoritate competentă” trebuie să se înțeleagă o autoritate judiciară sau, în cazul în care autoritățile judiciare nu au nicio competență în domeniu, o autoritate competentă echivalentă în acest domeniu. Pe de altă parte, numele persoanelor și ale entităților incluse în listă trebuie să facă obiectul unei revizuiri la intervale regulate, cel puțin o dată pe semestru, pentru a se asigura că menținerea lor pe listă rămâne justificată, în conformitate cu dispozițiile articolului 1 alineatul (6) din Poziția comună 2001/931.

78      La punctul 117 din Hotărârea OMPI, la punctul 131 din Hotărârea PMOI I, la punctul 51 din Hotărârea PMOI II și la punctul 93 din Hotărârea Sison II, Tribunalul a dedus din aceste dispoziții că procedura prin care se dispune o măsură de înghețare a fondurilor în temeiul reglementării pertinente se derulează la două niveluri, unul național, iar celălalt comunitar. Într‑o primă etapă, o autoritate națională competentă, în principiu judiciară, trebuie să adopte în privința persoanei în cauză o decizie care să corespundă definiției date la articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931. Dacă este vorba despre o decizie de inițiere a unor cercetări sau a urmăririi penale, aceasta trebuie să fie întemeiată pe probe sau pe indicii serioase și credibile. Într‑o a doua etapă, Consiliul, hotărând în unanimitate, trebuie să decidă includerea persoanelor în cauză în lista în litigiu, pe baza unor informații precise sau a unor elemente de dosar care arată că s‑a luat o astfel de decizie. În continuare, Consiliul trebuie să se asigure la intervale regulate, cel puțin o dată pe semestru, că menținerea acestora pe listă se justifică în continuare. În această privință, verificarea existenței unei decizii a unei autorități naționale care să corespundă definiției menționate apare ca fiind o condiție prealabilă esențială pentru adoptarea de către Consiliu a unei decizii inițiale de înghețare a fondurilor, în timp ce verificarea măsurilor luate în urma acestei decizii la nivel național apare ca indispensabilă în contextul adoptării unei decizii subsecvente de înghețare a fondurilor.

79      La punctul 123 din Hotărârea OMPI, la punctul 132 din Hotărârea PMOI I, la punctul 52 din Hotărârea PMOI II și la punctul 94 din Hotărârea Sison II, Tribunalul a amintit că, în temeiul articolului 10 CE, relațiile dintre statele membre și instituțiile comunitare sunt guvernate de obligații reciproce de cooperare loială (a se vedea Hotărârea Curții din 16 octombrie 2003, Irlanda/Comisia, C‑339/00, Rec., p. I‑11757, punctele 71 și 72 și jurisprudența citată). Acest principiu este de aplicare generală și se impune în special în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală [denumită în mod obișnuit „justiție și afaceri interne” (JAI)], reglementată de titlul VI din Tratatul UE, în versiunea acestuia anterioară Tratatului de la Lisabona, care, de altfel, se întemeiază integral pe cooperarea dintre statele membre și instituții (Hotărârea Curții din 16 iunie 2005, Pupino, C‑105/03, Rec., p. I‑5285, punctul 42).

80      La punctul 124 din Hotărârea OMPI, la punctul 133 din Hotărârea PMOI I, la punctul 53 din Hotărârea PMOI II și la punctul 95 din Hotărârea Sison II, Tribunalul a apreciat că, într‑o situație în care își găsește aplicarea articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 și articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, dispoziții care instituie o formă de cooperare specifică între Consiliu și statele membre, în cadrul luptei comune împotriva terorismului, acest principiu determină, pentru Consiliu, obligația de a urma pe cât posibil aprecierea autorității naționale competente, cel puțin dacă este vorba despre o autoritate judiciară, în special în ceea ce privește existența de „probe sau indicii serioase și credibile” pe care se bazează decizia acesteia.

81      Astfel cum s‑a statuat la punctul 134 din Hotărârea PMOI I, la punctul 54 din Hotărârea PMOI II și la punctul 96 din Hotărârea Sison II, din cele de mai sus rezultă că, deși revine Consiliului sarcina probei în privința faptului că înghețarea fondurilor unei persoane, ale unui grup sau ale unei entități este sau continuă să fie justificată din punct de vedere legal, în raport cu reglementarea pertinentă, obiectul acestei probe este relativ limitat la nivelul procedurii comunitare de înghețare a fondurilor. În cazul unei decizii inițiale de înghețare a fondurilor, aceasta privește, în esență, existența unor informații precise sau a unor elemente de dosar care arată că, în privința persoanei în cauză, s‑a luat o decizie de către o autoritate națională care îndeplinește condițiile cuprinse în definiția de la articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931. Pe de altă parte, în cazul unei decizii subsecvente de înghețare a fondurilor, după revizuire, sarcina probei privește, în esență, aspectul dacă înghețarea fondurilor se justifică în continuare având în vedere toate împrejurările pertinente din speță și, în mod special, măsurile luate în urma respectivei decizii a autorității naționale competente.

82      În ceea ce privește rolul Tribunalului, acesta a recunoscut, la punctul 159 din Hotărârea OMPI, la punctul 137 din Hotărârea PMOI I, la punctul 55 din Hotărârea PMOI II și la punctul 97 din Hotărârea Sison II, că, în conformitate cu o poziție comună adoptată în temeiul politicii externe și de securitate comună, Consiliul dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește elementele care trebuie luate în considerare în vederea adoptării de sancțiuni economice și financiare pe baza articolelor 60 CE, 301 CE și 308 CE. Această putere de apreciere privește în special considerațiile de oportunitate pe care se bazează astfel de decizii.

83      Totuși, deși Tribunalul recunoaște Consiliului o marjă de apreciere în domeniu, aceasta nu implică faptul că instanța comunitară trebuie să se abțină de la controlul interpretării de către această instituție a datelor pertinente (Hotărârile PMOI I, punctul 138, PMOI II, punctul 55, și Sison II, punctul 98). Astfel, instanța comunitară trebuie nu numai să verifice exactitatea materială a elementelor de probă invocate, credibilitatea și coerența acestora, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie toate datele pertinente care trebuie luate în considerare pentru a aprecia situația și dacă sunt de natură să susțină concluziile care sunt desprinse din acestea. Totuși, în cadrul acestui control, Tribunalul nu trebuie să înlocuiască aprecierea Consiliului cu privire la oportunitate cu propria apreciere (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din 22 noiembrie 2007, Spania/Lenzing, C‑525/04 P, Rep., p. I‑9947, punctul 57 și jurisprudența citată).

84      În speță, în conformitate cu această jurisprudență, este necesar mai întâi să se verifice dacă decizia atacată a fost adoptată pe baza unor informații precise sau a unor elemente de dosar care denotă că în privința reclamantei a fost luată o decizie care corespunde definiției cuprinse la articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931.

85      În această privință, expunerile de motive anexate, printre altele, scrisorilor Consiliului din 23 aprilie 2007 și din 29 iunie 2007 adresate reclamantei se referă, la alineatul (3) al acestora, la două decizii cu privire la care s‑ar putea a priori susține că au fost adoptate de autorități competente în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, și anume, Sanctieregeling și hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii.

86      Desigur, la punctul 24 din memoriul în apărare, Consiliul a afirmat că a întemeiat decizia atacată numai pe hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, susținând în același timp, la punctul 22 din memoriul respectiv, că ar fi putut de asemenea să o întemeieze pe Sanctieregeling. Această afirmație, la care subscrie Regatul Țărilor de Jos, pare în plus să fie confirmată, astfel cum Consiliul a arătat în egală măsură, de împrejurarea că expunerile de motive notificate reclamantei menționează, la alineatul (4) din acestea, numai „o decizie adoptată [în privința reclamantei] de o autoritate competentă în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931”, la singular.

87      Cu toate acestea și contrar situației deciziilor judiciare și a Sanctieregeling în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Sison II, nu este posibil, în speță, să se ia în considerare hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii în mod izolat și fără a crea simultan o legătură cu Sanctieregeling, întrucât tocmai acesta se află la originea sesizării judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii și întrucât cererea de suspendare a executării constituia însuși obiectul litigiului supus aprecierii acelei instanțe (a se vedea de asemenea Hotărârea Al‑Aqsa, punctul 18). În mod vădit acesta este sensul în care trebuie interpretată referirea expresă și detaliată la Sanctieregeling, conținută și în expunerile de motive.

88      În ceea ce privește, așadar, în primul rând, Sanctieregeling, acesta constituie în mod cert o decizie a unei autorități administrative, iar nu judiciare. Totuși, această împrejurare nu este determinantă în sine. Astfel, după cum Consiliul arată în mod întemeiat, însuși cuprinsul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 prevede în mod explicit că o autoritate nejudiciară poate fi de asemenea considerată autoritate competentă în sensul acestei dispoziții.

