Language of document : ECLI:EU:T:2012:493

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

27 septembrie 2012(*)


În cauza T‑370/06,

Kuwait Petroleum Corp., cu sediul în Shuwaikh (Kuweit),

Kuwait Petroleum International Ltd, cu sediul în Woking (Regatul Unit),

Kuwait Petroleum (Nederland) BV, cu sediul în Rotterdam (Țările de Jos),

reprezentate de D. Hull, solicitor, și de G. Berrisch, avocat,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de F. Castillo de la Torre, în calitate de agent, asistat de L. Gyselen, avocat,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare a deciziei C(2006) 4090 final a Comisiei din 13 septembrie 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] [cazul COMP/F/38.456 – Bitum (Țările de Jos)] și, cu titlu subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantelor prin decizia menționată,

TRIBUNALUL (Camera a șasea),

compus din domnii M. Jaeger, președinte, N. Wahl și S. Soldevila Fragoso (raportor), judecători,

grefier: domnul N. Rosner, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 iunie 2011,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        Kuwait Petroleum Corp. (denumită în continuare „KPC”), companie petrolieră publică din Kuweit și societate‑mamă a grupului Kuwait Petroleum, își comercializează produsele în Europa prin intermediul filialei sale Kuwait Petroleum International Ltd (denumită în continuare „KPI”), cu sediul în Londra. Două filiale ale KPC operează în Țările de Jos, Kuwait Petroleum Europoort BV, responsabilă cu producția de bitum a rafinăriei din Rotterdam, și Kuwait Petroleum (Nederland) BV (denumită în continuare „KPN”), responsabilă cu vânzarea bitumului în Țările de Jos. KPI și KPN sunt deținute, direct sau indirect, de KPC Holdings AEC, cu sediul în Aruba, ea însăși deținută în proporție de 100 % de KPC. KPC Holdings deține toate filialele grupului Kuwait Petroleum situate în afara Kuweitului și responsabile cu activitățile de rafinare și de comercializare a petrolului.

2        Prin scrisoarea din 20 iunie 2002, British Petroleum (denumită în continuare „BP”) a informat Comisia Comunităților Europene cu privire la pretinsa existență a unei înțelegeri referitoare la piața bitumului rutier în Țările de Jos și a prezentat o cerere în vederea obținerii unei imunități la amenzi în conformitate cu dispozițiile Comunicării Comisiei din 19 februarie 2002 privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2002”).

3        La 1 și la 2 octombrie 2002, Comisia a efectuat verificări inopinate, printre altele în incintele KPN. Comisia a adresat solicitări de informații mai multor societăți, printre care KPN, la 30 iunie 2003 și la 5 aprilie 2004. Aceasta a răspuns la 16 septembrie 2003 și la 30 aprilie 2004.

4        La 12 septembrie 2003, KPN a introdus o cerere de aplicare a Comunicării privind cooperarea din 2002, la care era anexată o declarație a întreprinderii. Întreprinderea a solicitat de asemenea ca o parte a informațiilor comunicate la 16 septembrie 2003 să fie luate în considerare potrivit cererii sale de clemență. La 18 septembrie 2003, cu ocazia unei reuniuni cu Comisia, KPN a propus audierea a trei foști salariați care erau în măsură să completeze declarațiile furnizate, aceste audieri având loc la 1 și la 9 octombrie 2003.

5        La 14 octombrie 2004, în conformitate cu prevederile punctului 26 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, Comisia a informat societatea KPN cu privire la intenția sa de a‑i acorda o reducere cuprinsă între 30 % și 50 % din cuantumul amenzii, dat fiind că ajunsese la concluzia provizorie că elementele de probă pe care aceasta le comunicase aduceau o valoare adăugată semnificativă.

6        La 18 octombrie 2004, Comisia a inițiat o procedură și a adoptat o comunicare privind obiecțiunile, adresată la 19 octombrie 2004 mai multor societăți, printre care reclamantele, KPC, KPI și KPN. În urma unei solicitări formulate de KPC și de KPI, Comisia le‑a confirmat, prin scrisoarea din 2 decembrie 2004, că beneficiau de asemenea de reducerea cuantumului amenzii, acordată societății KPN în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002.

7        În urma audierii societăților în cauză, la 15 și la 16 iunie 2005, KPN a adus precizări declarațiilor sale cu privire la ExxonMobil, societate furnizoare de bitum care nu fusese sancționată prin decizia atacată, care fuseseră utilizate în comunicarea privind obiecțiunile și care fuseseră contestate de alți participanți la audiere. Aceste precizări au fost comunicate tuturor participanților la audiere și au suscitat mai multe comentarii, accesul reclamantelor la acestea fiind refuzat de Comisie.

8        La 13 septembrie 2006, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 4090 final privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] [cazul COMP/F/38.456 – Bitum (Țările de Jos)] (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 28 iulie 2007 (JO L 196, p. 40) și care a fost notificată reclamantelor la 22 septembrie 2006.

9        Comisia a arătat în decizia atacată că societățile destinatare ale acestei decizii participaseră la o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE, constând în stabilirea în comun, în mod regulat, pe perioadele în cauză, pentru vânzarea și cumpărarea de bitum rutier în Țările de Jos, a prețului brut, a unui rabat uniform din prețul brut pentru constructorii de drumuri participanți la înțelegere și a unui rabat maxim redus din prețul brut pentru ceilalți constructori de drumuri.

10      Reclamantele au fost considerate responsabile de săvârșirea acestei încălcări pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 1994 și 15 aprilie 2002 și li s‑a aplicat, în solidar, o amendă de 16,632 milioane de euro.

11      În ceea ce privește calcularea cuantumului amenzilor, Comisia a calificat încălcarea ca fiind foarte gravă, având în vedere natura sa, chiar dacă piața geografică vizată era limitată [considerentul (316) al deciziei atacate].

12      Pentru a ține seama de importanța specifică a comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi implicate în înțelegere și de impactul său real asupra concurenței, Comisia a făcut o deosebire între întreprinderile respective în funcție de importanța lor relativă pe piața în cauză, determinată prin intermediul cotelor lor de piață, și le‑a grupat în șase categorii.

13      Pe baza acestor elemente, Comisia a reținut un cuantum de plecare de 12 milioane de euro pentru reclamante [considerentul (322) al deciziei atacate], la care a aplicat un coeficient multiplicator 1,1, destinat să garanteze efectul descurajator al amenzii, ținând seama de mărimea și de cifra de afaceri a grupului [considerentul (323) al deciziei atacate].

