Language of document : ECLI:EU:C:2012:607

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 4 octombrie 2012(1)

Cauza C‑212/11

Jyske Bank Gibraltar Ltd

împotriva

Administración del Estado

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunal Supremo (Spania)]

„Combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului – Directiva 2005/60/CE – Obligația instituțiilor de credit de raportare a tranzacțiilor financiare suspecte – Instituție care își desfășoară activitatea în regim de liberă prestare a serviciilor – Identificarea unității naționale de informații financiare responsabile de primirea informațiilor – Interpretarea articolului 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60 – Restricție privind libera prestare a serviciilor – Motiv imperativ de interes general – Aptitudinea legislației naționale de a atinge obiectivele urmărite – Proporționalitate”





1.        Instituțiile de credit au obligația de a comunica informațiile solicitate în scopul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului unității de informații financiare a statului membru în care își prestează serviciile sau celei a statului membru în care și‑a stabilit sediul social?

2.        Prin prezenta trimitere preliminară, se solicită Curții să identifice unitatea de informații financiare responsabilă de primirea, de examinarea, apoi de transmiterea către autoritățile naționale care au sarcina urmăririi penale și a sancționării infracționalității financiare (denumite în continuare „autoritățile naționale competente”) a informațiilor referitoare la tranzacțiile financiare suspecte. Miza este importantă, întrucât este vorba de asigurarea unei realizări eficiente și coerente nu numai a combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului vizate de Directiva 2005/60/CE(2), ci și a cooperării dintre statele membre în cadrul Deciziei 2000/642/JAI(3) în ceea ce privește schimbul de informații financiare. Obiectivul este simplu, întrucât se urmărește împiedicarea celor care spală bani de a putea profita și beneficia de libera prestare a serviciilor pentru a‑și favoriza activitățile infracționale în detrimentul integrității sistemului financiar al Uniunii Europene și al statelor membre.

3.        Această problemă se înscrie în cadrul unui litigiu desfășurat, la origine, între Servicio Ejecutivo de la Comisión de Prevención del Blanqueo de Capitales e Infracciones Monetarias(4), care este unitatea de informații financiare spaniolă, pe de o parte, și, pe de altă parte, Jyske Bank Gibraltar Ltd(5), o instituție de credit care își desfășoară activitățile în Spania în regim de liberă prestare a serviciilor și al cărei sediu social se află în Gibraltar. Jyske a fost obligată de Consiliul de miniștri spaniol la plata unei amenzi de 1 700 000 de euro pentru fapta de a fi refuzat să comunice informații referitoare la anumite tranzacții financiare suspecte cerute de Servicio Ejecutivo. În fața autorităților naționale, Jyske a susținut că avea o asemenea obligație de informare numai față de unitatea de informații financiare a teritoriului pe care era stabilită, și anume Gibraltar, în conformitate cu articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60.

4.        În prezenta cauză, Tribunal Supremo (Spania), în fața căruia Jyske a contestat amenda care i‑a fost aplicată, solicită Curții să stabilească dacă legislația sa națională este conformă cu dreptul Uniunii în măsura în care impune instituțiilor de credit care își desfășoară activitățile în regim de liberă prestare a serviciilor pe teritoriul național să transmită informațiile solicitate în scopul combaterii infracționalității financiare direct unității naționale de informații financiare.

5.        În prezentele concluzii, vom susține că articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60 trebuie să fie interpretat în sensul că nu se opune unei asemenea legislații. Ne vom întemeia aprecierea nu numai pe termenii dispoziției menționate, ci și pe economia acestei directive și pe obiectivele pe care legiuitorul Uniunii intenționează să le urmărească.

6.        În ipoteza în care Curtea nu va împărtăși această interpretare, vom expune, cu titlu subsidiar, că statul membru poate, în temeiul articolului 5 din directiva menționată, să stabilească reguli mai stricte pentru prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului, cu condiția ca acestea să fie compatibile cu dreptul Uniunii. În această privință, vom arăta că această legislație constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor și vom analiza în ce măsură poate fi justificată.

7.        Vom arăta că articolul 56 TFUE nu se opune legislației menționate dacă aceasta îndeplinește următoarele condiții pe care instanța de trimitere trebuie să le verifice, și anume legislația națională trebuie să fie justificată de motive imperative de interes general, trebuie să fie de natură să asigure realizarea obiectivelor pe care le urmărește, nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru a le atinge și trebuie să se aplice în mod nediscriminatoriu. Vom aduce precizări în ceea ce privește aceste diferite condiții.

I –    Cadrul juridic

A –    Dreptul Uniunii

1.      Directiva 2005/60

8.        Directiva 2005/60 a abrogat Directiva 91/308/CEE(6). Ea vizează prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului, impunând statelor membre, pe de o parte, să interzică spălarea banilor și finanțarea terorismului și, pe de altă parte, să stabilească în sarcina instituțiilor de credit, printre altele, obligații de precauție privind clientela, precum și obligații de raportare în privința realizării de tranzacții suspecte. Aceste măsuri constituie cerințe minime, comune tuturor statelor membre, și lasă acestora din urmă, în conformitate cu articolul 5 din Directiva 2005/60, o marjă de manevră pentru a adopta sau a menține în vigoare dispoziții mai stricte în ordinea lor juridică internă.

9.        Natura și întinderea obligațiilor de raportare sunt stabilite în capitolul III din Directiva 2005/60.

10.      În conformitate cu articolul 20 din această directivă, statele membre trebuie să solicite instituțiilor de credit să acorde o atenție specială oricărei activități pe care o consideră în mod deosebit susceptibilă de a avea legătură cu spălarea banilor sau cu finanțarea activităților teroriste și în special a tranzacțiilor complexe, neobișnuite sau cu valori deosebit de mari.

11.      În temeiul articolului 21 din directiva menționată, statele membre trebuie să instituie unități naționale de informații financiare responsabile cu primirea, cu analizarea și cu comunicarea către autoritățile naționale competente a informațiilor referitoare la existența unor tranzacții financiare suspecte.

12.      Articolul 22 din Directiva 2005/60 – ai cărui termeni trebuie să fie interpretați aici – prevede după cum urmează:

„(1)      Statele membre solicită instituțiilor și persoanelor reglementate de prezenta directivă și, după caz, directorilor și angajaților acestora să coopereze pe deplin:

[...]

(b)      furnizând prompt [unității de informații financiare], la cererea acesteia, toate informațiile necesare, în conformitate cu procedurile stabilite prin legislația aplicabilă.

(2)      Informațiile menționate la alineatul (1) se transmit către [unitatea de informații financiare] a statului membru pe al cărui teritoriu este situată instituția sau persoana care transmite informațiile [...]”

13.      În sfârșit, în temeiul articolului 39 alineatul (2) din această directivă, statele membre pot aplica sancțiuni administrative împotriva instituțiilor de credit care încalcă dispozițiile naționale adoptate în temeiul directivei menționate. Sancțiunile respective trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.

2.      Decizia 2000/642

14.      Decizia 2000/642 cuprinde modalitățile referitoare la schimbul de informații dintre unitățile naționale de informații financiare în scopul stabilirii unei cooperări strânse și eficiente între aceste diferite entități(7). Decizia menționată este aplicabilă Gibraltarului, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord desemnând o unitate de informații financiare responsabilă pentru teritoriul menționat(8).

15.      Articolul 1 din această decizie prevede:

„(1)      Statele membre se asigură că [unitățile de informații financiare] înființate sau desemnate să adune informațiile financiare comunicate în scopul combaterii spălării banilor cooperează în conformitate cu competențele lor naționale în vederea completării, analizării și investigării informațiilor pertinente în cadrul [unităților de informații financiare] privind orice fapt care ar putea constitui un indiciu al spălării banilor.

(2)      În sensul alineatului (1), statele membre veghează ca [unitățile de informații financiare] să schimbe, din proprie inițiativă sau la cerere, fie în conformitate cu prezenta decizie, fie în conformitate cu memorandumurile de înțelegere existente sau viitoare, orice informație care le poate fi utilă pentru prelucrarea sau analiza informațiilor sau pentru anchetele efectuate de către [unitățile de informații financiare] referitoare la tranzacții financiare legate de spălarea banilor și la persoanele fizice sau juridice implicate.

[...]”

16.      Potrivit articolului 4 din această decizie:

„(1)      Fiecare cerere făcută în temeiul prezentei decizii este însoțită de o scurtă prezentare a unor fapte pertinente cunoscute de către [unitatea de informații financiare] solicitantă. [Unitatea de informații financiare] precizează în cerere modul în care vor fi utilizate informațiile solicitate.

(2)      În cazul în care este prezentată o cerere în conformitate cu prezenta decizie, [unitatea de informații financiare] căreia i se adresează cererea comunică toate informațiile pertinente, inclusiv informațiile financiare disponibile și datele serviciilor de aplicare a legii solicitate, fără a mai fi necesară introducerea unei cereri formale în temeiul convențiilor sau acordurilor aplicabile între statele membre.