89      Această interpretare este de altfel confirmată de jurisprudența Tribunalului. În special, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea PMOI I (a se vedea punctul 6 din aceasta), Consiliul s‑a întemeiat pe o ordonanță a Secretary of State for the Home Department (ministrul de interne al Regatului Unit) prin care reclamanta din acea cauză era pusă sub interdicție în calitate de organizație implicată în terorism, în temeiul Terrorism Act 2000 (Legea din 2000 privind terorismul). La punctul 144 din Hotărârea PMOI I, Tribunalul a constatat că ordonanța respectivă era într‑adevăr, din perspectiva legislației naționale pertinente, o decizie a unei autorități naționale competente corespunzând definiției de la articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931.

90      În speță, nu se contestă (a se vedea de asemenea Hotărârea Al‑Aqsa, punctul 16) că Sanctieregeling a fost adoptat, la 3 aprilie 2003, de ministrul afacerilor externe olandez, în comun cu ministrul finanțelor, în conformitate cu Sanctiewet 1977 (Legea din 1977 privind sancțiunile), astfel cum a fost modificată la 16 mai 2002, care acordă acestor autorități competența de a îngheța fondurile persoanelor și ale entităților, în cadrul aplicării Rezoluției 1373 (2001) a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite din 28 septembrie 2001 prin care sunt definite strategii de combatere a terorismului prin toate mijloacele și, în special, de combatere a finanțării acestuia. Este vorba, așadar, despre o decizie foarte asemănătoare, atât pe fond, cât și din punctul de vedere al formei, cu decizia în discuție în cauza PMOI I.

91      Pe de altă parte, nu se pretinde că o decizie precum Sanctieregeling intră în competența autorităților judiciare, cu excepția controlului jurisdicțional al legalității sale.

92      În ceea ce privește, în al doilea rând, hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, aceasta constituie, în orice caz, o decizie a unei autorități judiciare, pronunțată la finalul unei proceduri în cadrul căreia se discuta tocmai legalitatea aparentă a Sanctieregeling, cu privire la care reclamanta dorea să obțină suspendarea executării în conformitate cu dreptul olandez.

93      În aceste împrejurări, argumentul reclamantei potrivit căreia judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii s‑ar fi limitat la respingerea cererii sale de suspendare a executării Sanctieregeling, fără a adopta o „decizie” în privința sa, în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, trebuie respins întrucât provine dintr‑o interpretare excesiv de formalistă a hotărârii pronunțate în cadrul procedurii privind măsurile provizorii.

94      Același raționament se aplică și în cazul argumentului reclamantei potrivit căruia judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu ar fi „ratificat”, în sensul strict al termenului, Sanctieregeling.

95      Totuși, este adevărat că, în aceleași limite precum Sanctieregeling, hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii nu constituie propriu‑zis o decizie privind „inițierea unor cercetări sau a urmăririi penale pentru un act terorist” și că nici nu conduce la „condamnarea” reclamantei, în sensul strict penal al termenului.

96      Tribunalul consideră, cu toate acestea, că, având în vedere conținutul său, domeniul de aplicare și contextul acesteia, hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, coroborată cu Sanctieregeling, constituie într‑adevăr o „decizie” adoptată de o autoritate competentă, în sensul articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 și al articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001.

97      În această privință, trebuie amintit că, pentru a interpreta domeniul de aplicare al unei dispoziții de drept comunitar, este necesar să se țină seama în același timp de termenii săi, de contextul și de obiectivele sale (a se vedea Hotărârea Curții din 8 decembrie 2005, Jyske Finans, C‑280/04, Rec., p. I‑10683, punctul 34 și jurisprudența citată).

98      Or, trebuie să se constate că dispozițiile în discuție în speță nu impun ca „decizia” națională să se înscrie în cadrul unei proceduri penale stricto sensu, chiar dacă această situație s‑ar regăsi în cele mai multe dintre cazuri. Această constatare este confirmată și de articolul 1 alineatul (4) al doilea paragraf din Poziția comună 2001/931, care, prin menționarea expresă a posibilității ca autoritățile judiciare să nu aibă „nicio competență în domeniul reglementat” de alineatul în discuție, implică faptul că o astfel de decizie s‑ar putea încadra într‑un alt domeniu decât cel penal stricto sensu. De asemenea, articolul 1 alineatul (4) primul paragraf a doua teză din Poziția comună 2001/931 prevede că pot fi incluse în listă persoanele, grupurile și entitățile identificate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite drept având legătură cu terorismul și împotriva cărora acesta a ordonat sancțiuni. Or, sancțiunile decise de Consiliul de Securitate nu au în mod necesar o natură penală (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, Rep., p. I‑6351, punctul 358, și Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2007, Sison/Consiliul, T‑47/03, nepublicată în Repertoriu, denumită în continuare „Hotărârea Sison I”, punctul 101).

99      În aceste condiții, argumentul reclamantei potrivit căruia cercetările și urmăririle penale, pe de o parte, și condamnările penale, pe de altă parte, ar intra în competența exclusivă a officier van justitie și, respectiv, a strafrechter trebuie respins ca fiind lipsit de relevanță.

100    Având în vedere obiectivele urmărite prin dispozițiile în discuție în speță, în cadrul punerii în aplicare a Rezoluției 1373 (2001) a Consiliului de Securitate, procedura națională în discuție trebuie totuși să aibă drept obiect combaterea terorismului în sens larg.

101    În Hotărârea Sison II (punctul 111), Tribunalul s‑a pronunțat în sensul că, având în vedere atât termenii, contextul și obiectivele dispozițiilor în discuție în speță [a se vedea în special considerentul (1) al Poziției comune 2001/931], cât și rolul major al autorităților naționale în procesul de înghețare a fondurilor, prevăzut la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, pentru a putea să fie invocată în mod valabil de Consiliu, o „decizie de inițiere a unor cercetări sau a urmăririi penale” trebuie să se înscrie în cadrul unei proceduri naționale care să vizeze direct și în principal aplicarea unei măsuri de tip preventiv sau represiv împotriva persoanei interesate, pentru combaterea terorismului și ca urmare a implicării sale în acesta. Tribunalul a precizat că această cerință nu este îndeplinită de decizia unei autorități judiciare naționale care se pronunță doar cu titlu accesoriu și incident asupra implicării posibile a persoanei interesate într‑o asemenea activitate, în cadrul unei contestații care privește, de exemplu, drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

102    Or, contrar deciziilor judiciare în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Sison II, hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii invocată în speță de Consiliu se înscrie într‑un mod suficient de direct în cadrul unei proceduri naționale având drept obiect principal impunerea unei măsuri de sancționare economică a persoanei interesate, și anume înghețarea fondurilor sale chiar de către Sanctieregeling, din cauza implicării sale într‑o activitate teroristă (a se vedea punctul 90 de mai sus).

103    În această privință, reclamanta afirmă în mod întemeiat că nici natura procedurii privind măsurile provizorii în dreptul olandez, nici lipsa caracterului penal al acestei proceduri nu prezintă relevanță în scopul acestei aprecieri. Prin urmare, nu pare să fie necesar să se dea curs ofertei făcute de reclamantă de a prezenta dovezi cu privire la aceste aspecte (a se vedea punctele 27 și 71 de mai sus).

104    Reiese astfel că hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, coroborată cu Sanctieregeling, este, din perspectiva legislației naționale pertinente, o decizie a unei autorități naționale competente corespunzând definiției de la articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931.

105    Se putea, așadar, considera, la momentul în care a fost adoptată, că o astfel de decizie, coroborată cu Sanctieregeling, îndeplinea cerințele articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 și, prin urmare, putea, în principiu, să justifice ca atare adoptarea unei măsuri de înghețare a fondurilor reclamantei în temeiul articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001.

106    În ceea ce privește aspectul dacă această decizie mai putea servi în mod valabil drept temei pentru decizia atacată, la data adoptării sale, având în vedere toate împrejurările pertinente din speță și, în special, urmările care i‑au fost rezervate în dreptul național, acesta intră în cadrul examinării celui de al treilea motiv, care va fi efectuată mai departe în această hotărâre.

107    Cu această rezervă, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al treilea aspect al primului motiv

–       Argumentele părților

108    Reclamanta susține că nici expunerea de motive, nici hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, nici Sanctieregeling și nici memorandumul AIVD nu evidențiază, în ceea ce o privește, nici cea mai mică formă de intenție, de vinovăție sau de cunoștință referitoare la susținerea activităților teroriste. Or, dovada privind aceste elemente, care incumbă Consiliului, ar fi determinantă pentru aplicarea Poziției comune 2001/931 și a Regulamentului nr. 2580/2001, în special a articolului 2 alineatul (3) punctul (ii) din acesta, ce vizează persoanele juridice care „facilitează” realizarea actelor teroriste.

109    Judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii s‑ar fi limitat în special să concluzioneze că de fondurile colectate de reclamantă au beneficiat organizații care aveau legătură cu Hamas și că, la rândul lor, acestea au pus fondurile respective la dispoziția mișcării pentru a‑i permite să comită sau să faciliteze acte teroriste (a se vedea printre altele punctul 3.2 din hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii). Astfel, afirmația cuprinsă în expunerea de motive, potrivit căreia judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii ar fi concluzionat că reclamanta trebuia să fie considerată o organizație care susține Hamas și care permite acesteia din urmă să comită sau să faciliteze acte teroriste, ar fi inexactă. Dimpotrivă, termenii utilizați de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii ar indica faptul că acesta nu a constatat nicidecum că reclamanta știa sau că ar fi trebuit să știe că fondurile pe care aceasta le punea la dispoziția altor organizații ar fi utilizate în scopuri teroriste. Reclamanta contestă că a cunoscut acest fapt.

