Language of document : ECLI:EU:T:2011:361

Cauza T‑59/07

Polimeri Europa SpA

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență — Înțelegeri — Piața cauciucului butadienic și a cauciucului stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie — Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE — Imputabilitatea comportamentului ilicit — Încălcare unică — Dovada existenței înțelegerii — Amenzi — Gravitatea și durata încălcării — Circumstanțe agravante”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență — Procedură administrativă — Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări — Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia — Întinderea sarcinii probei

[art. 81 alin. (1) CE și art. 82 CE]

2.      Concurență — Procedură administrativă — Comunicarea privind obiecțiunile — Natură juridică — Caracter pregătitor

(art. 81 CE)

3.      Concurență — Procedură administrativă — Prerogative ale Comisiei — Competență de a conexa două proceduri distincte

(art. 81 CE)

4.      Concurență — Înțelegeri — Atingere adusă concurenței — Criterii de apreciere — Obiect anticoncurențial — Constatare suficientă

[art. 81 alin. (1) CE]

5.      Concurență — Norme comunitare — Încălcări — Imputare

(art. 81 CE și art. 82 CE)

6.      Procedură — Cerere de sesizare a instanței — Cerințe de formă — Expunere sumară a motivelor invocate — Existența unor cerințe similare pentru obiecțiile invocate în susținerea unui motiv [Statutul Curții de Justiție, art. 21; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 44 alin. (1) lit. (c)]

7.      Concurență — Înțelegeri — Atingere adusă concurenței — Criterii de apreciere — Obiect anticoncurențial — Constatare suficientă

[art. 81 alin. (1) CE]

8.      Concurență — Înțelegeri — Acorduri între întreprinderi — Obligația Comisiei de a face dovada încălcării — Limite

[art. 81 alin. (1) CE]

9.      Concurență — Înțelegeri — Probă — Răspunsul unei întreprinderi la cererea de informații a Comisiei

(art. 81 CE și art. 82 CE)

10.    Concurență — Înțelegeri — Acorduri și practici concertate care constituie o încălcare unică

[art. 81 alin. (1) CE]

11.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Apreciere în funcție de natura încălcării — Încălcări foarte grave

(art. 81 CE; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)

12.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Puterea de apreciere a Comisiei — Obligația de a se asigura o proporție între cuantumul amenzilor și volumul global al pieței produsului avut în vedere — Inexistență

(art. 81 CE și art. 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (3)]

13.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Caracter descurajator al amenzii

(art. 81 CE; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei)

14.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Cifra de afaceri luată în considerare

(art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

15.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Circumstanțe agravante — Încălcări repetate — Noțiune

(art. 81 CE; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 2)

16.    Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Circumstanțe atenuante — Neaplicarea în practică a unui acord — Apreciere

(art. 81 CE; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 3 a doua liniuță)

1.      În ceea ce privește administrarea dovezii unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, Comisiei îi revine obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, în mod temeinic, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări. Astfel, este necesar să fie prezentate de către Comisie dovezi precise și concordante pentru a întemeia convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită.

Pe de altă parte, activitățile pe care le presupun practicile și acordurile anticoncurențiale se desfășoară de obicei în mod clandestin, reuniunile se țin în secret și documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Rezultă de aici că, chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri care atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, în mod normal, acestea nu vor fi decât fragmentare și dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. Prin urmare, în majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării dreptului concurenței.

În acest cadru, nicio dispoziție și niciun principiu general al dreptului comunitar nu interzice Comisiei să invoce față de o întreprindere declarații ale altor întreprinderi acuzate. Dacă nu ar fi astfel, sarcina probei cu privire la comportamente contrare articolelor 81 CE și 82 CE, care revine Comisiei, ar fi imposibil de îndeplinit și incompatibilă cu misiunea de supraveghere a bunei aplicări a acestor dispoziții care îi este atribuită Comisiei prin tratat.