(3)      O [unitate de informații financiare] poate refuza să divulge informații care ar putea împiedica o anchetă judiciară în desfășurare în statul membru căruia i se adresează cererea sau, în împrejurări excepționale, în cazul în care divulgarea informațiilor ar avea efecte evident disproporționate în raport cu interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice sau ale statului membru în cauză sau în cazul în care aceasta nu respectă principiile fundamentale ale dreptului intern. Orice refuz de a efectua o astfel de divulgare este explicat în mod corespunzător [unității de informații financiare] care solicită informațiile.”

B –    Dreptul național

17.      În primul rând, Directiva 91/308 a fost transpusă în dreptul spaniol prin Legea 19/1993 privind anumite măsuri de prevenire a spălării banilor (Ley 19/1993 sobre determinadas medidas de prevención de blanqueo de capitales(9)) din 28 decembrie 1993, în versiunea în vigoare a acesteia la data faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Legea 19/1993”).

18.      Potrivit articolului 2 alineatul 1 din Legea 19/1993:

„Sunt [supuse] obligațiilor prevăzute de prezenta lege:

a)      instituțiile de credit;

[...]

De asemenea, sunt supuse obligațiilor enumerate mai sus persoanele sau entitățile străine care, prin intermediul unor sucursale sau în regim de liberă prestare a serviciilor[(10)], în lipsa unui sediu permanent, desfășoară în Spania activități de aceeași natură ca cele desfășurate de persoanele sau de entitățile menționate anterior.

Persoanele în discuție sunt supuse obligațiilor prevăzute în prezenta lege și pentru operațiunile realizate prin intermediul unor agenți sau alte persoane fizice sau juridice care acționează drept intermediari ai acestora.”

19.      În conformitate cu articolul 3 alineatul 4 din Legea 19/1993, aceste persoane și entități trebuie să colaboreze cu Servicio Ejecutivo și, în acest sens, trebuie să îi comunice acestuia din proprie inițiativă orice fapt sau orice operațiune cu privire la care există indicii sau certitudinea că sunt legate de spălarea de bani proveniți din activitățile menționate la articolul 1 din această lege [litera a)] și să furnizeze informațiile pe care Servicio Ejecutivo le solicită în exercitarea competențelor sale [litera b)].

20.      Încălcarea obligațiilor menționate constituie contravenție foarte gravă, prevăzută expres la articolul 5 alineatul 3 literele b) și d) din Legea 19/1993.

21.      Articolul 16 alineatul 3 primul paragraf din această lege prevede, în sfârșit, că Servicio Ejecutivo și, dacă este cazul, secretariatul general al Comisiei pentru prevenirea spălării banilor și a infracțiunilor monetare colaborează cu autoritățile altor state membre care exercită competențe similare, solicitând în special cooperarea autorităților din statele care își exercită suveranitatea asupra teritoriilor limitrofe celor ale Regatului Spaniei.

22.      Legea 19/1993 a fost abrogată prin Legea 10/2010 privind prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului (Ley de prevención del blanqueo de capitales y de la financiación del terrorismo) din 28 aprilie 2010(11). Obiectul acestei legi este acela de a transpune Directiva 2005/60. În conformitate cu articolul 48 alineatul 3 din legea menționată, Servicio Ejecutivo se angajează să colaboreze cu omoloagele sale din străinătate. Se prevede că schimbul de informații se derulează în conformitate cu principiile grupului Egmont și cu Decizia 2000/642 în special.

23.      În al doilea rând, trebuie arătat că articolul 5 alineatul 2 al doilea paragraf litera c) din Decretul regal 925/1995 din 9 iunie 1995 de punere în aplicare a Legii 19/1993(12) impune comunicarea către Servicio Ejecutivo a mișcărilor având originea sau destinația în conturi situate în paradisuri fiscale.

24.      Articolul 7 alineatul 2 litera b) din Decretul regal 925/1995, astfel cum a fost modificat prin Decretul regal 54/2005, prevede:

„În toate cazurile, persoanele și entitățile care au această obligație comunică lunar Servicio Ejecutivo:

[...]

b)      tranzacțiile cu sau ale persoanelor fizice sau juridice rezidente ori care acționează în numele acestora pe teritoriile sau în statele desemnate în acest scop prin ordin al ministrului economiei și finanțelor, precum și tranzacțiile care implică transferuri de fonduri către sau din teritoriile sau statele menționate, indiferent dacă persoanele în cauză sunt sau nu sunt rezidente, cu condiția ca valoarea tranzacțiilor menționate să fie mai mare de 30 000 de euro sau contravaloarea în monedă străină.”

25.      Teritoriile considerate a fi paradisuri fiscale și teritorii necolaboratoare au fost în prealabil determinate prin Decretul regal 1080/1991 din 5 iulie 1991 și prin Ordinul ECO/2652/2002 din 24 octombrie 2002 privind punerea în aplicare a obligațiilor de comunicare a unor operațiuni în raport cu anumite state către Servicio Ejecutivo al Comisiei pentru prevenirea spălării banilor și a infracțiunilor monetare(13). Gibraltarul figurează pe această listă.

26.      Potrivit Tribunal Supremo, articolul 5 din Legea penală din 2007 privind spălarea banilor și produsele infracțiunilor [Crime (Money Laundering and Proceeds) Act 2007], care transpune în legislația din Gibraltar Directiva 2005/60, impune respectarea secretului bancar.

II – Litigiul principal și întrebarea preliminară

27.      Jyske este o filială a Jyske Bank, stabilită în Danemarca(14). Ea este constituită sub forma unei instituții de credit cu sediul social în Gibraltar și își desfășoară activitățile în Spania în regim de liberă prestare a serviciilor. Competența de supraveghere a activității Jyske aparține Comisiei serviciilor financiare din Gibraltar.

28.      La 30 ianuarie 2007, Servicio Ejecutivo a informat Jyske că, în cazul în care nu desemnează din proprie inițiativă un mandatar împuternicit să poarte discuții cu acesta, va fi pus în situația de a controla structura organizării sale, precum și procedurile legate de activitățile pe care ea le desfășoară în Spania în regim de liberă prestare a serviciilor. Cu acea ocazie, Servicio Ejecutivo i‑a solicitat să îi furnizeze, până la 1 martie 2007, documente și informații referitoare la identitatea clienților săi.

29.      Această cerere a fost formulată ca urmare a unui raport al Servicio Ejecutivo din 24 ianuarie 2007, potrivit căruia Jyske desfășura în Spania în regim de liberă prestare a serviciilor o importantă activitate care consta, în special, în acordarea de împrumuturi ipotecare în vederea achiziționării de imobile în Spania. Raportul menționat indica faptul că „pentru dezvoltarea unei asemenea activități în Spania, instituția dispune de un sprijin sau de o susținere dublă, și anume aceea a sucursalei din Spania a societății‑mamă și, în special, aceea a două cabinete de avocați din Marbella [Spania]. Potrivit unor informații publice, titularul unuia dintre cele două cabinete a fost pus sub urmărire penală pentru o presupusă infracțiune de spălare de bani, iar numele său apărea, la fel ca numele celuilalt cabinet de avocați menționat mai sus, în numeroase operațiuni semnalate Servicio Ejecutivo de alți subiecți supuși obligației de raportare privind existența unor indicii de spălare de bani”. Având în vedere aceste elemente, Servicio Ejecutivo a considerat că exista un risc foarte ridicat ca Jyske să fi utilizată pentru operațiuni de spălare de bani în cadrul activităților sale desfășurate în Spania în regim de liberă prestare a serviciilor. Mecanismul utilizat în acest scop ar fi constat în crearea, în Gibraltar, „a unor structuri societare vizând, în esență, să se evite posibilitatea cunoașterii identității proprietarului final și real al bunurilor imobile achiziționate în Spania, în principal pe Costa del Sol, precum și a [...] originii fondurilor utilizate în vederea achiziției respective”.

30.      La 23 februarie 2007, Jyske a adresat o comunicare către Servicio Ejecutivo, prin care îl informa că a solicitat avizul autorității sale de supraveghere, Comisia serviciilor financiare din Gibraltar, pentru a stabili dacă avea dreptul să furnizeze acele informații fără încălcarea legislației privind secretul bancar și protecția datelor cu caracter personal din Gibraltar. La 14 martie 2007, Comisia serviciilor financiare menționată a indicat Servicio Ejecutivo că mecanismul adecvat în vederea primirii informațiilor menționate era colaborarea dintre autoritățile de control, Servicio Ejecutivo răspunzând, prin scrisoarea din 2 aprilie 2007, că Jyske era supusă anumitor obligații în legătură cu activitățile pe care le desfășura pe teritoriul spaniol.