110    În memoriul în replică, reclamanta adaugă că dovada bunei sale credințe rezultă și din faptul că a autorizat judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii să ia cunoștință de dosarul confidențial al AIVD.

111    În ceea ce privește aprecierile conținute în memorandumul AIVD, reclamanta precizează, în răspunsul la memoriul în intervenție al Regatului Țărilor de Jos, că preluarea repetată, în cele două hotărâri, a unor citate din acest memorandum de către judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu înseamnă nicidecum că acesta ar fi aprobat toate cele afirmate în memorandumul respectiv. Acest raționament se aplică în special în ceea ce privește pretinsul rol activ al reclamantei și al directorilor săi în colectarea de fonduri în beneficiul Hamas.

112    În ceea ce privește argumentul Regatului Țărilor de Jos potrivit căruia termenul „cunoștință” implică nu numai faptul de „a ști”, ci și cel de „a fi considerat cineva care știe”, reclamanta arată că acesta nu este susținut de legiuitor prin articolul 1 alineatul (3) litera (k) din Poziția comună 2001/931, deși i‑ar fi fost ușor să recurgă la o altă formulare dacă aceasta i‑ar fi fost intenția.

113    În orice caz, nici măcar nu ar reieși din hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii că reclamanta „ar fi trebuit să știe” că fondurile pe care le transfera erau utilizate în scopuri teroriste.

114    În această privință, reclamanta adaugă faptul că, în mod contrar celor afirmate de Regatul Țărilor de Jos, nu reiese nicidecum din hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii (în special de la punctul 3.4 din aceasta) că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii avea convingerea că reclamanta avea sau ar fi trebuit să aibă cunoștință despre utilizarea finală a acestor fonduri în scopuri teroriste.

115    Potrivit concluziei reclamantei, Consiliul a comis o eroare vădită de apreciere presupunând că reclamanta știa că anumite organizații cărora le‑au fost donate fonduri aveau legături cu Hamas și că aceste organizații utilizau la rândul lor fondurile respective pentru a comite atentate teroriste.

116    În orice caz, reclamanta subliniază că organizația Hamas nu a fost inclusă ca atare în lista în litigiu [prin Poziția comună 2003/651/PESC a Consiliului din 12 septembrie 2003 de actualizare a Poziției comune 2001/931 și de abrogare a Poziției comune 2003/482/PESC (JO L 229, p. 42)] decât la data de 12 septembrie 2003, respectiv ulterior hotărârii pronunțate în cadrul procedurii privind măsurile provizorii și chiar și măsurii comunitare inițiale de înghețare a fondurilor reclamantei. Înainte de această dată, numai aripa teroristă a organizației Hamas, identificată în actele relevante ale Consiliului drept fiind „Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem” [a se vedea printre altele Poziția comună 2003/482/PESC a Consiliului din 27 iunie 2003 de actualizare a Poziției comune 2001/931 și de abrogare a Poziției comune 2003/402/PESC (JO L 160, p. 100)], ar fi fost înscrisă în această listă. Reclamanta deduce de aici că, până la data de 12 septembrie 2003, un cetățean european mediu, prin urmare, inclusiv reclamanta însăși, era îndreptățit să considere că donațiile efectuate către aripa umanitară a Hamas nu ar fi utilizate în scopuri teroriste.

117    Consiliul, susținut de Regatul Țărilor de Jos și de Comisie, susține că, în conformitate cu dispozițiile relevante aplicabile, se dovedește, în speță, că reclamanta cunoștea că participarea sa la activitățile desfășurate de Hamas ar contribui la activitățile criminale ale acestui grup.

118    Regatul Țărilor de Jos adaugă faptul că, prin „cunoștință”, în sensul acestor dispoziții, trebuie să se înțeleagă nu numai faptul de „a ști”, ci și cel de „a trebui să se știe” sau faptul de „a fi considerat cineva care știe”.

–       Aprecierea Tribunalului

119    Astfel cum Consiliul arată în mod întemeiat, nici chiar Regulamentul nr. 2580/2001 nu prevede în mod explicit obligația acestei instituții de a dovedi că persoana interesată avea „intenția” de a comite un act de terorism, de a participa la acesta sau de a‑i facilita realizarea. Totuși, dovada acestui element intențional este impusă prin Poziția comună 2001/931, al cărei articol 1 alineatul (3) litera (k), invocat împotriva reclamantei în expunerea de motive, prevede că participarea la activitățile unui grup terorist trebuie să implice o „[cunoaștere a faptului] că această participare va contribui la activitățile criminale ale grupului”. Prin urmare, această dovadă este impusă și în temeiul articolului 1 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2580/2001, având în vedere cuprinsul acestei dispoziții.

120    Așadar, trebuie să se verifice dacă această dovadă a fost făcută în mod adecvat în speță.

121    În cazul de față, reiese din expunerea de motive a Sanctieregeling că acesta a fost adoptat, în așteptarea adoptării unei decizii comunitare împotriva reclamantei în temeiul Regulamentului nr. 2580/2001, pe baza indiciilor privind transferurile de fonduri efectuate de aceasta în beneficiul unor organizații care susțin terorismul în Orientul Mijlociu (a se vedea de asemenea Hotărârea Al‑Aqsa, punctul 17).

122    Reclamanta a formulat împotriva Regatului Țărilor de Jos o acțiune la judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii în scopul de a obține, în special, suspendarea executării măsurilor prevăzute în Sanctieregeling.

123    Prin hotărârea interlocutorie în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a constatat și s‑a pronunțat, printre altele, în sensul următor:

„1. Faptele

Pe baza înscrisurilor din dosar și a ședinței care a avut loc la 6 mai 2003, [judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii] se întemeiază pe elementele de fapt următoare.

[...]

1.9.      La 3 aprilie 2003, ministrul afacerilor externe a adoptat [Sanctieregeling] [...]

1.10. Expunerea de motive a [Sanctieregeling] menționează că există indicii care arată că unele fonduri sunt transferate de [reclamantă] unor organizații care susțin terorismul în Orientul Mijlociu.

1.11. Prin scrisoarea din 9 aprilie 2003, șeful [AIVD] a comunicat faptele următoare directorului general pentru probleme politice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe:

«[...] În scopul confirmării comunicărilor anterioare, dorim să vă aducem la cunoștință următoarele. În cadrul executării misiunii sale legale, AIVD a aflat din surse fiabile, însă vulnerabile, următoarele fapte.

Organizația Al‑Aqsa, cu sediul în Țările de Jos, înființată la 24 august [1993] și al cărei sediu social este situat în Heerlen, a colectat bani în Țările de Jos în beneficiul unor organizații care au legături cu Hamas în Orientul Mijlociu. Mai multe dintre aceste organizații pun la dispoziție bani pentru comiterea sau pentru facilitarea activităților teroriste.

AIVD a ajuns la concluzia că nu mai poate fi menținută o diferențiere între activitățile sociale și cele teroriste ale Hamas. Hamas, cu care au legătură organizațiile menționate ce colectează fonduri, trebuie considerat un ansamblu organizațional care facilitează atât activitățile umanitare, cât și pe cele teroriste, în sensul că aceste activități sunt complementare.

Fundația Al‑Aqsa întreține sau a întreținut contacte cu organizații care colectează fonduri în beneficiul Hamas. Fundația Al‑Aqsa întreține sau a întreținut legături cu Al‑Aqsa din Germania (interzisă la mijlocul anului 2002), cu Al‑Aqsa din Danemarca (bunuri înghețate la sfârșitul anului 2002), cu Al‑Aqsa din Belgia, precum și cu organizații care colectează fonduri în beneficiul Hamas din Regatul Unit, din Italia, din Elveția, din Suedia și din Franța.

Există o acțiune colectivă internațională de colectare de fonduri în beneficiul Hamas a organizațiilor care colectează fonduri, printre care se numără Al‑Aqsa Țările de Jos, sub denumirea Union of the Good (în arabă, Ittilaf Al‑Khair). Șeful Union of the Good, cu reședința în Qatar, a autorizat în trecut atentate sinucigașe pentru motive religioase. Până la interzicerea (Al‑Aqsa) în Germania, președintele Al‑Aqsa Germania era în egală măsură președintele Al‑Aqsa în Țările de Jos. După interzicerea organizației în Germania, un membru al conducerii Al‑Aqsa Belgia care era și membru al conducerii olandeze a devenit președinte al Al‑Aqsa în Țările de Jos [...]»

Această comunicare oficială, completată cu informații subiacente, constituie fundamentul [Sanctieregeling].