În ceea ce privește, în special, declarațiile date în cadrul Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri, nicio dispoziție nu interzice Comisiei să utilizeze astfel de declarații pentru a demonstra existența unei încălcări a normelor de concurență. Astfel de declarații nu pot fi considerate ca fiind lipsite de valoare probantă, întrucât declarațiile care sunt contrare interesului celui care le dă trebuie, în principiu, să fie considerate elemente de probă care prezintă o încredere deosebită. Deși în general s‑ar putea manifesta o anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale participanților principali la o înțelegere ilicită, ținând seama de faptul că este posibil ca acești participanți să aibă tendința să minimizeze importanța contribuției lor la încălcare și să o maximizeze pe cea a celorlalți participanți, nu este mai puțin adevărat că faptul de a solicita beneficiul aplicării Comunicării privind cooperarea în vederea obținerii unei reduceri a amenzii nu creează în mod necesar un stimulent pentru a prezenta elemente de probă care deformează realitatea comportamentului celorlalți participanți la înțelegere. Orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea pune sub semnul întrebării sinceritatea, precum și caracterul complet al cooperării solicitantului și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea ca acesta să beneficieze pe deplin de Comunicarea privind cooperarea. În special, trebuie să se considere că faptul că o persoană mărturisește că a săvârșit o încălcare și recunoaște astfel existența unor fapte care depășesc ceea ce putea fi dedus direct din documentele în discuție implică a priori, în lipsa unor circumstanțe particulare de natură să indice contrariul, că această persoană a luat decizia de a spune adevărul.

(a se vedea punctele 50-52 și 58)

2.      Comunicarea privind obiecțiunile este un document cu caracter procedural și pregătitor care, pentru a asigura exercitarea eficientă a dreptului la apărare, delimitează obiectul procedurii administrative inițiate de Comisie, împiedicând‑o astfel pe aceasta din urmă să rețină alte obiecțiuni în decizia sa prin care finalizează procedura vizată. Pe de altă parte, întocmirea unei comunicări privind obiecțiunile de către Comisie nu poate, în niciun caz, să fie considerată drept o probă a prezumției de vinovăție a întreprinderii în cauză. În caz contrar, deschiderea oricărei proceduri în materie ar putea aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție

În aceste condiții, întocmirea unei prime și ulterior a unei a doua comunicări privind obiecțiunile nu poate conduce, în sine, la constatarea vreunei nereguli.

În ceea ce privește faptul că a doua comunicare privind obiecțiunile ar cuprinde modificări în raport cu prima comunicare privind obiecțiunile, este de natura acestui act procedural să fie provizoriu și susceptibil de modificări cu ocazia evaluării la care Comisia procedează ulterior, pe baza observațiilor care i‑au fost prezentate ca răspuns de către părți, precum și a altor constatări de fapt. Astfel, Comisia trebuie să țină seama de elementele care rezultă din integralitatea procedurii administrative fie pentru a renunța la obiecțiunile care s‑ar dovedi neîntemeiate, fie pentru a‑și structura și pentru a‑și a completa, atât în fapt, cât și în drept, argumentarea pentru susținerea obiecțiunilor pe care le reține. Prin urmare, dacă Comisia își poate modifica în mod întemeiat, atât în fapt, cât și în drept, argumentarea între comunicarea privind obiecțiunile și decizia sa finală, ea poate, cu atât mai mult, să facă acest lucru între două comunicări privind obiecțiunile.

(a se vedea punctele 68-70 și 73)

3.      În materie de înțelegeri, Comisia are dreptul de a disocia și de a conexa procedurile din motive obiective. Astfel, pot fi conexate două proceduri care se referă fiecare la un anumit produs, atunci când aceste produse aparțin aceluiași sector de activitate, ținând cont în special de caracteristicile fizice și de utilizările produselor respective, și atunci când anumite reuniuni ilicite între întreprinderi privesc atât unul, cât și celălalt produs. În plus, presupunând chiar că încălcarea care face obiectul unei conexări poate fi considerată că grupează, în realitate, două încălcări distincte, faptul că aceste încălcări sunt stabilite în mai multe decizii sau într‑o singură decizie este lipsit de importanță, întrucât încălcările în cauză nu sunt prescrise.