14      În ceea ce privește durata încălcării, Comisia a considerat că reclamantele săvârșiseră o încălcare de lungă durată, aceasta fiind mai mare de cinci ani, și a reținut o durată totală de opt ani, de la 1 aprilie 1994 la 15 aprilie 2002, majorând astfel cuantumul de plecare cu 80 % [considerentul (326) al deciziei atacate]. Cuantumul de bază al amenzii, determinat în funcție de gravitatea și de durata încălcării, a fost stabilit, așadar, la 23,76 milioane de euro [considerentul (335) al deciziei atacate].

15      Comisia nu a reținut nicio circumstanță agravantă în privința reclamantelor. În schimb, aceasta a acceptat să le acorde beneficiul Comunicării privind cooperarea din 2002 și le‑a redus cu 30 % cuantumul amenzii. Comisia a considerat că informațiile furnizate la 12 și la 16 septembrie 2003 și la 1 și la 9 octombrie 2003 consolidaseră, datorită gradului lor de precizie, capacitatea sa de a stabili existența încălcării. Comisia a apreciat însă că trebuia să țină cont de faptul că cererea de clemență nu a fost introdusă decât la 11 luni după efectuarea verificărilor inopinate și după trimiterea solicitării sale de informații, că dispunea deja de anumite elemente de probă, comunicate de alte societăți, și că societatea KPN revenise asupra unora dintre declarațiile sale formulate împotriva ExxonMobil [considerentele (382)-(388) ale deciziei atacate].

 Procedura și concluziile părților

16      Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 4 decembrie 2006, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

17      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a adresat părților întrebări în scris. Părțile au răspuns la aceste întrebări în termenul acordat.

18      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 15 iunie 2011.

19      Întrucât un membru al Camerei a șasea a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele Tribunalului s‑a desemnat, în aplicarea articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, pentru a completa camera.

20      Prin Ordonanța din 18 noiembrie 2011, Tribunalul (Camera a șasea), în noua sa compunere, a redeschis procedura orală, iar părțile au fost informate că vor fi ascultate într‑o nouă ședință.

21      Prin scrisorile din 25 și, respectiv, din 28 noiembrie 2011, Comisia și reclamantele au informat Tribunalul că renunță să fie ascultate încă o dată.

22      În consecință, președintele Tribunalului a decis să închidă procedura orală.

23      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate în măsura în care se referă la reclamante;

–        cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii aplicate în temeiul articolului 2 litera (i) din decizia atacată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

24      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

25      În răspunsul la o întrebare scrisă a Tribunalului privind consecințele Hotărârii Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia (C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237), și ale Hotărârii Curții din 20 ianuarie 2011, General Química și alții/Comisia (C‑90/09 P, Rep., p. I‑1), reclamantele au arătat, la 24 martie 2011, că renunță la motivul întemeiat pe erori vădite de apreciere și de drept săvârșite de Comisie prin stabilirea în sarcina societăților KPC și KPI a răspunderii pentru încălcarea comisă de filiala lor KPN, iar Tribunalul a luat act de această renunțare.

 În drept

26      În susținerea acțiunii lor, reclamantele au invocat două motive, primul fiind întemeiat pe încălcarea prevederilor punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002, iar al doilea fiind întemeiat pe erori săvârșite de Comisie la stabilirea procentului de reducere a cuantumului amenzii lor.

1.     Cu privire la încălcarea punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002

 Argumentele părților

27      Potrivit reclamantelor, Comisia a încălcat prevederile punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prin faptul că le‑a aplicat o amendă pe baza unor fapte care nu au putut fi demonstrate decât plecând de la elementele furnizate de KPN. Doar aceste elemente i‑ar fi permis Comisiei să demonstreze existența încălcării, nivelul de gravitate, precum și durata acesteia, celelalte elemente de probă menționate în decizia atacată fiind fie indirecte, fie neconcludente, fie speculative. Reclamantele precizează că, astfel, doar informațiile furnizate de KPN au putut să permită Comisiei stabilirea existenței încălcării pentru întreaga perioadă cuprinsă între 1 aprilie 1994 și 15 aprilie 2002, deoarece notele ridicate din incintele Koninklijke Volker Wessel Stevin NV, societate sancționată prin decizia atacată, nu se refereau decât la anul 1997, iar elementele transmise de BP nu erau valabile decât pentru perioada ulterioară anului 1999.

28      Interpretarea foarte restrictivă dată de Comisie dispozițiilor punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002, care ar echivala cu limitarea aplicării ei doar la cazurile în care Comisia nu cunoaște deloc faptele, ar fi, potrivit reclamantelor, contrară scopului său, care este acela de a încuraja întreprinderile care solicită beneficiul clemenței să furnizeze cât mai multe elemente posibil. În plus, această interpretare ar fi contrară principiului încrederii legitime, deși acesta este recunoscut în mod expres la punctul 29 din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

29      Comisia respinge toate argumentele reclamantelor.

 Aprecierea Tribunalului

30      Punctul 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede că, „în cazul în care o întreprindere furnizează elemente de probă cu privire la fapte necunoscute până atunci Comisiei care au un impact direct asupra gravității sau a duratei presupusei înțelegeri, Comisia nu va lua în considerare aceste fapte atunci când va stabili cuantumul amenzii aplicate întreprinderii care le‑a furnizat”.

31      Revine mai întâi Tribunalului sarcina de a stabili dacă Comisia a săvârșit o eroare de drept limitând aplicarea acestei prevederi doar la cazurile în care o societate îi aduce informații care îi permit să stabilească fapte pe care nu le cunoștea deloc și excluzând astfel cazul în care o societate i‑a furnizat elemente care i‑au permis să coroboreze fapte pe care le cunoștea anterior.

32      Trebuie amintit că, în speță, Comisia a decis să acorde societății KPN beneficiul unei reduceri cu 30 % a cuantumului amenzii întrucât aceasta îi furnizase elemente de probă care „au consolidat prin natura lor capacitatea [sa] de a demonstra faptele respective, prin urmare, au reprezentat o valoare adăugată raportat la elementele de probă aflate în posesia [sa] în acel moment”, întrucât „[a]ceastă valoare adăugată a fost semnificativă, deoarece a coroborat informațiile existente și, alături de informațiile aflate deja în posesia [sa], a ajutat‑[o] să dovedească încălcarea”, întrucât „KPN a fost prima întreprindere care a oferit elemente probatorii directe [referitoare la existența reuniunilor de concertare privind bitumul], element central al funcționării cartelului”, și întrucât, în momentul în care KPN a furnizat elementele sale de probă, așadar, anterior primirii răspunsurilor la solicitările de informații (în special cele ale întreprinderilor Shell, Total și Nynas), „[îi] era dificil să determine dacă și în ce măsură documentele din dosarul [său], datând din perioada în care s‑au petrecut faptele, completate cu informațiile comunicate de BP, erau suficiente pentru a dovedi încălcarea” [considerentul (383) al deciziei atacate].