31.      La 12 iunie 2007, Jyske a transmis Servicio Ejecutivo o parte din informațiile solicitate. Cu toate acestea, a refuzat să comunice datele referitoare la identitatea clienților săi, invocând regulile referitoare la secretul bancar aplicabile în Gibraltar. Aceste informații nu cuprindeau nici copiile rapoartelor redactate de Jyske începând cu 1 ianuarie 2004 referitoare la analiza specială a tranzacțiilor complexe, neobișnuite sau care nu aveau un scop economic sau legal vizibil prevăzute în mod expres la articolul 20 din Directiva 2005/60, nici copiile operațiunilor suspecte realizate de Jyske cu începere de la 1 ianuarie 2004 în cadrul activităților sale realizate în regim de liberă prestare a serviciilor în Spania.

32.      Prin urmare, la 25 octombrie 2007, Secretariatul General al Comisiei pentru prevenirea spălării banilor și a infracțiunilor monetare a deschis o anchetă împotriva Jyske, reproșându‑i, printre altele, încălcarea dispozițiilor Legii 19/1993.

33.      La capătul acestei anchete, la 17 aprilie 2009, Consiliul de miniștri spaniol a considerat că Jyske comisese o infracțiune foarte gravă prin neîndeplinirea obligațiilor de informare care îi incumbau în temeiul Legii 19/1993. În consecință, a pronunțat împotriva acesteia două avertismente publice și i‑a aplicat două amenzi administrative în cuantum total de 1 700 000 de euro.

34.      La 30 aprilie 2009, Jyske a formulat un recurs grațios împotriva acestei decizii, care a fost respins de Consiliul de miniștri menționat la 23 octombrie 2009. Ulterior, Jyske a introdus o acțiune în contencios administrativ la Tribunal Supremo. Ea susține că, în temeiul Directivei 2005/60, nu era supusă unei obligații de raportare decât față de autoritățile din Gibraltar și că legislația spaniolă, în măsura în care extinde această obligație în privința instituțiilor de credit care își desfășoară activitatea în Spania în regim de liberă prestare a serviciilor, nu este conformă dispozițiilor acestei directive.

35.      În aceste condiții, Tribunal Supremo a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„În conformitate cu articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60[...], un stat membru poate impune ca informațiile pe care trebuie să le furnizeze instituțiile de credit care își desfășoară activitatea pe teritoriul acestuia în lipsa unui sediu stabil să fie transmise în mod imperativ și direct autorităților acestuia responsabile cu prevenirea spălării banilor sau, dimpotrivă, cererea de furnizare a informațiilor trebuie adresată unității de informații financiare a statului membru pe al cărui teritoriu este situată instituția de credit respectivă?”

III – Analiza noastră

A –    Cu privire la admisibilitatea întrebării preliminare

36.      Guvernul spaniol pune la îndoială admisibilitatea întrebării preliminare pentru motivul că ar fi ipotetică. Astfel, el arată că statele membre aveau obligația să transpună dispozițiile Directivei 2005/60 până cel târziu la 15 decembrie 2007. Or, el remarcă faptul că cererile de informații adresate Jyske de Servicio Ejecutivo datează din 30 ianuarie 2007 și din 12 iunie 2007.

37.      Nu credem că întrebarea adresată poate fi declarată inadmisibilă.

38.      Amintim că, în conformitate cu articolul 46 din Directiva 2005/60, aceasta a intrat în vigoare în luna decembrie 2005, statele membre fiind obligate, în temeiul articolului 45 alineatul (1) primul paragraf din aceasta, să o transpună în ordinea juridică internă până cel târziu la 15 decembrie 2007 – ceea ce, amintim, constituie o dată limită. Or, deși faptele din litigiul principal s‑au petrecut efectiv la 30 ianuarie 2007, obiectul însuși al acestui litigiu privește legalitatea deciziei adoptate de Consiliul de miniștri spaniol la 17 aprilie 2009 prin care Jyske a fost declarată responsabilă de neîndeplinirea unor obligații care îi revin în scopul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului și a fost condamnată. Litigiul în discuție a luat naștere, așadar, la o dată ulterioară celei la care guvernul spaniol avea obligația să transpună Directiva 2005/60 în ordinea sa juridică internă. Prin urmare, întrebarea pe care ne‑o adresează instanța de trimitere este perfect admisibilă.

39.      În plus, amintim că, în conformitate cu o jurisprudență constantă, instanța națională este singura competentă să aprecieze atât necesitatea unei decizii preliminare, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții(15).

B –    Pe fond

40.      În conformitate cu articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2005/60, statele membre trebuie să solicite instituțiilor de credit să furnizeze cu promptitudine unității lor de informații financiare informațiile pe care acestea le consideră utile în scopul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului.

41.      Articolul 22 alineatul (2) din această directivă – ai cărui termeni trebuie să fie interpretați aici – precizează că aceste informații trebuie să fie transmise „[unității de informații financiare] a statului membru pe al cărui teritoriu este situată instituția sau persoana care transmite informațiile”.

42.      Prin întrebarea adresată, instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, dacă, în temeiul articolului 22 alineatul (2) din directiva menționată, un stat membru poate solicita unei instituții de credit să comunice informațiile solicitate în scopul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului direct unității de informații financiare a acestui stat, atunci când acea instituție își desfășoară activitățile pe teritoriul național în regim de liberă prestare a serviciilor.

43.      Cu alte cuvinte, o asemenea instituție are obligația de a comunica aceste informații unității de informații financiare a statului membru în care își prestează serviciile sau aceleia a statului membru în care și‑a stabilit sediul social?

44.      Problema se ridică întrucât Jyske și‑a stabilit sediul social în Gibraltar și nu dispune de nicio sucursală în Spania. Astfel, din indicațiile furnizate de guvernul spaniol, precum și din raportul anual de activitate al Comisiei serviciilor financiare din Gibraltar(16) reiese că Jyske este o instituție de credit ale cărei activități au fost autorizate în statul membru de origine. În opinia noastră, această autorizare se întemeiază pe Directiva 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 martie 2000 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit(17), care a fost înlocuită ulterior prin Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006(18). Aceste directive instituie un „pașaport unic european” întemeiat pe principiul recunoașterii reciproce a autorizației eliberate de statul membru de origine. Acest „pașaport” permite astfel instituției de credit să își desfășoare în toate statele membre activitățile pentru care a fost autorizată, fie prin stabilirea unei sucursale, fie în regim de liberă prestare a serviciilor. În cadrul litigiului principal, Jyske a ales, așadar, să își desfășoare activitățile financiare în Spania prin intermediul prestării de servicii(19).

45.      În asemenea împrejurări și pentru motivele pe care le expunem în continuare, considerăm că un stat membru poate solicita instituțiilor de credit care își realizează operațiunile financiare pe teritoriul național nu prin stabilirea unei sucursale, ci în regim de liberă prestare a serviciilor să raporteze operațiunile financiare suspecte unității naționale de informații financiare. În opinia noastră, această interpretare a articolului 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60 se impune ținând seama de economia Directivei 2005/60, precum și de obiectivele pe care legiuitorul Uniunii intenționează să le urmărească și se conciliază perfect cu termenii dispoziției menționate.

1.      Cu privire la interpretarea articolului 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60

46.      La articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60, legiuitorul Uniunii identifică unitatea de informații financiare responsabilă de primirea, de analiza și de comunicarea către autoritățile naționale competente a informațiilor referitoare la tranzacțiile financiare suspecte. În această privință, din termenii acestei dispoziții reiese în mod expres că unitatea competentă este cea a statului membru pe teritoriul căruia „este situată instituția” sau cea a statului membru pe teritoriul căreia „este situată [...] persoana” care comunică informațiile menționate.

47.      Interpretarea acestor termeni impune, înainte de toate, examinarea economiei și a obiectivelor Directivei 2005/60.

a)      Economia și obiectivele Directivei 2005/60

48.      Pentru a înțelege bine economia în care se înscrie dispoziția pe care Curtea trebuie să o interpreteze aici și pentru a identifica obiectivele pe care legiuitorul Uniunii intenționează să le urmărească, este necesar să plasăm examinarea Directivei 2005/60 în contextul în care aceasta a fost adoptată.

49.      Combaterea infracționalității financiare în Uniune se întemeiază, astfel, pe trei elemente.

50.      Primul element este acela al incriminării în dreptul statelor membre a spălării banilor și a finanțării terorismului.

51.      Acest element s‑a concretizat cu ocazia Consiliului European de la Tampere, care a invitat toate statele membre să găsească un acord cu privire la definirea infracțiunilor de spălare de bani și de finanțare a terorismului, la incriminarea acestora și la sancționarea lor în ordinile juridice interne.

52.      Aceste infracțiuni sunt astăzi definite în numeroase texte juridice internaționale și europene, printre care figurează Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii. Legiuitorul Uniunii dă, de asemenea, o definiție a infracțiunilor menționate la articolul 1 din Directiva 2005/60, solicitând statelor membre să asigure ca spălarea banilor și finanțarea terorismului să fie interzise pe teritoriul lor.

