LUAREA DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL
NIILO JÄÄSKINEN
prezentată la 2 mai 20141(1)
Cauza C‑129/14 PPU
Zoran Spasic
[cerere de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht Nürnberg (Germania)]
„Procedură preliminară de urgență – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Principiul ne bis in idem – Acquis‑ul Schengen – Articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 50 și articolul 52 alineatul (1) de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – Condamnare pentru aceleași fapte – Condiția privind executarea unei sancțiuni penale – Sancțiune compusă din două elemente”
Cuprins
I – Introducere
II – Cadrul juridic
A – CEDO
B – Dreptul Uniunii
1. Carta
2. Acquis‑ul Schengen în dreptul Uniunii
a) Acordul Schengen
b) CAAS
c) Protocolul privind acquis‑ul Schengen
III – Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
IV – Analiză
A – Observații introductive
1. Cu privire la competența Curții
2. Cu privire la mizele cauzei
B – Cu privire la prima întrebare, referitoare la relația dintre articolul 54 din CAAS și articolul 50 din cartă
1. Cu privire la principiul ne bis in idem
2. Cu privire la condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS și aplicarea acesteia prin instrumentele conexe
3. Cu privire la articolul 4 din Protocolul nr. 7
4. Articolul 50 din cartă și raportul acestuia cu articolul 4 din Protocolul nr. 7
5. Condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS intră în conflict cu articolul 50 din cartă?
6. Condiția privind executarea constituie o restrângere sau o derogare în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă?
– Cu privire la existența unei ingerințe care constituie o atingere adusă unui drept fundamental
– Cu privire la justificarea ingerinței în raport cu condițiile prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă
– Cu privire la justificare prin prisma testului proporționalității
C – Cu privire la a doua întrebare, referitoare la interpretarea condiției privind executarea în sensul articolului 54 din CAAS
V – Concluzie
I – Introducere
1. Prezenta procedură are la bază o acțiune împotriva deciziei de menținere a efectelor unui mandat de arestare emis de autoritățile germane în privința domnului Spasic, cetățean sârb, aflat în prezent în arest preventiv în Germania în temeiul mandatului respectiv(2). Domnul Spasic a fost condamnat în Italia pentru înșelăciune, pentru aceleași fapte ca și cele care fac obiectul mandatului în cauză.
2. Prin intermediul întrebărilor preliminare, Oberlandesgericht Nürnberg (Germania) a sesizat, așadar, Curtea cu o problematică inedită în domeniul cooperării judiciare în materie penală. În acest cadru, se solicită Curții să clarifice raportul dintre articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), care prevede dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune (principiul ne bis in idem), și articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (denumită în continuare „CAAS”)(3), referitor la aplicarea principiului amintit.
3. În special, instanța de trimitere urmărește să afle dacă aplicarea condiției prevăzute la articolul 54 din CAAS, potrivit căreia interzicerea urmăririi penale pentru aceleași fapte se aplică numai sub rezerva ca pedeapsa „să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința” (denumită în continuare „condiția privind executarea”)(4), poate fi considerată o restrângere justificată a articolului 50 din cartă în sensul articolului 52 alineatul (1) din aceasta. Problema menționată va determina Curtea să precizeze întinderea principiului ne bis in idem într‑un context transfrontalier, având în vedere stadiul actual al creării spațiului de libertate, securitate și justiție. Curtea este sesizată de asemenea cu interpretarea condiției privind executarea în sensul articolului 54 din CAAS atunci când pedeapsa este compusă din două elemente independente.
4. Din moment ce articolul 50 din cartă corespunde articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale(5), prezenta cerere de decizie preliminară implică să se stabilească efectele protocolului menționat în vederea interpretării principiului ne bis in idem.
5. În această privință, subliniem de la bun început că condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS permite autorităților unui stat membru B să înceapă sau să continue urmărirea penală în pofida existenței unei hotărâri definitive pronunțate de un stat membru A în raport cu aceeași persoană și în raport cu aceleași fapte. Or, într‑un context național, un astfel de demers ar fi fost interzis, atât în conformitate cu articolul 4 din Protocolul nr. 7, astfel cum a fost interpretat în Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, Zolotoukhine împotriva Rusiei(6) și Muslija împotriva Bosniei și Herțegovinei(7), cât și în conformitate cu articolul 50 din cartă, care, potrivit Explicațiilor cu privire la cartă, are același înțeles și domeniu de aplicare ca și dreptul corespondent din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) în ipoteza aplicării principiului ne bis in idem în cadrul unui stat membru. În consecință, trebuie să se definească de asemenea limitele puterii discreționare a autorităților naționale ale statului membru B în raport cu cerințele care decurg din cartă(8).
II – Cadrul juridic
A – CEDO
6. Protocolul nr. 7 prevede, la articolul 4, intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”, următoarele:
„(1) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.
(2) Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.
(3) Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din convenție.”(9)
B – Dreptul Uniunii
1. Carta
7. Articolul 50 din cartă, intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune”, are următorul cuprins:
„Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.”
8. Articolul 52 din cartă, intitulat „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, prevede:
„(1) Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. […] [(10)]
(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.
[…]
(7) Instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării prezentei carte.”
2. Acquis‑ul Schengen în dreptul Uniunii
a) Acordul Schengen
9. La 14 iunie 1985, guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze au semnat la Schengen Acordul privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune(11).
b) CAAS
10. CAAS, încheiată la 19 iunie 1990 de aceleași părți contractante și care a intrat în vigoare la 26 martie 1995, prevede la articolul 54, care face parte din capitolul III, intitulat „Aplicarea principiului ne bis in idem”, următoarele:
„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”
11. Articolul 55 din CAAS prevede cazurile în care un stat parte poate să declare că nu se află sub obligația impusă de articolul 54. Articolul 56 prevede regula potrivit căreia orice perioadă de privare de libertate executată pe teritoriul unei părți la acord se scade din sentința pronunțată eventual în alt stat. În măsura în care dreptul intern permite acest lucru, pedepsele care nu implică privarea de libertate sunt, de asemenea, luate în considerare. Articolul 57 privește schimbul de informații pertinente între autoritățile competente. Potrivit articolului 58, dispozițiile de mai sus nu împiedică aplicarea dispozițiilor de drept intern mai largi bazate pe principiul ne bis in idem cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate în străinătate.
c) Protocolul privind acquis‑ul Schengen
12. Prin Protocolul nr. 2 privind integrarea acquis‑ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene (denumit în continuare „Protocolul privind acquis‑ul Schengen”)(12), acest instrument juridic, care cuprinde și CAAS(13), a fost integrat în dreptul Uniunii sub denumirea „acquis‑ul Schengen”.
13. Articolul 2 alineatul (1) din acest protocol are următorul cuprins:
„Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acquis‑ul Schengen, inclusiv deciziile comitetului executiv instituit prin Acordurile Schengen care au fost adoptate anterior acestei date, se aplică imediat celor treisprezece state membre prevăzute la articolul 1[(14)], fără a aduce atingere alineatului (2) din prezentul articol. […]
[…] Consiliul […] stabilește, în conformitate cu dispozițiile pertinente ale tratatelor, temeiul juridic pentru fiecare dintre dispozițiile sau deciziile care constituie acquis‑ul Schengen.
În ceea ce privește aceste dispoziții și decizii în conformitate cu temeiul juridic pe care Consiliul l‑a stabilit, Curtea de Justiție a Comunităților Europene exercită competențele care îi sunt conferite de dispozițiile pertinente aplicabile ale tratatelor. […]
[…]
Atât timp cât măsurile prevăzute mai sus nu au fost luate și fără a aduce atingere articolului 5 alineatul (2), dispozițiile sau deciziile care constituie acquis‑ul Schengen sunt considerate acte întemeiate pe titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană.”
