Language of document : ECLI:EU:C:2014:26

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

23 ianuarie 2014(*)

„Asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule – Directivele 72/166/CEE, 84/5/CEE, 90/232/CEE și 2009/103/CEE – Accident rutier – Prejudiciu moral – Despăgubire – Dispoziții naționale care instituie modalități de calcul proprii accidentelor de circulație, mai puțin favorabile victimelor decât cele prevăzute de regimul comun al răspunderii civile – Compatibilitatea cu aceste directive”

În cauza C‑371/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale di Tivoli (Italia), prin decizia din 20 iunie 2012, primită de Curte la 3 august 2012, în procedura

Enrico Petillo,

Carlo Petillo

împotriva

Unipol Assicurazioni SpA,

CURTEA (Camera a doua),

compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, președinte de cameră, domnii J. L. da Cruz Vilaça, G. Arestis, J.-C. Bonichot și A. Arabadjiev (raportor), judecători,

avocat general: domnul N. Wahl,

grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 3 iulie 2013,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Unipol Assicurazioni SpA, de A. Frignani și de G. Ponzanelli, avvocati;

–        pentru guvernul german, de T. Henze, precum și de J. Kemper și de F. Wannek, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de L. Pnevmatikou, în calitate de agent;

–        pentru guvernul spaniol, de S. Centeno Huerta, în calitate de agent;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de M. Santoro, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul leton, de I. Kalniņš și de I. Ņesterova, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul lituanian, de D. Kriaučiūnas, de R. Janeckaitė și de A. Svinkūnaitė, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de E. Montaguti și de K.-P. Wojcik, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 9 octombrie 2013,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO L 103 p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 10, denumită în continuare „Prima directivă”), a celei de A doua directive 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO 1984, L 8, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 104), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 (JO L 149, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 212, denumită în continuare „A doua directivă”), a celei de A treia Directive 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO L 129, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 240), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14 (denumită în continuare „A treia directivă”), și a Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO L 263, p. 11).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnii Enrico și Carlo Petillo, pe de o parte, și Unipol Assicurazioni SpA (denumită în continuare „Unipol”), pe de altă parte, având ca obiect repararea de către aceasta din urmă, în temeiul răspunderii civile pentru pagubele produse de autovehicule, a prejudiciului suferit de domnul Enrico Petillo din cauza unui accident de circulație.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 1 din Prima directivă prevede:

„În sensul prezentei directive:

[...]

2.      «parte vătămată» înseamnă orice persoană îndreptățită să primească o despăgubire pentru orice pagubă sau vătămare provocată de vehicule;

[...]”

4        Potrivit articolului 3 alineatul (1) din această directivă:

„[...] fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor să fie acoperită prin asigurare. Aceste măsuri stabilesc aria răspunderii civile acoperite de asigurare, precum și termenii și condițiile asigurării.”

5        Articolul 1 alineatele (1) și (2) din A doua directivă prevede:

„(1)      Asigurarea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă] acoperă în mod obligatoriu daunele materiale și vătămările corporale.

(2)      Fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care această asigurare este obligatorie să fie de minimum:

(a)      în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1 milion de EUR pentru o victimă sau 5 milioane de EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor;

(b)      în cazul daunelor materiale, 1 milion de EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.

După caz, statele membre pot stabili o perioadă tranzitorie de maximum cinci ani de la data punerii în aplicare a [Directivei 2005/14], în decursul căreia sumele minime asigurate sunt adaptate sumelor prevăzute la prezentul alineat.

Statele membre care stabilesc o astfel de perioadă de tranziție informează Comisia cu privire la aceasta și indică durata acestei perioade.

În decursul celor treizeci de luni de la data punerii în aplicare a [Directivei 2005/14], statele membre majorează sumele de garanție pentru a atinge cel puțin jumătate din nivelurile prevăzute la prezentul alineat.”

6        Articolul 1 din A treia directivă prevede în special că „asigurarea menționată la articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă] acoperă răspunderea pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto, ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul”.