1.12. La cererea [reclamantei], la 17 aprilie 2003 a avut loc o discuție informativă între conducerea și consilierii [reclamantei] și reprezentanții Ministerului Afacerilor Externe. Cu ocazia acestei întrevederi, conducerea [reclamantei] a furnizat informații suplimentare privind activitățile acesteia. Totuși, aceste informații nu au determinat [Regatul Țărilor de Jos] să retragă sau să adapteze măsurile adoptate împotriva [reclamantei]. Cererile ulterioare formulate de [reclamantă] în această privință nu au fost luate în considerare de [Regatul Țărilor de Jos].

2.      Cererea, motivarea acesteia și apărarea

[Reclamanta] solicită, în esență:

[...]

În acest sens, [reclamanta] invocă elementele următoare.

Acuzațiile îndreptate împotriva [reclamantei] nu sunt susținute cu fapte dovedite. Comunicarea oficială a AIVD nu constituie un fundament suficient pentru aceste acuzații. În plus, [Regatul Țărilor de Jos] a afirmat anterior că nu era necesară adoptarea unor măsuri împotriva [reclamantei]. [Reclamanta] nu întreține nicio legătură cu Hamas sau cu organizații care au legătură cu Hamas. Fondurile pe care le colectează sunt destinate numai activităților sociale, care sunt controlate în mod intensiv de autoritățile competente. Înainte de a adopta [Sanctieregeling], [Regatul Țărilor de Jos] nu a oferit [reclamantei] posibilitatea de a‑și face cunoscut punctul de vedere. [Reclamanta] a acționat cu toată deschiderea față de [Regatul Țărilor de Jos] și a permis acestuia să îi controleze toate activitățile. [Regatul Țărilor de Jos], în mod greșit, nu a dat curs ofertei [reclamantei]. [Regatul Țărilor de Jos] acționează, așadar, în mod nelegal față de [reclamantă]. Modul de a acționa al [Regatului Țărilor de Jos] aduce atingere în mod ireparabil intereselor [reclamantei]. Astfel, [reclamanta] nu își mai poate respecta obligațiile de plată (chirie, gaz, apă, electricitate, salarii) și a trebuit să pună capăt unor proiecte aflate în curs.

Chiar dacă ar trebui să se considere că modul de a acționa al [Regatului Țărilor de Jos] ar fi legal, acesta este totuși nelegal din cauza faptului că [Regatul Țărilor de Jos] nu a adoptat măsuri pentru a pune capăt situației inumane în care [reclamanta] se află în prezent.

Prin efectuarea unei anumite publicități în media acuzațiilor aduse [reclamantei], [Regatul Țărilor de Jos] a prejudiciat reputația și onoarea acesteia. [Reclamanta] a suferit, așadar, un prejudiciu pe care [Regatul Țărilor de Jos] este obligat să îl repare.

[...]

3.      Aprecierea litigiului

3.1.      Având în vedere înscrisurile depuse la dosar și dezbaterile din cadrul ședinței, trebuie arătat că [reclamanta] urmărește în special să interzică [Regatului Țărilor de Jos] continuarea punerii în aplicare a [Sanctieregeling]. Trebuie să se aprecieze dacă [Regatul Țărilor de Jos] a acționat în mod nelegal față de [reclamantă] prin adoptarea și prin aplicarea [Sanctieregeling].

[...]

3.4.      Potrivit unei jurisprudențe constante a Hoge Raad [der Nederlanden (Curtea Supremă, Țările de Jos)], instanța poate considera că sunt nelegale adoptarea și punerea în aplicare a unor dispoziții care instituie o obligativitate generală (legi în sens material) pentru motive de arbitrarietate, în sensul că organul respectiv nu a putut în mod rezonabil să adopte dispoziția în discuție având în vedere interesele pe care le avea acest organ sau pe care ar fi trebuit să le aibă în momentul adoptării deciziei de aplicare. Potrivit opiniei exprimate de Hoge Raad, instanța, în cadrul acestui control, trebuie să facă dovada unei necesare rezerve.

3.5.      Interesul [Regatului Țărilor de Jos], în cadrul [Sanctieregeling], constă în combaterea activităților teroriste în general și în suprimarea aportului financiar pentru aceste activități în special. [Reclamanta] are, dimpotrivă, interesul să își poată continua activitățile fără constrângeri.

3.6.      [Sanctieregeling] se întemeiază pe comunicarea oficială a AIVD citată anterior. Conținutul acestei comunicări vizează în principal faptul că de fondurile colectate în Țările de Jos de [reclamantă] beneficiază organizații care au legături cu mișcarea islamistă (palestiniană) a Hamas și că mai multe dintre aceste organizații (legate de Hamas) pun la dispoziție fonduri în scopul de a comite sau de a facilita activitățile teroriste ale Hamas.

3.7.      [Reclamanta] a susținut cu hotărâre că nu punea bani la dispoziția Hamas sau a altor organizații legate de această mișcare. Fondurile pe care le colectează (în 2002, 1 300 000 de euro) sunt, potrivit [reclamantei], transferate unor instituții cu sediul în Israel, în teritoriile ocupate de Israel și în alte țări (în special în Canada și în Australia), și care au numai scopuri sociale și nu organizează decât activități sociale. În continuare, utilizarea fondurilor colectate se face cu respectarea legilor aplicabile în aceste țări/teritorii ocupate și sub controlul autorităților acestor țări/teritorii.

3.8.      Comunicarea oficială a AIVD nu conține decât declarații generale. Aceste declarații nu sunt susținute cu niciun fel de date privind faptele. În consecință, nici judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, nici [reclamanta] nu sunt în măsură să aprecieze dacă acele concluzii formulate în comunicarea respectivă erau susținute de datele din anchetă. Cu alte cuvinte, veridicitatea acestei comunicări oficiale nu poate fi determinată. Această situație este cu atât mai problematică, cu cât [reclamanta] a contestat conținutul acestei comunicări într‑un mod motivat, în măsura în care a fost posibil.

3.9.      Deși comunicării oficiale i se poate recunoaște o anumită logică, [judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii] apreciază că, atunci când un subiect de drept constată că funcționarea sa este împiedicată în practică într‑o măsură importantă pe baza unei comunicări oficiale, [Regatul Țărilor de Jos] nu se poate limita să se refere la această comunicare din moment ce aceasta nu este argumentată, iar [reclamanta] i‑a contestat conținutul în mod motivat. Argumentarea [Regatului Țărilor de Jos], și anume, afirmația că simpla trimitere la comunicarea oficială este suficientă în cadrul controlului reglementării de către judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii și având în vedere caracterul confidențial al surselor pe care se întemeiază această comunicare, este de asemenea respinsă.

3.10. Cu titlu subsidiar, [Regatul Țărilor de Jos] a propus să acorde numai [judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii] posibilitatea de a consulta datele în discuție. [Reclamanta] nu a contestat afirmația [Regatului Țărilor de Jos] potrivit căreia acesta are interesul să păstreze confidențialitatea datelor deținute de AIVD pe care se întemeiază comunicarea oficială. [Reclamanta] și‑a manifestat acordul privind luarea la cunoștință a datelor confidențiale în discuție numai de către judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii.

3.11. Consultarea cu titlu confidențial de către [judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii] a înscrisurilor pertinente pare a fi contrară unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului judiciar, și anume principiului contradictorialității. Astfel, motivarea ordonanței (definitive) nu se va referi la datele a căror consultare confidențială a fost obținută de [judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii], astfel încât această motivare nu va putea fi controlată în mod direct. Totuși, pentru considerente de ordine publică, este acceptabil să se facă o excepție de la principiul menționat anterior. Această situație se regăsește în speță. Astfel, este de asemenea important că părțile au acceptat să se facă excepție de la acest principiu și că prezenta procedură prezintă similarități cu dreptul administrativ, în cadrul căruia luarea la cunoștință în mod confidențial de către instanță nu este neobișnuită (a se vedea articolul 8.29 din Codul de drept administrativ).

3.12. În consecință, [Regatul Țărilor de Jos] va fi obligat să permită judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, asistat de grefierul acestuia, să ia cunoștință, în mod confidențial, de dosarul subiacent comunicării oficiale a AIVD. Judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii apreciază că această consultare confidențială ar trebui să aibă loc în scurt timp [...]

4. Decizia

Judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii [d]ispune ca [Regatul Țărilor de Jos] să îl informeze, în termen de o săptămână [din ziua următoare prezentei ordonanțe], cu privire la modul în care acesta, însoțit de grefierul său, poate lua cunoștință în mod confidențial de elementele din dosarul pe care se întemeiază comunicarea oficială a AIVD.

[...]”

124    Guvernul olandez a respectat această hotărâre interlocutorie și, la 21 mai 2003, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a luat cunoștință de dosarul AIVD în localurile acestuia.

125    Prin hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a constatat și s‑a pronunțat, printre altele, în sensul că:

„[...]

2.      Faptele, cererea, motivarea și apărarea

În ceea ce privește aceste elemente, se face trimitere la [hotărârea interlocutorie în cadrul procedurii privind măsurile provizorii].

3.      Aprecierea litigiului

3.1.      Având în vedere considerațiile formulate în [hotărârea interlocutorie în cadrul procedurii privind măsurile provizorii], se va răspunde în primul rând la întrebarea dacă [Regatul Țărilor de Jos] a acționat în mod nelegal față de [reclamantă] prin adoptarea și prin aplicarea [Sanctieregeling] și dacă, prin urmare, trebuie să se dispună ca acesta să înceteze aplicarea [Sanctieregeling].

