HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
16 februarie 2017(*)
„Trimitere preliminară – Agenți comerciali independenți – Directiva 86/653/CEE – Coordonarea legislațiilor statelor membre – Legea belgiană de transpunere – Contract de agenție comercială – Comitent stabilit în Belgia și agent stabilit în Turcia – Clauză privind alegerea dreptului belgian – Lege inaplicabilă – Acordul de asociere CEE‑Turcia – Compatibilitate”
În cauza C‑507/15,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de rechtbank van Koophandel te Gent (Tribunalul Comercial din Gent, Belgia), prin decizia din 3 septembrie 2015, primită de Curte la 24 septembrie 2015, în procedura
Agro Foreign Trade & Agency Ltd
împotriva
Petersime NV,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta (raportor), președinte de cameră, și domnii E. Regan, J.‑C. Bonichot, C. G. Fernlund și S. Rodin, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 iulie 2016,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Agro Foreign Trade & Agency Ltd, de A. Hansebout și de C. Vermeersch, advocaten;
– pentru Petersime NV, de V. Pede, de S. Demuenynck și de J. Vanherpe, advocaten;
– pentru guvernul belgian, de M. Jacobs și de L. Van den Broeck, în calitate de agenți, asistate de E. De Gryse, avocat, și de E. de Duve, advocaat,
– pentru Comisia Europeană, de F. Ronkes Agerbeek, de M. Wilderspin și de H. Tserepa‑Lacombe, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 26 octombrie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți (JO 1986, L 382, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 176), precum și a Acordului de instituire a unei asocieri între Comunitatea Economică Europeană și Turcia, semnat la 12 septembrie 1963 la Ankara de Republica Turcia, pe de o parte, precum și de statele membre ale CEE și de Comunitate, pe de altă parte, și care a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963 (JO 1964, L 217, p. 3685, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 10) (denumit în continuare „acordul de asociere”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Agro Foreign Trade & Agency Ldt (denumită în continuare „Agro”), cu sediul în Turcia, pe de o parte, și Petersime NV, cu sediul în Belgia, pe de altă parte, privind plata anumitor despăgubiri pretins datorate în urma rezilierii, de către Petersime, a contractului de agenție comercială dintre aceste două societăți.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 86/653
3 Al doilea și al treilea considerent ale Directivei 86/653 au următorul cuprins:
„întrucât diferențele dintre legislațiile interne privind reprezentarea comercială afectează în mod considerabil condițiile de concurență și de derulare a activității respective în cadrul Comunității și dăunează atât protecției agenților comerciali în raporturile cu comitenții lor, cât și siguranței tranzacțiilor comerciale; întrucât, în plus, diferențele respective inhibă în mod substanțial încheierea și derularea contractelor de reprezentanță comercială în care comitentul și agentul comercial sunt stabiliți în state membre diferite;
întrucât schimbul de mărfuri între statele membre trebuie să aibă loc în condiții similare celor de pe piața unică, iar acest lucru necesită apropierea sistemelor juridice din statele membre în asemenea măsură încât să satisfacă buna funcționare a pieței comune; întrucât, în această privință, regulile referitoare la conflictul dintre legi nu înlătură, în materie de reprezentare comercială, incompatibilitățile sus‑menționate și nici nu ar putea să o facă chiar dacă ar fi uniformizate și, prin urmare, că armonizarea propusă este necesară făcând abstracție de existența regulilor respective;”.
4 Articolele 17 și 18 din această directivă precizează condițiile în care agentul comercial are dreptul la o indemnizație sau la repararea prejudiciului cauzat prin încetarea relațiilor sale cu comitentul.
5 Potrivit articolului 17 alineatul (1) din directiva menționată:
„Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura agentului comercial, după expirarea contractului de agenție, o indemnizație […] sau repararea prejudiciului […]”
Acordul de asociere
6 Din articolul 2 alineatul (1) din acordul de asociere rezultă că obiectivul acestuia este de a promova consolidarea continuă și echilibrată a relațiilor comerciale și economice dintre părțile contractante, ținând seama pe deplin de necesitatea de a asigura dezvoltarea accelerată a economiei Turciei și ridicarea nivelului de ocupare a forței de muncă și a condițiilor de viață ale poporului turc.
