HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

13 iulie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața instalării și a întreținerii ascensoarelor și a scărilor rulante – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE – Manipularea cererilor de ofertă – Împărțirea piețelor – Stabilirea prețurilor”

În cauza T‑138/07,

Schindler Holding Ltd, cu sediul în Hergiswil (Elveția),

Schindler Management AG, cu sediul în Ebikon (Elveția),

Schindler SA, cu sediul în Bruxelles (Belgia),

Schindler Deutschland Holding GmbH, cu sediul în Berlin (Germania),

Schindler Sàrl, cu sediul în Luxemburg (Luxemburg),

Schindler Liften BV, cu sediul în Haga (Țările de Jos),

reprezentate de R. Bechtold, W. Bosch, U. Soltész și S. Hirsbrunner, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de doamna K. Mojzesowicz și de domnul R. Sauer, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de doamnele M. Simm și G. Kimberley, în calitate de agenți,

intervenient,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C(2007) 512 final a Comisiei din 21 februarie 2007 privind o procedură prevăzută de articolul 81 [CE] (cazul COMP/E‑1/38.823 − Ascensoare și scări rulante) sau, în subsidiar, de reducere a cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor,

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din doamna M. E. Martins Ribeiro (raportor), președinte, domnii N. Wahl și A. Dittrich, judecători,

grefier: doamna K. Andová, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 17 septembrie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prezenta cauză are ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C(2007) 512 final a Comisiei din 21 februarie 2007 privind o procedură prevăzută de articolul 81 [CE] (cazul COMP/E‑1/38.823 − Ascensoare și scări rulante) (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 26 martie 2008 (JO C 75, p. 19), sau, în subsidiar, de reducere a cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor.

2        În cadrul deciziei atacate, Comisia Comunităților Europene a considerat că următoarele societăți au încălcat articolul 81 CE:

–        Kone Belgium SA (denumită în continuare „Kone Belgia”), Kone GmbH (denumită în continuare „Kone Germania”), Kone Luxembourg Sàrl (denumită în continuare „Kone Luxemburg”), Kone BV Liften en Roltrappen (denumită în continuare „Kone Țările de Jos”) și Kone Oyj (denumită în continuare „KC”) (denumite în continuare, privite împreună sau separat, „Kone”);

–        Otis SA (denumită în continuare „Otis Belgia”), Otis GmbH & Co. OHG (denumită în continuare „Otis Germania”), General Technic‑Otis Sàrl (denumită în continuare „GTO”), General Technic Sàrl (denumită în continuare „GT”), Otis BV (denumită în continuare „Otis Țările de Jos”), Otis Elevator Company (denumită în continuare „OEC”) și United Technologies Corporation (denumită în continuare „UTC”) (denumite în continuare, privite împreună sau separat, „Otis”);

–        Schindler SA (denumită în continuare „Schindler Belgia”), Schindler Deutschland Holding GmbH (denumită în continuare „Schindler Germania”), Schindler Sàrl (denumită în continuare „Schindler Luxemburg”), Schindler Liften BV (denumită în continuare „Schindler Țările de Jos”) și Schindler Holding Ltd (denumite în continuare, privite împreună sau separat, „Schindler”);

–        ThyssenKrupp Liften Ascenseurs NV (denumită în continuare „TKLA”), ThyssenKrupp Aufzüge GmbH (denumită în continuare „TKA”), ThyssenKrupp Fahrtreppen GmbH (denumită în continuare „TKF”), ThyssenKrupp Elevator AG (denumită în continuare „TKE”), ThyssenKrupp AG (denumită în continuare „TKAG”), ThyssenKrupp Ascenseurs Luxembourg Sàrl (denumită în continuare „TKAL”) și ThyssenKrupp Liften BV (denumită în continuare „TKL”) (denumite în continuare, privite împreună sau separat, „ThyssenKrupp”) și

–        Mitsubishi Elevator Europe BV (denumită în continuare „MEE”).

3        Schindler este unul dintre primele grupuri mondiale care furnizează ascensoare și scări rulante. Societatea sa mamă este Schindler Holding, stabilită în Elveția [considerentul (27) al deciziei atacate]. Schindler își exercită activitatea în domeniul ascensoarelor și al scărilor rulante prin intermediul unor filiale naționale. Printre acestea se numără, în Belgia, Schindler Belgia, în Germania, Schindler Germania, în Luxemburg, Schindler Luxemburg și, în Țările de Jos, Schindler Țările de Jos [considerentele (28)-(32) ale deciziei atacate].

 Procedura administrativă

1.     Investigația Comisiei

4        În vara anului 2003 au fost transmise Comisiei informații privind posibila existență a unei înțelegeri între principalii patru producători europeni de ascensoare și de scări rulante care exercită activități comerciale în Uniune, și anume Kone, Otis, Schindler și ThyssenKrupp [considerentele (3) și (91) ale deciziei atacate].

 Belgia

5        Începând cu 28 ianuarie 2004 și în cursul lunii martie 2004, în temeiul articolului 14 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), Comisia a efectuat o serie de verificări, printre altele, la sediile filialelor din Belgia ale Kone, Otis, Schindler și ThyssenKrupp [considerentele (92), (93), (95) și (97) ale deciziei atacate].

6        Kone, Otis, ThyssenKrupp și Schindler au formulat succesiv o serie de cereri în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2002”). Aceste cereri au fost completate de întreprinderile în cauză [considerentele (94), (96), (98) și (103) ale deciziei atacate].

7        La 29 iunie 2004, Kone a primit imunitate condiționată în conformitate cu punctul 8 litera (b) din comunicarea menționată [considerentul (99) al deciziei atacate].

8        Între septembrie și decembrie 2004, Comisia a trimis de asemenea, în temeiul articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), o serie de cereri de informații întreprinderilor care au participat la încălcare în Belgia, mai multor clienți din acest stat membru și asociației belgiene Agoria [considerentele (101) și (102) ale deciziei atacate].

 Germania

9        Începând cu 28 ianuarie 2004 și în cursul lunii martie 2004, în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17, Comisia a efectuat o serie de verificări, printre altele, la sediile filialelor din Germania ale Otis și ThyssenKrupp [considerentele (104) și (106) ale deciziei atacate].