3.2.      Pe baza cercetărilor judecătorești efectuate, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii ajunge la concluzia potrivit căreia constatările făcute de AIVD sunt suficient de întemeiate pentru a motiva concluzia (formulată de AIVD) în sensul că de fondurile colectate de [reclamantă] în Țările de Jos au beneficiat organizații care au legătură cu mișcarea islamistă (palestiniană) a Hamas și pot justifica de asemenea concluzia că mai multe dintre aceste organizații (legate de Hamas) pun la dispoziție fonduri în scopul comiterii sau al facilitării activităților teroriste ale Hamas.

3.3.      Niciun fapt care să permită să se concluzioneze că AIVD ar fi executat în mod greșit misiunea care i‑a fost încredințată prin Legea privind serviciile de informații și de siguranță nu a fost adus la cunoștința judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii.

3.4.      [Reclamanta] a susținut de asemenea că, și în cazul în care s‑ar considera că [Regatul Țărilor de Jos] nu a acționat în mod nelegal față de aceasta prin adoptarea și prin punerea în aplicare a [Sanctieregeling], caracterul nelegal al actelor [Regatului Țărilor de Jos] constă în orice caz în faptul că acesta a pus în aplicare [Sanctieregeling] fără a prevedea o adaptare care să pună capăt situației în care [reclamanta] se află în prezent. Această argumentare trebuie respinsă. S‑a dovedit că [reclamanta] a suferit și suferă încă un prejudiciu în urma comportamentului [Regatului Țărilor de Jos]. Totuși, numai comportamentele [reclamantei] însăși au dat naștere acestui prejudiciu și, eventual, vor continua să cauzeze prejudicii ulterioare. Prejudiciul deja suferit și cel viitor sunt imputabile integral [reclamantei].

3.5.      [Reclamanta] a indicat de asemenea că [Regatul Țărilor de Jos] (în persoana ministrului de interne) a afirmat anterior, și anume în octombrie 2002, în răspuns la întrebările adresate de membrii Camerei a doua, că aprecia drept inutilă adoptarea unor măsuri împotriva [reclamantei]. Totuși, [Regatul Țărilor de Jos] a arătat într‑un mod suficient de plauzibil – ceea ce reiese și din răspunsurile la întrebările menționate anterior, adresate de Camera a doua – că investigația efectuată de AIVD se afla în acest moment într‑un stadiu în care adoptarea unor măsuri față de [reclamantă] nu se justifica, însă că, în urma unei intensificări a anchetei, adoptarea unor astfel de măsuri nu a mai fost exclusă.

3.6.      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă negativ la întrebarea formulată la punctul 3.1. În consecință, trebuie respinse cererile [reclamantei] prin care se solicită să se interzică [Regatului Țărilor de Jos] să îi înghețe toate bunurile care îi aparțin, să îi interzică să împiedice toate operațiunile financiare efectuate de aceasta și în beneficiul său, precum și să interzică terților să îi pună la dispoziție mijloace, direct sau indirect.

[...]

Decizia

Judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii respinge cererile.

[...]”

126    Având în vedere hotărârea interlocutorie în cadrul procedurii privind măsurile provizorii și hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, nu este necesar să se decidă asupra problemei dacă, astfel cum susține Regatul Țărilor de Jos, controlul jurisdicțional al aprecierii Consiliului referitoare la elementul de „cunoștință” impus de articolul 1 alineatul (3) litera (k) din Poziția comună 2001/931 ar trebui să se limiteze la cel al erorii vădite.

127    Astfel, Consiliul, fără a comite cea mai mică eroare de apreciere, a putut considera, având în vedere hotărârile în cauză, că reclamanta avea cunoștință, în sensul dispoziției respective, de faptul că activitatea sa de colectare și de punere la dispoziție a fondurilor ar contribui la activitățile criminale ale unui grup terorist, în speță Hamas sau, mai precis, în acea perioadă, aripa armată a acestuia, Hamas‑Izz al‑Din al‑Qassem.

128    Contrar celor susținute de reclamantă, în baza unei interpretări excesiv de formaliste și de literale a acestor două hotărâri, constatările privind faptele și aprecierile efectuate de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, începând cu memorandumul AIVD și cu elementele din dosar care îl susțin, arată că acesta era în mod vădit convins de faptul că reclamanta a avut cunoștință de utilizarea finală a fondurilor sale în scopuri teroriste. Cele câteva exemple de astfel de constatări și aprecieri, invocate de Regatul Țărilor de Jos cu referire la punctul 1.11 din hotărârea interlocutorie în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, arată acest fapt implicit, însă cert.

129    În definitiv, dezbaterile din fața judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii nu au privit atât acest element de cunoaștere sau de intenționalitate, cât, în mod fundamental, pretinsele legături dintre reclamantă și Hamas. Astfel cum judecătorul respectiv a arătat, reclamanta susținea „cu hotărâre”, în acest stadiu al procedurii, că „nu pune[a] bani la dispoziția Hamas sau a altor organizații care au legătură cu această mișcare” și chiar că „nu întreține[a] nicio legătură cu Hamas sau cu organizații care au legături cu Hamas”. Aceste afirmații au fost respinse în mod clar de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, după ce acesta a putut lua cunoștință de dosarul care susținea memorandumul AIVD. În aceste condiții, nu era necesar ca acest judecător să precizeze în mod expres, la punctul 3.2 din hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, în ce măsură reclamanta avea „cunoștință” de situație.

130    În orice caz, prin faptul de a se pronunța în sensul că prejudiciul deja suferit de reclamantă din cauza Sanctieregeling și prejudiciul viitor îi erau „imputabile în integralitate”, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a concluzionat în mod necesar în sensul că a existat acest element de „cunoștință” indispensabil pentru stabilirea răspunderii reclamantei în cadrul evaluării comparative a intereselor pe care trebuia să o realizeze (a se vedea în special punctul 3.5 din hotărârea interlocutorie în cadrul procedurii privind măsurile provizorii).

131    Pe de altă parte, argumentarea dezvoltată de reclamantă, în observațiile sale privind memoriul în intervenție al Regatului Țărilor de Jos, în baza unei pretinse diferențieri care ar fi trebuit să fie făcută, cel puțin pentru perioada anterioară datei de 12 septembrie 2003, între aripile umanitară și teroristă ale Hamas este lipsită de orice pertinență având în vedere concluzia judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii potrivit căreia, pe de o parte, de fondurile colectate de reclamantă în Țările de Jos au beneficiat organizații care au legătură cu Hamas și, pe de altă parte, mai multe dintre aceste organizații puneau la dispoziție fonduri pentru a comite sau pentru a facilita activitățile teroriste ale Hamas.

132    De altfel, această argumentare, potrivit căreia reclamanta ar fi fost îndreptățită să considere, în perioada respectivă, că donațiile făcute aripii umanitare a Hamas nu ar fi utilizate în scopuri teroriste, este incompatibilă cu argumentația susținută de aceasta în fața judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, în cadrul căreia reclamanta nega orice legătură cu Hamas sau cu organizații care au legătură cu Hamas.

133    Având în vedere cele de mai sus, al treilea aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al patrulea aspect al primului motiv

–       Argumentele părților

134    Reclamanta susține că Poziția comună 2001/931 și Regulamentul nr. 2580/2001 au drept obiect și ca scop combaterea finanțării actuale și viitoare a terorismului, iar nu combaterea finanțării anterioare a acestuia. Astfel, în opinia acesteia, dacă nu poate fi dovedită existența unui risc actual sau viitor ca o entitate să finanțeze terorismul, aceste acte nu îi sunt aplicabile.

135    Or, nici expunerea de motive, nici hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii nu ar arăta că există cea mai mică amenințare actuală sau viitoare din partea reclamantei, care să permită să se concluzioneze în sensul că se mai poate considera, în 2007, că aceasta facilitează activități teroriste. De altfel, ulterior termenului care s‑a încheiat la 3 iunie 2003, dispozițiile hotărârii pronunțate în cadrul procedurii privind măsurile provizorii nu ar mai putea fi utilizate pentru a întemeia o astfel de concluzie.

136    În special, nu ar reieși deloc din expunerea de motive că organizațiile cărora reclamanta le‑a transferat fonduri înainte de 3 iunie 2003, presupunând într‑adevăr că acestea au facilitat activități teroriste în acea perioadă, procedează la fel și în prezent. S‑ar putea ca aceste organizații nici măcar să nu mai existe. Consiliul însuși nu ar fi în măsură să verifice aceste elemente, din moment ce identitatea organizațiilor respective nu a fost arătată și nu a avut acces la dosarul AIVD pe care este întemeiată hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii.

137    În plus, nimic nu ar lăsa să se creadă că, în cazul în care măsura înghețării fondurilor ar fi ridicată, reclamanta ar susține din nou aceleași organizații. În această privință, reclamanta declară în mod expres că, în cazul în care Consiliul îi furnizează o listă cu organizații despre care se consideră că finanțează terorismul, se va abține să le procure cel mai mic ajutor financiar.

