Cauza C‑199/11

Europese Gemeenschap

împotriva

Otis NV și alții

(cerere de decizie preliminară formulată de

rechtbank van koophandel te Brussel)

„Reprezentarea Uniunii Europene în fața instanțelor naționale – Articolele 282 CE și 335 TFUE – Cerere de daune interese ca urmare a prejudiciului cauzat Uniunii printr‑o înțelegere – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la un proces echitabil – Dreptul de acces la o instanță judecătorească – Egalitatea armelor – Articolul 16 din Regulamentul nr. 1/2003”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 noiembrie 2012

1.        Uniunea Europeană – Reprezentare în fața instanțelor naționale – Acțiune civilă în repararea prejudiciului cauzat Uniunii de o practică anticoncurențială care ar fi putut afecta contracte de achiziții publice încheiate de instituții sau de organe ale Uniunii – Competența de reprezentare a Comisiei – Obligația Comisiei de a dispune de un mandat în acest scop din partea instituțiilor sau organelor respective – Lipsă

(art. 81 CE și 282 CE; art. 101 TFUE)

2.        Concurență – Înțelegeri – Interzicere – Dreptul de a solicita declararea nulității unei înțelegeri interzise de articolul 81 CE și repararea prejudiciului suferit – Drept care aparține și Uniunii

(art. 81 CE)

3.        Dreptul Uniunii – Principii – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă –Întindere

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47)

4.        Concurență – Normele Uniunii – Aplicare de către instanţele naţionale – Aprecierea unui acord sau a unei practici care a făcut deja obiectul unei decizii a Comisiei – Condiții

(art. 101 TFUE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 16)

5.        Întrebări preliminare – Aprecierea validității – Constatarea invalidității – Necompetența instanțelor naționale

(art. 267 TFUE)

6.        Dreptul Uniunii – Principii – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Consacrare prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Controlul jurisdicțional al deciziilor adoptate de Comisie în materia concurenței – Controlul legalității și pe fond, atât în drept, cât și în fapt – Încălcare – Lipsă

(art. 261 TFUE și 263 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 17, și Regulamentul nr. 1/2003, art. 31)

7.        Dreptul Uniunii – Principii – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Consacrare prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Decizie a Comisiei de constatare a unei practici anticoncurențiale – Acțiune în despăgubire introdusă de Comisie în fața unei instanțe naționale din cauza prejudiciului suferit de Uniune ca urmare a practicii anticoncurențiale menționate – Obligația instanțelor naționale de a nu lua decizii care ar fi contrare unei decizii a Comisiei de constatare a unei practici anticoncurențiale – Competența instanțelor naționale de a aprecia existența prejudiciului cauzat și a legăturii de cauzalitate – Încălcare – Inexistenţă

(Art. 81 CE; art. 101 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 16)

1.        Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca Uniunea să fie reprezentată de Comisie în fața unei instanțe naționale sesizate cu o acțiune civilă în repararea prejudiciului cauzat Uniunii printr‑o înțelegere sau printr‑o practică interzisă de articolele 81 CE și 101 TFUE, care ar fi putut afecta anumite contracte de achiziții publice încheiate de diferite instituții și organe ale Uniunii, fără a fi necesar ca acestea din urmă să fi acordat Comisiei un mandat în acest scop.

(a se vedea punctul 36 și dispozitiv 1)

2.        Orice persoană are dreptul de a invoca în justiție încălcarea articolului 81 CE și, prin urmare, de a solicita declararea nulității unei înțelegeri sau a unei practici interzise de acest articol. În ceea ce privește în special posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului cauzat printr‑un contract sau printr‑un comportament care poate restrânge sau denatura concurența, deplina eficacitate a articolului 81 CE și în special efectul util al interdicției prevăzute la alineatul (1) ar fi puse în discuție dacă nu orice persoană ar putea solicita repararea prejudiciului care i-ar fi fost cauzat printr‑un contract sau printr‑un comportament care poate restrânge sau denatura concurența. Un asemenea drept consolidează astfel acțiunea normelor de concurență ale Uniunii și este de natură să descurajeze acordurile sau practicile, adesea clandestine, care sunt susceptibile să restrângă sau să denatureze concurența. Din această perspectivă, acțiunile în despăgubire introduse în fața instanțelor naționale pot contribui în mod substanțial la menținerea unei concurențe reale în Uniune.

În consecință, orice persoană are dreptul să solicite repararea prejudiciului suferit atunci când există o legătură de cauzalitate între respectivul prejudiciu și o înțelegere sau o practică interzisă de articolul 81 CE. Acest drept revine, în consecință, și Uniunii.

(a se vedea punctele 40-44)

3.        Principiul protecției jurisdicționale efective constituie un principiu general al dreptului Uniunii care este exprimat în prezent la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Respectivul articol 47 asigură, în dreptul Uniunii, protecția conferită de articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Principiul protecției jurisdicționale efective care figurează la respectivul articol 47 este constituit din diverse elemente, care includ, printre altele, dreptul la apărare, principiul egalității armelor, dreptul de acces la instanțele judecătorești, precum și dreptul de a fi consiliat, apărat și reprezentat.

În ceea ce privește în special dreptul de acces la instanțele judecătorești, pentru ca o instanță judecătorească să poată decide cu privire la contestarea unor drepturi și obligații care rezultă din dreptul Uniunii în conformitate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene , se impune ca aceasta să fie competentă să examineze toate aspectele de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizată.