10      La 12 și la 18 februarie 2004, Kone și‑a completat cererea în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, formulată la 2 februarie 2004 în privința Belgiei, cu o serie de informații privind Germania. De asemenea, în perioada cuprinsă între lunile martie 2004 și februarie 2005, Otis și‑a completat cererea privind Belgia cu o serie de informații privind Germania. La 25 noiembrie 2004, Schindler a prezentat o cerere în temeiul comunicării menționate, care cuprindea informații privind Germania, cerere care a fost completată în intervalul cuprins între decembrie 2004 și februarie 2005. În sfârșit, în cursul lunii decembrie 2005, tot în temeiul acestei comunicări, ThyssenKrupp a transmis Comisiei o cerere privind Germania [considerentele (105), (107), (112) și (114) ale deciziei atacate].

11      Între septembrie și noiembrie 2004, Comisia a trimis de asemenea, în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, o serie de cereri de informații întreprinderilor care au participat la încălcare în Germania, mai multor clienți din acest stat membru și asociațiilor VDMA, VFA și VMA [considerentele (110), (111) și (113) ale deciziei atacate].

 Luxemburg

12      La 5 februarie 2004, Kone și‑a completat cererea formulată la 2 februarie 2004 în privința Belgiei cu o serie de informații referitoare la Luxemburg. Otis și ThyssenKrupp au formulat oral o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, referitoare la Luxemburg. O cerere referitoare la Luxemburg în temeiul aceleiași comunicări a fost formulată de Schindler [considerentele (115), (118), (119) și (124) ale deciziei atacate].

13      Începând cu 9 martie 2004, în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17, Comisia a efectuat o serie de verificări, printre altele, la sediile filialelor din Luxemburg ale Schindler și ale ThyssenKrupp [considerentul (116) al deciziei atacate].

14      La 29 iunie 2004, Kone a primit imunitate condiționată în conformitate cu punctul 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 în ceea ce privește partea din cererea sa referitoare la Luxemburg [considerentul (120) al deciziei atacate].

15      În septembrie și în octombrie 2004, Comisia a trimis, în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, o serie de cereri de informații întreprinderilor care au participat la încălcare în Luxemburg, mai multor clienți din acest stat membru și Fédération luxembourgeoise des ascensoristes (Federația Luxemburgheză a Producătorilor de Ascensoare) [considerentele (122) și (123) ale deciziei atacate].

 Țările de Jos

16      În luna martie 2004, Otis a formulat în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 o cerere privind Țările de Jos, care a fost ulterior completată. În cursul lunii aprilie 2004, a fost formulată o cerere în temeiul acestei comunicări de către ThyssenKrupp, care a fost de asemenea completată ulterior în mai multe rânduri. În sfârșit, la 19 iulie 2004, Kone și‑a completat cererea din 2 februarie 2004 privind Belgia cu informații privind Țările de Jos [considerentele (127), (129) și (130) ale deciziei atacate].

17      La 27 iulie 2004, Otis a primit imunitate condiționată în conformitate cu punctul 8 litera (a) din comunicarea menționată [considerentul (131) al deciziei atacate].

18      Începând cu 28 aprilie 2004, în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17, Comisia a efectuat o serie de verificări, printre altele, la sediile filialelor din Țările de Jos ale Kone, ale Schindler, ale ThyssenKrupp și ale MEE, precum și la sediul asociației Boschduin [considerentul (128) al deciziei atacate].

19      În septembrie 2004, Comisia a trimis, în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, o serie de cereri de informații întreprinderilor care au participat la încălcare în Țările de Jos, mai multor clienți din acest stat membru și asociațiilor VLR și Boschduin [considerentele (133) și (134) ale deciziei atacate].

2.     Comunicarea privind obiecțiunile

20      La 7 octombrie 2005, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile care era adresată, printre altele, societăților menționate la punctul 2 de mai sus. Toți destinatarii comunicării privind obiecțiunile au transmis observații scrise ca răspuns la obiecțiunile reținute de Comisie [considerentele (135) și (137) ale deciziei atacate].

21      Întrucât niciunul dintre destinatarii comunicării privind obiecțiunile nu a formulat o cerere în acest sens, nu a avut loc nicio audiere [considerentul (138) al deciziei atacate].

3.     Decizia atacată

22      La 21 februarie 2007, Comisia a adoptat decizia atacată, prin care a constatat că societățile destinatare ale acesteia participaseră la patru încălcări unice, complexe și continue ale articolului 81 alineatul (1) CE în patru state membre, împărțindu‑și piețele și înțelegându‑se sau punându‑se de acord cu privire la atribuirea cererilor de ofertă și a contractelor legate de vânzarea, instalarea, întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante [considerentul (2) al deciziei atacate].

23      În ceea ce privește destinatarii deciziei atacate, Comisia a considerat că, pe lângă filialele din Belgia, din Germania, din Luxemburg și din Țările de Jos ale întreprinderilor în cauză, societățile‑mamă ale respectivelor filiale trebuiau să fie declarate răspunzătoare în solidar pentru încălcările articolului 81 CE săvârșite de filialele fiecăreia dintre acestea, ca urmare a faptului că fuseseră în măsură să exercite o influență decisivă asupra politicii lor comerciale în perioada în care a avut loc încălcarea și că se putea prezuma că au folosit această posibilitate [considerentele (608), (615), (622), (627) și (634)-(641) ale deciziei atacate]. Societățile‑mamă ale MEE nu a fost declarate răspunzătoare în solidar pentru comportamentul filialei lor, deoarece nu s‑a putut dovedi că au exercitat o influență decisivă asupra comportamentului acesteia [considerentul (643) al deciziei atacate].

24      În vederea calculării cuantumului amenzilor, Comisia a utilizat în cadrul deciziei atacate metodologia cuprinsă în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „Liniile directoare din 1998”). Comisia a examinat de asemenea dacă și în ce măsură întreprinderile în cauză îndeplineau cerințele stabilite de Comunicarea privind cooperarea din 2002.

25      Comisia a calificat încălcările ca fiind „foarte grave” având în vedere caracterul lor și faptul că fiecare dintre ele acoperea întregul teritoriu al unui stat membru (Belgia, Germania, Luxemburg sau Țările de Jos), chiar dacă impactul lor real nu putea fi măsurat [considerentul (671) al deciziei atacate].

26      Pentru a ține seama de capacitatea economică efectivă a întreprinderilor în cauză de a produce un prejudiciu semnificativ concurenței, Comisia le‑a împărțit, pentru fiecare țară, în mai multe categorii, în funcție de cifra de afaceri realizată pe piața ascensoarelor și/sau a scărilor rulante, inclusiv, după caz, în ceea ce privește serviciile de întreținere și de modernizare [considerentele (672) și (673) ale deciziei atacate].