7        Articolul 1a din A treia directivă prevede:

„Asigurarea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă] acoperă vătămările corporale și daunele materiale suferite de pietoni, cicliști și alți utilizatori nemotorizați ai drumurilor, care, în urma unui accident care a implicat un autovehicul, au dreptul la o despăgubire în conformitate cu dreptul civil intern. Prezentul articol nu aduce atingere răspunderii civile ori valorii despăgubirii.”

8        Potrivit articolului 30 din Directiva 2009/103, aceasta din urmă a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care a avut loc la 7 octombrie 2009.

 Dreptul italian

9        Articolul 139 din Decretul legislativ nr. 209 din 7 septembrie 2005 privind Codul asigurărilor private (supliment ordinar la GURI nr. 239 din 13 octombrie 2005), astfel cum a fost modificat prin Decretul ministerial din 17 iunie 2011 (GURI nr. 147 din 27 iunie 2011, denumit în continuare „Codul asigurărilor private”), prevede:

„1.      Repararea prejudiciului corporal cauzat de vătămări corporale ușoare, rezultate din accidente care au loc în urma utilizării vehiculelor cu motor și a motovehiculelor nautice, se efectuează potrivit următoarelor criterii și măsuri:

a)      cu titlu de prejudiciu corporal permanent, pentru consecințele unei vătămări corporale reprezentând până la [9 %] inclusiv, se plătește o sumă care crește mai mult decât proporțional în raport cu fiecare punct procentual de invaliditate; această sumă se calculează prin aplicarea coeficientului relevant la fiecare punct procentual de invaliditate potrivit corelației prevăzute la alineatul 6. Suma astfel stabilită se reduce pe măsură ce persoana înaintează în vârstă cu [0,5 %] pentru fiecare an, începând cu al unsprezecelea an de vârstă. Valoarea primului punct este de [759,04 euro];

b)      cu titlu de prejudiciu corporal temporar, se plătește o sumă de [44,28 euro] pentru fiecare zi de invaliditate completă; în cazul unei invalidități temporare mai mici de 100 %, plata se face proporțional cu procentul de invaliditate recunoscut pentru fiecare zi.

2.      În sensul alineatului 1, prin prejudiciu corporal se înțelege vătămarea corporală temporară sau permanentă care afectează integritatea psihică și/sau fizică a persoanei, susceptibilă de certificare medico‑legală, care are un impact negativ asupra activităților cotidiene și asupra aspectelor dinamico‑relaționale ale vieții persoanei afectate, independent de eventualele repercusiuni asupra capacității acesteia de a realiza un venit. […]

3.      Cuantumul despăgubirii plătite pentru prejudiciul corporal potrivit alineatului 1 poate fi majorat de instanță cu maximum o cincime, după evaluarea echitabilă și motivată a condițiilor subiective ale persoanei afectate.

4.      Prin decret al Președintelui Republicii, care a făcut obiectul unei deliberări în Consiliul de miniștri, la propunerea ministrului sănătății, în cooperare cu ministrul muncii și al politicilor sociale, cu ministrul justiției și cu ministrul activităților de producție, se prevede întocmirea unui tabel special cu atingerile aduse integrității psihice și/sau fizice cuprinse între unu și nouă puncte de invaliditate.

5.      Sumele prevăzute la alineatul 1 sunt actualizate anual prin decret al ministrului activităților de producție, proporțional cu variația indicelui național al prețurilor de consum pentru familiile lucrătorilor și ale angajaților stabilit de Istituto nazionale di statistica (ISTAT).