Pe de altă parte, o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE poate rezulta nu numai dintr‑un act izolat, ci și dintr‑o serie de acte sau dintr‑un comportament continuu. Această interpretare nu poate fi contestată pentru motivul că unul sau mai multe elemente din această serie de acte sau din acest comportament continuu ar putea constitui prin el însuși, respectiv prin ele însele, în mod izolat, o încălcare a respectivei dispoziții. Atunci când diferitele acțiuni se înscriu într‑un plan de ansamblu ca urmare a obiectului identic al acestora privind denaturarea concurenței în cadrul pieței comune, Comisia are dreptul să impute răspunderea pentru aceste acțiuni în funcție de participarea la încălcare considerată în ansamblul său. Deși Comisia poate concluziona în mod legal că diferitele manifestări aparțin unei încălcări unice ca urmare a faptului că se înscriu într‑un plan de ansamblu prin care se urmărește denaturarea concurenței, caracterul variabil al numărului și al intensității practicilor coluzive în funcție de piața relevantă nu înseamnă că încălcarea nu privește piețele pe care practicile sunt mai puțin intense și mai puțin numeroase. Astfel, ar fi artificial să se subdivizeze un comportament continuu, caracterizat printr‑o singură finalitate, în mai multe încălcări distincte pentru motivul că practicile coluzive variază în funcție de piața relevantă.

(a se vedea punctele 100 și 272)

4.      În scopul aplicării articolului 81 alineatul (1) CE, luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este inutilă, din moment ce rezultă că are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței. Fiind vorba în special despre acorduri de natură anticoncurențială care se manifestă cu ocazia reuniunilor întreprinderilor concurente, se realizează o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE atunci când aceste reuniuni au drept obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței și urmăresc, în acest fel, să organizeze în mod artificial funcționarea pieței. Într‑un asemenea caz, este suficient ca, pentru a dovedi participarea întreprinderii menționate la înțelegere, Comisia să demonstreze că întreprinderea respectivă a participat la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri de natură anticoncurențială. Atunci când participarea la asemenea reuniuni a fost dovedită, această întreprindere are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind că le comunicase concurenților săi că participa la reuniuni având o optică diferită de a acestora.

Astfel, atunci când dovada concertării între mai multe întreprinderi nu rezultă din simpla constatare a unui paralelism al comportamentelor pe piață, ci din înscrisuri din care reiese că practicile ilicite ale acestor întreprinderi sunt rezultatul unei concertări, o explicație alternativă în ceea ce privește prețurile practicate, potrivit căreia o pretinsă coordonare a prețurilor ar constitui în realitate reacția producătorilor în fața costurilor materiilor prime și a evoluției pieței, nu este de natură să pună sub semnul întrebării constatarea de către Comisie a existenței unei înțelegeri.

(a se vedea punctele 103, 108 și 109)

5.      Atunci când o entitate care exercită o activitate economică încalcă normele de concurență, acesteia îi revine, potrivit principiului răspunderii personale, obligația de a răspunde pentru încălcarea respectivă. Totuși, atunci când două entități constituie aceeași entitate economică, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea există încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia aceasta i‑a transferat activitățile sale economice. În particular, o asemenea punere în aplicare a sancțiunii este admisibilă atunci când aceste entități au fost sub controlul aceleiași persoane și, având în vedere legăturile strânse care le unesc pe plan economic și organizațional, au aplicat în esență aceleași instrucțiuni comerciale.

Astfel, atunci când, în perioada comportamentelor lor ilicite, două societăți sunt deținute în întregime, direct sau indirect, de aceeași societate, principiul răspunderii personale nu se opune aplicării sancțiunii pentru încălcarea săvârșită mai întâi de o primă societate și continuată apoi de a doua, în mod global, acesteia din urmă.

În orice caz, o sancțiune aplicată unei întreprinderi care continuă să existe din punct de vedere juridic, dar care nu mai exercită activități economice, riscă să fie lipsită de un efect descurajator. În plus, dacă nu ar fi prevăzută nicio posibilitate de aplicare a sancțiunii altei entități decât cea care a săvârșit încălcarea, întreprinderile s‑ar putea sustrage aplicării de sancțiuni prin simplul fapt că identitatea lor a fost modificată în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale.

(a se vedea punctele 123-126 și 129)

6.      În temeiul articolului 21 din Statutul Curții de Justiție și al articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură, cererea introductivă trebuie să indice obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate. Pentru ca o acțiune să fie admisibilă, trebuie ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive. Dacă cererea poate fi susținută și completată, în privința unor puncte specifice, prin trimiteri la anumite fragmente din documentele anexate, o trimitere globală la alte înscrisuri, chiar anexate la cererea introductivă, nu poate compensa lipsa elementelor esențiale ale argumentării în drept, care, în temeiul dispozițiilor menționate anterior, trebuie să figureze în cererea introductivă.