14. Acquis‑ul Schengen a fost integrat în Tratatul FUE prin Protocolul nr. 19(15). Protocolul nr. 36 privind dispozițiile tranzitorii, anexat la Tratatul FUE(16), prevede, la articolele 9 și 10, efectele juridice ale actelor instituțiilor, ale organelor, ale oficiilor sau ale agențiilor Uniunii adoptate în temeiul Tratatului UE, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
III – Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
15. Inculpatul din litigiul principal, domnul Spasic, este un resortisant sârb cercetat de Staatsanwaltschaft Regensburg (Germania) pentru săvârșirea, la 20 martie 2009, a unei înșelăciuni în grup organizat la Milano. În schimbul unor bancnote de 500 de euro, care, ulterior, s‑au dovedit a fi false, victima acestei infracțiuni, domnul Soller, resortisantul german, i‑a remis domnului Spasic suma de 40 000 de euro în bancnote de valoare mică.
16. Întrucât a făcut obiectul unui mandat european de arestare emis la 27 august 2009 de Staatsanwaltschaft Innsbruck (Austria) pentru o serie de infracțiuni similare săvârșite în Austria și în Germania în 2008, domnul Spasic a fost arestat în Ungaria la 8 octombrie 2009, iar apoi a fost predat autorităților austriece. El a fost condamnat în Austria printr‑o hotărâre din 26 august 2010, care a rămas definitivă.
17. La 25 februarie 2010, Amtsgericht Regensburg (Germania) a emis un mandat de arestare național cu privire la faptele de înșelăciune săvârșite la Milano, care a servit ulterior ca temei pentru emiterea de către Staatsanwaltschaft Regensburg a unui mandat european de arestare la data de 5 martie 2010. La 20 noiembrie 2013, Amtsgericht Regensburg a emis împotriva domnului Spasic un nou mandat de arestare național, extins, care la punctul I vizează faptele de înșelăciune săvârșite la Milano la 20 martie 2009.
18. Prin decizia din 18 iunie 2012, Tribunale ordinario di Milano (Italia) l‑a condamnat pe domnul Spasic, în lipsă, la o pedeapsă privativă de libertate de un an și la plata unei amenzi de 800 de euro pentru faptele de înșelăciune săvârșite la 20 martie 2009 la Milano. Observăm, în această privință, că hotărârea Tribunale di Milano a rămas definitivă la 7 iulie 2012, deși procedurile inițiate în Germania s‑au desfășurat în parte în același timp ca și procedura italiană.
19. Domnul Spasic se află în prezent în arest preventiv în Germania din 6 decembrie 2013, dată la care autoritățile austriece l‑au predat autorităților germane în executarea mandatului european de arestare din 5 martie 2010(17). În Austria, domnul Spasic începuse să execute o pedeapsă cu închisoarea de opt ani. Având în vedere predarea sa autorităților germane, executarea pedepsei pronunțate în Austria a fost suspendată provizoriu. Cu toate acestea, nu reiese în mod clar din dosar dacă întoarcerea domnului Spasic în Austria înainte sau după ce a executat pedeapsa pronunțată eventual în Germania a fost prevăzută.
20. Inculpatul a atacat la Amtsgericht Regensburg decizia de menținere a măsurii arestării preventive, susținând, în esență, că, în temeiul principiului ne bis in idem, nu ar putea fi cercetat pentru faptele săvârșite la Milano, pentru care a fost pronunțată deja o hotărâre definitivă și executorie împotriva sa de către Tribunale di Milano.
21. Întrucât i s‑a respins cererea, domnul Spasic a depus la Landgericht Regensburg dovada plății sumei de 800 de euro la 23 ianuarie 2014, care constituie executarea pedepsei pecuniare aplicate prin Hotărârea Tribunale di Milano.
22. Prin decizia din 28 ianuarie 2014, Landgericht Regensburg a confirmat decizia Amtsgericht Regensburg, precizând că executarea arestării preventive putea fi întemeiată în prezent numai pe faptele descrise la punctul I din mandatul de arestare din 20 noiembrie 2013 și a respins acțiunea în rest.
23. În fața instanței de trimitere, sesizată ulterior, domnul Spasic a susținut, în esență, că condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS nu poate restrânge în mod valabil domeniul de aplicare al articolului 50 din cartă și că ar trebui eliberat ca urmare a executării reprezentate de plata amenzii de 800 de euro.
24. În aceste condiții, Oberlandesgericht Nürnberg a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen este compatibil cu articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în măsura în care supune aplicarea principiului ne bis in idem condiției ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor statului care a pronunțat sentința?
2) Condiția menționată mai sus, prevăzută la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, este îndeplinită și atunci când a fost executată numai o parte (în speță, amenda) a pedepsei aplicate în statul care a pronunțat sentința, care este formată din două părți independente (în speță, închisoarea și amenda)?”
25. În decizia de trimitere, instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență conform articolului 107 din Regulamentul de procedură al Curții. Astfel cum reiese din dosar, potrivit dreptului german, arestarea preventivă a inculpatului nu poate fi prelungită mai mult de șase luni, cu excepția unui motiv special. Or, această prelungire depinde în mod vădit de interpretarea dreptului Uniunii.
26. Camera competentă a decis, la 31 martie 2014, să aplice procedura preliminară de urgență în speță. Cauza a fost atribuită Marii Camere conform articolului 113 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.
27. Reprezentanții domnului Spasic, ai Republicii Federale Germania, ai Consiliului și ai Comisiei Europene au depus observații scrise. În ședința organizată la 28 aprilie 2014, părțile respective, precum și Republica Franceză și Republica Italiană au fost ascultate.
IV – Analiză
A – Observații introductive
1. Cu privire la competența Curții
28. De la bun început, considerăm că Curtea este competentă să răspundă la prima întrebare preliminară în temeiul articolului 267 TFUE și la a doua întrebare preliminară în temeiul articolului 35 UE(18).
29. În ceea ce privește în special cea de a doua întrebare, CAAS beneficiază, în temeiul Protocolului privind Acquis‑ul Schengen, de un statut analog deciziilor, deciziilor‑cadru sau convențiilor în sensul articolului 34 UE. În consecință, competența Curții de a răspunde la cea de a doua întrebare se întemeiază pe articolul 35 UE menționat(19) coroborat cu articolul 2 și cu anexa A la Decizia 1999/436/CE a Consiliului(20), soluție confirmată, pe de altă parte, de jurisprudența foarte bogată referitoare la articolul 54 din CAAS.
30. În schimb, în ceea ce privește prima întrebare, este adevărat că, în temeiul fostului articol K.7 rezultat din Tratatul de la Amsterdam (devenit articolul 35 UE), competența Curții a fost exclusă, în ceea ce privește examinarea validității convențiilor, atât în cadrul acțiunilor preliminare, cât și în cel al controlului de legalitate. Cu toate acestea, prima întrebare adresată are în vedere expressis verbis o eventuală incompatibilitate între cartă și o dispoziție din CAAS, iar nu nevaliditatea acesteia din urmă. Subliniem, în această privință, că articolul 134 din CAAS prevede că dispozițiile acestei convenții se aplică numai în măsura în care ele sunt compatibile cu legislația comunitară(21).
31. Întrucât face parte în mod incontestabil din dreptul Uniunii de la „comunitarizarea” sa, CAAS nu poate fi exceptată de la aplicarea cerinței de control în raport cu carta. Astfel, în temeiul competenței sale exclusive, Curtea asigură, potrivit articolului 19 TUE, respectarea dreptului în interpretarea și în aplicarea tratatelor(22). Competența sa de a interpreta dreptul primar trebuie considerată ca stabilită în raport cu CAAS, aceasta fiind un act de drept al Uniunii sui generis care se află la același nivel cu dreptul derivat în ierarhia normelor.