27      În ceea ce privește înțelegerea realizată în Belgia, Kone și Schindler au fost incluse în prima categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii, stabilit în funcție de gravitatea încălcării, de 40 000 000 de euro. Otis a fost inclusă în a doua categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 27 000 000 de euro. ThyssenKrupp a fost inclusă în a treia categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 16 500 000 de euro [considerentele (674) și (675) ale deciziei atacate]. Cuantumului de plecare al amenzii impuse societății Otis i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 1,7, iar cuantumului de plecare al amenzii stabilite în ceea ce privește societatea ThyssenKrup i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 2, pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale acestora, astfel încât cuantumurile de plecare ale amenzilor societăților în cauză au ajuns la 45 900 000 de euro și, respectiv, la 33 000 000 de euro [considerentele (690) și (691) ale deciziei atacate]. Întrucât încălcarea a durat șapte ani și opt luni (de la 9 mai 1996 la 29 ianuarie 2004), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii întreprinderilor în cauză cu 75 %. Cuantumul de bază al amenzii a fost astfel stabilit la 70 000 000 de euro pentru Kone, la 80 325 000 de euro pentru Otis, la 70 000 000 de euro pentru Schindler și la 57 750 000 de euro pentru ThyssenKrupp [considerentele (692) și (696) ale deciziei atacate]. Comisia a apreciat că trebuia să se considere că ThyssenKrupp a fost autorul unor încălcări repetate și, ca urmare a acestei circumstanțe agravante, a majorat cuantumul amenzii sale cu 50 % [considerentele (697), (698) și (708)-(710) ale deciziei atacate]. Nu a fost reținută nicio circumstanță atenuantă în favoarea întreprinderilor în cauză [considerentele (733), (734), (749), (750) și (753)-(755) ale deciziei atacate]. În temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, Kone a beneficiat de imunitate totală la amenzi. Otis a beneficiat, pe de o parte, de o reducere de 40 % a cuantumului amenzii în limitele prevăzute la punctul 23 litera (b) primul paragraf prima liniuță din comunicarea menționată și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. ThyssenKrupp a beneficiat, pe de o parte, de o reducere de 20 % a cuantumului amenzii în limitele prevăzute la punctul 23 litera (b) primul paragraf a doua liniuță din această comunicare și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. Schindler a beneficiat de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor [considerentele (760)-(777) ale deciziei atacate].

28      În ceea ce privește înțelegerea realizată în Germania, Kone, Otis și ThyssenKrupp au fost incluse în prima categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 70 000 000 de euro. Schindler a fost inclusă în a doua categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 17 000 000 de euro [considerentele (676)-(679) ale deciziei atacate]. Cuantumului de plecare al amenzii impuse societății Otis i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 1,7, iar cuantumului de plecare al amenzii stabilite în ceea ce privește societatea ThyssenKrup i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 2, pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale acestora, astfel încât cuantumurile de plecare ale amenzilor societăților în cauză au ajuns la 119 000 000 de euro și, respectiv, la 140 000 000 de euro [considerentele (690) și (691) ale deciziei atacate]. Întrucât încălcarea săvârșită de Kone, de Otis și de ThyssenKrupp a durat opt ani și patru luni (de la 1 august 1995 la 5 decembrie 2003), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii acestor întreprinderi cu 80 %. Întrucât încălcarea săvârșită de Schindler a durat cinci ani și patru luni (de la 1 august 1995 la 6 decembrie 2000), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii acestei întreprinderi cu 50 %. Cuantumul de bază al amenzii a ajuns astfel la 126 000 000 de euro pentru Kone, la 214 200 000 de euro pentru Otis, la 25 500 000 de euro pentru Schindler și la 252 000 000 de euro pentru ThyssenKrupp [considerentele (693) și (696) ale deciziei atacate]. Comisia a apreciat că trebuia să se considere că ThyssenKrupp a fost autorul unor încălcări repetate și, ca urmare a acestei circumstanțe agravante, a majorat cuantumul amenzii sale cu 50 % [considerentele (697)-(707) ale deciziei atacate]. Nu a fost reținută nicio circumstanță atenuantă în favoarea întreprinderilor în cauză [considerentele (727)-(729), (735), (736), (742)-(744), (749), (750) și (753)-(755) ale deciziei atacate]. Kone a beneficiat, pe de o parte, de reducerea maximă de 50 % a cuantumului amenzii prevăzută la punctul 23 litera (b) primul paragraf prima liniuță din Comunicarea privind cooperarea din 2002 și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. Otis a beneficiat, pe de o parte, de o reducere de 25 % a cuantumului amenzii în limitele prevăzute la punctul 23 litera (b) primul paragraf a doua liniuță din comunicarea menționată și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. Schindler a beneficiat, pe de o parte, de o reducere de 15 % a cuantumului amenzii în limitele prevăzute la punctul 23 litera (b) primul paragraf a treia liniuță din comunicarea amintită și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. ThyssenKrupp a beneficiat de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor [considerentele (778)-(813) ale deciziei atacate].

29      În ceea ce privește înțelegerea realizată în Luxemburg, Otis și Schindler au fost incluse în prima categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 10 000 000 de euro. Kone și ThyssenKrupp au fost incluse în a doua categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 2 500 000 de euro [considerentele (680)-(683) ale deciziei atacate]. Cuantumului de plecare al amenzii impuse societății Otis i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 1,7, iar cuantumului de plecare al amenzii stabilite în ceea ce privește societatea ThyssenKrup i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 2, pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale acestora, astfel încât cuantumurile de plecare ale amenzilor societăților în cauză au ajuns la 17 000 000 de euro și, respectiv, la 5 000 000 de euro [considerentele (690) și (691) ale deciziei atacate]. Întrucât încălcarea a durat opt ani și trei luni (de la 7 decembrie 1995 la 9 martie 2004), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii întreprinderilor în cauză cu 80 %. Cuantumul de bază al amenzii a ajuns astfel la 4 500 000 de euro pentru Kone, la 30 600 000 de euro pentru Otis, la 18 000 000 de euro pentru Schindler și la 9 000 000 de euro pentru ThyssenKrupp [considerentele (694) și (696) ale deciziei atacate]. Comisia a apreciat că trebuia să se considere că ThyssenKrupp a fost autorul unor încălcări repetate și, ca urmare a acestei circumstanțe agravante, a majorat cuantumul amenzii sale cu 50 % [considerentele (697), (698) și (711)-(714) ale deciziei atacate]. Nu a fost reținută nicio circumstanță atenuantă în favoarea întreprinderilor în cauză [considerentele (730), (749), (750) și (753)-(755) ale deciziei atacate]. În temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, Kone a beneficiat de imunitate totală la amenzi. Otis a beneficiat, pe de o parte, de o reducere de 40 % a cuantumului amenzii în limitele prevăzute la punctul 23 litera (b) primul paragraf prima liniuță din comunicarea menționată și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. Schindler și ThyssenKrupp au beneficiat numai de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor [considerentele (814)-(835) ale deciziei atacate].