În plus, nu intră în competența Tribunalului să cerceteze și să identifice în anexe motivele și argumentele care ar putea fi considerate drept temei al acțiunii, anexele având o funcție pur probatorie și de instrument.

Cerințe similare există atunci când o obiecție este invocată în susținerea unui motiv. Astfel, nu îndeplinește cerințele menționate critica ale cărei elemente esențiale sunt reproduse numai în anexele la cererea introductivă.

O întreprindere nu poate remedia această insuficiență prin introducerea, în stadiul replicii, a anumitor date de fapt sau juridice și făcând trimitere la anumite anexe la cererea introductivă sau prin furnizarea de noi anexe la replică. Astfel, la analizarea conformității cererii introductive cu cerințele articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, conținutul memoriului în replică este, prin ipoteză, lipsit de relevanță. În special, admisibilitatea motivelor și a argumentelor expuse în cadrul replicii ca dezvoltare a motivelor cuprinse în cererea introductivă nu poate fi invocată cu scopul de a repara o încălcare a cerințelor articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, survenită la introducerea acțiunii, cu riscul de a goli această din urmă dispoziție de orice conținut.

(a se vedea punctele 161, 162, 168 și 169)

7.      În cazul acordurilor care se încheie în cadrul întâlnirilor întreprinderilor concurente, există o încălcare a normelor de concurență atunci când aceste întâlniri au un obiect anticoncurențial și urmăresc astfel să organizeze în mod artificial funcționarea pieței. Într‑un astfel de caz, răspunderea unei anumite întreprinderi pentru încălcare este reținută în mod valabil atunci când aceasta a participat la respectivele întâlniri având cunoștință de obiectul acestora, chiar dacă, în continuare, aceasta nu a pus în aplicare una sau alta dintre măsurile convenite în cadrul întâlnirilor menționate. Participarea mai redusă sau mai sporită a întreprinderii la întâlniri, precum și punerea în aplicare mai mult sau mai puțin completă a măsurilor convenite au consecințe nu asupra existenței răspunderii sale, ci asupra întinderii acestei răspunderi și, prin urmare, asupra nivelului sancțiunii.

(a se vedea punctul 173)

8.      În practică, Comisia este obligată deseori să dovedească existența unei încălcări în condiții puțin propice acestei sarcini, întrucât este posibil să se fi scurs mai mulți ani de la momentul producerii faptelor care constituie o încălcare, iar mai multe dintre întreprinderile care fac obiectul investigației nu au cooperat în mod activ cu aceasta. În acest context, o întreprindere vinovată de săvârșirea unei încălcări s‑ar putea sustrage prea ușor oricărei sancțiuni dacă ar putea invoca un caracter vag al informațiilor prezentate cu privire la funcționarea unui acord ilicit, deși existența acordului și scopul său anticoncurențial sunt totuși stabilite în mod suficient. Întreprinderile se pot apăra în mod eficient într‑o astfel de situație în măsura în care au posibilitatea de a comenta toate elementele de probă invocate de Comisie împotriva lor.

(a se vedea punctul 177)

9.      În cadrul unei proceduri administrative privind încălcarea normelor de concurență, declarațiile făcute în numele întreprinderilor au o valoare probantă importantă, întrucât acestea induc riscuri juridice și economice considerabile. Această valoare probantă este deosebit de ridicată atunci când, precum în speță, declarațiile întreprinderilor susțin alte declarații de aceeași natură.

În plus, răspunsurile date în numele unei întreprinderi ca atare au o credibilitate care o depășește pe cea pe care ar putea să o aibă răspunsul dat de un membru al personalului său, indiferent de experiența sau de opinia personală a acestuia din urmă.

(a se vedea punctele 179, 183, 267 și 270)

10.    Unei întreprinderi i se poate angaja răspunderea pentru o înțelegere globală, deși s‑a dovedit că nu a participat în mod direct decât la unul sau la mai multe dintre elementele constitutive ale acesteia, având în vedere că, pe de o parte, știa sau în mod necesar trebuia să știe că o coluziune la care participa, în special prin reuniuni constante organizate de‑a lungul mai multor ani, făcea parte dintr‑un plan de ansamblu menit să denatureze concurența și, pe de altă parte, că acest plan cuprindea ansamblul elementelor constitutive ale înțelegerii. De asemenea, faptul că diferitele întreprinderi au avut roluri diferite în urmărirea unui obiectiv comun nu înlătură identitatea de obiect anticoncurențial și, în consecință, de încălcare, cu condiția ca fiecare întreprindere să fi contribuit la propriul său nivel la urmărirea obiectivului comun.