33      Tribunalul apreciază că trebuie reținută o interpretare restrictivă a punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002, limitând‑o la cazul în care o societate care este parte la o înțelegere furnizează Comisiei o informație nouă privind gravitatea sau durata încălcării și excluzând ipotezele în care societatea nu a făcut decât să furnizeze elemente care permit consolidarea probelor privind existența încălcării.

34      Astfel, trebuie amintit mai întâi că, întrucât procedura de clemență constituie o excepție de la regula potrivit căreia o întreprindere trebuie sancționată pentru orice încălcare a prevederilor dreptului concurenței, normele referitoare la aceasta sunt, prin urmare, de strictă interpretare.

35      Pe de altă parte, trebuie subliniat că eficacitatea programelor de clemență ar fi afectată dacă întreprinderile nu ar mai fi încurajate să fie primele care prezintă Comisiei informații prin care denunță o înțelegere.

36      Or, interpretarea preconizată de reclamante ar duce la lipsirea de efect a distincției operate de Comisie în comunicarea sa între singura întreprindere care ar putea beneficia de o imunitate la amendă (titlul A din Comunicarea privind cooperarea din 2002) și cele care nu au dreptul decât la o reducere a cuantumului amenzii (titlul B din Comunicarea privind cooperarea din 2002), în condițiile în care aceasta ar însemna ca și ultimele să beneficieze de o imunitate totală la amendă. Comunicarea privind cooperarea din 2002 stabilește astfel o distincție între întreprinderea care a furnizat prima elemente de probă de natură să permită Comisiei constatarea unei încălcări sau adoptarea unei decizii prin care se dispune efectuarea de verificări, care beneficiază de o imunitate totală la amendă, și celelalte întreprinderi, care nu îndeplinesc aceste cerințe și care nu vor putea să beneficieze decât de o reducere cu cel mult 50 % a cuantumului amenzii.

37      Prin urmare, Comisia nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că putea să țină cont, la stabilirea amenzii societății KPN, de faptele pe care, prin transmiterea anumitor elemente de probă, contribuția acesteia din urmă nu făcuse decât să le coroboreze, dar despre a căror existență Comisia avea cunoștință.

38      Reclamantele consideră, pe de altă parte, că această interpretare ar fi contrară principiului încrederii legitime, recunoscut de altfel în mod expres la punctul 29 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Este adevărat că dreptul de a invoca protecția încrederii legitime, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii, aparține oricărei persoane private aflate într‑o situație din care reiese că administrația Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, a determinat‑o să nutrească speranțe întemeiate (Hotărârea Curții din 11 martie 1987, Van den Bergh en Jurgens/Comisia, 265/85, Rec., p. 1155, punctul 44, și Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia, T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctul 33). Cu toate acestea, în speță trebuie constatat că Comisia nu a furnizat niciodată asigurări precise societății KPN privind posibilitatea de a‑i acorda beneficiul unei imunități la amendă. În general, în materie de clemență, orice solicitant comunică informații Comisiei fără a avea cunoștință de cele de care aceasta dispune deja și, prin urmare, acesta nu poate să nutrească o așteptare legitimă în privința cuantumului reducerii de care ar putea să beneficieze.

39      În speță, trebuie, în sfârșit, să se examineze dacă Comisia nu a depășit în mod vădit marja de apreciere de care dispunea atunci când a considerat că societatea KPN îndeplinea cerințele prevăzute la punctul 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002, astfel cum a fost interpretat la punctul 33 de mai sus.

40      Reiese din decizia atacată că, deși informațiile furnizate de KPN i‑au permis Comisiei să coroboreze și să consolideze probele pe care le deținea deja privind existența reuniunilor între furnizorii de bitum (denumiți în continuare „furnizorii”) și constructorii de drumuri participanți la înțelegere, aceasta avea totuși cunoștință despre aceste fapte, pentru întreaga durată a încălcării, prin intermediul informațiilor furnizate de BP și al documentelor ridicate cu ocazia verificărilor la fața locului, în special prin intermediul notelor societății Hollandsche Beton Groep (denumită în continuare „HBG”) din martie și din iulie 1994. Astfel, KPN nu a adus niciun element de probă cu privire la fapte necunoscute până atunci Comisiei, care să fi avut un impact direct asupra gravității sau a duratei încălcării.

41      În consecință, se impune respingerea primului motiv în ansamblul său.

2.     Cu privire la nivelul reducerii cuantumului amenzii

 Argumentele părților

42      Potrivit reclamantelor, Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin aceea că nu le‑a redus cuantumul amenzii decât cu 30 % pentru motivele că cererea de clemență a fost formulată la 11 luni după verificările inopinate și după trimiterea primei solicitări de informații, că valoarea adăugată a elementelor furnizate ar fi fost diminuată de informațiile transmise de alte întreprinderi și că societatea KPN ar fi reformulat unele dintre declarațiile sale. Ar fi de competența Tribunalului să își exercite deplinul control asupra motivării deciziei privind nivelul reducerii acordate a amenzii, iar instanța Uniunii nu i‑ar fi recunoscut niciodată Comisiei o marjă de apreciere importantă în cadrul Comunicării privind cooperarea din 2002.

43      În primul rând, reclamantele consideră că o durată de 11 luni nu este nerezonabilă pentru formularea unei cereri de clemență, în special raportat la durata totală de 28 de luni a investigației Comisiei, că această perioadă le‑a fost necesară pentru a strânge toate elementele furnizate Comisiei și că Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu prevede niciun termen specific. În această privință, Comisia nu se poate prevala de Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Roquette Frères/Comisia (T‑322/01, Rec., p. II‑3137), întrucât, în acea cauză, singura cerere de clemență a întreprinderii era răspunsul său la chestionarul Comisiei, în timp ce, în speță, KPN a formulat cererea sa de clemență înainte de a răspunde la chestionar și a furnizat răspunsuri care depășeau cu mult întrebările adresate.

44      În al doilea rând, reclamantele consideră că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a limitat reducerea cuantumului amenzii lor pentru motivul că valoarea elementelor de probă furnizate la 16 septembrie și la 1 și la 9 octombrie 2003 fusese diminuată prin declarațiile anterioare ale întreprinderilor Nynas și Total. Comisia ar fi recunoscut însă în decizia atacată că elementele furnizate de KPN la 12 septembrie 2003 și în declarațiile sale complementare îi permiseseră să dețină probe directe și determinante cu privire la încălcare, în timp ce informațiile transmise de Nynas și de Total nu aduceau nicio valoare adăugată semnificativă, cererea lor de clemență fiind de altfel refuzată.