30      În ceea ce privește înțelegerea realizată în Țările de Jos, Kone a fost inclusă în prima categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 55 000 000 de euro. Otis a fost inclusă în a doua categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 41 000 000 de euro. Schindler a fost inclusă în a treia categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 24 500 000 de euro. ThyssenKrupp și MEE au fost incluse în a patra categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 8 500 000 de euro [considerentele (684) și (685) ale deciziei atacate]. Cuantumului de plecare al amenzii impuse societății Otis i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 1,7, iar cuantumului de plecare al amenzii stabilite în ceea ce privește societatea ThyssenKrupp i‑a fost aplicat un factor multiplicator de 2, pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale acestora, astfel încât cuantumurile de plecare ale amenzilor societăților în cauză au ajuns la 69 700 000 de euro și, respectiv, la 17 000 000 de euro [considerentele (690) și (691) ale deciziei atacate]. Întrucât încălcarea săvârșită de Otis și de ThyssenKrupp a durat 5 ani și 10 luni (de la 15 aprilie 1998 la 5 martie 2004), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii acestor întreprinderi cu 55 %. Întrucât încălcarea săvârșită de Kone și de Schindler a durat 4 ani și 9 luni (de la 1 iunie 1999 la 5 martie 2004), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii acestor întreprinderi cu 45 %. Întrucât încălcarea săvârșită de MEE a durat 4 ani și o lună (de la 11 ianuarie 2000 la 5 martie 2004), Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii acestei întreprinderi cu 40 %. Cuantumul de bază al amenzii a ajuns astfel la 79 750 000 de euro pentru Kone, la 108 035 000 de euro pentru Otis, la 35 525 000 de euro pentru Schindler, la 26 350 000 de euro pentru ThyssenKrupp și la 11 900 000 de euro pentru MEE [considerentele (695) și (696) ale deciziei atacate]. Comisia a apreciat că trebuia să se considere că ThyssenKrupp a fost autorul unor încălcări repetate și, ca urmare a acestei circumstanțe agravante, a majorat cuantumul amenzii sale cu 50 % [considerentele (697), (698) și (715)-(720) ale deciziei atacate]. Nu a fost reținută nicio circumstanță atenuantă în favoarea întreprinderilor în cauză [considerentele (724)-(726), (731), (732), (737), (739)-(741), (745)-(748) și (751)-(755) ale deciziei atacate]. În temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, Otis a beneficiat de imunitate totală la amenzi. ThyssenKrupp a beneficiat, pe de o parte, de o reducere de 40 % a cuantumului amenzii în limitele prevăzute la punctul 23 litera (b) primul paragraf prima liniuță din comunicarea menționată și, pe de altă parte, de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor. Schindler și MEE au beneficiat de o reducere de 1 % a cuantumului amenzii pentru necontestarea faptelor [considerentele (836)-(855) ale deciziei atacate].

31      Dispozitivul deciziei atacate are următorul conținut:

„Articolul 1

(1)      În ceea ce privește Belgia, următoarele întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] prin faptul că au convenit în mod regulat și colectiv, în perioadele indicate, în cadrul unor acorduri și al unor practici concertate la nivel național referitoare la ascensoare și la scările rulante, să își împartă piețele, să își aloce reciproc cererile de ofertă publice și private și alte contracte în conformitate cu cotele prestabilite de vânzare și instalare și să nu concureze unele cu celelalte pentru contractele de întreținere și de modernizare :

–        Kone: [KC] și [Kone Belgia]: de la 9 mai 1996 la 29 ianuarie 2004;

–        Otis: [UTC], [OEC] și [Otis Belgia]: de la 9 mai 1996 la 29 ianuarie 2004;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Belgia]: de la 9 mai 1996 la 29 ianuarie 2004 și

–        ThyssenKrupp: [TKAG], [TKE] și [TKLA]: de la 9 mai 1996 la 29 ianuarie 2004.

(2)      În ceea ce privește Germania, următoarele întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] prin faptul că au convenit în mod regulat și colectiv, în perioadele indicate, în cadrul unor acorduri și al unor practici concertate la nivel național referitoare la ascensoare și la scările rulante, să își împartă piețele, să își aloce reciproc cererile de ofertă publice și private și alte contracte în conformitate cu cotele prestabilite de vânzare și instalare:

–        Kone: [KC] și [Kone Germania]: de la 1 august 1995 la 5 decembrie 2003;

–        Otis: [UTC], [OEC] și [Otis Germania]: de la 1 august 1995 la 5 decembrie 2003;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Germania]: de la 1 august 1995 la 6 decembrie 2000 și

–        ThyssenKrupp: [TKAG], [TKE], [TKA] și [TKF]: de la 1 august 1995 la 5 decembrie 2003.

(3)      Referitor la Luxemburg, următoarele întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] prin faptul că au convenit în mod regulat și colectiv, în perioadele indicate, în cadrul unor acorduri și al unor practici concertate la nivel național referitoare la ascensoare și la scările rulante, să își împartă piețele, să își aloce reciproc cererile de ofertă publice și private și alte contracte în conformitate cu cotele prestabilite de vânzare și instalare și să nu concureze unele cu celelalte pentru contractele de întreținere și de modernizare:

–        Kone: [KC] și [Kone Luxemburg]: de la 7 decembrie 1995 la 29 ianuarie 2004;

–        Otis: [UTC], [OEC], [Otis Belgia], [GTO] și [GT]: de la 7 decembrie 1995 la 9 martie 2004;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Luxemburg]: de la 7 decembrie 1995 la 9 martie 2004 și

–        ThyssenKrupp: [TKAG], [TKE] și [TKAL]: de la 7 decembrie 1995 la 9 martie 2004.