6.      În scopul calculării sumei prevăzute la articolul 1 litera a), pentru un punct procentual de invaliditate egal cu 1, se aplică un coeficient multiplicator de 1,0, pentru un punct procentual de invaliditate egal cu 2, se aplică un coeficient multiplicator de 1,1, pentru un punct procentual de invaliditate egal cu 3, se aplică un coeficient multiplicator de 1,2, pentru un punct procentual de invaliditate egal cu 4, se aplică un coeficient multiplicator de 1,3, pentru un punct procentual de invaliditate egal cu 5, se aplică un coeficient multiplicator de 1,5, pentru un punct procentual de invaliditate egal cu 6, se aplică un coeficient multiplicator de 1,7, pentru un punct procentual de invaliditate egal cu 7, se aplică un coeficient multiplicator de 1,9, pentru un punct procentual de invaliditate egal cu 8, se aplică un coeficient multiplicator de 2,1, iar pentru un punct procentual de invaliditate egal cu 9, se aplică un coeficient multiplicator de 2,3.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

10      Din decizia de trimitere reiese că, la 21 septembrie 2007, vehiculul condus de domnul Mauro Recchioni a lovit din spate mașina aparținând domnului Carlo Petillo, care era condusă de domnul Enrico Petillo. Ca urmare a acestui accident, domnul Carlo Petillo a suferit vătămări corporale.

11      Domnii Petillo au introdus o acțiune împotriva Unipol, asigurătorul domnului Recchioni, în fața Tribunale di Tivoli pentru constatarea răspunderii exclusive a domnului Recchioni în producerea accidentului menționat și pentru obligarea Unipol la plata unei sume de 3 350 de euro cu titlu de prejudiciu patrimonial suportat, în plus față de cuantumul de 6 700 de euro deja plătit, precum și a unei sume totale de 14 155,37 euro cu titlu de prejudiciu nepatrimonial suportat de domnul Enrico Petillo, în locul cuantumului de 2 700 de euro deja plătit.

12      Potrivit instanței de trimitere, dreptul italian prevede la articolul 2043 din Codul civil, pentru prejudiciile patrimoniale și la articolul 2059 din acest cod, pentru prejudiciile nepatrimoniale, un drept la repararea integrală a prejudiciului care rezultă dintr‑un cvasidelict.

13      Potrivit unei jurisprudențe constante a instanțelor italiene, prejudiciul nepatrimonial ar fi compus dintr‑un prejudiciu corporal, rezultat din vătămarea corporală care afectează integritatea psihică și/sau fizică, dintr‑un prejudiciu moral, rezultat din suferințe psihologice cauzate de această vătămare, și din prejudicii existențiale care rezultă, printre altele, din obstacole în calea activităților normale și cotidiene, chiar în calea unei împliniri personale superioare mediei.

14      Corte costituzionale ar fi declarat într‑o hotărâre din anul 2003 că prejudiciul nepatrimonial prezintă o structură unitară și nu se împarte în categorii sau în rubrici. Cu toate acestea, jurisprudența ar continua să facă distincție între componentele identificate la punctul anterior din prezenta hotărâre. În plus, ordinea juridică italiană ar lăsa instanței sarcina de a evalua acest prejudiciu.

15      Or, în scopul limitării costurilor serviciilor de asigurare, legiuitorul italian ar fi prevăzut la articolul 139 din Codul asigurărilor private un regim specific de determinare a sumelor care trebuie plătite în temeiul prejudiciilor nepatrimoniale suferite de victimele unor accidente de circulație rutieră sau ale unor accidente nautice. Acest regim ar prevedea restricții în raport cu criteriile de evaluare aplicate celorlalte litigii și o limitare a posibilității instanței de a majora, în funcție de situație, cuantumul despăgubirii la o cincime din cuantumul sumei determinate în baza articolului 139 din Codul asigurărilor private.

16      Instanța de trimitere precizează că, dacă prejudiciul nepatrimonial suferit de domnul Enrico Petillo ar fi avut altă cauză decât un accident de circulație rutieră, acesta ar fi fost evaluat după cum urmează, în temeiul legislației și al jurisprudenței italiene aplicabile:

–        prejudiciu corporal de 4 % cauzat unei persoane în vârstă de 21 de ani la momentul accidentului: 5 407,55 euro;

–        invaliditate temporară totală de 10 zile, invaliditate temporară parțială de 50 % timp de 20 de zile și de 25 % timp de 10 zile: 2 250,00 euro și

–        prejudiciu moral, egal cu o treime din prejudiciul corporal: 2 252,00 euro,

adică un cuantum total de 10 210,00 euro pentru prejudiciul nepatrimonial, în plus față de cuantumul de 445,00 euro datorat pentru cheltuielile medicale.