7 În acest scop, acordul de asociere cuprinde o etapă pregătitoare, care permite Republicii Turcia să își consolideze economia cu ajutorul Comunității, prevăzută la articolul 3 din acest acord, o etapă de tranziție, pe parcursul căreia se asigură instituirea treptată a unei uniuni vamale și apropierea politicilor economice prevăzută la articolul 4 din acest acord, și o etapă definitivă, care se bazează pe uniunea vamală și presupune consolidarea coordonării politicilor economice ale părților contractante, prevăzută la articolul 5 din același acord.
8 Potrivit articolului 14 din acordul de asociere, cuprins în titlul II din acesta, intitulat „Punerea în aplicare a etapei de tranziție”:
„Părțile contractante convin să se întemeieze pe articolele [51, 52, 54, 56-61 TFUE] pentru a elimina în raporturile dintre acestea restricțiile privind libertatea de a presta servicii.”
Protocolul adițional
9 Protocolul adițional, anexat la acordul de asociere, semnat la 23 noiembrie 1970 la Bruxelles și încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 (JO 1972, L 293, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 37, denumit în continuare „protocolul adițional”), care, potrivit articolului 62 din acesta, face parte integrantă din acordul de asociere, stabilește la articolul 1 condițiile, modalitățile și ritmurile de realizare a etapei tranzitorii vizate la articolul 4 din acordul menționat.
10 Protocolul adițional cuprinde un titlu II, denumit „Circulația persoanelor și a serviciilor”, în cadrul căruia capitolul II este consacrat drepturilor de stabilire, serviciilor și transporturilor.
11 Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional, care face parte din capitolul II al titlului II menționat anterior, are următorul cuprins:
„Părțile contractante se abțin să introducă în relațiile dintre ele noi restricții cu privire la libertatea de stabilire și libertatea de prestare a serviciilor.”
Dreptul belgian
12 Wet van betreffende de handelsagentuurovereenkomst (Legea privind contractul de agenție comercială) din 13 aprilie 1995 (Moniteur belge din 2 iunie 1995, p. 15621, denumită în continuare „Legea din 1995”) urmărește transpunerea Directivei 86/653 în dreptul belgian.
13 Articolul 27 din Legea din 1995 are următorul cuprins:
„Fără a aduce atingere aplicării convențiilor internaționale la care Belgia este parte, orice activitate desfășurată de un agent comercial cu sediul principal în Belgia este supusă dispozițiilor dreptului belgian și intră în sfera de competență a instanțelor belgiene.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
14 Agro este o societate de drept turc, cu sediul în Ankara (Turcia), care își desfășoară activitatea în domeniul importului și distribuției de produse agricole. Petersime este o societate de drept belgian, cu sediul în Olsene (Belgia), care își desfășoară activitatea în domeniul dezvoltării, producției și livrării de incubatoare și de echipamente pentru piața avicolă.
15 La 1 iulie 1992, Petersime a încheiat un contract de agenție comercială cu predecesoarea societății Agro, care a fost ulterior înlocuită de Agro însăși, în temeiul unui contract semnat la 1 august 1996. Potrivit acestui contract, Petersime, în calitate de comitent, a acordat Agro, în calitate de agent comercial, drepturile exclusive de vânzare a produselor sale în Turcia. Contractul, care a fost încheiat inițial pentru o durată de un an, prevedea posibilitatea prelungirii sale automate în fiecare an, pentru o perioadă de 12 luni, cu excepția cazului în care era reziliat de oricare dintre părți cu un preaviz de 3 luni înainte de data scadenței anuale, notificat prin scrisoare recomandată. Pe de altă parte, contractul menționat prevedea că era guvernat de dreptul belgian și că numai instanțele din Gent (Belgia) erau competente în caz de litigiu.
16 Prin scrisoarea din 26 martie 2013, Petersime a notificat Agro rezilierea contractului de agenție comercială începând cu 30 iunie 2013. La 5 martie 2014, Agro a introdus o acțiune la rechtbank van Koophandel te Gent (Tribunalul Comercial din Gent, Belgia) pentru a obține obligarea societății Petersime la plata unei indemnizații compensatorii pentru rezilierea contractului și a unei indemnizații de evicțiune, precum și la preluarea stocului de produse rămas și la plata creanțelor restante.