(4)      În ceea ce privește Țările de Jos, următoarele întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] prin faptul că au convenit în mod regulat și colectiv, în perioadele indicate, în cadrul unor acorduri și al unor practici concertate la nivel național referitoare la ascensoare și la scările rulante, să își împartă piețele, să își aloce reciproc cererile de ofertă publice și private și alte contracte în conformitate cu cotele prestabilite de vânzare și instalare și să nu concureze unele cu celelalte pentru contractele de întreținere și de modernizare:

–        Kone: [KC] și [Kone Țările de Jos]: de la 1 iunie 1999 la 5 martie 2004;

–        Otis: [UTC], [OEC] și [Otis Țările de Jos]: de la 15 aprilie 1998 la 5 martie 2004;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Țările de Jos]: de la 1 iunie 1999 la 5 martie 2004;

–        ThyssenKrupp: [TKAG] și [TKL]: de la 15 aprilie 1998 la 5 martie 2004 și

–        [MEE]: de la 11 ianuarie 2000 la 5 martie 2004.

Articolul 2

(1)      Pentru încălcările care au avut loc în Belgia menționate la articolul 1 alineatul (1), se aplică următoarele amenzi:

–        Kone: [KC] și [Kone Belgia], în solidar: 0 euro;

–        Otis: [UTC], [OEC] și [Otis Belgia], în solidar: 47 713 050 de euro;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Belgia], în solidar: 69 300 000 de euro și

–        ThyssenKrupp: [TKAG], [TKE] și [TKLA], în solidar: 68 607 000 de euro.

(2)      Pentru încălcările care au avut loc în Germania menționate la articolul 1 alineatul (2), se aplică următoarele amenzi:

–        Kone: [KC] și [Kone Germania], în solidar: 62 370 000 de euro;

–        Otis: [UTC], [OEC] și [Otis Germania], în solidar: 159 043 500 de euro;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Germania], în solidar: 21 458 250 de euro și

–        ThyssenKrupp: [TKAG], [TKE], [TKA] și [TKF], în solidar: 374 220 000 de euro.

(3)      Pentru încălcările care au avut loc în Luxemburg menționate la articolul 1 alineatul (3), se aplică următoarele amenzi:

–        Kone: [KC] și [Kone Luxemburg], în solidar: 0 euro;

–        Otis: [UTC], [OEC], [Otis Belgia], [GTO] și [GT], în solidar: 18 176 400 de euro;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Luxemburg], în solidar: 17 820 000 de euro și

–        ThyssenKrupp: [TKAG], [TKE] și [TKAL], în solidar: 13 365 000 de euro.

(4)      Pentru încălcările care au avut loc în Țările de Jos menționate la articolul 1 alineatul (4), se aplică următoarele amenzi:

–        Kone: [KC] și [Kone Țările de Jos], în solidar: 79 750 000 de euro;

–        Otis: [UTC], [OEC] și [Otis Țările de Jos], în solidar: 0 euro;

–        Schindler: Schindler Holding […] și [Schindler Țările de Jos], în solidar: 35 169 750 de euro;

–        ThyssenKrupp: [TKAG] și [TKL], în solidar: 23 477 850 de euro și

–        [MEE]: 1 841 400 de euro.

[…]”

 Procedura și concluziile părților

32      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 mai 2007, reclamantele, Schindler Holding, Schindler Management AG, Schindler Belgia, Schindler Germania, Schindler Luxemburg și Schindler Țările de Jos, au introdus prezenta acțiune.

33      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 25 iulie 2007, Consiliul Uniunii a solicitat să intervină în sprijinul concluziilor Comisiei. Prin Ordonanța din 8 octombrie 2007, președintele Camerei a opta a Tribunalului a admis această cerere de intervenție.

34      La 26 noiembrie 2007, Consiliul a depus memoriul în intervenție. Părțile principale și‑au prezentat observațiile cu privire la respectivul memoriu.

35      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a opta) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a adresat în scris o serie de întrebări reclamantelor și a solicitat Comisiei să prezinte un document. Părțile au dat curs acestei cereri în termenul acordat.

36      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 17 septembrie 2009.

37      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        în subsidiar, reducerea cuantumului amenzilor aplicate;

–        constatarea, în conformitate cu articolul 113 din Regulamentul de procedură, a faptului că nu este necesară pronunțarea asupra fondului cauzei în ceea ce privește societatea Schindler Management;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor rezultate din constatarea lipsei necesității de a se pronunța asupra fondului cauzei în măsura în care acțiunea a fost formulată de Schindler Management.

38      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

39      Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        pronunțarea, în mod adecvat, cu privire la cheltuielile de judecată.

 Cu privire la cererea de nepronunțare asupra fondului în ceea ce privește societatea Schindler Management

40      În forma sa anterioară introducerii acțiunii, articolul 4 din decizia atacată menționa societatea Schindler Management ca fiind unul dintre destinatarii acesteia.

41      Prin Decizia din 4 septembrie 2007, comunicată Tribunalului la 30 iunie 2009, Comisia a rectificat articolul 4 din decizia atacată și a notificat această rectificare societăților Schindler Holding și Schindler Management. În urma rectificării, articolul 4 din decizia atacată nu mai menționează societatea Schindler Management.

42      Potrivit reclamantelor, rectificarea deciziei atacate a lipsit acțiunea de obiect în măsura în care a fost introdusă de Schindler Management.

43      Urmează să se constate, conform concluziilor reclamantelor, că, în urma rectificării deciziei atacate, prezenta acțiune a rămas fără obiect în măsura în care se referă la Schindler Management.

44      Prin urmare, nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului cauzei în măsura în care acțiunea a fost introdusă de Schindler Management.