(a se vedea punctul 193)

11.    Din descrierea încălcărilor foarte grave din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO rezultă că acorduri sau practici concertate care urmăresc în special stabilirea de obiective de preț sau împărțirea cotelor de piață pot determina, pentru simplul motiv al naturii proprii, calificarea drept „foarte grave”, Comisia nefiind obligată să demonstreze un impact real al încălcării asupra pieței. De asemenea, înțelegerile orizontale în materie de prețuri fac parte din încălcările cele mai grave ale dreptului concurenței și, prin urmare, pot fi calificate, în sine, drept foarte grave.

(a se vedea punctul 225)

12.    În cadrul determinării cuantumului fiecărei amenzi aplicate pentru încălcarea normelor de concurență, Comisia dispune de putere de apreciere. În temeiul articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, cuantumul amenzii este stabilit pe baza gravității încălcării și a duratei acesteia. În plus, cuantumul respectiv este rezultatul unei serii de calcule aritmetice efectuate de Comisie în conformitate cu Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO. Stabilirea acestui cuantum se face în special în funcție de diverse împrejurări legate de comportamentul individual al întreprinderii în cauză, precum existența unor circumstanțe agravante sau atenuante.

Nu se poate deduce din acest cadru juridic că trebuie să se asigure de către Comisie o proporție între cuantumul amenzii astfel calculat și volumul global al pieței produsului avut în vedere, pentru un anumit an al încălcării, când încălcarea în cauză a durat mai mulți ani, iar cuantumul amenzii depinde și de alte împrejurări legate de comportamentul individual al întreprinderii.

(a se vedea punctul 232)

13.    Competența Comisiei de a aplica amenzi întreprinderilor care, cu intenție sau din neglijență, săvârșesc o încălcare a dispozițiilor articolului 81 CE constituie unul dintre mijloacele puse la dispoziția acesteia pentru a‑i permite să își îndeplinească misiunea de supraveghere conferită de dreptul comunitar, misiune care cuprinde obligația de a desfășura o politică generală care urmărește aplicarea, în materie de concurență, a principiilor stabilite de tratat și orientarea în acest sens a comportamentului întreprinderilor. De aici rezultă că, pentru a aprecia gravitatea unei încălcări în vederea determinării cuantumului amenzii, Comisia trebuie să asigure caracterul descurajator al acțiunii sale, în special pentru tipurile de încălcări care sunt deosebit de prejudiciabile pentru realizarea obiectivelor Comunității.

Acest lucru impune ca respectivul cuantum al amenzii să fie adaptat pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată, iar aceasta pentru ca amenda să nu fie considerată neglijabilă sau, dimpotrivă, excesivă, în special din punctul de vedere al capacității financiare a întreprinderii în cauză, în conformitate cu cerințele întemeiate, pe de o parte, pe necesitatea asigurării efectivității amenzii și, pe de altă parte, pe respectarea principiului proporționalității. O întreprindere mare, care dispune de resurse financiare considerabile în raport cu cele ale celorlalți membri ai unei înțelegeri, poate mobiliza mai ușor fondurile necesare pentru plata amenzii sale, ceea ce justifică, în vederea unui efect suficient de descurajator al acesteia din urmă, aplicarea, în special prin utilizarea unui coeficient multiplicator, a unei amenzi proporțional mai ridicate decât cea care sancționează aceeași încălcare săvârșită de o întreprindere care nu dispune de asemenea resurse. În particular, luarea în considerare a cifrei de afaceri globale a fiecărei întreprinderi care face parte dintr‑o înțelegere este pertinentă pentru stabilirea cuantumului amenzii.

Obiectivul de descurajare pe care Comisia are dreptul să îl urmărească la stabilirea cuantumului unei amenzi are ca scop asigurarea respectării de către întreprinderi a normelor de concurență stabilite de tratat pentru desfășurarea activităților lor în cadrul Comunității sau al Spațiului Economic European. Rezultă că factorul de descurajare care poate fi inclus în calculul amenzii este evaluat prin luarea în considerare a unei multitudini de elemente, iar nu numai a situației particulare a întreprinderii în cauză. Acest principiu se aplică în special atunci când Comisia a determinat un multiplicator de descurajare care afectează amenda aplicată unei întreprinderi.