138    În memoriul în replică, reclamanta mai afirmă că, în mod contrar celor susținute în apărare de Consiliu, Tribunalul este pe deplin în măsură să controleze, în speță, temeinicia deciziei atacate din perspectiva prezentului motiv. Referindu‑se la criteriile de apreciere invocate în această privință de Consiliu, aceasta subliniază că nu a avut și că nu are nici în prezent vreun antecedent în domeniul violenței teroriste, că nu poate fi invocată de către Consiliu nicio ipoteză serioasă cu privire la intențiile sale viitoare numai pe baza documentelor de care acesta dispune și că atât Sanctieregeling, abrogată din 2003, cât și hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii și‑au pierdut mult din pertinență.

139    În observațiile sale privind memoriul în intervenție al Regatului Țărilor de Jos, reclamanta mai susține că aprecierea Consiliului a fost în mod vădit greșită. Aceasta subliniază că nici Consiliul nu cunoaște identitatea organizațiilor pe care reclamanta le susținea și că, cu atât mai mult, Consiliul nu cunoaște, printre aceste organizații, pe cele care au susținut în continuare terorismul. Consiliul nu ar ști nici măcar dacă aceste organizații mai există. Având în vedere această împrejurare, Consiliului i‑ar fi imposibil să afirme, întemeindu‑se pe înscrisurile cunoscute de acesta, că se mai poate considera că reclamanta facilitează acte teroriste. Prin urmare, acesta și‑ar fi exercitat marja de apreciere în mod greșit.

140    Consiliul, susținut de Regatul Țărilor de Jos și de Comisie, contestă argumentarea reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

141    Argumentarea dezvoltată de reclamantă în cadrul celui de al patrulea aspect al primului motiv corespunde, în esență, celei dezvoltate de reclamanta din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea PMOI I în cadrul celui de al treilea motiv al acțiunii acesteia.

142    Pronunțându‑se cu privire la cel de al treilea motiv, Tribunalul a considerat în special, în Hotărârea PMOI I, că: a) nimic din dispozițiile în cauză ale Regulamentului nr. 2580/2001 și ale Poziției comune 2001/931 nu interzice impunerea de măsuri restrictive împotriva unor persoane sau a unor entități care au săvârșit în trecut acte de terorism, în pofida lipsei de elemente care să dovedească faptul că acestea săvârșesc în prezent astfel de acte sau participă la astfel de acte, dacă împrejurările justifică acest fapt (punctul 107); b) realizarea obiectivului urmărit prin aceste acte, și anume, lupta împotriva amenințărilor la adresa păcii și a securității internaționale pe care le reprezintă actele de terorism, care prezintă o importanță fundamentală pentru comunitatea internațională, ar risca să fie compromisă dacă măsurile de înghețare a fondurilor prevăzute prin aceste acte nu ar putea să se aplice decât unor persoane, grupuri și entități care comit în prezent acte de terorism sau care au făcut acest lucru într‑un trecut foarte apropiat (punctul 109); c) întrucât urmăresc în esență să prevină comiterea unor astfel de acte sau repetarea lor, aceste măsuri sunt întemeiate mai mult pe evaluarea unei amenințări actuale sau viitoare decât pe aprecierea unui comportament trecut (punctul 110) și d) larga putere de apreciere de care dispune Consiliul, în ceea ce privește elementele care trebuie luate în considerare în vederea adoptării sau a menținerii unei măsuri de înghețare a fondurilor, cuprinde și evaluarea amenințării pe care o organizație care a comis în trecut acte de terorism continuă să o reprezinte, în pofida suspendării activităților teroriste pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă ori a încetării aparente a acestora (punctul 112).

143    În Hotărârea Sison II (punctul 66), Tribunalul a adăugat că, în aceste condiții și având în vedere jurisprudența referitoare la obligația de motivare a deciziilor subsecvente de înghețare a fondurilor (a se vedea în această privință Hotărârea PMOI I, punctul 82), nu se poate impune Consiliului să indice într‑un mod mai specific modul în care înghețarea fondurilor persoanei interesate contribuie la combaterea terorismului sau să furnizeze probe care să urmărească demonstrarea faptului că persoana interesată și‑ar putea utiliza fondurile pentru a săvârși sau pentru a facilita în viitor săvârșirea unor acte de terorism.

144    În speță, reiese din această jurisprudență că împrejurarea că Consiliul s‑a referit în mod exclusiv la evenimente anterioare datei de 3 iunie 2003, astfel cum au fost constatate de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, nu este suficientă, în sine, pentru a arăta o încălcare a articolului 1 alineatele (1), (2) și (4) din Poziția comună 2001/931 și a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 (a se vedea în acest sens Hotărârea PMOI I, punctul 113).

145    Același raționament se aplică și în cazul „declarației exprese” a reclamantei potrivit căreia, în cazul în care măsura de înghețare a bunurilor sale ar fi ridicată, aceasta se va abține să procure cel mai ajutor financiar organizațiilor pe care Consiliul i le‑ar indica drept organizații care finanțează terorismul.

146    În ceea ce privește aspectul dacă, în lumina tuturor celorlalte împrejurări pertinente (în special, timpul care a trecut de la decizia inițială de înghețare a fondurilor, modul în care au evoluat între timp organizațiile cărora reclamanta le‑a transferat fonduri, antecedentele acesteia în materie de terorism, intențiile sale viitoare, abrogarea Sanctieregeling și pertinența actuală a hotărârii pronunțate în cadrul procedurii privind măsurile provizorii), Consiliul a depășit limitele puterii sale de apreciere, acesta intră mai degrabă în cadrul controlului jurisdicțional al respectării obligațiilor care revin Consiliului în temeiul articolului 1 alineatul (6) din Poziția comună 2001/931. Întrucât încălcarea acestor obligații este invocată în mod specific în cadrul celui de al treilea motiv, aprecierea acesteia va trebui efectuată, dacă este cazul, în momentul examinării acestui motiv (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea PMOI I, punctul 114).

147    Cu această rezervă, al patrulea aspect al primului motiv trebuie astfel să fie respins ca nefondat și, împreună cu acesta, și sub rezerva formulată la punctul 106 de mai sus, primul motiv în întregime.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 1 alineatul (6) din Poziția comună 2001/931, a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și a unei norme fundamentale de procedură

 Argumentele părților

148    În opinia reclamantei, care se referă la articolul 1 alineatul (6) din Poziția comună 2001/931, la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și la principiile enunțate de Tribunal în Hotărârea OMPI, Consiliul nu a reexaminat oportunitatea de a menține includerea acesteia în lista în litigiu. Astfel, Consiliul ar fi încălcat o normă fundamentală de procedură.

149    În această privință, reclamanta subliniază că expunerea de motive nu indică nicidecum că Consiliul a recurs efectiv la o astfel de reexaminare a persistenței motivelor care au justificat decizia inițială de înghețare a fondurilor și cu atât mai puțin modul în care a procedat. Totul ar lăsa mai degrabă să se creadă că decizia atacată a fost întemeiată de Consiliu numai pe hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii și pe Sanctieregeling. Or, aceste acte nu ar constitui un temei juridic concludent și independent care să justifice o decizie subsecventă de menținere a înghețării fondurilor. În opinia reclamantei, invocarea acelorași două decizii naționale cu ocazia fiecărei decizii subsecvente de înghețare a fondurilor sale nu constituie o reexaminare serioasă și actuală a situației sale, în sensul impus de Tribunal în Hotărârea OMPI.

150    Reclamanta arată de asemenea că nu mai dispune de niciun mijloc de a solicita unei instanțe olandeze să controleze exactitatea sau inexactitatea în fapt a acuzațiilor aduse de AIVD în 2003 și cu atât mai puțin a statutului actual al organizațiilor cărora aceasta le‑a transmis fonduri.

151    În cadrul ședinței, reclamanta, referindu‑se printre altele la punctul 116 din Hotărârea Sison II, a afirmat din nou că Sanctieregeling și hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii nu au condus până în prezent în Țările de Jos la inițierea niciunei cercetări sau urmăriri penale, Sanctieregeling fiind abrogată la scurt timp după adoptarea primei măsuri comunitare de înghețare a fondurilor sale. Reclamanta deduce de aici, pe de o parte, că decizia națională în baza căreia Consiliul a decis inițial să îi înghețe fondurile nu a produs niciun efect și, pe de altă parte, că, prin menținerea acestei măsuri pentru o durată nedeterminată, Consiliul nu ia în considerare în mod adecvat această împrejurare.

152    Consiliul respinge susținerile reclamantei și afirmă că a recurs la o reexaminare pe fond detaliată înainte de a decide să o mențină pe lista în litigiu, pentru a se asigura că această menținere rămânea justificată.

153    Amintind că necesitatea menținerii măsurilor restrictive adoptate împotriva unei organizații teroriste constituie un aspect de natură politică, asupra căruia numai legiuitorul se poate pronunța, Consiliul apreciază că, pe fond, a ținut seama de toate considerațiile pertinente.