17 Reiese din decizia de trimitere că, în susținerea pretențiilor sale, Agro invocă protecția prevăzută pentru agentul comercial prin Legea din 1995. În această privință, Agro susține că în speță sunt aplicabile dispozițiile acesteia din urmă, întrucât părțile au ales în mod valabil dreptul belgian ca drept aplicabil contractului pe care l‑au încheiat. În schimb, Petersime susține că se aplică exclusiv dreptul comun belgian, pentru motivul că Legea din 1995 s‑ar aplica numai în măsura în care agentul comercial își desfășoară activitatea în Belgia, situație care nu se regăsește în speță.
18 Instanța de trimitere constată că părțile au ales în mod explicit legea aplicabilă, în cazul de față legea belgiană. Instanța menționată consideră totuși că aceasta nu implică aplicarea Legii din 1995, întrucât domeniul de aplicare teritorial al acestei legi pare a fi limitat la agenții comerciali care au sediul principal în Belgia. Astfel, articolul 27 din Legea din 1995, așa cum ar fi interpretat în dreptul belgian, conduce la concluzia că această lege are un caracter autolimitativ, astfel încât ea își pierde caracterul imperativ dacă agentul comercial nu are sediul principal în Belgia, indiferent dacă părțile ar fi desemnat eventual dreptul belgian în general ca drept aplicabil.
19 În aceste condiții, rechtbank van Koophandel te Gent (Tribunalul Comercial din Gent, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Legea din 1995, prin care s‑a transpus în dreptul național belgian Directiva 86/653, este compatibilă cu această directivă sau cu dispozițiile din acordul de asociere, prin care se urmărește în mod explicit aderarea Turciei la Uniunea Europeană, sau cu obligațiile reciproce dintre Turcia și Uniunea Europeană, referitoare la eliminarea restricțiilor privind libera prestare a serviciilor între acestea, în măsura în care legea menționată prevede că aceasta se aplică numai agenților comerciali cu sediul principal în Belgia și că nu se aplică dacă un comitent stabilit în Belgia și un agent stabilit în Turcia au optat în mod explicit pentru aplicarea dreptului belgian?”
Cu privire la întrebarea preliminară
20 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că din observațiile prezentate în fața Curții rezultă o divergență în ceea ce privește interpretarea articolului 27 din Legea din 1995 și aplicarea acestei legi, care transpune Directiva 86/653, la situația în discuție în litigiul principal.
21 Astfel, părțile din litigiul principal, la fel ca instanța de trimitere, consideră că, în temeiul articolului 27 din Legea din 1995, astfel cum este interpretat în ordinea juridică belgiană, această lege nu este aplicabilă unui contract de agenție comercială, precum cel în discuție în litigiul principal, în cadrul căruia comitentul este stabilit în Belgia, iar agentul comercial este stabilit în Turcia, țară în care își desfășoară activitatea care decurge din acest contract, astfel încât, în asemenea împrejurări, agentul comercial nu poate invoca protecția oferită de legea respectivă în cazul rezilierii contractului menționat anterior, chiar dacă părțile la contractul în discuție în litigiul principal au desemnat dreptul belgian ca drept care guvernează acest contract.
22 În schimb, guvernul belgian susține că articolul 27 din Legea din 1995 nu are caracterul autolimitativ pe care i‑l atribuie instanța de trimitere, astfel încât această lege se aplică unei situații precum cea în discuție în litigiul principal în care un comitent stabilit în Belgia și un agent comercial stabilit în Turcia au desemnat în mod expres dreptul belgian ca drept aplicabil.
23 În această privință, trebuie amintit că, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor din ordinea juridică națională, Curtea este în principiu obligată să se întemeieze pe calificările care rezultă din decizia de trimitere. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea nu este competentă să interpreteze dreptul intern al unui stat membru (Hotărârea din 17 martie 2011, Naftiliaki Etaireia Thasou și Amaltheia I Naftiki Etaireia, C‑128/10 și C‑129/10, EU:C:2011:163, punctul 40 și jurisprudența citată).
24 În consecință, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată de instanța de trimitere plecând de la premisele care rezultă din decizia de trimitere.
25 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 86/653 și/sau acordul de asociere trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care transpune această directivă în dreptul statului membru în cauză, care exclude din domeniul său de aplicare un contract de agenție comercială în cadrul căruia agentul comercial este stabilit în Turcia, țară în care desfășoară activitățile care decurg din acest contract, iar comitentul este stabilit în statul membru respectiv, astfel încât, în asemenea împrejurări, agentul comercial nu poate invoca drepturile pe care directiva menționată le garantează agenților comerciali după încetarea unui asemenea contract de agenție comercială.