32. În orice caz, reiese din jurisprudență că Curtea este competentă să aprecieze în raport cu carta un act de drept derivat direct aplicabil(23).
2. Cu privire la mizele cauzei
33. Punerea în aplicare, în cadrul Uniunii, a acquis‑ului Schengen, din care face parte articolul 54 din CAAS, referitor la principiul ne bis in idem, urmărește să consolideze integrarea europeană și să permită Uniunii în special să devină cât mai curând un spațiu de libertate, securitate și justiție pe care aceasta are drept scop să îl mențină și să îl dezvolte. Acest obiectiv ambițios se lovește încă în prezent de o problemă de conflict de competențe în materie penală, în speță între Republica Italiană, în calitate de locus delicti, și Republica Federală Germania, în calitate de stat al cărui resortisant este victima(24).
34. Astfel cum a subliniat avocatul general Sharpston în Concluziile prezentate în cauza M, „[î]n prezent, nu există reguli de atribuire a jurisdicției penale stabilite de comun acord la nivelul întregii Uniuni Europene. Aplicarea principiului ne bis in idem rezolvă problema într‑un mod limitat, uneori arbitrar. Acesta nu reprezintă un substitut satisfăcător pentru un demers de rezolvare a acestui tip de conflicte potrivit unui set de criterii stabilite de comun acord”(25).
35. Or, sursa principiului ne bis in idem la nivel transnațional este împrejurarea că, din moment ce infracțiunea cuprinde elemente care au legătură cu mai multe ordini juridice, există riscul ca fiecare să revendice propria competență, creând astfel posibilitatea de cumul al represiunilor de stat(26). În aceste condiții, prezenta cauză nu prezintă dificultăți în ceea ce privește problemele legate de aplicarea principiului ne bis in idem care au făcut recent obiectul unor discuții intense jurisdicționale și academice atât la nivel european, cât și național, în special în cazul procedurilor penale și administrative cu privire la aceleași fapte. În plus, în cadrul acestor discuții, a fost ridicată problema stabilirii noțiunii de identitate de infracțiune, precum și a noțiunii „pronunțare printr‑o hotărâre definitivă”, în ipoteza în care procedurile nu au fost finalizate printr‑o decizie a unei instanțe.
36. În speță, prezenta situație se încadrează deplin în domeniul de aplicare al articolului 54 din CAAS. Astfel, este cert că procedurile din Italia și din Germania privesc aceleași fapte(27) și, mutatis mutandis, infracțiunea de înșelăciune. Caracterul penal al celor două proceduri nu poate fi contestat(28) și cu atât mai puțin natura jurisdicțională și definitivă, începând cu 7 iulie 2012, a hotărârii Tribunale ordinario di Milano din 18 iunie 2012(29).
37. Cu alte cuvinte, atât elementul „bis”, cât și elementul „idem” sunt constituite în speță. În realitate, condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS este cea care, în raport cu dreptul fundamental stabilit la articolul 50 din cartă, se află la baza prezentei trimiteri preliminare.
38. În această privință, este evident că condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS nu figurează la articolul 50 din cartă. În plus, subliniem că întinderea articolului 50 din cartă nu a fost încă delimitată definitiv în jurisprudența Curții.
39. Astfel, principiul ne bis in idem se aplică de asemenea în afara dreptului penal așa‑numit „clasic”(30), exemplul cel mai curent fiind dreptul concurenței, în cadrul căruia aplicarea principiului este supusă unei triple condiții de identitate a faptelor, de identitate a autorului și de identitate a interesului juridic protejat(31). Rezultă de aici, așadar, că același operator economic poate fi urmărit în același timp și i se poate impune o sancțiune pentru aceleași fapte de către autoritățile naționale și de către Comisie, întrucât cele două proceduri au obiective distincte(32).
40. Pe de altă parte, principiul ne bis in idem se aplică în domeniul controalelor și al sancțiunilor pentru neregulile comise în raport cu dreptul Uniunii(33), ceea de Curtea a amintit cu privire la aplicarea cumulată a sancțiunilor administrative(34).
41. În consecință, considerăm de la bun început că analiza domeniului de aplicare al principiului ne bis in idem în raport cu carta în prezenta cauză trebuie să se limiteze doar la domeniul dreptului penal clasic, excluzând astfel problemele legate de sancțiunile administrative, cu toate consecințele și cu specificitățile pe care le poate implica domeniul dreptului penal.
42. În sfârșit, dat fiind că textul articolului 50 din cartă este identic cu cel al articolului 4 din Protocolul nr. 7, singura diferență privind domeniul de aplicare teritorial al acestora, va fi necesar să se analizeze, mai întâi, efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la acest aspect.
B – Cu privire la prima întrebare, referitoare la relația dintre articolul 54 din CAAS și articolul 50 din cartă
1. Cu privire la principiul ne bis in idem
43. Principiul ne bis in idem, calificat de Curte drept „exigență generală de echitate”(35), este recunoscut la nivel universal în ordinile juridice naționale. Cu toate acestea, dreptul internațional public nu impune acest principiu statelor și nu a fost considerat ca ținând de noțiunea de proces echitabil consacrată la articolul 6 din CEDO(36).
44. În dreptul Uniunii, aplicabilitatea principiului ne bis in idem(37) a fost recunoscută de Curte încă din 1966 prin Hotărârea Gutmann/Comisia(38). Astfel cum a statuat Curtea ulterior, „principiul non bis in idem, consacrat de asemenea de articolul 4 din Protocolul nr. 7 […], constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar a cărui respectare este asigurată de instanță”(39). Acesta constituie, așadar, sursa unei jurisprudențe deosebit de bogate, în special în domeniile dreptului concurenței și al cooperării în materie penală, precum și în cel al protecției intereselor financiare ale Uniunii, ceea ce pledează în opinia noastră împotriva concluziei potrivit căreia ar exista o noțiune ne bis in idem unică și uniformă în toate domeniile dreptului Uniunii. În sfârșit, statutul de drept fundamental al principiului amintit a fost recunoscut la articolul 50 din cartă.
45. Fără a intra în detalii, trebuie amintit că principiul ne bis in idem acoperă două aspecte sau idei juridice distincte(40). Este vorba, pe de o parte, de interdicția unei a doua urmăriri penale pentru aceeași faptă cu privire la aceeași persoană („Erledigungsprinzip”, cu alte cuvinte, principiul epuizării procedurilor) și, pe de altă parte, de principiul luării în considerare („Anrechnungsprinzip”), care înseamnă că, atunci când există deja o condamnare pentru aceeași infracțiune în altă țară, noua decizie trebuie să țină seama de aceasta astfel încât să reducă cea de a doua condamnare(41). Astfel cum a explicat avocatul general Colomer, primul aspect este întemeiat pe exigențele de securitate juridică, în timp ce al doilea le reflectă mai degrabă pe cele de echitate, al căror instrument este principiul proporționalității(42).
46. Este cert că, având în vedere modul său de redactare, articolul 54 din CAAS are în vedere doar primul aspect, cu alte cuvinte, interdicția dublei urmăriri penale, în timp ce textul articolului 50 din cartă și cel al articolului 4 din Protocolul nr. 7 înglobează cele două aspecte.
2. Cu privire la condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS și aplicarea acesteia prin instrumentele conexe
47. Articolul 54 din CAAS este prima dispoziție care stabilește o regulă ne bis in idem obligatorie, aplicabilă în raporturile transfrontaliere în dreptul penal(43). O dispoziție, în esență, identică cu cea prevăzută la articolul 54 din CAAS figura desigur în Convenția referitoare la aplicarea principiului ne bis in idem, însă aceasta nu a intrat în vigoare(44). În plus, condiția privind executarea cu aplicabilitate transnațională a cunoscut de asemenea precedente în convențiile europene privind extrădarea(45).