17      Or, dat fiind că prejudiciul în cauză rezultă dintr‑un accident de circulație rutieră, suma care trebuie plătită în temeiul articolului 139 din Codul asigurărilor private ar trebui să fie evaluată după cum urmează:

a)      prejudiciu corporal de 4 % cauzat unei persoane în vârstă de 21 de ani la momentul accidentului: 3 729,92 euro și

b)      invaliditate temporară totală de 10 zile, invaliditate temporară parțială de 50 % timp de 20 de zile și de 25 % timp de 10 zile: 996,00 euro,

adică un cuantum total de 4 725,00 euro pentru prejudiciul nepatrimonial, în plus față de cuantumul de 445,00 euro datorat pentru cheltuielile medicale. Astfel, repararea prejudiciului moral ar fi exclusă în măsura în care nu este prevăzută de Codul asigurărilor private, chiar dacă, în această privință, un curent jurisprudențial mai favorabil victimelor ar tinde să se dezvolte.

18      Cuantumurile determinate prin aplicarea diferitelor moduri de calcul ar face astfel să rezulte, pentru un prejudiciu egal, o diferență de 5 485,00 euro. În plus, articolul 139 din Codul asigurărilor private nu ar acorda instanței nicio posibilitate de a‑și adapta evaluarea la situația din speță, din moment ce ar fi obligată să efectueze un calcul simplu care ar limita puterea sa de a se pronunța pe considerente de echitate.

19      Referindu‑se în special la Hotărârea Curții AELS din 20 iunie 2008, Celina Nguyen/The Norwegian State (E-8/07, EFTA Court Report 2008, p. 224), Tribunale di Tivoli are îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea cu Prima directivă, cu A doua directivă și cu A treia directivă, precum și cu Directiva 2009/103 a unei legislații naționale care, pentru repararea unui prejudiciu care decurge dintr‑un accident de circulație rutieră, nu exclude asigurarea prejudiciului nepatrimonial, însă nu permite repararea prejudiciului moral și limitează despăgubirea vătămării aduse integrității psihice și/sau fizice în raport cu ceea ce se admite în materie de despăgubire în temeiul jurisprudenței constante a instanțelor naționale.

20      În special, instanța de trimitere consideră că articolul 139 din Codul asigurărilor private nu respectă principiul reparării integrale a prejudiciului nepatrimonial, a cărui luare în considerare nu ar trebui în niciun caz să fie limitată în funcție de natura evenimentului care se află la originea vătămării integrității corporale.

21      În aceste împrejurări, Tribunale di Tivoli a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„[Î]n lumina [Primei directive, a celei de A doua directive și a celei de A treia directive] și [a Directivei] 2009/103/CE, care reglementează asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, este permis ca legislația internă a unui stat membru să prevadă, prin cuantificarea obligatorie ex lege numai a prejudiciilor rezultate în urma unor accidente rutiere, o limitare de facto (în privința cuantificării) a răspunderii pentru prejudicii nepatrimoniale care sunt în sarcina entităților (societățile asigurătoare) obligate, potrivit acelorași directive, să garanteze asigurarea obligatorie pentru prejudiciile rezultate în urma utilizării autovehiculelor?”

 Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

22      Admisibilitatea cererii de decizie preliminară este contestată de Unipol și de guvernul italian. În opinia acestora, instanța de trimitere nu explică de ce interpretarea solicitată a normelor dreptului Uniunii ar fi utilă pentru soluționarea litigiului principal. În plus, decizia de trimitere nu ar conține explicații în ceea ce privește alegerea dispozițiilor dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată, nici în ceea ce privește legătura existentă între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

23      În această privință, este suficient să se constate că, din expunerea cadrului factual și juridic care figurează în decizia de trimitere, astfel cum a fost completat prin răspunsul la cererea de lămuriri adresată de Curte instanței de trimitere în temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură, precum și din expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să sesizeze Curtea cu prezenta întrebare preliminară, reiese că răspunsul la această întrebare se dovedește util pentru soluționarea litigiului cu care Curtea este sesizată și că, prin urmare, această întrebare este admisibilă.