Cu privire la Directiva 86/653
26 Pentru a răspunde la întrebarea adresată de instanța de trimitere, în ceea ce privește Directiva 86/653, trebuie să se verifice dacă un agent comercial care desfășoară activitățile ce decurg dintr‑un contract de agenție comercială în Turcia, al cărui comitent este stabilit într‑un stat membru, precum reclamantul din litigiul principal, intră în domeniul de aplicare al acestei directive.
27 Este necesar să se constate că o asemenea situație nu este prevăzută, în mod explicit, nici la articolele 17 și 18 din Directiva 86/653, nici în celelalte dispoziții ale acesteia. Totuși, potrivit jurisprudenței constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în special Hotărârea din 20 noiembrie 2014, Utopia, C‑40/14, EU:C:2014:2389, punctul 27 și jurisprudența citată).
28 În această privință, nu se contestă că directiva menționată are drept obiectiv armonizarea dreptului statelor membre în ceea ce privește raporturile juridice dintre părțile la un contract de agenție comercială (Hotărârea din 23 martie 2006, Honyvem Informazioni Commerciali, C‑465/04, EU:C:2006:199, punctul 18 și jurisprudența citată).
29 După cum rezultă din al doilea și din al treilea considerent ale Directivei 86/653, măsurile de armonizare prevăzute de aceasta vizează protejarea agenților comerciali în raporturile cu comitenții lor, eliminarea restricțiilor privind exercitarea profesiei de agent comercial, uniformizarea condițiilor de concurență în cadrul Uniunii, promovarea și sporirea siguranței tranzacțiilor comerciale, precum și facilitarea schimburilor de mărfuri între statele membre prin apropierea sistemelor juridice ale acestora din urmă în domeniul reprezentării comerciale. În acest scop, directiva menționată stabilește printre altele, la articolele 13-20, reguli pentru încheierea și rezilierea contractului de agenție comercială (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2013, Unamar, C‑184/12, EU:C:2013:663, punctul 37 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 3 decembrie 2015, Quenon K., C‑338/14, EU:C:2015:795, punctul 23 și jurisprudența citată).
30 În acest context, Curtea a statuat deja că articolele 17 și 18 din Directiva 86/653 au o importanță determinantă, întrucât definesc nivelul de protecție pe care legiuitorul Uniunii a considerat rezonabil să o acorde agenților comerciali în cadrul creării pieței unice, și că regimul instaurat în acest scop de această directivă are caracter imperativ (a se vedea Hotărârea din 17 octombrie 2013, Unamar, C‑184/12, EU:C:2013:663, punctele 39 și 40).
31 Pe de altă parte, Curtea a precizat că regimul prevăzut la articolele 17-19 din directiva menționată are ca obiectiv protejarea libertății de stabilire și a concurenței nedenaturate în piața internă, prin categoria agenților comerciali, astfel încât respectarea dispozițiilor respective pe teritoriul Uniunii este, ca urmare a acestui fapt, necesară pentru realizarea acestor obiective din Tratatul FUE (Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Ingmar, C‑381/98, EU:C:2000:605, punctul 24).
32 În sfârșit, Curtea a constatat că este esențial pentru ordinea juridică a Uniunii ca un comitent stabilit într‑un stat terț, a cărui activitate este exercitată de agentul comercial în cadrul Uniunii, să nu poată eluda aceste dispoziții prin simpla acțiune a unei clauze de alegere a legii aplicabile. Funcția pe care o îndeplinesc dispozițiile în cauză impune astfel ca acestea să fie aplicate atunci când situația prezintă o legătură strânsă cu Uniunea, în special atunci când agentul comercial își exercită activitatea pe teritoriul unui stat membru, indiferent care este legea căreia părțile au intenționat să îi supună contractul (Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Ingmar, C‑381/98, EU:C:2000:605, punctul 25).
33 Or, atunci când, precum în cauza principală, agentul comercial își desfășoară activitățile în afara teritoriului Uniunii, faptul că comitentul este stabilit într‑un stat membru nu prezintă o legătură suficient de strânsă cu Uniunea, în scopul aplicării dispozițiilor din Directiva 86/653, ținând seama de obiectivul urmărit de aceasta, după cum s‑a precizat în jurisprudența Curții.