48. Motivele pentru care autorii CAAS au supus aplicabilitatea principiului ne bis in idem condiției ca pedeapsa „să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată” sunt, în opinia noastră, evidente. Astfel cum arată guvernul german și Consiliul, această condiție urmărește să garanteze că persoana în cauză este efectiv pedepsită pentru infracțiunea în discuție cel puțin o dată; cu alte cuvinte, această dispoziție urmărește să evite impunitatea. Obiectivul care urmărește să împiedice impunitatea reiese în mod clar din jurisprudența Curții, în special din Hotărârile Miraglia(46) și Kretzinger(47).
49. Principiul ne bis in idem, însoțit de condiția privind executarea, a fost încorporat ulterior în Decizia‑cadru 2002/584/JAI(48) și figurează printre motivele de neexecutare obligatorie a mandatului în cauză(49). Or, anterior adoptării acestei decizii‑cadru, persoanele condamnate la sancțiuni penale puteau evita cu ușurință executarea acestora, deplasându‑se între statele membre și în special revenind în cel ai cărui resortisanți erau. Decizia‑cadru, precum și alte acte de drept al Uniunii adoptate ulterior au mărit eficacitatea urmăririi penale în situațiile transfrontaliere și facilitează executarea condamnărilor penale(50).
50. În plus, o condiție privind executarea elaborată conform aceluiași model ca și articolul 54 din CAAS figurează la articolul 7 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene(51), precum și la articolul 10 din Convenția privind lupta împotriva corupției care implică funcționari ai Comunităților Europene sau funcționari ai statelor membre ale Uniunii Europene(52).
51. În schimb, mai multe acte de drept derivat, în special articolul 9 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI(53), menționează principiul ne bis in idem printre motivele de neexecutare a unei hotărâri penale, fără ca acest principiu să fie însoțit de o condiție privind executarea(54).
52. Deși admite că simpla apariție a unui regim mai eficient de cooperare în materie penală în dreptul Uniunii nu poate afecta prin ea însăși interpretarea condiției privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS, această evoluție nu poate rămâne fără impact asupra aprecierii compatibilității articolului respectiv cu articolul 50 din cartă, precum și asupra aprecierii acesteia în ceea ce privește proporționalitatea în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă. Astfel, după cum Comisia a constatat în cartea verde citată mai sus(55), „[a]ceastă condiție se justifica într‑un sistem de asistență judiciară clasic, în cadrul căruia executarea unei sancțiuni în alte state membre se putea dovedi uneori dificilă. Se poate ridica problema dacă aceasta se mai justifică într‑un spațiu de libertate, securitate și justiție, în care executarea transfrontalieră se realizează în prezent datorită instrumentelor UE privind recunoașterea reciprocă”(56).
3. Cu privire la articolul 4 din Protocolul nr. 7
53. Spre deosebire de articolul 54 din CAAS, articolul 4 din Protocolul nr. 7 nu se aplică raporturilor transfrontaliere, domeniul de aplicare al acestuia fiind strict limitat la situațiile interne ale unui stat. Astfel cum am amintit deja, articolul menționat nu conține o condiție privind executarea analogă celei prevăzute la articolul 54 din CAAS, ci acoperă, în schimb, atât interdicția dublei urmăriri penale, cât și pe cea a dublei pedepse.
54. Adoptat la 22 noiembrie 1984, Protocolul nr. 7 a fost ratificat de 43 de membri ai Consiliului Europei, inclusiv de toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Republicii Federale Germania, a Regatului Țărilor de Jos și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Astfel cum reiese din proiectul de acord privind aderarea Uniunii la CEDO, acest protocol nu figurează printre măsurile la care se preconizează aderarea Uniunii(57). Lipsa unei menționări a protocolului amintit în decizia de trimitere se poate explica, așadar, prin faptul că Republica Federală Germania nu l‑a ratificat(58). Cu toate acestea, la semnarea aceluiași protocol, aceasta a formulat anumite declarații(59).
55. Conform articolului 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de două ori. Potrivit paragrafului 2 al articolului menționat, redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, este totuși posibilă dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Articolul 4 paragraful 3 din Protocolul nr. 7 interzice orice derogare de la articolul amintit în temeiul articolului 15 din CEDO, care permite, în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, să ia măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de CEDO.
56. Pe scurt, articolul 4 din Protocolul nr. 7 garantează, așadar, o protecție care, fără a fi absolută, rămâne totuși mai ridicată decât cea prevăzută de dispozițiile CEDO în general.
57. Dispozițiile articolului 4 din Protocolul nr. 7 constituie o sursă de jurisprudență bogată și variată a Curții Europene a Drepturilor Omului, care pare, în opinia noastră, să fie lipsită de precizie în ceea ce privește stabilirea noțiunilor de urmărire penală sau de sancțiune penală și în special în ceea ce privește interpretarea noțiunii de infracțiune.
58. În ceea ce privește această ultimă problemă, în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, Zolotoukhine împotriva Rusiei, aceasta a interpretat noțiunea de infracțiune ca vizând „fapte care constituie totalitatea circumstanțelor concrete care se referă la același autor și care sunt indisolubil legate între ele în timp și spațiu”(60). Aceasta a realizat, așadar, o apropiere față de jurisprudența Curții de Justiție adoptată cu privire la articolul 54 din CAAS și de „identitatea actelor materiale”, care constituie unicul criteriu relevant pentru aplicarea articolului menționat(61).
59. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă în unanimitate că principiul ne bis in idem are în vedere nu numai cazul unei duble condamnări, ci și cazul dublei urmăriri penale(62). Articolul 4 din Protocolul nr. 7 are drept obiectiv să interzică repetarea procedurilor penale încheiate definitiv. Or, o hotărâre judecătorească este considerată definitivă „dacă a dobândit autoritate de res iudicata. Aceasta este situația atunci când este irevocabilă, adică nu mai există alte căi ordinare de atac sau părțile au epuizat aceste remedii sau au lăsat să expire termenul fără să le exercite”(63).
60. În plus, dintr‑o hotărâre recentă pronunțată în cauza Muslija împotriva Bosniei și Herțegovinei reiese că articolul 4 din Protocolul nr. 7 interzice continuare procedurilor paralele după ce una dintre proceduri a condus la o decizie definitivă. Într‑o astfel de situație, trebuie să se pună capăt celorlalte proceduri(64).
4. Articolul 50 din cartă și raportul acestuia cu articolul 4 din Protocolul nr. 7
61. Astfel cum am arătat deja, articolul 50 din cartă are același conținut ca și articolul 4 din Protocolul nr. 7, singura diferență privind domeniul de aplicare teritorial al principiului ne bis in idem, care, în cazul cartei, acoperă întregul teritoriu al Uniunii(65), în timp ce, în ipoteza articolului 4 din Protocolul nr. 7, acest domeniu privește numai teritoriul unui stat.
62. Este cert că carta trebuie interpretată în conformitate cu dispozițiile corespunzătoare ale CEDO. Cu toate acestea, se ridică problema dacă această abordare se aplică de asemenea în cazurile în care o dispoziție a CEDO nu este obligatorie pentru toate statele membre. În această privință, în ceea ce privește luarea completă în considerare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pentru interpretarea principiului ne bis in idem în dreptul Uniunii, luări de poziție diverse au fost deja prezentate(66).
63. În opinia noastră, lipsa ratificării Protocolului nr. 7 de anumite state membre nu poate afecta interpretarea articolului 50 din cartă din moment ce acest fapt nu poate schimba domeniul de aplicare al dispoziției menționate. În caz contrar, acest lucru ar echivala cu a recunoaște statelor membre o putere de interpretare unilaterală în ceea ce privește conținutul regimului drepturilor fundamentale ale Uniunii. Or, în lumina principiului autonomiei dreptului Uniunii coroborat cu misiunea Curții de a asigura interpretarea uniformă a dreptului menționat acest lucru trebuie exclus.