 Cu privire la întrebarea preliminară

24      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, astfel cum au invocat în mod întemeiat guvernele german și spaniol, având în vedere data accidentului aflat la originea litigiului principal, Directiva 2009/103 nu este aplicabilă ratione temporis faptelor din cauza principală. În plus, A treia directivă nu este aplicabilă ratione materiae acestui litigiu, din moment ce domnii Petillo nu prezintă niciuna dintre caracteristicile victimelor deosebit de vulnerabile vizate de aceasta. Întrebarea preliminară trebuie, așadar, interpretată în sensul că urmărește numai interpretarea Primei directive și a celei de A doua directive.

25      În consecință, trebuie să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă și articolul 1 alineatele (1) și (2) din A doua directivă trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede un regim special de despăgubire pentru prejudiciile morale rezultate din vătămări corporale ușoare cauzate de accidentele de circulație rutieră care limitează despăgubirea acestor prejudicii în raport cu ceea ce se admite în materie de despăgubire pentru prejudiciile identice care rezultă din alte cauze decât aceste accidente.

26      În această privință, trebuie amintit că din preambulul Primei directive și al celei de A doua directive reiese că acestea urmăresc, pe de o parte, să asigure libera circulație atât a autovehiculelor care provin în mod obișnuit de pe teritoriul Uniunii, cât și a persoanelor aflate la bordul acestora și, pe de altă parte, să garanteze că victimele accidentelor de circulație cauzate de aceste autovehicule vor beneficia de un tratament comparabil, indiferent de locul de pe teritoriul Uniunii în care s‑a produs accidentul (Hotărârea din 23 octombrie 2012, Marques Almeida, C‑300/10, punctul 26 și jurisprudența citată).

27      Prima directivă, astfel cum a fost precizată și completată, inter alia, prin A doua directivă, impune, așadar, statelor membre să garanteze că răspunderea civilă pentru pagubele produse de autovehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor este acoperită de o asigurare și indică, printre altele, categoriile de daune care trebuie să beneficieze de această asigurare (Hotărârea din 24 octombrie 2013, Haasová, C‑22/12, punctul 38).

28      Trebuie să se amintească totuși că obligația de acoperire prin asigurarea de răspundere civilă a pagubelor produse de autovehicule unor terți este distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului. Astfel, în timp ce prima este definită și garantată de reglementarea Uniunii, cea de a doua este reglementată, în esență, de dreptul național (Hotărârea din 24 octombrie 2013, Drozdovs, C‑277/12, punctul 30).

29      În această privință, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că din obiectul și din cuprinsul, inter alia, ale Primei directive și ale celei de A doua directive rezultă că acestea nu urmăresc să armonizeze regimurile de răspundere civilă ale statelor membre și că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, acestea din urmă rămân libere să determine regimul de răspundere civilă aplicabil accidentelor rezultate din circulația autovehiculelor (Hotărârea Marques Almeida, citată anterior, punctul 29 și jurisprudența citată).

30      În consecință și având în vedere în special articolul 1 punctul 2 din Prima directivă, în stadiul actual al dreptului Uniunii, statele membre rămân, în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor interne de răspundere civilă, în special daunele cauzate de autovehicule care trebuie reparate, întinderea despăgubirii pentru aceste daune și persoanele care au dreptul la respectiva reparație (Hotărârile citate anterior Haasová, punctul 41, și Drozdovs, punctul 32).

31      Cu toate acestea, Curtea a subliniat că statele membre sunt obligate să garanteze că răspunderea civilă pentru accidentele rezultate din circulația vehiculelor aplicabilă potrivit dreptului lor național este acoperită printr‑o asigurare conformă cu dispozițiile, inter alia, ale Primei directive și ale celei de A doua directive (Hotărârea Marques Almeida, citată anterior, punctul 30 și jurisprudența citată).