34 Astfel, pentru a uniformiza condițiile de concurență între agenții comerciali în interiorul Uniunii, nu este necesar să se ofere agenților comerciali care sunt stabiliți și care își desfășoară activitățile în afara teritoriului Uniunii o protecție comparabilă cu cea a agenților care sunt stabiliți și/sau care își desfășoară activitățile în interiorul Uniunii.
35 În aceste condiții, un agent comercial care își desfășoară activitățile ce decurg dintr‑un contract de agenție comercială în Turcia, precum reclamantul din litigiul principal, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 86/653, indiferent de faptul că comitentul este stabilit într‑un stat membru și, prin urmare, nu trebuie să beneficieze în mod imperativ de protecția oferită agenților comerciali de această directivă.
36 În consecință, statele membre nu au obligația de a adopta măsuri de armonizare, numai în temeiul Directivei 86/653, în ceea ce privește agenții comerciali care se află în astfel de împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, întrucât această directivă nu se opune, în consecință, unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal.
Cu privire la acordul de asociere
37 În măsura în care instanța de trimitere ridică problema aplicabilității regimului de protecție prevăzut de Directiva 86/653 în privința unui agent comercial stabilit în Turcia, al cărui comitent este stabilit într‑un stat membru, în lumina obligațiilor Republicii Turcia și ale Uniunii în vederea eliminării restricțiilor privind libera prestare a serviciilor între acestea, în cadrul acordului de asociere, este necesar să se examineze dacă aplicarea Directivei 86/653 în cazul agenților comerciali stabiliți în Turcia poate să rezulte din dispozițiile acordului de asociere referitoare la astfel de obligații, și anume articolul 14 din acordul menționat și articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional.
38 În ceea ce privește articolul 14 din acordul de asociere, reiese, desigur, din însuși modul de redactare a acestei dispoziții, precum și din obiectivul acordului respectiv că principiile admise în cadrul articolelor 45 și 46 TFUE, precum și în cadrul dispozițiilor din tratat privind libera prestare a serviciilor trebuie să fie transpuse, în măsura posibilului, asupra resortisanților turci pentru a elimina în raporturile dintre părțile contractante restricțiile privind libera prestare a serviciilor (Hotărârea din 21 octombrie 2003, Abatay și alții, C‑317/01 și C‑369/01, EU:C:2003:572, punctul 112, precum și jurisprudența citată).
39 Cu toate acestea, interpretarea dată dispozițiilor dreptului Uniunii, inclusiv cele ale tratatului, privind piața internă, nu poate fi în mod automat transpusă în privința interpretării unui acord încheiat de Uniune cu un stat terț, cu excepția cazului în care acordul însuși prevede dispoziții exprese în acest scop (Hotărârea din 24 septembrie 2013, Demirkan, C‑221/11, EU:C:2013:583, punctul 44 și jurisprudența citată).
40 În această privință, Curtea a constatat deja că utilizarea la articolul 14 din acordul de asociere a verbului „să se întemeieze” nu obligă părțile contractante să aplice ca atare dispozițiile tratatului în materia liberei prestări a serviciilor și nici pe cele adoptate în vederea punerii în aplicare a acestora, ci doar să le considere o sursă de inspirație pentru măsurile care urmează să fie adoptate în vederea realizării obiectivelor stabilite de acest acord (Hotărârea din 24 septembrie 2013, Demirkan, C‑221/11, EU:C:2013:583, punctul 45).
41 Pe de altă parte, în ceea ce privește în special asocierea dintre Uniune și Republica Turcia, Curtea a statuat deja că, pentru a decide dacă o dispoziție din dreptul Uniunii admite o aplicare prin analogie în cadrul acestei asocieri, trebuie să se compare, pe de o parte, finalitatea urmărită de acordul de asociere, precum și contextul în care se înscrie acesta și, pe de altă parte, cele ale instrumentului în cauză din dreptul Uniunii (Hotărârea din 24 septembrie 2013, Demirkan, C‑221/11, EU:C:2013:583, punctul 48).
42 Or, trebuie amintit că acordul de asociere și protocolul adițional vizează în esență favorizarea dezvoltării economice a Turciei și urmăresc, așadar, o finalitate exclusiv economică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 septembrie 2013, Demirkan, C‑221/11, EU:C:2013:583, punctul 50).