 Cu privire la fond

1.     Observații introductive

45      În susținerea acțiunii formulate, reclamantele au invocat în înscrisurile depuse o serie de argumente structurate în cadrul a 13 motive, pe care le‑au prezentat după cum urmează. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea principiului legalității pedepselor, ca urmare a faptului că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 ar conferi Comisiei o putere de apreciere nelimitată în ceea ce privește calculul amenzilor. Al doilea motiv se întemeiază pe încălcarea principiului neretroactivității în cadrul aplicării Liniilor directoare din 1998 și a Comunicării privind cooperarea din 2002. Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea principiului legalității pedepselor și pe faptul că Comisia nu era competentă să adopte Liniile directoare din 1998. Al patrulea motiv se întemeiază pe nelegalitatea Comunicării privind cooperarea din 2002, ca urmare a încălcării principiilor nemo tenetur se ipsum accusare, nemo tenetur se ipsum prodere (denumite în continuare, împreună, „principiul nemo tenetur”), a principiului in dubio pro reo și a principiului proporționalității. Al cincilea motiv este întemeiat pe încălcarea principiului separației puterilor și a cerințelor specifice unei proceduri bazate pe respectarea principiilor statului de drept. Al șaselea motiv se întemeiază pe faptul că amenzile aplicate reclamantelor au caracter de măsură de confiscare. Al șaptelea și al optulea motiv se întemeiază pe încălcarea Liniilor directoare din 1998 în ceea ce privește stabilirea cuantumului de plecare al amenzilor și în ceea ce privește aprecierea circumstanțelor atenuante. Al nouălea motiv este întemeiat pe încălcarea Liniilor directoare din 1998 și a Comunicării privind cooperarea din 2002 în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzilor pentru încălcările din Belgia, din Germania și din Luxemburg. Al zecelea motiv este întemeiat pe caracterul disproporționat al cuantumului amenzilor. Al unsprezecelea motiv se întemeiază pe lipsa unei notificări valabile a deciziei atacate societății Schindler Holding. Al doisprezecelea motiv se întemeiază pe lipsa răspunderii societății Schindler Holding. În sfârșit, al treisprezecelea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

46      Deși acțiunea introdusă de reclamante are un obiect dublu, și anume, în principal, o cerere de anulare a deciziei atacate și, în subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzilor, diferitele obiecții invocate de reclamante în înscrisurile depuse au fost formulate fără ca pretențiile acestora să fie precizate. În cadrul ședinței, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului, reclamantele au indicat, în esență, că primele zece motive, precum și al treisprezecelea motiv au ca obiect anularea articolului 2 din decizia atacată, că al unsprezecelea motiv are ca obiect anularea în întregime a deciziei atacate în măsura în care este adresată societății Schindler Holding, și că al doisprezecelea motiv are ca obiect anularea articolelor 1, 2 și 3 din decizia atacată în măsura în care este adresată societății Schindler Holding.

47      În această privință, trebuie să se considere că mai multe obiecții invocate de reclamante se referă la legalitatea întregii decizii atacate și urmează, prin urmare, să fie examinate cu precădere. Astfel stau lucrurile în ceea ce privește obiecția formulată de reclamante în cadrul celui de al cincilea motiv, care, în esență, se întemeiază pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). Printre obiecțiile care vizează legalitatea întregii decizii atacate se numără și cele care au fost invocate în cadrul celor de al unsprezecelea și de al doisprezecelea motiv, întemeiate pe nelegalitatea deciziei atacate în măsura în care se adresează societății Schindler Holding ca urmare a lipsei unei notificări valabile și, respectiv, pe nelegalitatea deciziei atacate în măsura în care prin aceasta a fost angajată răspunderea solidară a societății Schindler Holding.

48      Obiecțiile referitoare la legalitatea articolului 2 din decizia atacată, formulate în cadrul celorlalte motive de recurs, vor fi examinate în al doilea rând. În această privință, Tribunalul apreciază că este oportun să examineze obiecțiile reclamantelor după cum urmează. Vor fi analizate mai întâi primul, al doilea, al treilea și al patrulea motiv, în cadrul cărora reclamantele invocă mai multe excepții de nelegalitate referitoare la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, la Liniile directoare din 1998 și la Comunicarea privind cooperarea din 2002. În continuare, Tribunalul va examina al șaselea motiv, potrivit căruia decizia atacată are caracter de măsură de confiscare. În sfârșit, Tribunalul va examina al șaptelea, al optulea, al nouălea, al zecelea și al treisprezecelea motiv, în cadrul cărora reclamantele au invocat mai multe obiecții referitoare la stabilirea cuantumului amenzilor lor.

2.     Cu privire la cererea de anulare în întregime a deciziei atacate

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din CEDO

49      Reclamantele susțin că, întrucât încălcările dispozițiilor Tratatului CE în materia dreptului concurenței țin de sfera dreptului penal, procedura desfășurată în fața Comisiei trebuie să îndeplinească cerințele articolului 6 alineatul (1) din CEDO. Or, autoritățile administrative nu ar putea aplica sancțiuni penale decât dacă este posibil un control jurisdicțional, ceea ce nu ar fi cazul în speță. Astfel, o acțiune în anulare formulată în fața instanțelor Uniunii nu ar fi decât o procedură de casație administrativă, limitată la motivele invocate în mod concret de reclamant, care nu ar respecta cerințele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în special în cadrul Hotărârii Öztürk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984 (seria A, nr. 73). În plus, procedura desfășurată în fața Comisiei nu ar putea fi calificată drept o procedură în fața unei instanțe independente și imparțiale, întrucât administrarea probelor de către Comisie în cadrul Comunicării privind cooperarea din 2002, care constă în a se baza pe descrieri ale situației de fapt obținute în cadrul unei „autoincriminări”, încalcă cerințele specifice procedurilor desfășurate într‑un stat de drept, cu atât mai mult cu cât întreprinderile nu ar avea nicio posibilitate de a verifica pertinența obiecțiilor prin adresarea, de exemplu, de întrebări martorilor ale căror depoziții sunt folosite împotriva lor.

50      Articolul 6 alineatul (1) din CEDO prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa […]”

51      Trebuie amintit că Curtea a recunoscut principiul general al dreptului Uniunii potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil (a se vedea Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Salzgitter Mannesmann/Comisia, C‑411/04 P, Rep., p. I‑959, punctul 40 și jurisprudența citată). Acest principiu, care este de altfel reafirmat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p. 1) (denumită în continuare „carta”), se inspiră din drepturile fundamentale care fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului Uniunii a căror respectare o asigură Curtea inspirându‑se din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și din indicațiile furnizate în special de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea Salzgitter Mannesmann/Comisia, citată anterior, punctul 41).