45      În al treilea rând, Comisia ar fi considerat în mod greșit că reducerea cuantumului amenzii lor trebuia limitată din cauza unei pretinse reformulări a declarațiilor KPN în legătură cu ExxonMobil. Comisia ar fi săvârșit astfel mai întâi o eroare de fapt atunci când a considerat că, în cadrul audierilor, salariații KPN reveniseră asupra declarațiilor lor, deși aceștia nu ar fi făcut decât să le clarifice, precizând că nu dețin decât probe indirecte privind participarea ExxonMobil la încălcare și că, în orice caz, nu susținuseră niciodată că ar deține probe directe privind această participare. În plus, Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că valoarea adăugată a elementelor de probă furnizate de KPN era redusă din cauză că aceasta nu furnizase dovezi care demonstrau participarea ExxonMobil la înțelegere. Reclamantele consideră astfel că valoarea elementelor de probă furnizate nu trebuie apreciată decât în raport cu încălcările stabilite de Comisie în decizia sa. De altfel, prin faptul că le‑a sancționat pentru declarațiile lor în legătură cu ExxonMobil, Comisia ar fi încălcat principiul egalității de tratament, deoarece BP ar fi pretins de asemenea, în cererea sa de clemență, că ExxonMobil era implicată în înțelegere.

46      În al patrulea rând, reclamantele consideră că, prin refuzul de a comunica societății KPN comentariile celorlalte întreprinderi cu privire la declarațiile suplimentare pe care le făcuseră în timpul audierilor, Comisia a încălcat dreptul acesteia de acces la dosar în cursul procedurii administrative. Aceste comentarii, dintre care unele au fost formulate după audierea administrativă, ar fi fost totuși utilizate de Comisie pentru determinarea cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată.

47      Comisia respinge toate argumentele reclamantelor.

 Aprecierea Tribunalului

 Cu privire la erorile de drept

48      Reclamantele consideră mai întâi că Comisia s‑ar fi înșelat cu privire la întinderea puterii sale de apreciere în privința valorii informațiilor furnizate în mod voluntar de o întreprindere, pentru a determina cuantumul reducerii amenzii sale. Acestea susțin în special că jurisprudența la care face trimitere Comisia pentru a afirma că dispune de o anumită marjă de apreciere în această privință și că controlul instanței este limitat la cenzurarea unei erori vădite de apreciere nu ar fi aplicabilă decât dispozițiilor Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 1996”), iar nu și celor ale Comunicării privind cooperarea din 2002.

49      Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă referitoare la Comunicarea privind cooperarea din 1996 că o cooperare la investigație care nu depășește ceea ce rezultă din obligațiile care incumbă întreprinderilor în temeiul articolului 11 alineatele (4) și (5) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), nu justifică o reducere a cuantumului amenzii (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Cascades/Comisia, T‑308/94, Rec., p. II‑925, punctul 260, și Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Solvay/Comisia, T‑12/89, Rec., p. II‑907, punctele 341 și 342). În schimb, o astfel de reducere este justificată atunci când întreprinderea a furnizat informații care depășesc cu mult ceea ce Comisia poate solicita în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 (Hotărârea Cascades/Comisia, citată anterior, punctele 261 și 262, și Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Daesang și Sewon Europe/Comisia, T‑230/00, Rec., p II‑2733, punctul 137). Pentru a justifica reducerea unei amenzi în temeiul cooperării, comportamentul unei întreprinderi trebuie să faciliteze sarcina Comisiei de a constata și de a sancționa încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, precum și să dea dovadă de un veritabil spirit de cooperare. Pe de o parte, Tribunalul are, așadar, sarcina de a examina dacă Comisia a apreciat în mod greșit măsura în care cooperarea întreprinderilor în cauză a depășit ceea ce era impus conform articolului 11 din Regulamentul nr. 17. În această privință, Tribunalul exercită un control complet, care privește printre altele limitele obligației de a răspunde solicitărilor de informații care decurg din dreptul la apărare al întreprinderilor. Pe de altă parte, Tribunalul este chemat să verifice dacă, raportat la Comunicarea privind cooperarea din 1996, Comisia a apreciat în mod corect utilitatea unei cooperări pentru stabilirea încălcării. În limitele trasate de această comunicare, Comisia dispune de o putere de apreciere pentru a evalua dacă informațiile sau documentele furnizate în mod voluntar de întreprinderi au facilitat sarcina sa și dacă se impune ca unei întreprinderi să îi fie acordată o reducere în temeiul comunicării menționate. Această evaluare face obiectul unui control jurisdicțional restrâns (Hotărârea Curții din 9 iulie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑511/06 P, Rep., p. I‑5843, punctul 152, și Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctele 529-532, confirmată prin Hotărârea Curții din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 249).

50      Reclamantele nu aduc niciun argument prin care să arate motivele pentru care marja de apreciere a Comisiei ar trebui redusă în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002. În orice caz, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul acestei comunicări, Comisia dispune de o putere de apreciere pentru a evalua dacă informațiile sau documentele furnizate în mod voluntar de întreprinderi au facilitat sarcina sa și dacă se impune ca unei întreprinderi să îi fie acordată o reducere în temeiul comunicării menționate și că această apreciere face obiectul unui control jurisdicțional restrâns (Hotărârea Tribunalului din 18 decembrie 2008, General Química și alții/Comisia, T‑85/06, nepublicată în Repertoriu, punctul 150).

51      Pe de altă parte, s‑a statuat deja că, dacă Comisia este obligată să motiveze rațiunile pentru care consideră că elementele furnizate de întreprinderi în cadrul Comunicării privind cooperarea din 1996 constituie o contribuție care justifică sau nu justifică o reducere a cuantumului amenzii aplicate, revine în schimb întreprinderilor care doresc să conteste decizia Comisiei în această privință să demonstreze că, în lipsa unor astfel de informații furnizate în mod voluntar de aceste întreprinderi, Comisia nu ar fi fost în măsură să dovedească esențialul încălcării și să adopte, așadar, o decizie prin care să aplice amenzi (Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 297).

52      În cadrul aplicării Comunicării privind cooperarea din 1996, instanța Uniunii a apreciat că acordarea unei reduceri a cuantumului amenzii în aplicarea acestor dispoziții ar impune printre altele ca întreprinderea în cauză să fi fost prima care a furnizat elemente determinante pentru dovedirea existenței înțelegerii și că, deși astfel de elemente nu trebuie în mod necesar să fie prin ele însele suficiente pentru dovedirea existenței înțelegerii, ele trebuie totuși să aibă un rol determinant în această privință. Așadar, nu trebuia să fie vorba doar despre o simplă sursă de orientare pentru investigațiile care urmează să fie efectuate de Comisie, ci despre elemente susceptibile de a fi utilizate în mod direct ca bază probatorie principală pentru o decizie de constatare a unei încălcări (Hotărârile Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctele 492, 493, 517, 518, 521, 522, 526 și 568, și Daiichi Pharmaceutical/Comisia, T‑26/02, Rec., p. II‑713, punctele 150, 156, 157 și 162).