53.      În ceea ce privește incriminarea și sancționarea unor asemenea infracțiuni, trebuie să se facă trimitere la Decizia‑cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea mijloacelor și a bunurilor obținute de pe urma infracțiunilor(20). Decizia‑cadru 2001/500 stabilește o normă minimă, dar totuși comună tuturor statelor membre referitoare la sancționarea acestor infracțiuni, impunând la articolul 2 ca statele membre să adopte toate măsurile necesare pentru ca acestea să fie pasibile de pedepse privative de libertate, a căror durată maximă aplicabilă să nu poată fi mai mică de patru ani.

54.      Prin urmare, la ora actuală chiar există o definiție comună a infracțiunilor de spălare de bani și de finanțare a terorismului în Uniune, precum și cerințe minime în ceea ce privește incriminarea și sancționarea lor în ordinile juridice naționale. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că competența de anchetare și de urmărire penală a acestor infracțiuni financiare intră încă în competența exclusivă a statului membru pe teritoriul căruia sunt realizate operațiunile financiare incriminate.

55.      Al doilea element este acela al prevenirii spălării banilor și a finanțării terorismului.

56.      Acest element se întemeiază pe directiva în discuție, Directiva 2005/60, care stabilește dispoziții comune tuturor statelor membre în ceea ce privește supravegherea tranzacțiilor financiare efectuate de instituțiile de credit și detectarea infracțiunilor financiare. Obiectivul este acela de a preveni amenințările care pot afecta integritatea și buna funcționare a sistemului financiar și care ar rezulta din introducerea în acest sistem a unor fonduri de origine ilegală și din folosirea de bani curați în scopuri teroriste.

57.      Astfel cum indică și titlul său, Directiva 2005/60 instituie, așadar, un sistem de control preventiv, aplicat la scară națională. El se întemeiază pe o abordare întemeiată pe riscuri. Statele membre au astfel obligația de a identifica, de a evalua și de a înțelege riscurile spălării banilor și ale finanțării terorismului astfel încât să le atenueze și, dacă este cazul, să indisponibilizeze, să sechestreze și să confiște bunurile obținute de pe urma infracțiunii. În acest scop, statele membre trebuie să solicite instituțiilor și persoanelor care intră în domeniul de aplicare al acestei directive să îndeplinească două obligații.

58.      Prima, prevăzută în capitolul II din Directiva 2005/60, este o obligație de precauție privind clientela. Această directivă impune astfel instituțiilor de credit să aplice, în raport cu propria apreciere a riscurilor, măsuri de precauție mai mult sau mai puțin drastice în funcție, în special, de tipul de client și de relația de afaceri. Aceste măsuri se traduc prin identificarea clientului, a obiectului și a naturii relației de afaceri, prin păstrarea unor înscrisuri sau chiar prin interzicerea conturilor anonime ori a carnetelor de economii fictive.

59.      A doua este o obligație de raportare a tranzacțiilor financiare suspecte, ale cărei natură și întindere sunt prevăzute în capitolul III din Directiva 2005/60. Astfel și în conformitate cu articolul 20 din această directivă, statele membre trebuie să solicite instituțiilor de credit să acorde o atenție specială operațiunilor financiare care li se par a avea legătură cu o activitate infracțională și în special celor care pot apărea complexe, neobișnuite, lipsite de scop economic aparent sau de obiect legal vizibil ori cu valori neobișnuit de mari. Prin urmare, instituțiile de credit au obligația să informeze imediat unitatea de informații financiare special stabilită în acest scop de statul membru în temeiul articolului 22 din directiva menționată. Amintim că litigiul principal a luat naștere tocmai ca urmare a neîndeplinirii acestei obligații.

60.      Pentru a asigura respectarea acestor obligații, legiuitorul Uniunii recunoaște autorităților naționale competente puteri de supraveghere și de control sporite, prevăzute la articolele 36 și 37 din Directiva 2005/60. Acestea pot astfel solicita instituțiilor de credit să prezinte orice informații relevante referitoare la respectarea obligațiilor care le incumbă și pot, printre altele, să efectueze controale și inspecții la fața locului. În plus, aceste puteri sunt completate de obligația care incumbă statelor membre de a prevedea sancțiuni pentru situația neîndeplinirii obligațiilor respective, care, conform articolului 39 alineatul (1) din această directivă, trebuie să fie nu doar efective și proporționale, ci și să aibă efect de descurajare.

61.      Toate aceste măsuri, fie că este vorba despre obligații care revin instituțiilor de credit, fie că este vorba despre puteri de control și sancționare recunoscute autorităților naționale competente, constituie tot atâtea măsuri preventive și disuasive care, puse în aplicare în mod eficient de toate statele membre, trebuie să permită combaterea eficientă a spălării banilor și a finanțării terorismului și să asigure soliditatea și integritatea sistemului financiar.

62.      Cu toate acestea, trebuie remarcat că legiuitorul Uniunii nu procedează în această etapă decât la o armonizare minimă. În conformitate cu articolul 5 din Directiva 2005/60, el lasă statelor membre libertatea de a adopta sau de a menține în vigoare dispoziții mult mai stricte pentru a detecta și a preveni riscurile infracționalității financiare.

63.      În sfârșit, cel de al treilea element este acela al cooperării și schimbului de informații în Uniune.

64.      La data faptelor din litigiul principal, acest element se întemeia pe Decizia 2000/642, precum și pe articolul 38 din Directiva 2005/60.

65.      Decizia 2000/642 urmărește să consolideze și să intensifice schimburile de informații dintre unitățile naționale de informații financiare instituite în cadrul Directivei 91/308, astfel încât autoritățile naționale competente să coopereze în mod strâns și direct. Această decizie stabilește norme comune statelor membre în ceea ce privește competențele unităților lor de informații financiare, conținutul cererilor de informații, precum și sfera de aplicare a schimbului de informații.

66.      Cu toate acestea, statele membre păstrează o importantă marjă de apreciere în privința punerii în aplicare a acestui mecanism de cooperare. Pe de o parte, articolul 1 din decizia menționată prevede în mod expres că unitățile naționale de informații financiare cooperează în conformitate cu competențele lor naționale. Or, statele membre au păstrat o mare libertate în ceea ce privește determinarea statutului unității lor naționale, aceasta putând ține de sistemul administrativ sau judiciar ori chiar să fie constituită sub forma unei autorități polițienești, fiecare fiind deci supusă obligației de respectare a unor norme de funcționare, de procedură și de competență extrem de diferite în funcție de statele membre. Pe de altă parte, articolele 4 și 5 din Decizia 2000/642 permit statelor membre să stabilească un anumit număr de restricții în ceea ce privește sfera de aplicare a schimbului de informații și utilizarea acestora din urmă. Astfel, unitățile de informații financiare pot refuza comunicarea anumitor informații atunci când acestea au legătură cu o anchetă judiciară desfășurată în statul membru respectiv sau în cazul în care divulgarea lor nu ar respecta „principiile fundamentale ale dreptului intern” sau ar risca să afecteze „interesele statului membru”, ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Or, ne putem imagina fără dificultate că aceste restricții sunt susceptibile să incomodeze sau chiar să paralizeze mecanismul de cooperare având în vedere interpretarea dispozițiilor menționate și, mai ales, diversitatea reglementărilor naționale adoptate în materie de reglementare și de supraveghere a piețelor sau chiar de protecție a secretului profesional și a datelor cu caracter personal. În speță, prezentul litigiu ilustrează perfect acest din urmă aspect.

67.      Pe de altă parte, trebuie arătat că Decizia 2000/642 nu stabilește niciun mecanism de supraveghere în privința acțiunii statelor membre și niciun mecanism de constrângere în caz de inacțiune din partea unei unități naționale de informații financiare. Deși normele instituite de legiuitorul Uniunii în cadrul acestei decizii vizează, așadar, armonizarea elementelor fundamentale ale cooperării dintre unitățile naționale de informații financiare, ele rămân totuși minime și lasă statelor membre o largă marjă de manevră în privința întinderii cooperării lor.

68.      Acest mecanism nu a fost consolidat prin Directiva 2005/60, chiar dacă aceasta a fost adoptată după mai bine de cinci ani. Deși legiuitorul Uniunii menționează în considerentul (40) al acestei directive cooperarea stabilită prin Decizia 2000/642, această mențiune este efectuată numai pentru a încuraja în cea mai mare măsură posibilă coordonarea și cooperarea dintre unitățile de informații financiare stabilite prin această decizie.