Cu privire la principiul egalității armelor, care este un corolar al noțiunii înseși de proces echitabil, acesta presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care nu o plasează într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul acesteia. Astfel, egalitatea armelor are drept scop asigurarea echilibrului între părțile la procedură, garantând faptul că orice document furnizat instanței poate fi verificat și contestat de oricare parte la procedură. În schimb, prejudiciul cauzat de acest dezechilibru trebuie dovedit, în principiu, de persoana care l‑a suferit.

(a se vedea punctele 46‑49, 71 și 72)

4.        Atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici cuprinse în domeniul de aplicare al articolului 101 TFUE, care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua decizii contrare celei adoptate de Comisie. Acest principiu este de asemenea valabil atunci când instanțele naționale sunt sesizate cu o acțiune în repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei înțelegeri sau a unei practici al cărei caracter contrar față de articolul 101 TFUE a fost constatat printr‑o decizie a acestei instituții. Aplicarea normelor de concurență ale Uniunii se întemeiază astfel pe o obligație de cooperare loială între, pe de o parte, instanțele naționale și, pe de altă parte, Comisia și, respectiv, instanțele Uniunii, în cadrul căreia fiecare acționează în funcție de rolul care îi este atribuit de tratat.

În consecință, regula potrivit căreia instanțele naționale nu pot lua decizii care ar fi contrare unei decizii a Comisiei privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE este o expresie specifică a repartizării competențelor în cadrul Uniunii între, pe de o parte, instanțele naționale și, pe de altă parte, Comisia și instanțele Uniunii.

(a se vedea punctele 50-52 și 54)

5.        A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 53)

6.        Regula potrivit căreia instanțele naționale nu pot lua decizii care ar fi contrare unei decizii a Comisiei privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE nu implică însă că părțile din fața unei instanțe naționale sunt private de dreptul de acces la o instanță judecătorească.

Astfel, dreptul Uniunii prevede un sistem de control jurisdicțional al deciziilor Comisiei privind proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE care oferă toate garanțiile impuse de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, decizia Comisiei poate fi supusă unui control de legalitate efectuat de instanțele Uniunii în temeiul articolului 263 TFUE.

Deși, în domeniile în care sunt necesare aprecieri economice complexe, Comisia dispune de o marjă de apreciere în materie economică, aceasta nu înseamnă că instanța Uniunii trebuie să se abțină de la a controla interpretarea dată de Comisie datelor de natură economică. Astfel, instanța Uniunii trebuie nu numai să verifice printre altele exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența acestora, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor pertinente care trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă sunt de natură să susțină concluziile deduse. Instanța Uniunii trebuie să verifice de asemenea din oficiu dacă Comisia și‑a motivat decizia și în special dacă a explicat ponderarea și evaluarea pe care le‑a realizat cu privire la elementele luate în considerare. În plus, revine instanței Uniunii sarcina de a efectua controlul legalității pe baza elementelor prezentate de reclamant în susținerea motivelor invocate. În cadrul acestui control, instanța nu se poate întemeia pe puterea de apreciere de care dispune Comisia, nici în ceea ce privește alegerea elementelor luate în considerare la aplicarea criteriilor referitoare la stabilirea amenzii menționate în Liniile directoare privind calculul amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, nici în ceea ce privește aprecierea acestor elemente, pentru a renunța la exercitarea unui control aprofundat atât în drept, cât și în fapt. În sfârșit, controlul de legalitate este completat de competența de fond care era recunoscută instanței Uniunii prin articolul 17 din Regulamentul nr. 17 și este recunoscută în prezent prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, conform articolului 261 TFUE. Această competență autorizează instanța, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată.

În consecință, controlul prevăzut de tratate implică faptul că instanța Uniunii exercită un control atât de drept, cât și de fapt și că are competența de a aprecia probele, de a anula decizia atacată și de a modifica cuantumul amenzilor. Rezultă, prin urmare, că controlul legalității prevăzut la articolul 263 TFUE, completat de competența de fond cu privire la cuantumul amenzii, prevăzută la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, este conform cu cerințele principiului protecției jurisdicționale efective care figurează la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene.

(a se vedea punctele 54-57 și 59-63)

7.        Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene nu se opune posibilității Comisiei de a intenta, în numele Uniunii, în fața unei instanțe naționale, o acțiune în repararea prejudiciului suferit de Uniune ca urmare a unei înțelegeri sau a unei practici al cărei caracter contrar față de articolul 81 CE sau faţă de articolul 101 TFUE a fost constatat printr‑o decizie a acestei instituții.

O asemenea acțiune civilă în despăgubire implică nu numai constatarea existenței unei fapte prejudiciabile, ci și a unui prejudiciu și a unei legături directe între acesta și respectiva faptă prejudiciabilă. Deși este adevărat că obligația instanței naționale de a nu lua decizii care ar fi contrare unei decizii a Comisiei prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE impune, desigur, acesteia să admită existența unei înțelegeri sau a unei practici interzise, existența unui prejudiciu și a unei legături directe de cauzalitate între acest prejudiciu și înțelegerea sau practica în cauză rămâne, în schimb, supusă aprecierii instanței naționale. Astfel, chiar și în cazul în care Comisia a stabilit efectele precise ale încălcării în decizia sa, revine întotdeauna instanței naționale sarcina de a stabili în mod individual prejudiciul cauzat fiecăreia dintre persoanele care au intentat o acțiune în despăgubire. O astfel de apreciere nu este contrară articolului 16 din Regulamentul nr. 1/2003.

(a se vedea punctele 65, 66 și 77 și dispozitiv 2)