64. În consecință, trebuie să se efectueze o interpretare coerentă a articolului 50 în raport cu articolul 4 din Protocolul nr. 7, pornind de la principiul identității de sens al acestor două dispoziții în ceea ce privește termenii identici care figurează în acestea.
5. Condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS intră în conflict cu articolul 50 din cartă?
65. Având în vedere complexitatea prezentei problematici, propunem să se analizeze relația dintre articolul 54 din CAAS și articolul 50 din cartă după cum urmează. Mai întâi, intenționăm să ridicăm problema unei eventuale incompatibilități între aceste două dispoziții. În continuare, dacă o asemenea incompatibilitate nu poate fi constatată, propunem să se stabilească dacă este vorba despre o ingerință în exercitarea unui drept fundamental de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune. În acest cadru, va trebui să se analizeze capacitatea condiției privind executarea prevăzute la articolul 54 din CAAS de a constitui o astfel de ingerință. În sfârșit, va trebui să se examineze condițiile care figurează la articolul 52 din cartă și să se aibă în vedere în special condiția respectării conținutului esențial al dreptului fundamental în cauză, precum și examinarea proporționalității ingerinței care decurge din articolul 54 din CAAS în raport cu articolul 50 din cartă.
66. Este cert că condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS impune aplicării principiului ne bis in idem condiții suplimentare care nu există în articolul 50 din cartă și care nu corespund derogărilor admise de articolul 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7.
67. În plus, considerăm că aplicarea acestei condiții conduce la un rezultat care nu este conform din punct de vedere material cu jurisprudența citată anterior a Curții Europene a Drepturilor Omului, care rămâne totuși aplicabilă și limitată doar la situațiile interne ale unui stat. Astfel, condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS nu împiedică în sine inițierea sau continuarea procedurilor cu privire la aceleași fapte, chiar dacă o sentință penală într‑un alt stat membru a rămas definitivă.
68. Cu toate acestea, ipoteza incompatibilității cu CEDO, susținută doar de reprezentantul domnului Spasic, este posibilă în patru situații care țin de expresia „în cadrul Uniunii” care figurează la articolul 50 din cartă. Este vorba despre situații de urmăriri penale duble efectuate de autoritățile Uniunii, de urmăriri penale duble efectuate de autoritățile naționale și de cele ale Uniunii, de urmăriri penale duble la nivel național și de urmăriri penale duble transfrontaliere. Dat fiind că numai ultimele două cazuri sunt relevante în domeniul cooperării în materie penală, astfel cum există ea în stadiul actual al dreptului Uniunii, dezbaterea trebuie să se limiteze la acestea.
69. În opinia noastră, protecția deosebit de ridicată consacrată la articolul 4 din Protocolul nr. 7, potrivit căreia nimeni nu poate fi urmărit de două ori pentru aceleași fapte, precum și dezvoltarea spațiului de libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia executarea transfrontalieră se realizează în prezent datorită instrumentelor de drept al Uniunii referitoare la recunoașterea reciprocă, ar milita în favoarea unei aplicări riguroase a articolului 50 din cartă. La prima vedere, ar reieși de aici, așadar, o incompatibilitate între condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS și cartă.
70. Totuși, această concluzie ar risca să contravină Explicațiilor cu privire la cartă, care par să stabilească o distincție între situațiile naționale și situațiile transfrontaliere în ceea ce privește aplicarea principiului ne bis in idem.
71. Astfel, potrivit explicațiilor menționate, „[î]n ceea ce privește situațiile menționate la articolul 4 din Protocolul nr. 7, și anume aplicarea principiului în cadrul aceluiași stat membru, dreptul garantat are același înțeles și domeniu de aplicare ca și dreptul corespondent din CEDO”. Articolul 50 corespunde, așadar, articolului 4 din Protocolul nr. 7, dar„domeniul de aplicare al acestuia este extins la nivelul Uniunii Europene între instanțele statelor membre”. Acest lucru pare să implice că, în situațiile transfrontaliere, înțelesul și domeniul de aplicare ale articolului 50 din cartă ar putea fi diferite de CEDO. Cu toate acestea, considerăm că autorii explicațiilor au considerat mai degrabă că acquis‑ul Uniunii menționat în acestea constituie o restrângere a exercițiului dreptului fundamental prevăzut la articolul 50 din cartă conform articolului 52 alineatul (1) din aceasta.
72. În plus, textul lipsit de precizie al articolului 50 din cartă nu permite să se deducă concluzii univoce și uniforme față de multitudinea situațiilor în care principiul respectiv s‑ar putea aplica, atât în afara, cât și în cadrul domeniului de aplicare al dreptului penal clasic, în cazul unor situații mai puțin evidente decât cea din speță.
73. Pentru toate aceste motive, nu considerăm că Curtea ar putea declara condiția privind executarea incompatibilă ca atare cu carta.
6. Condiția privind executarea constituie o restrângere sau o derogare în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă?
– Cu privire la existența unei ingerințe care constituie o atingere adusă unui drept fundamental
74. Dacă se acceptă interpretarea Explicațiilor cu privire la cartă, astfel cum a fost prezentată mai sus, considerăm că este imposibil să negăm existența oricărui conflict între condiția privind executarea și articolul 50 din cartă. Or, o restrângere sau o derogare de la un drept fundamental nu poate fi avută în vedere decât în cazul în care norma în discuție constituie o ingerință în dreptul fundamental în cauză(67).
75. Referindu‑se la jurisprudența instanțelor supreme germane(68) și în lumina Explicațiilor cu privire la cartă în versiunea actualizată în 2007(69), instanța de trimitere arată că articolul 54 din CAAS constituie o dispoziție limitativă în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă. Potrivit instanței de trimitere, dispozițiile explicațiilor menționate, „[e]xcepțiile limitate prin care aceste convenții le permit statelor membre derogarea de la regula «ne bis in idem»”, se referă la convenții(70) care conțin principiul ne bis in idem elaborat potrivit modelului din CAAS sau la dispozițiile derogatorii ale acestora, inclusiv articolele 54-58 din CAAS.
76. Desigur, este adevărat că Curtea este obligată să ia în considerare în mod adecvat aceste explicații în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă(71). Acest lucru implică, a contrario, că Curtea nu este legată de acestea în interpretarea cartei. În plus, în cazurile în care explicațiile respective fac trimitere la acquis‑ul Uniunii în ceea ce privește dreptul derivat, acest lucru nu implică, în opinia noastră, că problema compatibilității acestui acquis cu carta nu poate fi repusă în discuție, ținând seama de evoluția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții de Justiție, precum și de dezvoltarea dreptului Uniunii.
77. Fără a urmări să ia poziție cu privire la problema statutului articolelor 55-58 din CAAS în raport cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, unele dintre aceste dispoziții par, în opinia noastră, să stabilească în mod clar limitări ale dreptului fundamental reprezentat de principiul ne bis in idem.
78. În schimb, această calitate este mai puțin clară în ceea ce privește articolul 54 din CAAS. Astfel, obiectivul condiției privind executarea prevăzute de dispoziția menționată este mai degrabă de a delimita sau de a preciza domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem într‑un cadru transfrontalier decât de a introduce o limitare sau o derogare de la principiul amintit. Este adevărat că, în observațiile sale scrise, Comisia califică condiția privind executarea drept condiție de aplicare a articolului 54 din CAAS, iar nu drept excepție de la această dispoziție. Totuși, această calificare internă a dispoziției din CAAS nu are niciun impact din punctul de vedere al relației dintre articolul 54 din CAAS în ansamblu și articolul 50 din cartă, prin prisma articolului 52 din cartă.
79. În această privință, trebuie să se ridice, așadar, problema dacă valoarea de limitare ca atare depinde de o apreciere subiectivă sau obiectivă.