53      În ceea ce privește Comunicarea privind cooperarea din 2002, din cuprinsul punctelor 7, 21 și 22 rezultă că Comisia trebuie să aprecieze contribuția efectivă a fiecărei întreprinderi la dovedirea încălcării, atât în privința calității, cât și în privința datei acesteia (punctul 7), și că noțiunea „valoare adăugată semnificativă” se referă la măsura în care elementele de probă furnizate consolidează, prin natura lor și prin gradul lor de precizie, capacitatea sa de a stabili faptele care constituie o încălcare. Comisia conferă astfel o valoare specială elementelor care ar putea să îi permită, împreună cu alte elemente pe care le deține deja, să stabilească existența unei înțelegeri, elementelor care i‑ar permite să coroboreze probe deja existente ori elementelor care ar avea consecințe directe asupra gravității sau asupra duratei înțelegerii.

54      În sfârșit, reclamantele apreciază că Comisia nu era îndreptățită să le sancționeze în considerarea faptului că KPN revenise asupra declarațiilor sale în legătură cu participarea ExxonMobil la înțelegere. În decizia sa, Comisia a menționat că reformularea anumitor declarații importante în legătură cu participarea ExxonMobil la înțelegere a diminuat valoarea elementelor de probă furnizate de KPN, declarațiile inițiale fiind aparent lipsite de orice temei. Trebuie amintit că, în temeiul prevederilor punctului 27 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, „în orice decizie adoptată la încheierea procedurii administrative, Comisia apreciază poziția finală a fiecărei întreprinderi care a solicitat o reducere a cuantumului amenzii”. Revine, așadar, Comisiei sarcina de a aprecia, la încheierea procedurii administrative, valoarea informațiilor furnizate de o întreprindere și, în consecință, nu i se poate reproșa faptul că în speță a considerat că nu poate recompensa societatea KPN pentru declarații care i se păruseră determinante la un moment al procedurii, dar care s‑au dovedit inutilizabile în etapele ulterioare ale procedurii administrative.

55      Din ansamblul celor de mai sus rezultă că Comisia nu a săvârșit erorile de drept invocate de reclamante, în cadrul acestui aspect al prezentului motiv, în ceea ce privește stabilirea cuantumului reducerii acordate a amenzii.

 Cu privire la obligația de motivare

56      Potrivit jurisprudenței, obligația de motivare trebuie, pe de o parte, să permită persoanei în cauză să cunoască justificările măsurii luate, pentru a‑și exercita drepturile, dacă este cazul, și pentru a verifica dacă decizia este sau nu este întemeiată, și, pe de altă parte, să pună instanța Uniunii în situația de a‑și exercita controlul de legalitate, iar cerința motivării trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei, în special în funcție de conținutul actului în cauză, de natura motivelor invocate și de contextul în care acesta a fost adoptat (Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 și T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 129).

57      În speță, reiese din decizia atacată că Comisia a expus suficient de clar și de precis rațiunile pentru care a decis să acorde societății KPN o reducere a cuantumului amenzii limitată la 30 %. Astfel, Comisia a indicat că KPN fusese a doua întreprindere care a contactat‑o, că elementele furnizate de aceasta i‑au permis să își consolideze capacitatea de a stabili existența încălcării, că această societate a încetat să participe la înțelegere cel mai târziu în momentul când a transmis informațiile menționate, dar că cererea de clemență a KPN a fost introdusă la mai mult de 11 luni după efectuarea verificărilor la fața locului, că anumite elemente, prezentate cu încă și mai mare întârziere de KPN, îi fuseseră deja transmise de alte întreprinderi și că societatea KPN a revenit asupra declarațiilor formulate inițial în legătură cu participarea ExxonMobil la încălcare [considerentele (382)-(385) ale deciziei atacate]. Ținând seama de contextul în care a fost adoptată decizia în litigiu, Tribunalul apreciază că Comisia i‑a permis să își exercite controlul de legalitate și le‑a permis reclamantelor să cunoască justificările măsurii luate pentru a‑și exercita drepturile, dacă este cazul, și pentru a verifica dacă decizia este sau nu este întemeiată.

58      În consecință, acest argument trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la erorile vădite de apreciere

59      În prealabil, trebuie amintit că, potrivit prevederilor punctului 23 litera (b) al doilea paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002, „[p]entru a stabili nivelul reducerii în cadrul fiecăreia dintre aceste marje [de la 0 la 50 %], Comisia ia în considerare data la care probele care îndeplinesc condițiile prevăzute la punctul 21 au fost prezentate și măsura în care acestea reprezintă valoare adăugată”. Aceste dispoziții precizează că Comisia „poate de asemenea lua în considerare întinderea și continuitatea cooperării oferite de întreprindere ulterior datei contribuției sale”. Punctul (7) din comunicarea menționată prevede de asemenea că „[o]rice diminuare a acestui cuantum [al amenzii] trebuie să reflecte contribuția efectivă a întreprinderii, atât în ceea ce privește calitatea, cât și momentul în care se produce, la stabilirea de către Comisie a existenței încălcării”.

60      Trebuie să se examineze dacă, acordând societății KPN o reducere a cuantumului amenzii limitată la 30 % în aplicarea acestor prevederi, Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere. Comisia a indicat că a ținut seama, pe de o parte, de faptul că KPN fusese a doua întreprindere care a contactat‑o, că elementele furnizate de aceasta i‑au permis să își consolideze capacitatea de a stabili existența încălcării, că această societate a încetat să participe la înțelegere cel mai târziu în momentul când a transmis informațiile menționate, dar și, pe de altă parte, de faptul că această cerere de clemență a fost introdusă la mai mult de 11 luni după efectuarea verificărilor la fața locului, că anumite elemente, furnizate cu și mai mare întârziere de KPN, îi fuseseră deja transmise de alte întreprinderi și că societatea KPN a revenit asupra declarațiilor formulate inițial cu privire la participarea la încălcare a ExxonMobil [considerentele (382)-(385) ale deciziei atacate].