69.      Desigur, la articolul 38 din Directiva 2005/60, legiuitorul Uniunii a înțeles să depășească simplul cadru de cooperare interguvernamentală, integrând în acest sistem și Comisia Europeană. Or, ambiția rămâne timidă, iar rolul acestei instituții este relativ șters. Astfel, în conformitate cu această dispoziție, „Comisia acordă asistența necesară pentru a facilita coordonarea, inclusiv schimbul de informații dintre [unitățile de informații financiare] în cadrul Comunității”. Dispoziția menționată reprezintă singurul articol dintr‑o unică secțiune intitulată „Cooperare” și niciun alt element din acest articol nu precizează modul în care această asistență trebuie să se concretizeze în practică. Cu toate acestea, considerentul (40) al acestei directive precizează că asistența menționată ar trebui să se realizeze, printre altele, prin intermediul unei asistențe financiare. Legiuitorul Uniunii nu îi recunoaște, așadar, Comisiei nici o putere de decizie, nici o putere de constrângere în raport cu statele membre și cu unitățile lor de informații financiare, uneori indispensabile pentru garantarea eficacității cooperării.

70.      Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că, la data faptelor din litigiul principal, cooperarea stabilită de legiuitorul Uniunii în ceea ce privește schimbul de informații în materie de infracționalitate financiară nu exista decât într‑o fază incipientă și se întemeia în mare măsură pe bunăvoința statelor membre.

71.      Prin urmare, acest sistem a arătat limitele pe care legiuitorul Uniunii intenționează în prezent să le depășească prin instituirea, în cadrul Regulamentului (UE) nr. 1093/2010(21), a unei autorități europene de supraveghere, Autoritatea bancară europeană. Trebuie notat că Regulamentul nr. 1093/2010 nu este aplicabil prezentului litigiu, având în vedere data intrării în vigoare a acestuia. Cu toate acestea, este interesant de arătat care sunt ambițiile acestuia pentru a înțelege mai bine limitele cooperării instituite sub imperiul Directivei 2005/60 și competențele care, la data faptelor din litigiul principal, ar fi trebuit să fie atribuite unităților naționale de informații financiare.

72.      În conformitate cu articolul 1 din Regulamentul nr. 1093/2010, acesta urmărește să instituie un sistem european de supraveghere financiară al cărui obiecitv este, printre altele, acela de a asigura integritatea piețelor financiare și eficacitatea cooperării dintre autoritățile naționale de supraveghere, acoperind astfel domeniul de aplicare al Directivei 2005/60. În considerentele (8) și (9) ale acestui regulament, legiuitorul Uniunii a indicat următoarele:

„(8)      Uniunea a atins limitele acțiunilor care pot fi întreprinse pe baza statutului actual al comitetelor autorităților europene de supraveghere. Uniunea nu poate rămâne într‑o asemenea situație, în care nu există un mecanism care să garanteze că autoritățile naționale de supraveghere iau cele mai bune decizii posibile în materie de supraveghere în cazul instituțiilor financiare transfrontaliere; în care colaborarea și schimburile de informații între autoritățile naționale de supraveghere sunt insuficiente; în care desfășurarea de acțiuni comune de către autoritățile naționale necesită mecanisme complicate pentru a ține seama de numeroasele diferențe sub aspectul cerințelor în materie de reglementare și supraveghere; în care soluțiile naționale sunt de cele mai multe ori singura opțiune fezabilă pentru a răspunde la probleme la nivelul Uniunii[(22)] și în care există interpretări diferite ale aceluiași text juridic. Sistemul european de supraveghere financiară (denumit în continuare «SESF») ar trebui să fie conceput în așa fel încât să corecteze aceste deficiențe și să ofere un sistem conform cu obiectivul unei piețe financiare stabile și unice a Uniunii pentru servicii financiare care să conecteze autoritățile naționale de supraveghere în cadrul unei rețele puternice la nivelul Uniunii.

(9)      SESF ar trebui să fie o rețea integrată de autorități de supraveghere naționale și la nivelul Uniunii, supravegherea de zi cu zi fiind lăsată în seama instituțiilor la nivel național[(23)] [...]”

73.      În cadrul SESF, legiuitorul Uniunii a stabilit, așadar, o Autoritate bancară europeană care are nu numai un rol de impulsionare și de coordonare în privința schimburilor de informații, ci este dotată și cu puteri de supraveghere și de constrângere în privința acțiunii autorităților naționale de supraveghere și a activității instituțiilor de credit. Autoritatea bancară europeană trebuie astfel să asigure respectarea de către unitățile naționale de informații financiare a obligațiilor de supraveghere și de cooperare care le incumbă în temeiul Directivei 2005/60, precum și al Deciziei 2000/642(24) și să asigure soluționarea dezacordurilor care ar putea să apară între ele cu privire la probleme de procedură sau la lipsa de cooperare(25).

74.      În sfârșit, trebuie arătat că Directiva 2006/48, care stabilește norme transversale referitoare la activitatea instituțiilor de credit în Uniune, prevede de asemenea efectuarea de schimburi de informații între statul membru de origine și statul membru gazdă. Aceste schimburi sunt totuși limitate la supravegherea prudențială a unei instituții financiare(26).

75.      Având în vedere aceste argumente, considerăm că Regatul Spaniei avea dreptul de a impune o obligație de raportare instituțiilor de credit care își desfășurau activitatea pe teritoriul său în regim de liberă prestare a serviciilor.

76.      În primul rând, am constatat că abordarea urmată în materie de incriminare a operațiunilor de spălare de bani și de finanțare a terorismului continuă să fie încă în mod amplu interguvernamentală. Deși există o definiție comună a acestor infracțiuni în Uniune, precum și cerințe minime în ceea ce privește incriminarea și sancționarea lor în ordinile juridice naționale, nu este totuși mai puțin adevărat că competența de anchetare și de urmărire penală a acestor infracțiuni financiare intră încă în competența exclusivă a statului membru pe teritoriul căruia sunt realizate operațiunile financiare incriminate. Prin urmare, ni se pare a fi legitim și coerent ca statul membru interesat să poată obține de la toate instituțiile de credit care își oferă serviciile pe teritoriul național informațiile pe care le consideră utile pentru anchetele sale.

77.      În plus, am arătat că, sub imperiul Directivei 2005/60, sistemul de supraveghere și de detectare a tranzacțiilor financiare suspecte este stabilit doar la nivel național.

78.      Amintim că acest sistem se întemeiază, înainte de toate, pe obligațiile de precauție și de raportare a căror punere în aplicare intră în responsabilitatea exclusivă a statelor membre pe teritoriul cărora sunt stabilite instituțiile de credit, acestea din urmă trebuind să adopte o abordare întemeiată pe riscuri. Eficiența acestor măsuri este asigurată prin atribuirea în favoarea autorităților naționale competente a unor puteri de supraveghere și de anchetă sporite care le permit, printre altele, să efectueze inspecții la fața locului la instituțiile de credit, precum și a unor puteri de sancționare(27).

79.      Apoi, sistemul menționat se întemeiază pe instituirea unor unități de informații financiare care reprezintă unități naționale centrale, al căror statut juridic este definit de statul membru. Până la adoptarea Regulamentului nr. 1093/2010, acțiunea lor nu făcea obiectul niciunei verificări și nici chiar a vreunui control la nivelul Uniunii, ele nefiind încă incluse în cadrul unei rețele europene integrate.

80.      Or, pentru a asigura eficacitatea unui asemenea sistem de supraveghere și de detectare pe care se întemeiază Directiva 2005/60, considerăm indispensabil ca unitățile de informații financiare să poată obține informațiile solicitate în scopul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului din partea tuturor instituțiilor de credit care își desfășoară activitățile pe teritoriul național, indiferent dacă acestea își desfășoară activitatea prin intermediul unei sucursale sau în regim de liberă prestare a serviciilor.

81.      Mai întâi, unitatea de informații financiare a statului membru gazdă este, spre deosebire de unitatea de informații financiare a statului membru de origine, cea mai apropiată de piața națională, cunoscând mai bine decât altele riscurile legate de spălarea banilor și de finanțarea terorismului pe teritoriul național. Aceasta este informată cu privire la toate faptele susceptibile să aibă legătură cu infracționalitatea financiară pe teritoriul menționat nu numai de instituțiile și de persoanele prevăzute de Directiva 2005/60, ci și de toate autoritățile naționale însărcinate cu anchetarea și cu sancționarea infracționalității financiare, indiferent că este vorba de autorități administrative, judiciare sau polițienești ori de organe de supraveghere a piețelor financiare sau a produselor financiare derivate(28). Astfel, primind direct informațiile care semnalează operațiuni financiare atipice, analizându‑le și fiind în măsură să dispună, dacă este cazul, efectuarea de investigații suplimentare, unitatea de informații financiare a statului membru gazdă primește toate indiciile legate de existența unor tranzacții financiare suspecte și permite declanșarea cu promptitudine a unor acțiuni de indisponibilizare, de sechestru sau de confiscare a unor bunuri susceptibile să fi fost obținute de pe urma unor infracțiuni.