80. În primul caz, o normă constituie o restrângere în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă numai în ipoteza în care a fost adoptată ca atare. Această ipoteză, care ar putea exclude condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS din domeniul de aplicare al articolului 52 menționat, impune, așadar, ca legiuitorul să fi adoptat norma în scopul restrângerii dreptului fundamental în cauză și ca, la adoptarea restrângerii, să se fi ținut seama și de proporționalitatea acesteia în sensul celei de a doua teze a articolului amintit.
81. Cu toate acestea, considerăm că noțiunea de restrângere prevăzută la articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie privită ca un concept obiectiv. Astfel, orice dispoziție a dreptului Uniunii sau cea a dreptului național care pune în aplicare dreptul Uniunii, care, în drept sau în fapt, poate restrânge exercițiul drepturilor și libertăților consacrate de cartă, poate face obiectul unei aprecieri a compatibilității acesteia cu carta și, în consecință, a aptitudinii acesteia de a constitui o restrângere în sensul articolului 52 din cartă. În plus, controlul compatibilității dispozițiilor de drept al Uniunii cu drepturile fundamentale consacrate de cartă, care a devenit obligatorie din punct de vedere juridic abia în 2009, se impune în ceea ce privește dispozițiile adoptate anterior(72).
82. În consecință, aplicarea condiției privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS poate constitui o restrângere, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, a dreptului fundamental definit la articolul 50 din aceasta.
– Cu privire la justificarea ingerinței în raport cu condițiile prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă
83. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Curtea recunoaște că, cu unele excepții(73), drepturile fundamentale nu sunt prerogative absolute, ci pot presupune restricții, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite prin măsura în cauză și să nu constituie, în raport cu obiectivul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere substanței înseși a drepturilor astfel garantate(74). Prin urmare, Curtea caută în jurisprudența sa un mecanism care să permită identificarea unui just echilibru între, pe de o parte, diferitele drepturi și interese și, pe de altă parte, drepturile fundamentale și libertățile economice(75) și realizează această ponderare ținând seama și de obiectivele care constituie limitarea unui drept fundamental(76).
84. Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică un raționament comparabil(77), admițând că anumite drepturi se pretează unor limitări sub rezerva ca acestea, puse în aplicare, să nu afecteze însăși esența dreptului. În plus, astfel de limitări se conciliază cu dispoziția în cauză a CEDO numai dacă acestea au în vedere un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit(78). În special, în ceea ce privește stabilirea ingerinței în raport cu libertățile definite de CEDO, constatarea ingerinței nu implică încălcarea convenției, ci necesită să se examineze dacă o astfel de ingerință îndeplinește condițiile de legalitate formală (aceasta este prevăzută de lege), de legalitate materială (aceasta urmărește scopuri legitime în raport cu dispoziția în cauză) și de caracter necesar într‑o societate democratică(79).
85. Amintim că prima teză a articolului 52 alineatul (1) din cartă permite restrângeri ale drepturilor fundamentale consacrate de cartă, sub rezerva ca acestea să fie prevăzute de lege și să respecte substanța drepturilor și libertăților în cauză. Cea de a doua teză a articolului menționat supune aceste restrângeri unui criteriu de proporționalitate(80).
86. În speță, este evident că condiția privind executarea îndeplinește criteriul potrivit căruia aceasta trebuie să fie prevăzută de lege.
87. În ceea ce privește respectarea substanței dreptului fundamental în discuție, considerăm, nu fără ezitare, că și acest criteriu este îndeplinit de condiția privind executarea.
88. În cazul principiului ne bis in idem, este astfel dificil să se delimiteze substanța sa distinctivă. Întemeindu‑se pe evoluția protecției internaționale și naționale a acestui drept fundamental, pare totuși posibil să se identifice „nucleul dur” al acestuia. Astfel, esența acestui drept fundamental ar putea fi considerată că implică i) interzicerea procedurilor inițiate după pronunțarea unei hotărâri definitive ii) de natură penală clasică iii) de către autoritățile aceluiași stat iv) în ipoteza unei identități de fapte, v) precum și a unei identități de calificare juridică, ținând seama de bunul care face obiectul protecției în conformitate cu dreptul național aplicabil, vi) sub rezerva ca prima procedură să nu fie afectată de un viciu grav, precum și vii) sub rezerva lipsei unor probe noi. Totuși, acest drept fundamental nu este aplicabil infracțiunilor deosebit de grave precum genocidul.
89. În consecință, o ingerință poate fi admisă în afara domeniului de aplicare al dreptului penal clasic în cazul concursului ideal de infracțiuni, precum și în situațiile transfrontaliere. Acest din urmă caz este în special cel al articolului 54 din CAAS, care nu împiedică noi urmăriri penale pentru aceleași fapte pentru care persoana în cauză a fost condamnată deja printr‑o hotărâre definitivă în alt stat membru. Pe de altă parte, aceasta este chiar situația domnului Spasic.
90. În raport cu aceste observații, propunem să se considere că articolul 54 din CAAS, care reflectă principiul ne bis in idem într‑un cadru transfrontalier, respectă substanța principiului ne bis in idem ca drept fundamental.
– Cu privire la justificare prin prisma testului proporționalității
91. În aceste condiții, este necesar, prin urmare, să se verifice proporționalitatea ingerinței constatate. În această privință, trebuie amintit că principiul proporționalității impune, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, ca actele instituțiilor Uniunii să fie de natură să atingă obiectivele legitime urmărite de reglementarea în cauză și să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea acestor obiective(81).
92. În ceea ce privește obiectivul de interes general care stă la baza limitării în discuție în cauză, dreptul fundamental de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune, prevăzut la articolul 50 din cartă, este limitat de articolul 54 din CAAS în numele obiectivului recunoscut de Uniune care constă în evitarea impunității în contextul realizării spațiului de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne în sensul articolului 3 alineatul (2) TUE, în cadrul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor.
93. În ceea ce privește aptitudinea aplicării condiției privind executarea de a atingere scopul care constă în împiedicarea impunității, trebuie să se ridice mai întâi problema justificării exercitării competenței penale de către autoritățile germane pentru a‑l urmări pe domnul Spasic după condamnarea acestuia de către Tribunale di Milano printr‑o hotărâre rămasă definitivă. În opinia noastră, două ipoteze pot fi avute în vedere în această privință.
94. Dacă motivul procedurilor este de a urmări să i se impună domnului Spasic o a doua sancțiune care ar fi mai severă decât cea care decurge din Hotărârea Tribunale di Milano din 18 iunie 2012 care reflectă pedeapsa redusă în urma acordului încheiat între inculpat și Ministerul Public, pentru a garanta o protecție mai ridicată victimei de cetățenie germană, se impune constatarea că dreptul Uniunii nu condiționează aplicarea principiului ne bis in idem de armonizarea sau de apropierea legislațiilor penale ale statelor membre. Este, așadar, necesar să existe o încredere reciprocă a statelor membre în sistemul de justiție penală al fiecăruia dintre ele și ca fiecare dintre aceste state să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare în celelalte state membre, chiar dacă aplicarea propriului drept național ar conduce la o soluție diferită(82). Acest motiv nu poate fi acceptat, așadar, ca justificare a aplicării condiției privind executarea în lumina principiului proporționalității.
95. Dacă, în schimb, motivul aplicării condiției privind executarea prevăzute la articolul 54 din CAAS se întemeiază pe temerea că, în lipsa urmăririi penale în Germania, domnul Spasic rămâne nepedepsit pentru infracțiunea pe care a săvârșit‑o la Milano, ingerința în raport cu dreptul fundamental prevăzut la articolul 50 din cartă este, în principiu, de natură să atingă scopul prin care se urmărește împiedicarea impunității.