61      În primul rând, în ceea ce privește argumentul referitor la limitarea reducerii cuantumului amenzii societății KPN pentru motivul că cererea sa de clemență a fost formulată la 11 luni după verificările inopinate și după trimiterea primei solicitări de informații, trebuie amintit că, deși Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu prevede niciun termen specific pentru formularea unei cereri de clemență, aceasta consideră totuși data la care au fost furnizate elementele de probă ca fiind un element determinant pentru nivelul reducerii cuantumului amenzii. Deși o durată de 11 luni nu ar constitui un motiv care să împiedice formularea unei asemenea cereri, aceasta poate totuși să fie luată în considerare de Comisie la determinarea nivelului reducerii cuantumului amenzii (Hotărârea General Química și alții/Comisia, punctul 50 de mai sus, punctul 147). Pe de altă parte, în cadrul Comunicării privind cooperarea din 1996, care însă nu conținea în capitolul D nicio mențiune specifică privind luarea în considerare a datei transmiterii informațiilor, instanța Uniunii a considerat că Comisia putea să țină cont, la stabilirea procentajului de reducere a cuantumului amenzii, de faptul că o întreprindere nu a cooperat decât în urma solicitării de informații pe care i‑a adresat‑o Comisia și, prin urmare, de caracterul spontan sau nu al formulării unei cereri de clemență (Hotărârea Roquette Frères/Comisia, punctul 43 de mai sus, punctul 266).

62      În speță, KPN nu a formulat cererea de clemență decât la 12 septembrie 2003, deși Comisia efectuase verificările inopinate la 1 și la 2 octombrie 2002 și îi adresase prima solicitare de informații încă de la data de 30 iunie 2003. Împrejurarea că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Roquette Frères/Comisia, punctul 43 de mai sus, cererea de clemență a întreprinderii era singurul său răspuns la solicitarea de informații, în timp ce, în speță, KPN a formulat o cerere de clemență și ulterior a furnizat răspunsul la solicitarea de informații, pe care de altfel i‑a solicitat Comisiei să îl ia în considerare potrivit cererii sale de clemență, nu permite înlăturarea aplicării acestei jurisprudențe. În sfârșit, KPN nu a furnizat niciun element care să permită stabilirea motivelor pentru care a lăsat să treacă un interval de 11 luni înainte de a formula cererea de clemență, ca de exemplu dificultățile întâlnite cu ocazia anchetei interne.

63      În al doilea rând, trebuie să se analizeze dacă Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a limitat reducerea cuantumului amenzii societății KPN pentru motivul că valoarea elementelor de probă furnizate de KPN la 16 septembrie și la 1 și la 9 octombrie 2003 fusese diminuată prin declarațiile anterioare ale întreprinderilor Nynas și Total.

64      Astfel cum reiese din dosar, KPN a fost a doua întreprindere care a furnizat informații Comisiei în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, la 12 septembrie 2003, și acestea aduceau o valoare adăugată semnificativă. KPN a așteptat însă data de 16 septembrie 2003 pentru a aduce informații suplimentare și, deși Comisia a avertizat‑o la 19 septembrie 2003 cu privire la riscurile amânării interviurilor prevăzute cu salariații implicați în mod direct în înțelegere, acestea nu au avut loc decât la 1 și la 9 octombrie 2003. Or, în această perioadă, Total, la 13 septembrie 2003, urmată de Nynas, la 2 octombrie 2003, au furnizat Comisiei numeroase informații, prin intermediul răspunsului lor la prima solicitare de informații.

65      Instanța Uniunii apreciază, în ceea ce privește reducerea cuantumului amenzii în interiorul marjei reținute, că nu doar măsura în care aceste elemente reprezintă valoare adăugată este luată în considerare de către Comisie, ci și data la care elementele de probă menționate, care îndeplinesc cerința enunțată la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, au fost comunicate. Comisia trebuie astfel să țină seama de împrejurarea potrivit căreia anumite elemente de probă au fost prezentate după ce alți destinatari au furnizat elemente de probă importante, ceea ce le reduce astfel valoarea adăugată (Hotărârea General Química și alții/Comisia, punctul 50 de mai sus, punctul 147).

66      În speță, Comisia nu a săvârșit, prin urmare, o eroare vădită de apreciere atunci când a ținut seama de faptul că elementele furnizate în octombrie 2003 de KPN, deși i‑au fost utile pentru descrierea încălcării, nu i‑au adus totuși informații noi determinante, având în vedere informațiile furnizate în acest interval de celelalte două întreprinderi.

67      În al treilea rând, trebuie, în sfârșit, să se analizeze dacă Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că, în cadrul audierilor, salariații KPN reveniseră asupra declarațiilor lor, deși aceștia nu ar fi făcut decât să le clarifice, precizând că nu dețineau decât probe indirecte privind participarea ExxonMobil la încălcare și că, în orice caz, nu susținuseră niciodată că ar deține probe directe privind această participare.

68      Rezultă din înscrisurile părților că, în declarația sa din 12 septembrie 2003, KPN a arătat cu fermitate că, „după desfășurarea acestor reuniuni, ExxonMobil [se informase] ea însăși, prin contacte bilaterale cu alți furnizori […], cu privire la rezultatul reuniunilor” și că, potrivit informațiilor pe care le deținea, „ExxonMobil […] [pusese] ulterior în practică aceste acorduri”. În declarația sa orală din 9 octombrie 2003, un fost salariat al KPN a arătat de asemenea că, deși ExxonMobil nu mai participa la reuniuni din 1994 sau din 1995, aceasta continua totuși să se informeze cu privire la rezultatul acestor reuniuni și să se comporte în conformitate cu deciziile luate cu ocazia acestora (a se vedea punctele 208-211 din comunicarea privind obiecțiunile). Comisia s‑a întemeiat în mod esențial pe aceste declarații (precum și pe cele ale societății Nynas) pentru a hotărî să trimită societății ExxonMobil comunicarea privind obiecțiunile. Cu toate acestea, în urma contestării acestor elemente de către celelalte părți în cursul audierii care a avut loc la 15 și la 16 iunie 2005, KPN a revenit asupra declarațiilor sale la 28 iunie 2005, în special prin furnizarea unei declarații a aceluiași fost salariat care indica faptul că implicarea ExxonMobil nu era decât o presupunere a sa și că nu deținea nicio probă.

69      Din aceste documente rezultă că Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că societatea KPN și‑a modificat poziția cu privire la participarea ExxonMobil la încălcare și că nu era vorba despre simple precizări aduse declarațiilor sale inițiale.

70      În concluzie, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, Tribunalul apreciază că Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a limitat la 30 % cuantumul reducerii amenzii societății KPN.

 Cu privire la principiul egalității de tratament

71      În etapa replicii, reclamantele au prezentat un argument suplimentar prin care se urmărea să se stabilească faptul că Comisia nu ar fi trebuit să le sancționeze pentru modificarea declarațiilor cu privire la ExxonMobil, argument întemeiat pe încălcarea principiului egalității cu BP.

72      Trebuie însă amintit că principiul egalității de tratament nu este încălcat decât atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în același mod (Hotărârea Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 533) și că acest principiu nu este încălcat de Comisie atunci când o diferență de tratament se datorează unor grade de cooperare care nu sunt comparabile, în special în măsura în care au constat în furnizarea de informații diferite sau în furnizarea acestor informații în etape diferite ale procedurii administrative sau în împrejurări care nu sunt similare (Hotărârea Tribunalului din 6 decembrie 2005, Brouwerij Haacht/Comisia, T‑48/02, Rec., p. II‑5259, punctele 108 și 109).