52      În primul rând, în ceea ce privește argumentul conform căruia procedura în fața Comisiei nu îndeplinește cerințele articolului 6 alineatul (1) din CEDO, trebuie subliniat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru ca articolul 6 din CEDO să fie aplicabil, este suficient ca încălcarea în cauză să aibă prin natura sa caracter penal sau să fi expus persoana în cauză unei sancțiuni care, prin natura și prin nivelul gravității sale, se încadrează în general în sfera dreptului penal (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Jussila împotriva Finlandei din 23 noiembrie 2006, Recueil des arrêts et décisions, 2006‑XIII, § 31 și jurisprudența citată). În această privință, astfel cum reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, adoptând o interpretare autonomă a noțiunii „acuzație în materie penală”, organele CEDO au stabilit bazele unei extinderi progresive a aplicării laturii penale a articolului 6 la sectoare care nu se încadrează în mod formal în categoriile tradiționale ale dreptului penal, precum sancțiunile pecuniare aplicate pentru încălcarea dreptului concurenței. Cu toate acestea, în ceea ce privește categoriile care nu fac parte din nucleul dur al dreptului penal, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că garanțiile oferite de latura penală a articolului 6 nu trebuie să se aplice în mod necesar cu toată rigoarea (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Jussila împotriva Finlandei, citată anterior, § 43 și jurisprudența citată).

53      În plus, potrivit jurisprudenței instanțelor Uniunii și astfel cum se afirmă explicit la articolul 23 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1/2003, deciziile Comisiei prin care se aplică amenzi pentru încălcarea dreptului concurenței nu sunt de natură penală (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 1994, Tetra Pak/Comisia, T‑83/91, Rec., p. II‑755, punctul 235, Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 717, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 390).

54      Contrar susținerilor reclamantelor, trebuie să se considere că o procedură în cadrul căreia Comisia adoptă o decizie prin care constată săvârșirea unei încălcări și aplică amenzi care poate fi ulterior supusă controlului instanțelor Uniunii îndeplinește cerințele stabilite de articolul 6 alineatul (1) din CEDO. Este adevărat că Comisia nu este o instanță în sensul articolului 6 din CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 29 octombrie 1980, van Landewyck și alții/Comisia, 209/78-215/78 și 218/78, Rec., p. 3125, punctul 81, și Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 7). Cu toate acestea, Comisia este obligată să respecte, în cursul procedurii administrative, principiile generale ale dreptului Uniunii (Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Shell/Comisia, T‑11/89, Rec., p. II‑757, punctul 39, Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 53 de mai sus, punctul 718, și Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 53 de mai sus, punctul 391).

55      Pe de altă parte, controlul exercitat de instanțele Uniunii asupra deciziilor Comisiei garantează îndeplinirea cerințelor unui proces echitabil, astfel cum sunt stabilite de articolul 6 alineatul (1) din CEDO (a se vedea punctul 50 de mai sus).

56      În această privință, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, este necesar ca întreprinderea în cauză să aibă posibilitatea de a ataca orice decizie astfel adoptată în privința sa în fața unui organ judiciar învestit cu competență de fond, care să poată în special reforma sub toate aspectele, atât de fapt, cât și de drept, decizia atacată (a se vedea, prin analogie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Janosevic împotriva Suediei din 23 iulie 2002, Recueil des arrêts et décisions, 2002‑VII, § 81 și jurisprudența citată). Or, atunci când Tribunalul controlează legalitatea unei decizii prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE, reclamantele îi pot solicita să efectueze o examinare exhaustivă atât a modului în care Comisia a stabilit în mod material situația de fapt, cât și a aprecierii juridice realizate de Comisie cu privire la aceasta. În plus, în ceea ce privește amenzile, Tribunalul dispune de competență de fond în temeiul articolului 229 CE și al articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 53 de mai sus, punctul 719).

57      În al doilea rând, trebuie respins argumentul reclamantelor potrivit căruia întreprinderile în cauză nu ar fi avut posibilitatea să verifice pertinența obiecțiilor formulate de Comisie, de exemplu, prin adresarea de întrebări eventualilor martori ale căror depoziții sunt folosite împotriva lor. Astfel, potrivit jurisprudenței, nicio dispoziție și niciun principiu general al dreptului Uniunii nu interzic Comisiei să invoce împotriva unei întreprinderi declarațiile altor întreprinderi. Dacă nu ar fi astfel, sarcina probei cu privire la comportamentele contrare articolelor 81 CE și 82 CE, care revine Comisiei, ar fi imposibil de îndeplinit și incompatibilă cu misiunea de supraveghere a bunei aplicări a acestor dispoziții care este atribuită Comisiei prin Tratatul CE. Cu toate acestea, declarația unei întreprinderi acuzate că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de mai multe întreprinderi acuzate, nu poate fi considerată o dovadă suficientă privind faptele în cauză dacă nu este susținută de alte elemente de probă (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 285 și jurisprudența citată). În plus, în orice caz, trebuie să se constate că, în speță, reclamantele au recunoscut în mod expres faptele astfel cum sunt prezentate în comunicarea privind obiecțiunile.

58      În al treilea rând, cu privire la restul obiecțiilor, trebuie să se constate, referitor la administrarea probelor de către Comisie în cadrul Comunicării privind cooperarea din 2002, că obiecția reclamantelor se suprapune cu cea întemeiată pe nelegalitatea respectivei comunicări ca urmare a încălcării principiilor nemo tenetur și in dubio pro reo, care trebuie respinsă pentru motivele expuse la punctele 146-164 de mai jos.

59      Rezultă că motivul întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din CEDO trebuie să fie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe nelegalitatea deciziei atacate în măsura în care se adresează societății Schindler Holding, ca urmare a lipsei unei notificări valabile

60      Reclamantele recunosc că decizia atacată a fost comunicată societății Schindler Holding, stabilită în Elveția. Cu toate acestea, decizia nu ar fi fost notificată în conformitate cu articolul 254 alineatul (3) CE. Modul în care a acționat Comisia ar încălca dreptul penal elvețian și ar fi contrar dreptului internațional. Astfel, notificarea în Elveția ar presupune existența unei convenții de drept internațional cu Elveția, convenție care nu ar exista, astfel încât, în lipsa notificării, decizia atacată, în măsura în care este adresată societății Schindler Holding, nu ar fi valabilă și, prin urmare, ar fi inexistentă din punct de vedere juridic.

61      În această privință, trebuie amintit că Curtea a stabilit deja că neregulile din cadrul procedurii de notificare a unei decizii nu au legătură cu actul însuși și, prin urmare, nu pot afecta legalitatea acestuia (Hotărârea Curții din 14 iulie 1972, Imperial Chemical Industries/Comisia, 48/69, Rec., p. 619, punctul 39). Astfel de nereguli pot numai, în anumite împrejurări, să împiedice începerea curgerii termenului pentru formularea unei acțiuni prevăzut la articolul 230 al cincilea paragraf CE. În speță, este incontestabil că Schindler Holding a avut cunoștință de conținutul deciziei atacate și și‑a exercitat dreptul de a formula o acțiune în termenul prevăzut la articolul 230 al cincilea paragraf CE.