96. Totuși, această din urmă ipoteză pune de asemenea la îndoială cerința încrederii reciproce dintre statele membre în ceea ce privește sistemele lor de justiție penală. Observăm în această privință că, la 5 ianuarie 2013, parchetul de pe lângă Tribunale di Milano a adoptat decizia prin care a dispus încarcerarea condamnatului în vederea executării pedepsei cu închisoarea în Italia(83). Or, Republica Italiană nu a emis încă un mandat european de arestare în acest scop.
97. Acest lucru ne determină să examinăm necesitatea, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, a aplicării condiției privind executarea.
98. În opinia noastră, cerința care constă în împiedicarea impunității nu necesită aplicarea generalizată a condiției privind executarea, astfel cum prevede articolul 54 din CAAS, întrucât criteriul necesității nu mai poate fi considerat ca îndeplinit în mod sistematic în stadiul actual al dreptului Uniunii.
99. Astfel, îndoiala exprimată de Comisie în cartea verde citată mai sus cu privire la justificarea condiției privind executarea în contextul unei executări transfrontaliere întemeiate pe instrumente bazate pe recunoașterea reciprocă(84) a devenit efectiv mai pertinentă.
100. Dreptul Uniunii furnizează în prezent instrumente juridice de drept derivat de natură mai puțin intruzivă(85), care pot permite statelor membre să execute sancțiunile penale în cazul în care condamnatul se află într‑un alt stat membru, precum și să schimbe informațiile referitoare la acestea(86). Pe de altă parte, mai multe acte de drept derivat în materie de cooperare în dreptul penal se referă la principiul ne bis in idem, care nu este însoțit de o condiție privind executarea(87).
101. În acest context, a supune în mod sistematic persoanele deja condamnate printr‑o hotărâre penală definitivă unui risc de dublare a urmăririi penale în alt stat membru depășește limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivului urmărit.
102. Pe de altă parte, deși admitem că principiul potrivit căruia „orice pedeapsă trebuie să fie executată” face parte din statul de drept(88), considerăm că statele membre dispun de o putere discreționară în ceea ce privește mijloacele care trebuie adoptate în vederea executării hotărârilor pronunțate de instanțele naționale. În cazurile care intră în domeniul de aplicare al articolului 54 din CAAS, este posibil ca primul stat membru să nu fi urmărit încă sau să nu fi putut executa o hotărâre, de exemplu, având în vedere legislația națională care impune o procedură specială pentru a stabili in concreto modalitățile de executare, din cauza locurilor insuficiente din penitenciare, întrucât persoana în cauză execută o altă pedeapsă în alt stat sau din cauza unui acord individual care implică amânarea executării pentru motive familiale sau referitoare la sănătatea condamnatului. Dreptul Uniunii nu poate, așadar, să impună, de exemplu, unui stat o obligație de emitere a unui mandat european de arestare în vederea împiedicării impunității(89).
103. Pentru toate aceste motive, condiția privind executarea în aplicarea sa generalizată nu îndeplinește criteriul proporționalității și nu poate fi considerată o atingere justificată adusă dreptului de a nu fi judecat sau condamnat de două ori în sensul articolului 52 din cartă.
104. În această privință, trebuie să se constate că, potrivit jurisprudenței, statele membre au obligația nu numai de a interpreta, ci și de a aplica un act de drept derivat într‑o manieră conformă cu drepturile fundamentale(90). Această obligație poate implica o îndatorire de a nu aplica actul în discuție în toate situațiile rezultate din modul său de redactare(91).
105. Astfel, există încă, în stadiul actual al dreptului Uniunii, cazuri limitate în care aplicarea condiției privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS trebuie considerată necesară pentru realizarea obiectivului urmărit.
106. Acesta este, în primul rând, cazul situațiilor care intră în domeniul de aplicare al articolului 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Considerăm că este evident că o derogare aplicabilă în conformitate cu CEDO în cazul unor situații naționale poate fi aplicată în situații transfrontaliere care se adaugă în temeiul cartei la domeniul de aplicare al dreptului fundamental ne bis in idem.
107. În al doilea rând, în opinia noastră, infracțiunile ai căror autori trebuie pedepsiți de state în temeiul dreptului internațional general, precum infracțiunile împotriva umanității, genocidul, crimele de război, trebuie urmărite penal a doua oară în cazul în care aplicarea principiului ne bis in idem ar conduce la impunitatea acestora(92). O decizie a Consiliului privind cercetarea și urmărirea penală în cazul faptelor de genocid, al crimelor împotriva umanității și al crimelor de război reflectă de asemenea necesitatea unei abordări stricte în această privință(93).
108. În al treilea rând, pentru a evita impunitatea, proceduri judiciare noi și o nouă pedeapsă ar fi necesare de asemenea în cazul unui obstacol durabil în ceea ce privește cooperarea în materie de executare a deciziilor. Acest lucru corespunde ipotezei în care, în pofida aplicării sau în lipsa aplicării unor instrumente mai puțin intruzive la dispoziția autorităților din cele două state membre în cauză, obiectivul Uniunii prin care se urmărește să se împiedice impunitatea riscă să fie anulat.
109. Pe de altă parte, Comisia amintește în mod întemeiat obligațiile prevăzute la articolele 10-12 din Decizia‑cadru 2009/948, în conformitate cu care autoritățile celor două state în cauză care revendică competențe concurente pentru declanșarea unei proceduri penale sunt obligate să inițieze consultări pentru a evita consecințele negative care ar putea decurge din existența unor proceduri simultane. Este adevărat că, în mod formal, această obligație se diminuează în urma adoptării unei hotărâri definitive în unul dintre statele membre. Cu toate acestea, în opinia noastră, articolul 57 alineatul (1) din CAAS, interpretat în conformitate cu principiul loialității și în spiritul protecției drepturilor fundamentale poate constitui sursa unei asemenea obligații(94).
110. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară în sensul că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, aplicarea condiției privind executarea prevăzute la articolul 54 din CAAS constituie o ingerință proporțională și, așadar, justificată în sensul articolului 52 din cartă, în raport cu dreptul fundamental de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune prevăzut la articolul 50 din cartă, în cazurile care intră în domeniul de aplicare al articolului 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7, în ipoteza în care statele membre sunt obligate să pedepsească actele în temeiul dreptului internațional, precum și în ipoteza în care măsurile aplicabile în temeiul dreptului Uniunii nu sunt suficiente pentru a împiedica impunitatea. În speță, revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă această din urmă ipoteză se verifică în speță.
C – Cu privire la a doua întrebare, referitoare la interpretarea condiției privind executarea în sensul articolului 54 din CAAS
111. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în sensul articolului 54 din CAAS, este necesar să se considere că sancțiunea pronunțată de o instanță a unui stat contractant „[a] fost executată” sau „[este] în curs de executare” sau „[…] nu mai poat[e] fi executată” atunci când un inculpat a fost, conform legilor statului contractant, condamnat la o sancțiune compusă din două elemente, și anume o pedeapsă privativă de libertate și o pedeapsă pecuniară și numai aceasta din urmă a fost executată.
112. Astfel, întrucât domnul Spasic a efectuat plata amenzii de 800 de euro, el arată că, în urma unei asemenea executări parțiale, sancțiunea trebuie considerată „executată” sau „în curs de executare” în sensul articolului 54 din CAAS. Arătăm că, în observațiile sale, Comisia împărtășește această poziție, ținând seama de această executare parțială a pedepsei și de faptul că arestarea inculpatului în alt stat membru face ca executarea imediată a celui de al doilea element al sancțiunii să fie imposibilă în mod obiectiv în practică. Astfel, potrivit Comisiei, a doua procedură penală prin care se urmărește împiedicarea impunității nu s‑ar impune.