(a se vedea punctele 243-246)

14.    Împrejurarea potrivit căreia mai multe societăți sunt obligate în solidar la plata unei amenzi pentru motivul că acestea formează o întreprindere în sensul articolului 81 CE nu implică, în ceea ce privește aplicarea plafonului prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, faptul că obligația fiecăreia se limitează la 10 % din cifra de afaceri pe care a realizat‑o în ultimul exercițiu financiar. Astfel, plafonul de 10 % în sensul acestei dispoziții trebuie să fie calculat pe baza cifrei de afaceri cumulate a tuturor societăților care constituie entitatea economică unică ce acționează ca întreprindere în sensul articolului 81 CE, deoarece doar cifra de afaceri cumulată a societăților componente poate constitui o indicație privind dimensiunea și puterea economică a întreprinderii în cauză.

(a se vedea punctele 253 și 313)

15.    Punctul 2 din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO prevede, ca exemple de circumstanțe agravante, încălcările repetate de același tip din partea aceleiași/acelorași întreprinderi. Noțiunea de încălcări repetate, astfel cum este prevăzută în anumite sisteme de drept naționale, presupune ca o persoană să fi săvârșit noi încălcări după ce a fost sancționată pentru încălcări similare. O eventuală încălcare repetată figurează printre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul analizei gravității încălcării în cauză.

În această privință, atunci când Comisia ține seama de noțiunea de întreprindere, în sensul articolului 81 CE, în scopul aplicării circumstanței agravante privind încălcarea repetată și consideră că aceeași întreprindere a repetat un comportament ilicit, chiar dacă persoanele juridice implicate în încălcările în cauză nu sunt identice, aceasta trebuie să prezinte elemente detaliate și precise care să susțină afirmația sa.

Astfel, atunci când evoluția structurii și a controlului societăților în cauză este deosebit de complexă, revine Comisiei obligația de a oferi informații suficient de detaliate și de precise cu privire la evoluția societăților deținute de întreprinderea în cauză înainte de încălcare și de a prezenta toate elementele detaliate necesare pentru a considera că societățile vizate prin decizia atacată și societățile vizate prin deciziile anterioare alcătuiesc aceeași întreprindere în sensul articolului 81 CE.

(a se vedea punctele 293-295, 298, 299 și 302)

16.    Potrivit punctului 3 a doua liniuță din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, neaplicarea în practică a acordurilor sau a practicilor infracționale poate constitui o circumstanță atenuantă. Totuși, faptul că o întreprindere a cărei participare la o concertare cu concurenții săi este dovedită nu s‑a comportat pe piață într‑un mod conform cu cel convenit cu concurenții săi nu constituie în mod necesar un element care trebuie luat în considerare ca circumstanță atenuantă în determinarea cuantumului amenzii ce urmează să fie aplicată.

Astfel, o întreprindere care urmărește, în pofida acțiunii comune alături de concurenții săi, o politică mai mult sau mai puțin independentă pe piață poate pur și simplu să încerce să utilizeze înțelegerea în favoarea sa și o întreprindere care nu se distanțează de rezultatele unei reuniuni la care a asistat păstrează, în principiu, întreaga răspundere pentru faptul participării sale la înțelegere. Prin urmare, Comisiei îi revine obligația de a recunoaște existența unei circumstanțe atenuante ca urmare a lipsei aplicării unei înțelegeri numai dacă întreprinderea care invocă această împrejurare poate demonstra că s‑a opus în mod clar și considerabil punerii în aplicare a respectivei înțelegeri, în sensul de a fi perturbat însăși funcționarea acesteia, și că nu a aderat la acord în aparență, instigând astfel alte întreprinderi să pună în aplicare înțelegerea în cauză. Astfel, întreprinderilor le‑ar fi foarte ușor să minimizeze riscul obligației de plată a unei amenzi ridicate dacă ar putea beneficia de o înțelegere ilicită și, astfel, de o reducere a amenzii pentru motivul că jucaseră doar un rol limitat în aplicarea încălcării, deși atitudinea acestora a determinat și alte întreprinderi să se comporte într‑un mod care aduce o atingere mai mare concurenței.

(a se vedea punctele 306 și 307)