82.      Apoi, eficacitatea abordării întemeiate pe riscuri impune ca acestea din urmă să fie apreciate nu numai de unitatea de informații financiare cea mai în măsură să aprecieze riscurile legate de piața națională, ci și de cea care va permite statului membru pe teritoriul căruia se efectuează tranzacția financiară suspectă să adopte o reacție rapidă, solicitând întreruperea executării sale, conform articolului 24 din Directiva 2005/60. Astfel, nu trebuie uitat că administrația acționează mai lent din punct de vedere temporal decât sectorul financiar.

83.      În sfârșit, considerăm că numai această interpretare permite să se garanteze efectul util al puterilor de supraveghere și de anchetă sporite recunoscute autorităților naționale competente în temeiul articolului 37 din Directiva 2005/60, precum și eficacitatea sancțiunilor pe care acestea din urmă pot să le impună instituțiilor de credit care nu își îndeplinesc obligațiile de precauție și de raportare, în temeiul articolului 39 din această directivă.

84.      În al doilea rând, am risca să compromitem efectul util al Directivei 2005/60 dacă am introduce norme de procedură diferite în funcție de canalul de distribuție ales de instituția de credit pentru a‑și furniza serviciile financiare, indiferent dacă aceasta le exercită prin intermediul canalului tradițional al unei sucursale – care, amintim, nu este nimic altceva decât un sediu de exploatare lipsit de personalitate juridică –, sau dacă decide, dimpotrivă, să își furnizeze serviciile prin intermediul liberei prestări a serviciilor.

85.      Astfel, trebuie să evităm ca instituția de credit să opteze pentru regimul liberei prestări a serviciilor pentru a se sustrage de la supravegherea mai strictă exercitată de statul membru gazdă, instalându‑și astfel sediul social sau sucursala într‑un stat membru în care controlul este poate mai puțin sever. Într‑o astfel de ipoteză, a asigura prevalența autorității statului membru de origine nu numai că ar risca să compromită grav combaterea infracționalității financiare, ci ar permite, în plus, dezvoltarea traficului și a finanțării având drept scop destabilizarea statelor membre însele, astfel cum pare să ilustreze prezenta cauză.

86.      În plus, a proceda la o distincție în funcție de canalul de distribuție a serviciilor financiare ar conduce la introducerea unei diferențe de tratament care, în opinia noastră, este artificială și nejustificată. Astfel, instituțiile de credit care își oferă serviciile financiare prin intermediul unei sucursale sau potrivit regimului liberei prestări a serviciilor operează nu numai pe aceeași piață geografică, ci și pe aceeași piață a produselor, gama serviciilor oferite fiind astăzi susceptibilă să fie la fel de largă și într‑un caz, și în celălalt având în vedere noile mijloace tehnologice. Nu este totuși mai puțin adevărat că, în cazul unor servicii asemănătoare, primii ar fi obligați să raporteze tranzacțiile financiare suspecte unității de informații financiare a statului membru în care dispun de o sucursală, în timp ce ultimii ar fi dispensați de această obligație. O asemenea situație ar aduce în mod evident atingere eficacității supravegherii stabilite în cadrul Directivei 2005/60, iar cei care spală bani ar putea profita și beneficia de această situație pentru a‑și favoriza activitățile infracționale.

87.      În consecință, ni se pare evident că instituția de credit care își exercită activitățile pe teritoriul unui stat membru în regim de liberă prestare a serviciilor trebuie să facă obiectul unui sistem de supraveghere la fel de eficace ca cel la care este supusă instituția de credit care operează pe același teritoriu național prin intermediul stabilirii unei sucursale, iar aceasta în așa fel încât să se garanteze că toți respectă obligațiile în vigoare, în aceleași condiții.

88.      În al treilea rând, considerăm că dispozițiile prevăzute în cadrul Deciziei 2000/642 și al Directivei 2005/60 nu sunt suficiente pentru a garanta o cooperare sporită de natură să servească în mod eficient la combaterea infracționalității financiare într‑o situație precum cea din acțiunea principală. Astfel, dacă instituția de credit în cauză nu furnizează din proprie inițiativă informațiile solicitate, iar unitatea de informații financiare a statului membru de origine nu le solicită din lipsă de indicii sau din cauza necunoașterii riscurilor care au legătură cu piața pe care își prestează serviciile instituția de credit, nu există nicio măsură care să permită constrângerea acestei autorități să solicite instituției de credit comunicarea informațiilor respective și să le comunice unității de informații financiare a statului membru gazdă.

89.      Astfel cum am constatat, la data faptelor din litigiul principal, cooperarea și schimbul de informații se întemeia mai mult pe bunăvoința statelor membre decât pe o rețea integrată de autorități de supraveghere naționale și europene a căror acțiune să fie controlată și ale căror omisiuni să fie condamnate, astfel cum este cazul în prezent în cadrul noului sistem european de supraveghere financiară.

90.      În al patrulea rând, nu credem că dispozițiile prevăzute în cadrul directivelor privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit, respectiv Directivele 2000/12 și 2006/48, și Directiva 2004/39 privind piețele instrumentelor financiare, în versiunile lor în vigoare la data faptelor din acțiunea principală, permit în împrejurări precum cele din acțiunea principală stabilirea unei competențe în favoarea unității de informații financiare a statului membru de origine. Astfel, principiile încrederii legitime și recunoașterii reciproce pe care se întemeiază aceste texte se extind numai la autorizarea instituției de credit și la supravegherea prudențială a acesteia. Dovada în acest sens este faptul că, în temeiul articolului 31 din Directiva 2006/48, statul membru gazdă poate, în pofida autorizației eliberate de statul membru de origine, să adopte măsurile adecvate împotriva instituției de credit pentru prevenirea sau sancționarea neregulilor comise de aceasta pe teritoriul său, care contravin dispozițiilor legale adoptate în interesul general, combaterea infracționalității financiare făcând în mod evident parte din acesta.

91.      În consecință, având în vedere economia în care se înscrie dispoziția în discuție și obiectivele pe care legiuitorul Uniunii intenționează să le urmărească, considerăm că articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60 trebuie interpretat în sensul că vizează instituțiile de credit ale căror activități financiare se desfășoară nu numai prin intermediul stabilirii unui sediu social sau a unei sucursale, ci și în regim de liberă prestare a serviciilor.

92.      Chiar și termenii înșiși ai acestei dispoziții trebuie să fie interpretați în acest sens.

b)      Modul de redactare a articolului 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60

93.      Amintim că din termenii articolului 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60 reiese că unitatea de informații financiare competentă este cea a statului membru pe al cărui teritoriu „este situată instituția” sau cea a statului membru pe al cărui teritoriu „este situată [...] persoana” care transmite informațiile.

94.      Prima ipoteză vizează în mod evident situația în care instituția de credit dispune de un sediul social sau de o sucursală în statul membru. Cu toate acestea și având în vedere argumentele care precedă, considerăm că expresia folosită de legiuitorul Uniunii permite să fie acoperită și situația în care instituția de credit este prezentă pe piața națională oferindu‑și serviciile financiare în alt mod decât prin stabilirea unui sediu de exploatare, cu alte cuvinte, desfășurându‑și activitățile prin intermediul liberei prestări a serviciilor.

95.      În ceea ce privește cea de a doua ipoteză, constatăm că ea este redactată într‑un mod extrem de vag și de larg. Ea vizează fără nicio îndoială persoanele menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2005/60, printre care regăsim furnizorii de servicii care au aceleași obligații de raportare ca cele care incumbă instituțiilor financiare. În plus, niciun element nu permite să excludem posibilitatea ca această ipoteză să acopere și situația în care furnizorul de servicii de transfer de fonduri sau de valori își desfășoară activitatea pe teritoriul național prin intermediul unor agenți.

96.      Prin urmare, constatăm că termenii utilizați de legiuitorul Uniunii nu se opun interpretării articolului 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60 în sensul ca informațiile solicitate în scopul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului să fie transmise unității de informații financiare pe al cărui teritoriu instituția de credit își prestează serviciile. Chiar dimpotrivă, considerăm că această interpretare se impune având în vedere obiectivele pe care legiuitorul Uniunii intenționează să le urmărească în cadrul acestei legislații și economia ei.

97.      În consecință, având în vedere toate aceste elemente, considerăm că articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60 trebuie interpretat în sensul că nu se opune legislației unui stat membru care impune instituțiilor de credit să comunice informațiile solicitate în scopul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului direct unității de informații financiare din acest stat atunci când aceste instituții își desfășoară activitățile pe teritoriul național în regim de liberă prestare a serviciilor.

98.      O asemenea interpretare permite, în opinia noastră, respectarea puterilor de care dispun statele membre în ceea ce privește detectarea, supravegherea și sancționarea infracționalității financiare pe teritoriul lor. Cu toate acestea, trebuie să semnalăm că ea nu exclude, în mod evident, schimburile de informații dintre statul membru gazdă și statul membru de origine, ci, dimpotrivă, acesta din urmă putând să dispună de informații extrem de utile întrucât găzduiește sediul social al instituției vizate.