154    Consiliul ar fi urmărit cu atenție, inclusiv pe plan procedural, respectarea obligațiilor enunțate în Hotărârile OMPI și Sison I (punctele 141 și 184) privind dreptul la apărare și dreptul de a fi ascultat. Prin urmare, ar fi efectuat această reexaminare având o perfectă cunoaștere a observațiilor reclamantei.

155    În această privință, Consiliul subliniază, făcând trimitere la considerentul (5) al deciziei atacate și la scrisoarea sa din 29 iunie 2007 prin care decizia atacată a fost notificată reclamantei, că a examinat cu atenție observațiile prezentate de aceasta la 25 mai 2007 înainte de a decide menținerea sa pe lista în litigiu.

156    În aceste condiții, Consiliul apreciază că, deși îi revine obligația, conform Hotărârilor OMPI și Sison I, de a da persoanelor interesate posibilitatea să formuleze observații și de a le lua în considerare, nu este obligat, în schimb, să răspundă la rândul său acestor observații. Faptul că expunerea de motive nu a fost modificată față de cea comunicată la 23 aprilie 2007 ar arăta pur și simplu că niciunul dintre argumentele prezentate de reclamantă în observațiile sale nu a convins Consiliul și că nu exista niciun element nou de adăugat.

157    În observațiile lor în răspuns la întrebările scrise ale Tribunalului, Consiliul, Regatul Țărilor de Jos și Comisia au susținut, pe de altă parte, că, în conformitate cu principiile enunțate de Tribunal în Hotărârea Sison II, Consiliul era îndreptățit să ia în considerare faptul că reclamanta nu a contestat decizia autorității naționale competente de a o supune unor măsuri restrictive, pe care acesta își întemeiase propria decizie.

158    În cadrul ședinței, Regatul Țărilor de Jos a subliniat că abrogarea Sanctieregeling, după adoptarea măsurii comunitare inițiale de înghețare a fondurilor reclamantei, nu implica o nouă luare de poziție de către autoritățile naționale în raport cu aceasta din urmă, ci era justificată de o preocupare a guvernului olandez de a evita o suprapunere a unei măsuri naționale cu o măsură comunitară de înghețare a fondurilor reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

159    Astfel cum s‑a indicat la punctele 106 și 146 de mai sus, în cadrul prezentului motiv trebuie să se examineze de asemenea, pe de o parte, aspectul dacă hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii mai putea servi în mod valabil drept temei pentru decizia atacată, la data adoptării sale, având în vedere toate împrejurările pertinente din speță, în special urmările care au fost rezervate pentru Sanctieregeling în dreptul național, și, pe de altă parte, aspectul dacă, prin faptul de a se întemeia exclusiv pe această hotărâre, Consiliul a depășit limitele puterii sale de apreciere. De asemenea, acesta este contextul în care trebuie să se examineze dacă reclamanta dispunea și încă mai dispune de căi de atac în dreptul național împotriva hotărârii pronunțate în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, precum și aspectul privind consecințele care ar trebui deduse din faptul că aceasta s‑ar fi abținut de la a exercita aceste căi de atac.

160    Înainte de a examina aceste aspecte, trebuie amintite principiile care stau la baza jurisprudenței Tribunalului referitoare la contenciosul în materie de măsuri de înghețare a fondurilor adoptate în vederea combaterii terorismului, în special Hotărârile OMPI, PMOI I și PMOI II și Sison I și Sison II (a se vedea în această privință punctele 78-83 de mai sus).

161    Aceste principii consacră, pe de o parte, larga putere de apreciere care trebuie recunoscută Consiliului în ceea ce privește elementele care trebuie luate în considerare în vederea adoptării sau a menținerii unei măsuri de înghețare a fondurilor în temeiul Regulamentului nr. 2580/2001. Această putere de apreciere privește, în special, considerațiile de oportunitate pe care se bazează astfel de decizii (a se vedea punctele 82 și 83 de mai sus și jurisprudența citată) și cuprinde și evaluarea amenințării pe care o organizație care a comis în trecut acte de terorism continuă să o reprezinte, în pofida suspendării activităților teroriste pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă ori a încetării aparente a acestora (a se vedea punctul 142 de mai sus și jurisprudența citată).

162    Pe de altă parte, aceste principii consacră preponderența care trebuie acordată, în exercitarea acestei puteri de apreciere, elementelor din procedura națională în cadrul căreia a fost adoptată decizia autorității competente prevăzute la articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 pe care se întemeiază decizia comunitară de înghețare a fondurilor.

163    Tribunalul a arătat astfel în mai multe rânduri că, în cazul aplicării articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 și a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, dispoziții care instituie o formă de cooperare specifică între Consiliu și statele membre, în cadrul luptei comune împotriva terorismului, principiul cooperării loiale determina, pentru Consiliu, obligația de a urma pe cât posibil aprecierea autorității naționale competente, cel puțin dacă este vorba despre o autoritate judiciară, în special în ceea ce privește existența de „probe sau indicii serioase și credibile” pe care se bazează decizia acesteia (a se vedea punctul 80 de mai sus și jurisprudența citată).

164    Totuși, Tribunalul a subliniat de asemenea că, atunci când are în vedere adoptarea sau menținerea, după reexaminare, a unei măsuri de înghețare a fondurilor, întemeiată pe Regulamentul nr. 2580/2001, pe baza unei decizii naționale de „inițiere a unor cercetări sau a urmăririi penale” în privința unui act de terorism, Consiliul nu poate face abstracție de dezvoltările ulterioare ale acestor cercetări sau ale acestei urmăriri penale (a se vedea Hotărârea Sison II, punctul 116 și jurisprudența citată).

165    Astfel, reiese din Hotărârea PMOI I (punctul 146) că, din moment ce decizia autorității naționale competente pe care este întemeiată decizia comunitară de înghețare a fondurilor poate în orice moment să facă obiectul unei acțiuni în justiție potrivit legislației interne, îndreptată fie direct împotriva acesteia, fie indirect împotriva oricărei decizii subsecvente ale aceleiași autorități naționale prin care se refuză revocarea sau abrogarea acesteia, Consiliul poate să considere în mod rezonabil că este preponderentă, pentru propria sa apreciere, împrejurarea că această decizie națională rămâne în vigoare. Prin urmare, Tribunalul a apreciat în aceeași hotărâre (punctul 147) că, în ceea ce privește evaluarea comparativă a elementelor incriminatoare și a celor dezincriminatoare, Consiliul acționează în mod rezonabil și prudent atunci când, într‑o situație în care decizia autorității administrative naționale competente pe care se întemeiază decizia comunitară de înghețare a fondurilor poate face sau face într‑adevăr obiectul unei acțiuni în justiție potrivit legislației interne, această instituție refuză în principiu să adopte o poziție cu privire la temeinicia argumentelor de fond invocate de persoana în cauză în susținerea unei astfel de acțiuni, înainte de a cunoaște soluția acesteia. Astfel, în caz contrar, aprecierea efectuată de Consiliu, în calitate de instituție politică sau administrativă, ar risca să intre în conflict, în ceea ce privește anumite aspecte de fapt sau de drept, cu aprecierea efectuată de instanța națională competentă.

166    De asemenea, în Hotărârea din 2 septembrie 2009, El Morabit/Consiliul (T‑37/07 și T‑323/07, nepublicată în Repertoriu, punctele 51 și 52), Tribunalul a considerat că acțiunea Consiliului se conformează articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 și Regulamentului nr. 2580/2001 atunci când acesta își întemeiază decizia de înghețare a fondurilor pe o condamnare penală pronunțată de o instanță națională de prim grad de jurisdicție, fără a aștepta soluționarea apelului declarat de persoana interesată împotriva condamnării respective.

167    În Hotărârea El Morabit/Consiliul, citată anterior (punctul 53), Tribunalul a adăugat totuși, conform jurisprudenței citate anterior, că, deși simpla introducere a unui apel împotriva unei condamnări pronunțate de instanța de prim grad de jurisdicție nu afectează dreptul Consiliului, în temeiul Regulamentului nr. 2580/2001 și al articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, de a înscrie în lista în litigiu o persoană sau o entitate condamnată, Consiliul este obligat să verifice, ulterior finalizării procedurii în apel, dacă există motive care să justifice menținerea înghețării fondurilor persoanei interesate. În speță, Tribunalul a arătat (punctul 54) că achitarea în apel a persoanei interesate a fost luată în considerare de Consiliu, radiind‑o de pe lista în litigiu. În opinia Tribunalului, Consiliul a adoptat astfel o interpretare rațională a puterilor sale, conformându‑se evoluției ordinii judiciare olandeze.