32      Din jurisprudența Curții reiese de asemenea că statele membre trebuie să își exercite competențele în acest domeniu cu respectarea dreptului Uniunii și că dispozițiile naționale care reglementează despăgubirea pentru accidentele care rezultă din circulația autovehiculelor nu pot priva, inter alia, Prima directivă și A doua directivă de efectul lor util (Hotărârea Marques Almeida, citată anterior, punctul 31 și jurisprudența citată).

33      În consecință, libertatea de care dispun statele membre pentru a stabili daunele acoperite, precum și termenii și condițiile asigurării obligatorii au fost restrânse, inter alia, de A doua directivă, întrucât aceasta a prevăzut acoperirea obligatorie a anumitor daune până la concurența unor sume minime determinate. Printre aceste daune a căror acoperire este obligatorie figurează vătămările corporale, astfel cum precizează articolul 1 alineatul (1) din A doua directivă (Hotărârile citate anterior Haasová, punctul 46, și Drozdovs, punctul 37).

34      Or, intră în sfera de aplicare a noțiunii de vătămări corporale orice prejudiciu, în măsura în care despăgubirea pentru acesta este prevăzută în temeiul răspunderii civile a asiguratului de dreptul național aplicabil litigiului, care rezultă dintr‑o atingere adusă integrității persoanei, ceea ce cuprinde atât suferințele fizice, cât și pe cele psihologice (Hotărârile citate anterior Haasová, punctul 47, și Drozdovs, punctul 38).

35      În consecință, printre daunele care trebuie reparate în conformitate, inter alia, cu Prima directivă și cu A doua directivă figurează prejudiciile morale a căror reparare este prevăzută în temeiul răspunderii civile a asiguratului de dreptul național aplicabil litigiului (Hotărârile citate anterior Haasová, punctul 50, și Drozdovs, punctul 41).

36      În speță, în primul rând, reiese din dosarul prezentat Curții că, la fel ca în împrejurările cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Marques Almeida, citată anterior, reglementarea națională în discuție în litigiul principal vizează să determine întinderea dreptului victimei la o despăgubire în temeiul răspunderii civile a asiguratului și nu limitează acoperirea prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

37      Astfel, potrivit expunerii dreptului italian efectuate de instanța de trimitere, acesta prevede, pe de o parte, la articolul 2059 din Codul civil temeiul dreptului la repararea prejudiciilor morale care rezultă din accidentele de circulație rutieră și, pe de altă parte, la articolul 139 din Codul asigurărilor private modalitățile de determinare a întinderii dreptului la despăgubire în ceea ce privește prejudiciul corporal rezultat din vătămări corporale ușoare cauzate, printre altele, de astfel de accidente.

38      În plus, ca răspuns la cererea de lămuriri care i‑a fost adresată de Curte în temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură, instanța de trimitere a precizat, ceea ce guvernul italian a confirmat în ședință în fața Curții, că, potrivit dreptului italian, răspunderea civilă a asiguratului pentru prejudiciile morale suferite de persoane din cauza unui accident de circulație nu poate depăși cuantumurile acoperite, în temeiul articolului 139 din Codul asigurărilor private, prin asigurarea obligatorie.

39      Astfel, trebuie să se considere, pe de o parte, că această reglementare națională intră sub incidența dreptului național material al răspunderii civile la care fac trimitere Prima directivă și A doua directivă (a se vedea prin analogie Hotărârea Haasová, citată anterior, punctul 58) și, pe de altă parte, că aceasta nu este de natură să limiteze acoperirea asigurării de răspundere civilă, care ar fi stabilită în sarcina unui asigurat (a se vedea prin analogie Hotărârea Marques Almeida, citată anterior, punctul 35).

40      Trebuie să se adauge că, în ceea ce privește acoperirea obligatorie, prin asigurarea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă, a daunelor materiale și a vătămărilor corporale, niciun element din dosar nu menționează că reglementarea națională în cauză nu prevede cuantumuri conforme cu minimul stabilit la articolul 1 din A doua directivă.