99.      În ipoteza în care Curtea nu va împărtăși interpretarea pe care noi o dăm acestei dispoziții, arătăm că, în conformitate cu articolul 5 din Directiva 2005/60, un stat membru poate adopta, în domeniul reglementat prin aceasta, dispoziții naționale mai stricte pentru a preveni fenomenul spălării banilor și al finanțării terorismului. O legislație națională precum cea în discuție în acțiunea principală, care înăsprește obligația de raportare prevăzută la articolul 20 și următoarele din Directiva 2005/60, se înscrie, fără îndoială, în cadrul articolului 5 din aceasta.

100. Cu toate acestea, Curtea va trebui să se asigure că o asemenea legislație este conformă cu dispozițiile dreptului Uniunii, în special cu principiul liberei prestări a serviciilor consacrat la articolul 56 TFUE. Astfel, după cum am arătat deja, Jyske este stabilită în Gibraltar și își exercită activitățile financiare în Spania în regim de liberă prestare a serviciilor. În consecință, compatibilitatea legislației în discuție va trebui examinată prin raportare la această din urmă dispoziție.

101. Având în vedere că este vorba de argumente formulate cu titlu subsidiar, ne limităm să facem câteva dintre următoarele observații.

2.      Cu privire la compatibilitatea legislației naționale în discuție cu libera prestare a serviciilor

102. În prealabil, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 56 TFUE impune nu numai eliminarea oricărei discriminări pe considerente de cetățenie sau de naționalitate față de prestatorul de servicii stabilit în alt stat membru, ci și, în egală măsură, înlăturarea oricărei restricții, chiar dacă aceasta se aplică fără a distinge între prestatorii naționali și cei din alte state membre, atunci când este de natură să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puțin atractive activitățile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii similare(29).

a)      Existența unei restricții

103. Este incontestabil, și nimeni nu susține de altfel contrariul, că legislația în discuție constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor.

104. Astfel, această legislație solicită unui prestator de servicii stabilit într‑un alt stat membru decât Regatul Spaniei să informeze cu promptitudine unitatea națională de informații financiare, din proprie inițiativă sau la cererea acesteia, cu privire la toate tranzacțiile financiare în curs sau care au fost deja efectuate susceptibile să aibă legătură cu spălarea de bani sau cu finanțarea terorismului. În mod evident, o asemenea legislație este natură să îngreuneze și să facă mai puțin atractive activitățile instituției de credit vizate, în special atunci când aceste servicii ar necesita o anumită rapiditate de acțiune. Astfel, obligația de raportare poate antrena întârzieri în realizarea tranzacțiilor respective sau chiar neexecutarea lor și constituie o sursă de costuri suplimentare. Pe de altă parte, această obligație poate aduce atingere protecției datelor, precum și secretului de afaceri și altor informații confidențiale de care dispune instituția de credit. Aceste câteva elemente demonstrează, dacă mai era nevoie, că legislația națională în discuție este, așadar, susceptibilă să împiedice libera prestare a serviciilor.

105. Cu toate acestea, o asemenea restricție este conformă cu articolul 56 TFUE dacă îndeplinește condițiile următoare, a căror verificare va intra în sarcina instanței de trimitere, și anume: această legislație trebuie să fie justificată de un motiv imperativ de interes general, ea trebuie să fie de natură să asigure realizarea obiectivelor urmărite, trebuie să fie proporțională și trebuie, în sfârșit, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu(30). În această privință, iată cele câteva precizări pe care putem să le facem cu privire la îndeplinirea acestor condiții în cadrul litigiului principal.

b)      Justificarea restricției

106. În prezenta cauză, legislația în discuție trebuie să permită autorităților naționale să verifice dacă instituțiile de credit care își prestează serviciile pe teritoriu nu operează tranzacții financiare în alte scopuri decât cele pentru care au fost autorizate în statul membru de origine, legate de spălarea de bani sau de finanțarea terorismului. Obligația de raportare introdusă prin legislația națională trebuie să permită punerea în aplicare a unei cerințe stabilite prin dreptul Uniunii, și anume combaterea infracționalității financiare și protecția integrității sistemului financiar prin prevenirea realizării tranzacțiilor financiare suspecte.

107. Or, amintim că obiectivul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului constituie, potrivit jurisprudenței Curții, un motiv imperativ de interes general care poate justifica o restricție a liberei prestări a serviciilor în discuție(31).

c)      Capacitatea legislației în discuție de a atinge obiectivele pe care le urmărește

108. Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o legislație națională nu este de natură să asigure realizarea obiectivului invocat decât dacă răspunde într‑adevăr preocupării de a‑l atinge într‑un mod coerent și sistematic(32). Această analiză trebuie realizată ținând seama de contextul în care a fost adoptată reglementarea și, în ceea ce privește legislația în discuție, considerăm că ea îndeplinește condițiile menționate mai sus.

109. Astfel, această reglementare permite statului membru să supravegheze toate tranzacțiile financiare realizate pe teritoriul său de instituțiile de credit, iar aceasta indiferent de modul în care ele au decis să își presteze serviciile, prin intermediul stabilirii unui sediu social sau a unei sucursale ori în regim de liberă prestare a serviciilor. În acest mod, toate sunt supuse unor obligații similare, ceea ce considerăm a fi perfect coerent din momentul în care ele își desfășoară activitățile pe aceeași piață și oferă servicii financiare similare care pot, la o scară mai mică sau mai mare, să fie utilizate în scopul spălării banilor sau al finanțării terorismului. În plus, reglementarea menționată permite statului membru, ținând seama de puterile de supraveghere și de anchetă sporite cu care au fost dotate prin Directiva 2005/60, să întrerupă realizarea tranzacțiilor respective. În sfârșit, având în vedere că statul membru dispune de competență exclusivă cu privire la incriminarea, la urmărirea penală și la sancționarea infracționalității financiare pe teritoriul său, această legislație îi permite să solicite, de fiecare dată când există o îndoială rezonabilă cu privire la legalitatea unei tranzacții financiare, comunicarea informațiilor pe care le consideră utile în vederea îndeplinirii propriei misiuni și, dacă este cazul, să urmărească penal și să sancționeze persoanele responsabile.

110. Prin urmare, aceste elemente pot fi de natură să demonstreze, în opinia noastră, că legislația în discuție permite combaterea infracționalității financiare în mod efectiv și coerent.

d)      Proporționalitatea legislației în discuție

111. În această etapă, trebuie să apreciem dacă obiectivele urmărite de reglementarea spaniolă în discuție pot fi atinse în mod vădit printr‑o măsură mai puțin restrictivă în privința liberei prestări a serviciilor. Nu suntem convinși că aceasta ar fi fost posibilă la data faptelor din litigiul principal.

112. Pe de o parte, această legislație se înscrie în cadrul unui control preventiv care impune o comunicare de informații rapidă și prealabilă realizării tranzacției financiare suspecte și care, dacă este cazul, trebuie să fie însoțită de o reacție extrem de rapidă a autorităților naționale competente, începând din momentul în care îndoielile se confirmă. În consecință, realizarea unui asemenea obiectiv nu poate fi atins decât dacă cooperarea dintre unitățile naționale de informații financiare permite cu adevărat statului membru gazdă să își îndeplinească misiunea intervenind înainte de realizarea tranzacției financiare suspecte. Or, la data faptelor din litigiul principal, schimburile de informații dintre unitățile menționate erau, astfel cum a recunoscut și legiuitorul Uniunii, insuficiente, paralizate în special de o lipsă de încredere și de absența coerenței în aplicarea legislației Uniunii(33).

113. Pe de altă parte, trebuie amintit că legislația în discuție nu vizează decât informațiile referitoare la tranzacțiile financiare suspecte pe care unitățile de informații financiare le consideră utile în vederea îndeplinirii propriei misiuni, iar nu date referitoare la toate tranzacțiile financiare realizate de instituțiile de credit. Această cerință este, prin urmare, extrem de specifică. În plus, nu suntem convinși că recunoașterea în beneficiul unității de informații financiare a statului membru de origine a unei puteri exclusive cu privire la primirea informațiilor respective este la fel de eficace, întrucât ea nu este, în opinia noastră, cea mai în măsură să determine care sunt informațiile cele mai pertinente privind tranzacțiile financiare realizate pe teritoriul statului membru gazdă.