168    În Hotărârea Sison II (punctul 116), Tribunalul a avut în vedere în mod similar posibilitatea ca o activitate de cercetare întreprinsă de poliție sau de serviciile de siguranță să fie închisă fără a determina nicio consecință pe plan judiciar, întrucât nu a permis strângerea unor probe suficiente, sau ca o cercetare judecătorească să facă obiectul unei nepronunțări asupra fondului pentru aceleași motive ori ca o decizie de urmărire penală să determine încetarea acesteia sau o achitare pe plan penal. Tribunalul a subliniat că ar fi inadmisibil ca astfel de elemente, care fac parte din ansamblul de date pertinente de care trebuie să se țină seama pentru aprecierea situației (a se vedea punctul 83 de mai sus), să nu fie luate în considerare de Consiliu. A decide în mod diferit ar conduce la conferirea, în favoarea Consiliului și a statelor membre, a puterii exorbitante de a îngheța pentru o perioadă nedeterminată fondurile unei persoane, în afara oricărui control jurisdicțional și indiferent de modul de finalizare a procedurilor judiciare care au fost eventual derulate.

169    Aceleași considerații trebuie să își găsească aplicarea atunci când o măsură administrativă națională de înghețare a fondurilor sau de interzicere a unei organizații ca fiind teroristă este retrasă de emitentul acesteia sau este anulată printr‑o decizie judecătorească, astfel cum s‑a procedat în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea PMOI I.

170    Or, în speță, nu se contestă că Sanctieregeling a fost abrogat la 3 august 2003, și anume, aproape imediat după intrarea în vigoare, la 28 iunie 2003, a măsurii comunitare inițiale de înghețare a fondurilor reclamantei.

171    Este adevărat, în această privință, că decizia atacată pretinde că nu se întemeiază pe Sanctieregeling, ci numai pe hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii (a se vedea punctul 86 de mai sus). Totuși, pentru motivele menționate la punctul 87 de mai sus, nu este posibil ca în speță să fie luată în considerare hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii în mod izolat, fără a crea simultan o legătură cu Sanctieregeling.

172    Prin urmare, trebuie să se admită că, din momentul în care Sanctieregeling a fost abrogat în ordinea juridică olandeză, hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, care, astfel cum tocmai a fost amintit, formează împreună cu acesta un ansamblu nedisociabil, nu mai poate servi în mod valabil drept fundament pentru o măsură comunitară de înghețare a fondurilor reclamantei.

173    Astfel, prin această hotărâre, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a refuzat pur și simplu să suspende în mod provizoriu efectele produse de Sanctieregeling. Or, acesta a încetat în mod definitiv să producă vreun efect juridic întrucât a fost abrogat. Pe cale de consecință, hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii produce în mod obligatoriu efecte juridice similare, cu atât mai mult cu cât aceasta nu cuprindea decât o apreciere provizorie, fără a produce efecte asupra deciziei pronunțate pe fond la finalul procesului.

174    În această privință, Tribunalul consideră de asemenea că hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii nu poate produce, numai în scopul aplicării Regulamentului nr. 2580/2001, efecte juridice diferite de cele ale Sanctieregeling, efecte care, în speță, ar continua să existe în pofida abrogării acestuia în dreptul olandez. De altfel, nu ar fi compatibil cu economia generală a acestui regulament, caracterizată prin preponderența pe care trebuie să o aibă elementele din procedura națională în aprecierea efectuată de Consiliu, ca Sanctieregeling, care nu mai produce niciun efect în ordinea juridică olandeză, să continue să producă efecte în mod indirect și pentru o durată nedeterminată, prin intermediul hotărârii pronunțate în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, în ordinea juridică comunitară.

175    Acest raționament este valabil cu atât mai mult cu cât hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, în urma unei cereri formulate de reclamantă, constituie un eveniment accesoriu față de Sanctieregeling. Astfel, din expunerea de motive a acestuia reiese că a fost adoptat „în așteptarea adoptării unei decizii comunitare” și că trebuia abrogat „din momentul intrării în vigoare a unei astfel de decizii” (a se vedea și Hotărârea Al‑Aqsa, punctul 17). Potrivit explicațiilor date de Regatul Țărilor de Jos în cadrul ședinței, această abrogare era justificată de preocuparea guvernului olandez de a evita o suprapunere a unei măsuri naționale cu o măsură comunitară de înghețare a fondurilor reclamantei. Prin urmare, Sanctieregeling ar fi fost abrogat în orice caz imediat după adoptarea măsurii comunitare inițiale de înghețare a fondurilor reclamantei, indiferent dacă aceasta din urmă a inițiat sau nu a inițiat o procedură privind măsurile provizorii sau pe fond.

176    Un astfel de mecanism încalcă de asemenea economia generală a Regulamentului nr. 2580/2001, care condiționează adoptarea unei măsuri comunitare de înghețare a fondurilor fie de inițierea și continuarea activă a unei proceduri naționale care să vizeze direct și în principal aplicarea unei măsuri de tip preventiv sau represiv împotriva persoanei interesate, pentru combaterea terorismului și ca urmare a implicării sale în acesta (a se vedea Hotărârea Sison II, punctul 111), fie de pronunțarea și de punerea în executare a unei decizii de condamnare pentru astfel de fapte a persoanei interesate.

177    Or, în situația avută în vedere, decizia de înghețare a fondurilor, adoptată inițial la nivel național, este justificată „în așteptarea adoptării unei decizii comunitare”, iar măsura comunitară este la rândul său justificată de adoptarea deciziei naționale, care este imediat abrogată. Un astfel de mecanism nu poate evita viciul circularității.

178    Departe de a putea continua să se întemeieze pe hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, Consiliul ar fi trebuit să acționeze în consecința logică a abrogării măsurii naționale de înghețare a fondurilor, constatând că nu mai exista un „substrat” în dreptul național care să justifice suficient de temeinic menținerea măsurii comunitare echivalente, indiferent care erau eventualele proceduri jurisdicționale inițiate împotriva măsurii naționale abrogate.

179    În aceste condiții, dubla împrejurare că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva Sanctieregeling și că persoana interesată nici nu a declarat apel împotriva hotărârii pronunțate în cadrul procedurii privind măsurile provizorii, nici nu a formulat o acțiune pe fond apare ca fiind lipsită de pertinență pentru aprecierea legalității deciziei atacate.

180    În împrejurările din speță, caracterizate în primul rând prin abrogarea Sanctieregeling, trebuie recunoscut că, dimpotrivă, Consiliul a depășit limitele puterii sale de apreciere prin menținerea pentru o durată nedeterminată a reclamantei pe lista în litigiu, cu ocazia reexaminării periodice a situației acesteia în temeiul articolului 1 alineatul (6) din Poziția comună 2001/931 și al articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, pentru unicul motiv că decizia pronunțată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu este repusă în discuție, în ordinea judiciară olandeză, de instanța jurisdicțională de apel în procedurile privind măsurile provizorii sau de instanța jurisdicțională de fond, deși decizia administrativă care a făcut obiectul cererii de suspendare a efectelor a fost abrogată între timp de emitentul acesteia.

181    Acest raționament este valabil cu atât mai mult cu cât, astfel cum reclamanta a susținut în cadrul ședinței fără a fi contrazisă de celelalte părți, din momentul în care Sanctieregeling a fost abrogat și cu excepția punerii în aplicare a deciziei atacate în dreptul național, autoritățile olandeze competente, administrative sau judiciare, nu au mai exercitat nicio acțiune privind aplicarea unei sancțiuni penale sau economice reclamantei, în temeiul combaterii terorismului și al implicării reclamantei în acesta.

182    Rezultă că al treilea motiv este întemeiat.

183    În aceste împrejurări, se impune anularea deciziei atacate, fără a fi necesară examinarea celorlalte motive și argumente ale reclamantei.

184    În aceste condiții, nu este necesară pronunțarea asupra fondului cererii de declarare a nelegalității Regulamentului nr. 2580/2001 în temeiul articolului 241 CE (a se vedea în acest sens Hotărârea Al‑Aqsa, punctele 66 și 67; a se vedea de asemenea Hotărârea Curții din 20 mai 2008, Comisia/Consiliul, C‑91/05, Rep., p. I‑3651, punctul 111).

 Cu privire la cheltuielile de judecată

185    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Tribunalul, pentru motive excepționale sau în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli. În împrejurările din speță, în care Consiliul a căzut în pretenții în ceea ce privește capătul de cerere referitor la anulare, care constituia obiectul esențial al litigiului, acesta trebuie obligat să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și toate cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă, conform concluziilor acesteia din urmă.

186    Potrivit articolului 87 alineatul (4) primul paragraf din regulamentul menționat, statele membre și instituțiile care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia 2007/445/CE a Consiliului din 28 iunie 2007 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului și de abrogare a Deciziilor 2006/379/CE și 2006/1008/CE, Decizia 2007/868/CE a Consiliului din 20 decembrie 2007 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziei 2007/445, Decizia 2008/583/CE a Consiliului din 15 iulie 2008 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziei 2007/868, Decizia 2009/62/CE a Consiliului din 26 ianuarie 2009 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziei 2008/583 și Regulamentul (CE) nr. 501/2009 al Consiliului din 15 iunie 2009 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziei 2009/62, în măsura în care aceste acte privesc Stichting Al‑Aqsa.

2)      Respinge celelalte capete de cerere.

3)      Obligă Consiliul Uniunii Europene să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Stichting Al‑Aqsa.

4)      Regatul Țărilor de Jos și Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.

Forwood Papasavvas Moavero Milanesi

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 9 septembrie 2010.

Semnături

* Limba de procedură: olandeza.