41      În al doilea rând, trebuie să se verifice dacă această reglementare națională are drept efect excluderea din oficiu sau limitarea în mod disproporționat a dreptului victimei la o despăgubire prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

42      În această privință, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 69-74, precum și la punctele 82 și 83 din concluzii, rezultă din jurisprudența amintită la punctele 30-32 din prezenta hotărâre că Prima directivă și A doua directivă nu impun statelor membre alegerea unui regim special pentru determinarea întinderii dreptului victimei la o despăgubire în temeiul răspunderii civile a asiguratului.

43      Astfel, aceste directive nu se opun, în principiu, nici unei legislații naționale care impune instanțelor naționale criterii obligatorii pentru determinarea prejudiciilor morale care trebuie reparate, nici unor regimuri specifice adaptate particularităților accidentelor de circulație, chiar dacă astfel de regimuri implică, pentru anumite prejudicii morale, un mod de determinare a întinderii dreptului la despăgubire mai puțin favorabil pentru victimă decât cel aplicabil dreptului la despăgubire al victimelor altor accidente decât cele de circulație auto.

44      În special, împrejurarea că, pentru evaluarea cuantumului despăgubirii prejudiciului moral care rezultă din vătămări corporale ușoare, sunt omise sau limitate elemente ale calculului aplicabile în materie de despăgubire a victimelor altor accidente decât cele de circulație auto, nu afectează compatibilitatea cu directivele menționate mai sus a unei astfel de legislații naționale, din moment ce aceasta din urmă nu are ca efect excluderea din oficiu sau limitarea în mod disproporționat a dreptului victimei la despăgubire (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iunie 2011, Ambrósio Lavrador și Olival Ferreira Bonifácio, C‑409/09, Rep., p. I‑4955, punctul 29, și Hotărârea Marques Almeida, citată anterior, punctul 32).

45      Or, în speță, dosarul prezentat Curții nu implică niciun element de natură să dezvăluie existența unei astfel de excluderi din oficiu sau a unei astfel de limitări disproporționate. Astfel, din dosarul menționat reiese, mai întâi, că este acordată o despăgubire, în continuare, că modul de calcul mai restrictiv prevăzut în vederea acestei despăgubiri nu este aplicabil decât prejudiciilor care rezultă din vătămări corporale ușoare și, în sfârșit, că valoarea care rezultă din acest calcul este proporțională în special cu gravitatea vătămărilor suferite și cu durata invalidității provocate. În plus, acest regim permite instanței să adapteze cuantumul despăgubirii care trebuie acordată, însoțindu‑l de o majorare care poate atinge o cincime din cuantumul calculat.

46      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se constate că, în speță, garanția prevăzută de dreptul Uniunii, ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de autovehicule, determinată potrivit dreptului național aplicabil, să fie acoperită printr‑o asigurare conformă, inter alia, cu Prima directivă și cu A doua directivă nu este afectată (a se vedea în acest sens Hotărârea Marques Almeida, citată anterior, punctul 38 și jurisprudența citată).

47      Rezultă că trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă și articolul 1 alineatele (1) și (2) din A doua directivă trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede un regim special de despăgubire pentru prejudiciile morale rezultate din vătămări corporale ușoare cauzate de accidentele de circulație rutieră care limitează despăgubirea acestor prejudicii în raport cu ceea ce se admite în materie de reparare a prejudiciilor identice care rezultă din alte cauze decât aceste accidente.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

48      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi și articolul 1 alineatele (1) și (2) din A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede un regim special de despăgubire pentru prejudiciile morale rezultate din vătămări corporale ușoare cauzate de accidentele de circulație rutieră care limitează despăgubirea acestor prejudicii în raport cu ceea ce se admite în materie de reparare a prejudiciilor identice care rezultă din alte cauze decât aceste accidente.

Semnături


* Limba de procedură: italiana.