73      Or, în speță, întrucât BP este prima întreprindere care a furnizat elemente de probă de natură să permită Comisiei adoptarea unei decizii prin care se dispune efectuarea de verificări inopinate, în conformitate cu prevederile punctului 8 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, aceasta nu se găsește, în orice caz, în aceeași situație cu KPN. Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede astfel că această primă întreprindere va beneficia de o scutire totală de amendă și nu are în vedere posibilitatea de a adapta această imunitate la amenzi. Prin urmare, nu este necesar să se determine dacă BP a reformulat efectiv, precum reclamantele, declarațiile sale cu privire la ExxonMobil.

 Cu privire la dreptul la apărare

74      Reiese din dosar că, în cursul audierii de către Comisie a tuturor societăților în cauză, la 15 și la 16 iunie 2005, mai multe dintre acestea au repus în discuție veridicitatea declarațiilor KPN cu privire la ExxonMobil și la Wintershall. Întrucât KPN nu a fost în măsură să reacționeze la aceste contestații în cursul audierii, consilierul‑auditor i‑a solicitat să își confirme și să își clarifice poziția în termen de opt zile. În aceste condiții, KPN a trimis Comisiei noi declarații ale celor doi salariați ai săi, datate 28 și 30 iunie 2005, în cuprinsul cărora aceștia precizau printre altele că nu dispun de nicio probă directă privind participarea ExxonMobil la înțelegere și că nu era vorba decât despre o supoziție. Aceste precizări au fost comunicate tuturor participanților la audiere, suscitând mai multe reacții.

75      La 8 februarie 2006, KPN a solicitat Comisiei să o informeze în cazul în care unele dintre aceste reacții ar putea afecta credibilitatea susținerilor sale și, prin urmare, cuantumul reducerii amenzii sale. La 23 martie 2006, Comisia s‑a mărginit să indice societății KPN că decizia privind cererea sa de clemență nu va fi adoptată decât la finalul procedurii administrative. La 19 aprilie 2006, KPN a solicitat consilierului‑auditor al Comisiei să îi permită accesul la versiunile neconfidențiale ale observațiilor scrise ale celorlalte întreprinderi, care puteau repune în discuție credibilitatea elementelor de probă pe care le furnizase și puteau să o împiedice să beneficieze de dispozițiile referitoare la Comunicarea privind cooperarea din 2002. La 26 aprilie 2006, consilierul‑auditor a respins această cerere, precizând că nu acordă unei întreprinderi acces la documentele prezentate de alte întreprinderi după audiere decât în cazul în care Comisia decide să le utilizeze ca elemente incriminatoare în decizia sa și că, în speță, acest lucru nu era valabil în cazul observațiilor prezentate de celelalte întreprinderi ulterior audierii, care nu ar avea niciun rol în aprecierea cooperării sale. În sfârșit, la 12 mai 2006, KPN a precizat Comisiei că solicită accesul la toate documentele privind credibilitatea declarațiilor sale, iar nu doar la documentele ulterioare audierii. Comisia nu i‑a admis cererea.

–       Principii generale referitoare la accesul la documentele ulterioare comunicării privind obiecțiunile

76      În conformitate cu dispozițiile articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), „[î]nainte de adoptarea deciziilor prevăzute la articolele 7, 8, 23 și la articolul 24 alineatul (2), Comisia acordă întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi care fac obiectul procedurilor desfășurate de Comisie ocazia de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la obiecțiunile formulate de Comisie”, iar „Comisia își fundamentează deciziile doar pe obiecțiunile asupra cărora părțile în cauză au putut prezenta comentarii”. Articolul 27 alineatul (2) din același regulament mai prevede că „[d]repturile la apărare ale părților în cauză sunt pe deplin garantate în cadrul procedurilor”, că „[acestea] au dreptul de acces la dosarul Comisiei, sub rezerva interesului legitim al întreprinderilor de a‑și proteja secretele de afaceri” și că „[d]reptul de acces la dosar nu include accesul la informațiile confidențiale și la documentele interne ale Comisiei sau ale autorităților de concurență ale statelor membre”. În Comunicarea privind regulile de acces la dosarul Comisiei în cauzele în temeiul articolelor 81 [CE] și 82 [CE], al articolelor 53, 54 și 57 din Acordul SEE și al Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (JO 2005, C 325, p. 7, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 220), Comisia definește la punctul 8 „dosarul Comisiei” ca fiind „totalitatea documentelor care au fost obținute, produse și/sau compilate de către Direcția Generală «Concurență» a Comisiei, în timpul anchetei”. La punctul 27 din această comunicare, Comisia precizează că „[a]ccesul la dosar se acordă la cerere și, în mod normal, o singură dată, după ce […] a notificat părților comunicarea [sa] privind obiecțiunile, pentru a respecta principiul egalității armelor și protejarea drepturilor apărării”, că „[d]e regulă, părțile nu au, prin urmare, acces la răspunsurile altor părți la obiecțiunile formulate de [ea]”, că „[c]u toate acestea, o parte are acces la documentele primite după comunicarea privind obiecțiunile în faze mai avansate ale procedurii administrative, atunci când astfel de documente pot constitui noi elemente de probă – cu rol în acuzare sau în apărare – cu privire la declarațiile formulate în legătură [cu] această parte în comunicarea [sa] privind obiecțiunile […]” și că „[e]ste vorba în special de cazul în care [acesta] intenționează să ia ca bază probe noi”.

77      Potrivit articolului 12 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 [CE] și 82 [CE] (JO L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242), „Comisia oferă părților cărora le‑a adresat comunicarea privind obiecțiunile posibilitatea de a‑și elabora argumentele în cadrul unei audieri, dacă acestea solicită acest lucru în observațiile scrise”.

78      Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni, în special a unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu, constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, care trebuie respectat chiar dacă este vorba despre o procedură care are caracter administrativ (Hotărârea Curții din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia, 85/76, Rec., p. 461, punctul 9, și Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, ARBED/Comisia, C‑176/99 P, Rec., p. I‑10687). În această privință, Regulamentul nr. 1/2003 prevede trimiterea către părți a unei comunicări privind obiecțiunile care trebuie să prevadă, în mod clar, toate elementele esențiale pe care se bazează Comisia în acest stadiu al procedurii. O astfel de comunicare constituie garanția procedurală care ilustrează principiul fundamental de drept al Uniunii care impune respectarea dreptului la apărare în orice procedură (Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctele 34 și 35).