114. Având în vedere lipsa unui mecanism eficace care să garanteze o cooperare deplină și completă între unitățile de informații financiare, ținând seama și de consecințele negative pe care o asemenea neregulă ar putea să le determine cu privire la eficacitatea combaterii infracționalității financiare și la integritatea sistemului financiar european și național, considerăm, în consecință, că un stat membru putea în mod legitim să considere că obligațiile care îi incumbau în temeiul Directivei 2005/60 erau garantate mai bine printr‑o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal.

e)      Aplicarea nediscriminatorie

115. Potrivit elementelor de care dispunem, legislația în discuție nu pare a fi discriminatorie. Astfel, această legislație, în măsura în care se aplică tuturor instituțiilor de credit, precum și tuturor persoanelor sau entităților străine care își desfășoară activitățile în Spania prin intermediul unor sucursale sau în regim de liberă prestare a serviciilor, pare să se impună fără distincție instituțiilor de credit, indiferent dacă sunt stabilite pe teritoriul național sau într‑un alt stat membru. Cu toate acestea, va reveni instanței de trimitere obligația de a verifica dacă și în practică legislația menționată este aplicată în mod nediscriminatoriu.

116. Având în vedere toate aceste considerații și în ipoteza în care Curtea nu va împărtăși interpretarea pe care o dăm articolului 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60, considerăm că articolul 56 TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că nu se opune legislației unui stat membru care impune instituțiilor de credit să comunice informațiile solicitate în scopul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului direct unității de informații financiare a acestui stat atunci când aceste instituții își desfășoară activitățile pe teritoriul național în regim de liberă prestare a serviciilor, dacă această legislație este justificată de un motiv imperativ de interes general, este de natură să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește, nu excede ceea ce este necesar pentru a‑l atinge și se aplică în mod nediscriminatoriu.

117. Va reveni instanței naționale obligația de a verifica dacă aceste condiții sunt îndeplinite, ținând seama de următoarele considerații:

–        Având în vedere riscurile pentru integritatea pieței financiare pe care le presupune infracționalitatea financiară, un stat membru poate solicita în mod legitim instituțiilor de credit care își prestează serviciile pe teritoriul național să comunice informațiile referitoare la realizarea unor tranzacții financiare suspecte în scopul prevenirii spălării banilor și a finanțării terorismului.

–        O asemenea legislație este de natură să atingă acest obiectiv dacă permite statului membru să supravegheze și să întrerupă efectiv tranzacțiile financiare suspecte realizate de instituțiile de credit care își prestează serviciile pe teritoriul național și, dacă este cazul, să urmărească penal și să sancționeze persoanele responsabile.

–        Obligația impusă instituțiilor de credit care își desfășoară activitățile în regim de liberă prestare a serviciilor poate constitui o măsură proporțională urmăririi acestui obiectiv în absența, la data faptelor din litigiul principal, a unui mecanism eficient care să garanteze o cooperare deplină și completă între unitățile de informații financiare.

–        O asemenea reglementare nu este discriminatorie în sine.

IV – Concluzie

118. În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunal Supremo după cum urmează:

„1)      Articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2008, trebuie interpretat în sensul că nu se opune legislației unui stat membru care impune instituțiilor de credit să comunice informațiile solicitate în scopul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului direct unității de informații financiare a acestui stat atunci când aceste instituții își desfășoară activitățile pe teritoriul național în regim de liberă prestare a serviciilor.

2)      a)     În orice caz, articolul 56 TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că nu se opune unei asemenea legislații dacă ea este justificată de un motiv imperativ de interes general, este de natură să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește, nu excede ceea ce este necesar pentru a‑l atinge și se aplică în mod nediscriminatoriu.

b)      Va reveni instanței naționale obligația de a verifica dacă aceste condiții sunt îndeplinite, ținând seama de următoarele considerații:

–        Având în vedere riscurile pentru integritatea pieței financiare pe care le presupune infracționalitatea financiară, un stat membru poate solicita în mod legitim instituțiilor de credit care își prestează serviciile pe teritoriul național să comunice informațiile referitoare la realizarea unor tranzacții financiare suspecte în scopul prevenirii spălării banilor și a finanțării terorismului.

–        O asemenea legislație este de natură să atingă acest obiectiv dacă permite statului membru să supravegheze și să întrerupă efectiv tranzacțiile financiare suspecte realizate de instituțiile de credit care își prestează serviciile pe teritoriul național și, dacă este cazul, să urmărească penal și să sancționeze persoanele responsabile.

–        Obligația impusă instituțiilor de credit care își desfășoară activitățile în regim de liberă prestare a serviciilor poate constitui o măsură proporțională urmăririi acestui obiectiv în absența, la data faptelor din litigiul principal, a unui mecanism eficient care să garanteze o cooperare deplină și completă între unitățile de informații financiare.

–        O asemenea reglementare nu este discriminatorie în sine.”


1 –      Limba originală: franceza.


2 –      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului (JO L 309, p. 15, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 214), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2008 (JO L 76, p. 46, denumită în continuare „Directiva 2005/60”). Directiva 2005/60 a fost modificată ultima dată prin Directiva 2010/78/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 (JO L 331, p. 120), însă aceasta nu este aplicabilă prezentei cauze.


3 –      Decizia Consiliului din 17 octombrie 2000 privind acordurile de cooperare între unitățile de informații financiare ale statelor membre în ceea ce privește schimbul de informații (JO L 271, p. 4, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 53).


4 –      Serviciul executiv al Comisiei pentru prevenirea spălării banilor și a infracțiunilor monetare, denumit în continuare „Servicio Ejecutivo”.


5 –      Denumită în continuare „Jyske”.


6 –      Directiva Consiliului din 10 iunie 1991 privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor (JO L 166, p. 77, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 103).


7 –      A se vedea considerentele (3) și (4) ale acestei decizii.


8 –      Articolul 10 din Decizia 2000/642.


9 –      BOE nr. 311 din 29 decembrie 1993, p. 37327.


10 –      Sublinierea noastră.


11 –      BOE nr. 103 din 29 aprilie 2010, p. 37458.


12 –      BOE nr. 160 din 6 iulie 1995, p. 20521. Decret regal, astfel cum a fost modificat prin Decretul regal 54/2005 din 21 ianuarie 2005 (BOE nr. 19 din 22 ianuarie 2005, p. 2573).


13 –      BOE nr. 260 din 30 octombrie 2002, p. 38033.


14 –      Grupul Jyske Bank este compus în special din societatea‑mamă, stabilită în Danemarca, și cinci sucursale stabilite în Germania, în Franța, în Țările de Jos, în Gibraltar și în Elveția (a se vedea informațiile disponibile pe site‑ul internet al grupului, la adresa http://www.jyskebank.dk).


15 –      A se vedea în special Ordonanța din 15 aprilie 2011, Debiasi (C‑613/10, punctul 20 și jurisprudența citată).


16 –      A se vedea raportul anual de activitate pe anul 2002 al Comisiei serviciilor financiare din Gibraltar, disponibil pe pagina de internet http://www.fsc.gi.


17 –      JO L 126, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 198.


18 –      JO L 177, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 3. A se vedea și Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului (JO L 145, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 247), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2010/78 (denumită în continuare „Directiva 2004/39”). Directiva 2004/39 permite întreprinderilor de investiții, băncilor și burselor să își propună serviciile în afara frontierelor pe baza autorizației eliberate de autoritatea competentă a statului membru de origine.


19 –      În conformitate cu articolul 299 alineatul (4) CE, dispozițiile Tratatului CE se aplică Gibraltarului – care este un teritoriul european ale cărui relații externe sunt asumate de Regatul Unit – sub rezerva derogărilor prevăzute în Actul privind condițiile de aderare a Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și adaptările tratatelor (JO 1972, L 73, p. 14). Dispozițiile tratatului privind libertatea de prestare a serviciilor, precum și actele de drept secundar adoptate pentru a asigura instituirea libertății menționate sunt, așadar, aplicabile acestuia. Un agent economic precum Jyske, stabilit în Gibraltar, are, așadar, dreptul de a se prevala de normele menționate.


20 –      JO L 182, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 175.


21 –      Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorității europene de supraveghere (Autoritatea bancară europeană), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE și de abrogare a Deciziei 2009/78/CE a Comisiei (JO L 331, p. 12).


22 –      Sublinierea noastră.


23 –      Idem.


24 –      A se vedea considerentele 27 și 28, precum și articolul 17 din Regulamentul nr. 1093/2010.


25 –      A se vedea considerentul 32 și articolul 19 din acest regulament.


26 –      A se vedea în special titlul V capitolul I secțiunile I și II din această directivă.


27 –      A se vedea articolele 37 și 39 din această directivă.


28 –      A se vedea articolul 25 din această directivă.


29 –      A se vedea în special Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Comisia/Germania (C‑244/04, Rec., p. I‑885, punctul 30 și jurisprudența citată).


30 –      A se vedea Hotărârea din 19 iulie 2012, Garkalns (C‑470/11, punctul 35 și urm., precum și jurisprudența citată).


31 –      Hotărârea din 30 iunie 2011, Zeturf (C‑212/08, Rep., p. I‑5633, punctele 45 și 46).


32 –      Ibidem (punctul 57 și jurisprudența citată).


33 –      A se vedea considerentul (1) al Regulamentului nr. 1093/2010.