43 Dezvoltarea libertăților economice pentru a permite o liberă circulație cu caracter general a persoanelor care ar fi comparabilă cu cea aplicabilă, potrivit articolului 21 TFUE, cetățenilor Uniunii nu face obiectul acordului de asociere. Astfel, nici acest acord, nici protocolul adițional nu prevăd nicidecum un principiu general al liberei circulații a persoanelor între Turcia și Uniune. De altfel, acordul de asociere nu garantează exercitarea anumitor drepturi decât exclusiv pe teritoriul statului membru gazdă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 septembrie 2013, Demirkan, C‑221/11, EU:C:2013:583, punctul 53).
44 În schimb, în cadrul dreptului Uniunii, protecția libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor, prin intermediul regimului prevăzut de Directiva 86/653 pentru agenții comerciali, se întemeiază pe obiectivul care constă în realizarea unei piețe interne concepute ca un spațiu fără frontiere interne, eliminând toate obstacolele care se opun instituirii unei astfel de piețe.
45 Astfel, diferențele existente între tratate și acordul de asociere în ceea ce privește finalitatea urmărită de acestea se opun ca regimul de protecție prevăzut de Directiva 86/653 pentru agenții comerciali să poată fi considerat extins la agenții comerciali stabiliți în Turcia, în cadrul acordului menționat.
46 Faptul că Republica Turcia a transpus această directivă în dreptul său național, astfel cum rezultă din decizia de trimitere, nu schimbă cu nimic concluzia precedentă, o asemenea transpunere rezultând nu dintr‑o obligație impusă prin acordul de asociere, ci din voința acestui stat terț.
47 În ceea ce privește articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional, potrivit unei jurisprudențe constante, clauzele de standstill prevăzute la articolul 13 din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii, anexată la acordul de asociere, și la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional interzic în mod general introducerea oricărei măsuri interne noi care ar avea ca obiect sau ca efect să facă să depindă exercitarea de către un resortisant turc a unei libertăți economice pe teritoriul statului membru în cauză de îndeplinirea unor condiții mai restrictive decât cele care îi erau aplicabile la data intrării în vigoare a deciziei menționate sau a respectivului protocol față de acest stat membru (Hotărârea din 12 aprilie 2016, Genc, C‑561/14, EU:C:2016:247, punctul 33).
48 Rezultă de aici că articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional privește numai resortisanții turci care își exercită libertatea de stabilire sau de furnizare a serviciilor într‑un stat membru.
49 În consecință, un agent comercial stabilit în Turcia, care nu efectuează prestări de servicii în statul membru în cauză, precum reclamantul din litigiul principal, nu intră în domeniul de aplicare personal al acestei dispoziții.
50 Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă Legea din 1995 constituie o „nouă restricție” în sensul articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional.
51 În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze că acordul de asociere nu se opune nici el unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal.
52 Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că Directiva 86/653 și acordul de asociere trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care transpune această directivă în dreptul statului membru în cauză, care exclude din domeniul său de aplicare un contract de agenție comercială în cadrul căruia agentul comercial este stabilit în Turcia, țară în care desfășoară activitățile care decurg din acest contract, iar comitentul este stabilit în statul membru respectiv, astfel încât, în asemenea împrejurări, agentul comercial nu poate invoca drepturile pe care directiva menționată le garantează agenților comerciali după încetarea unui astfel de contract de agenție comercială.
Cu privire la cheltuielile de judecată
53 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți și Acordul de instituire a unei asocieri între Comunitatea Economică Europeană și Turcia, care a fost semnat la 12 septembrie 1963 la Ankara de Republica Turcia, pe de o parte, precum și de statele membre ale CEE și de Comunitate, pe de altă parte, și care a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care transpune această directivă în dreptul statului membru în cauză, care exclude din domeniul său de aplicare un contract de agenție comercială în cadrul căruia agentul comercial este stabilit în Turcia, țară în care desfășoară activitățile care decurg din acest contract, iar comitentul este stabilit în statul membru respectiv, astfel încât, în asemenea împrejurări, agentul comercial nu poate invoca drepturile pe care directiva menționată le garantează agenților comerciali după încetarea unui astfel de contract de agenție comercială.
Semnături