113. În această privință, în ceea ce privește natura hotărârii pronunțate de Tribunale di Milano, observăm că reiese din dosar că hotărârea respectivă a fost pronunțată „în lipsa” inculpatului. Astfel, instanța italiană arată în mod clar că, în timpul procesului, domnul Spasic se afla în închisoare în Austria. Pe de altă parte, reiese de asemenea din hotărârea menționată că inculpatul a încheiat un acord cu Ministerul Public pentru a putea beneficia de o reducere a pedepsei în temeiul articolului 444 din Codul penal italian. Această situație nu constituie, așadar, un exemplu clasic de judecată în lipsă. Cu toate acestea, articolul 54 din CAAS este, în opinia noastră, deplin aplicabil în speță, din moment ce condiția prealabilă de aplicare a acestei dispoziții este numai cea a pronunțării unei hotărâri definitive de către o parte contractantă(95).
114. În plus, amintim că principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 54 din CAAS, joacă două roluri fundamentale. Pe de o parte, acesta nu constituie o simplă normă procedurală, ci o garanție fundamentală a cetățenilor în sistemele juridice care se întemeiază pe recunoașterea în favoarea individului a unui ansamblu de drepturi și de libertăți în fața acțiunii autorităților publice. Dispoziția menționată constituie, așadar, o restrângere a exercitării dreptului de a urmări și de a reprima o faptă penală(96). Pe de altă parte, articolul amintit este destinat să garanteze securitatea juridică prin respectarea deciziilor organelor publice rămase definitive în lipsa armonizării sau a apropierii legislațiilor penale ale statelor membre(97).
115. Considerăm că acest aspect referitor la lipsa armonizării este important pentru a răspunde la prezenta întrebare, având în vedere varietatea sistemelor de aplicare a pedepselor în drepturile naționale. În consecință, interpretarea articolului 54 din CAAS trebuie să respecte, de la caz la caz, tipul de pedeapsă pronunțată și specificitățile sistemului penal al statului membru care a pronunțat sentința(98).
116. În cauză, este vorba despre o condamnare pentru o singură infracțiune. În temeiul articolului 640 din Codul penal italian, instanța italiană a pronunțat două pedepse care în dreptul penal italian sunt considerate „pedepse principale”, și anume pedeapsa privativă de libertate și amenda(99). Astfel cum a confirmat în cadrul ședinței agentul guvernului italian, nu este vorba, așadar, despre o pedeapsă principală și o pedeapsă accesorie în sensul dreptului italian.
117. În ceea ce privește cele trei aspecte ale condiției privind executarea în sensul articolului 54 din CAAS, trebuie să se constate următoarele.
118. În primul rând, în ceea ce privește condiția unei pedepse „executate”, pare clar că, în ipoteza pronunțării a două pedepse pentru aceeași infracțiune, cum este cazul hotărârii italiene în speță, executarea uneia dintre acestea nu poate conduce la considerarea respectivei condiții ca îndeplinită. Desigur, în speță, plata amenzii de 800 de euro trebuie considerată o „pedeapsă executată”. Totuși, în ceea ce privește pedeapsa privativă de libertate, nu există nicio îndoială că aceasta nu este încă „executată” de inculpat.
119. O interpretare diferită ar conduce astfel la lipsirea de sens a principiului ne bis in idem prevăzut la articolul 54 din CAAS în raport cu cele două funcții ale acestuia menționate mai sus. Or, astfel cum a amintit Curtea în cauza Gözütok și Brügge, interpretarea articolului citat trebuie să garanteze o aplicare utilă a principiului indicat(100).
120. În orice caz, în special în ceea ce privește pedeapsa cu închisoarea, este cert că pedeapsa la care a fost condamnat inculpatul poate suferi modificări în cursul executării: reducerea duratei, ieșiri temporare, liberare anticipată, liberare condiționată. Pedeapsa cu închisoarea trebuie considerată, așadar, „executată” în ipoteza liberării condiționate, din moment ce procesul de executare îndeplinește condiția privind caracterul definitiv și exhaustiv. Prin urmare, nu se impune ca pedeapsa la care a fost condamnată persoana în cauză să fie executată în totalitate. Într‑un astfel de caz, o nouă pedeapsă nu poate fi pronunțată fără ca o nouă încălcare sau o nouă infracțiune să fi fost săvârșită(101).
121. În al doilea rând, în ceea ce privește condiția potrivit căreia sancțiunea trebuie să fie „în curs de executare”, nici aceasta nu este, în opinia noastră, îndeplinită în speță.
122. În această privință, în ceea ce privește pedeapsa cu închisoarea, întrucât domnul Spasic nu este deținut într‑o închisoare italiană pentru a executa hotărârea pronunțată de Tribunale di Milano, lipsa îndeplinirii acestei condiții nu dă naștere niciunei îndoieli rezonabile.
123. În această privință, subliniem că reiese cu claritate din hotărârea Tribunale di Milano din 18 iunie 2012 că suspendarea executării nu a fost solicitată în stadiul pronunțării hotărârii amintite și, astfel cum a confirmat agentul guvernului italian în cadrul ședinței, problema unei eventuale suspendări din oficiu în conformitate cu dreptul italian nu se mai pune în speță(102). Amintim că Curtea a precizat deja că pedeapsa închisorii cu suspendarea executării reprezintă o pedeapsă în sensul articolului 54 din CAAS, întrucât sancționează comportamentul ilicit al unei persoane condamnate. Respectiva pedeapsă trebuie considerată ca fiind „în curs de executare” din momentul în care condamnarea a devenit executorie și în timpul termenului de încercare. Ulterior, după expirarea termenului de încercare, pedeapsa trebuie considerată „executată” în sensul aceleiași dispoziții(103).
124. În sfârșit, nu ne aflăm în mod evident în prezența unui caz în care sancțiunea „nu mai poate fi executată” conform legilor statului care a pronunțat sentința. Din decizia din 5 ianuarie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunale di Milano reiese că autoritățile italiene pornesc de la ideea că pedeapsa privativă de libertate este executorie.
125. În consecință, propunem să se răspundă la a doua întrebare preliminară în sensul că condiția prevăzută la articolul 54 din CAAS nu este îndeplinită atunci când un inculpat a fost, conform legislației statului contractant, condamnat la o sancțiune compusă din două elemente independente, și anume o pedeapsă privativă de libertate și o pedeapsă pecuniară, iar numai aceasta din urmă a fost executată, în timp ce cealaltă pedeapsă nu este executată și nici nu este în curs de executare, ci poate încă să fie executată conform legislației statului membru care a pronunțat sentința.
V – Concluzie
126. Pentru aceste motive, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberlandesgericht Nürnberg după cum urmează:
„1) În stadiul actual al dreptului Uniunii, aplicarea condiției privind executarea prevăzute la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune constituie o ingerință proporțională și, prin urmare, justificată în sensul articolului 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în dreptul fundamental de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune prevăzut la articolul 50 din cartă:
– în cazurile care intră în domeniul de aplicare al articolului 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, astfel cum a fost amendat prin Protocolul nr. 11 începând cu intrarea în vigoare a acestuia din urmă la 1 noiembrie 1998,
– în ipoteza în care statele membre sunt obligate să sancționeze actele în temeiul dreptului internațional, precum și
– în ipoteza în care măsurile aplicabile în temeiul dreptului Uniunii nu sunt suficiente pentru a împiedica impunitatea.
Revine instanței de trimitere să stabilească dacă această din urmă ipoteză se verifică în speță.
2) Condiția prevăzută la articolul 54 din convenția menționată de punere în aplicare a Acordului Schengen nu este îndeplinită atunci când un inculpat a fost condamnat, conform legilor statului contractant, la o sancțiune compusă din două elemente independente, și anume o pedeapsă privativă de libertate și o pedeapsă pecuniară, iar numai pedeapsa pecuniară a fost executată, în timp ce cealaltă pedeapsă nu este nici executată, nici în curs de executare, ci poate încă să fie executată conform legilor statului membru care a pronunțat sentința.”