79      Este necesar să se amintească faptul că accesul la dosar în cazurile de concurență are drept scop în special să permită destinatarilor unei comunicări privind obiecțiunile să ia cunoștință de elementele de probă care apar în dosarul Comisiei în scopul de a se putea exprima în mod util cu privire la concluziile la care a ajuns Comisia în comunicarea privind obiecțiunile, pe baza acestor elemente. Astfel, accesul la dosar face parte dintre garanțiile procedurale prin care se are în vedere protejarea dreptului la apărare și asigurarea, în special, a exercitării efective a dreptului de a fi audiat (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑191/98 și T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 334 și jurisprudența citată). Dreptul de acces la dosar presupune ca întreprinderii interesate să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a examina toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigație care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia, C‑199/99 P, Rec., p. I‑11177, punctul 125, și Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 1995, Solvay/Comisia, T‑30/91, Rec., p. II‑1775, punctul 81). Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (Hotărârile Hoffmann‑La Roche/Comisia, punctul 78 de mai sus, punctele 9 și 11, și Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 68).

80      Potrivit jurisprudenței, doar la începutul etapei contradictorii administrative întreprinderea este informată, prin comunicarea privind obiecțiunile, cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii. În consecință, răspunsul celorlalte părți la comunicarea privind obiecțiunile nu este inclus, în principiu, în ansamblul documentelor din dosarul de investigație pe care îl pot consulta părțile (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Hoechst/Comisia, T‑161/05, Rep., p. II‑3555, punctul 163). Cu toate acestea, dacă Comisia intenționează să se întemeieze pe un fragment dintr‑un răspuns la comunicarea privind obiecțiunile sau pe un document anexat la un astfel de răspuns pentru stabilirea existenței unei încălcări într‑o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, trebuie să se permită celorlalte întreprinderi implicate în această procedură să se pronunțe cu privire la un astfel de element de probă (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, cunoscută sub numele „Cimenturi”, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 386, și Hotărârea din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085, punctul 50 și jurisprudența citată).

81      De asemenea, pentru a asigura respectarea dreptului la apărare pe tot parcursul procedurii administrative, trebuie să se considere că, în cazul în care Comisia intenționează să se întemeieze pe un document ulterior trimiterii comunicării privind obiecțiunile și chiar ulterior audierii, susceptibil să influențeze cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi în decizia finală, acestei întreprinderi trebuie să i se dea posibilitatea de a se pronunța asupra unui asemenea element. Poate fi vorba, printre altele, despre un document care influențează aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 în privința întreprinderii menționate.

82      Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței referitoare la accesul la dosarul administrativ anterior comunicării privind obiecțiunile, necomunicarea unui document constituie o încălcare a dreptului la apărare doar dacă întreprinderea vizată demonstrează, pe de o parte, că Comisia s‑a întemeiat pe acest document pentru a‑și susține obiecțiunea privind existența încălcării (Hotărârea Curții din 9 noiembrie 1983, Michelin/Comisia, 322/81, Rec., p. 3461, punctele 7 și 9, și Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 79 de mai sus, punctul 71) și, pe de altă parte, că această obiecțiune putea fi dovedită doar prin referire la documentul respectiv (Hotărârea Curții din 25 octombrie 1983, AEG‑Telefunken/Comisia, 107/82, Rec., p. 3151, punctele 24-30, Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 79 de mai sus, punctul 71, și Hotărârea din 29 iunie 1995, Solvay/Comisia, punctul 79 de mai sus, punctul 58). Curtea stabilește, în această privință, o distincție între documentele incriminatoare și documentele dezincriminatoare. Dacă este vorba despre un document incriminator, revine întreprinderii în cauză sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia ar fi fost diferit dacă acest document ar fi fost înlăturat. În schimb, în ceea ce privește omisiunea comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie să demonstreze doar că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 79 de mai sus, punctele 73 și 74). Această distincție este valabilă și pentru documentele ulterioare comunicării privind obiecțiunile (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 351-359).

83      De asemenea, în ceea ce privește un document susceptibil să determine o majorare a cuantumului amenzii aplicate de Comisie în decizia sa finală, revine întreprinderii în cauză sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia ar fi fost diferit dacă acest document ar fi fost înlăturat.

–       Aplicare în speță

84      În speță, reiese din dosar că reclamantele apreciază că ar fi trebuit să aibă acces la comentariile celorlalte întreprinderi referitoare la credibilitatea elementelor de probă furnizate de salariații KPN, în special la declarațiile suplimentare pe care aceștia le‑au dat după audiere.

85      Reclamantele s‑au limitat să susțină însă, cu caracter general și pur speculativ, că nedivulgarea documentelor în cauză ar fi putut influența decizia Comisiei cu privire la cuantumul reducerii amenzii lor și că rezultatul la care a ajuns Comisia ar fi putut să fie diferit dacă aceste documente ar fi fost înlăturate. Reclamantele nu au furnizat astfel nicio indicație precisă care să permită constituirea unui început de probă în acest sens.

86      Pe de altă parte, trebuie subliniat că, în orice caz, pentru a determina cuantumul reducerii amenzii, care este acordată reclamantelor, Comisia s‑a limitat să țină cont de faptul că KPN și‑a reformulat câteva declarații cu privire la ExxonMobil și nu a menționat nicio reacție a vreunei alte întreprinderi în privința credibilității declarațiilor făcute de KPN [considerentul (385) al deciziei atacate].

87      Prin urmare, trebuie să se considere că reclamantele nu au demonstrat că Comisia s‑ar fi întemeiat pe comentarii ale întreprinderilor referitoare la credibilitatea elementelor de probă furnizate de KPN pentru a determina cuantumul reducerii amenzii, acordată în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002. În consecință, reclamantele nu se pot prevala de nedivulgarea documentelor în cauză.

88      Astfel, se impune respingerea argumentului întemeiat pe refuzul nelegal de acordare a accesului la dosar și pe încălcarea dreptului la apărare.

89      Din ansamblul celor de mai sus rezultă că acțiunea trebuie respinsă în întregime.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

90      Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Kuwait Petroleum Corp., Kuwait Petroleum International Ltd și Kuwait Petroleum (Nederland) BV la plata cheltuielilor de judecată.

Jaeger

Wahl

Soldevila Fragoso

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 27 septembrie 2012.

Semnături


Cuprins


Situația de fapt

Procedura și concluziile părților

În drept

1. Cu privire la încălcarea punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

2. Cu privire la nivelul reducerii cuantumului amenzii

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la erorile de drept

Cu privire la obligația de motivare

Cu privire la erorile vădite de apreciere

Cu privire la principiul egalității de tratament

Cu privire la dreptul la apărare

– Principii generale referitoare la accesul la documentele ulterioare comunicării privind obiecțiunile

– Aplicare în speță

Cu privire la cheltuielile de judecată


* Limba de procedură: engleza.