62      Prezentul motiv urmează, așadar, să fie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe nelegalitatea deciziei atacate în măsura în care prin aceasta a fost angajată răspunderea solidară a societății Schindler Holding

63      Prin intermediul acestui motiv, reclamantele contestă răspunderea solidară a societății Schindler Holding, societatea‑mamă a grupului Schindler, pentru comportamentele anticoncurențiale ale filialelor sale din Belgia, din Germania, din Luxemburg și din Țările de Jos.

64      În ceea ce privește răspunderea solidară a unei societăți‑mamă pentru comportamentul filialei sale, trebuie amintit că faptul că o filială are personalitate juridică distinctă nu este suficient pentru a înlătura posibilitatea ca societății‑mamă să i se impute comportamentul acesteia (Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 61 de mai sus, punctul 132).

65      Astfel, dreptul concurenței al Uniunii vizează activitățile întreprinderilor, iar noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctul 54 și jurisprudența citată).

66      Instanțele Uniunii au precizat de asemenea că noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea Hotărârea Curții din 12 iulie 1984, Hydrotherm Gerätebau, 170/83, Rec., p. 2999, punctul 11, și Hotărârea Curții Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 55 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 2000, DSG/Comisia, T‑234/95, Rec., p. II‑2603, punctul 124). S‑a subliniat astfel că, în vederea aplicării normelor privind concurența, nu este determinantă separarea formală dintre două societăți, rezultată din personalitatea lor juridică distinctă, importantă fiind existența sau inexistența unui comportament unitar al acestora pe piață. Astfel, poate fi necesar să se stabilească dacă două societăți cu personalități juridice distincte formează sau fac parte din una și aceeași întreprindere sau entitate economică ce prezintă un comportament unic pe piață (Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 61 de mai sus, punctul 140, și Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 2005, DaimlerChrysler/Comisia, T‑325/01, Rec., p. II‑3319, punctul 85).

67      În cazul în care o astfel de entitate economică încalcă normele privind concurența, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 56 și jurisprudența citată).

68      Încălcarea dreptului concurenței al Uniunii trebuie să fie imputată fără echivoc unei persoane juridice căreia i se vor putea aplica amenzi și comunicarea privind obiecțiunile trebuie să fie adresată acesteia din urmă. De asemenea, este important ca în comunicarea privind obiecțiunile să fie indicată calitatea în care unei persoane juridice îi sunt reproșate faptele invocate (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 57 și jurisprudența citată).

69      Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că un comportament al unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere, mai ales, legăturile organizatorice, economice și juridice care unesc cele două entități juridice (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 58 și jurisprudența citată).

70      Într‑adevăr, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul jurisprudenței menționate la punctele 65 și 66 de mai sus. Astfel, faptul că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE, permite Comisiei să adreseze o decizie prin care se aplică amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 59).

71      În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor privind concurența ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 60 și jurisprudența citată).

72      În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a acestei filiale. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă răspunzătoare în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care această societate‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 61 și jurisprudența citată).

73      În plus, deși este adevărat că, la punctele 28 și 29 din Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia (C‑286/98 P, Rec., p. I‑9925), în afara deținerii a 100 % din capitalul filialei, Curtea a evocat și alte împrejurări, precum necontestarea influenței exercitate de societatea‑mamă asupra politicii comerciale a filialei sale și reprezentarea comună a celor două societăți în cursul procedurii administrative, nu este mai puțin adevărat că împrejurările menționate nu au fost evidențiate decât în scopul de a expune ansamblul elementelor pe care Tribunalul își întemeiase raționamentul, iar nu pentru a condiționa punerea în aplicare a prezumției menționate la punctul 71 de mai sus de prezentarea unor indicii suplimentare referitoare la exercitarea în mod efectiv a unei influențe a societății‑mamă (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 62).

74      Urmează ca prezentul motiv să fie examinat în lumina principiilor amintite mai sus.

75      În cadrul considerentului (627) al deciziei atacate, Comisia a apreciat că Schindler Holding trebuia să răspundă în solidar pentru comportamentul ilicit al filialelor sale Schindler Belgia, Schindler Germania, Schindler Luxemburg și Schindler Țările de Jos, întrucât, „în calitate de unic proprietar și, în ultimă instanță, societate‑mamă, [aceasta] fusese în măsură să exercite o influență decisivă asupra politicii comerciale a fiecăreia dintre filiale în perioada în care a avut loc încălcarea și se putea prezuma că a folosit această posibilitate”.

76      În cadrul considerentelor (628) și (629) ale deciziei atacate, Comisia a apreciat că argumentul societății Schindler Holding potrivit căruia filialele menționate își exercită activitatea pe piață în calitate de entități juridice autonome care stabilesc ele însele aspectele esențiale ale politicii lor comerciale, precum și cel potrivit căruia societatea Schindler Holding nu exercita nicio influență asupra activităților curente ale filialelor respective erau „insuficiente pentru a combate prezumția potrivit căreia filialele societății Schindler Holding nu și‑ar decide în mod autonom comportamentul pe piață”.

77      Comisia a reținut de asemenea, în cadrul considerentului (630) al deciziei atacate, că, „în cursul procedurii administrative, [Schindler Holding] ar fi putut să aducă dovezi care să demonstreze că nu exercitase o influență decisivă asupra filialelor sale […]”. Potrivit Comisiei, „[Schindler Holding] și filialele sale [nu i‑au] prezentat însă […] elemente de probă care să clarifice relațiile lor sociale, structura ierarhică și obligațiile de informare, pentru a combate prezumția [potrivit căreia] […] [Schindler Holding], în calitate de unic proprietar al filialelor sale, destinatare [ale] deciziei [atacate], și‑a exercitat dreptul de control și a utilizat toate celelalte mijloace de a exercita influența decisivă pe care era îndreptățită să o aibă.

78      În considerentul (631) al deciziei atacate, Comisia a apreciat că „simpla existență a unui program de asigurare a conformității cu normele de concurență în cadrul societății Schindler nu permite[a] să se stabilească dacă [Schindler Holding] emisese sau nu emisese instrucțiuni privind încălcarea”. Astfel, potrivit Comisiei, „rămâne valabilă prezumția că filiala deținută în proporție de 100 % de [Schindler Holding] nu își stabilea în mod autonom politica comercială pe piață”.

79      Având în vedere cele de mai sus, Comisia a ajuns, în considerentul (632) al deciziei atacate, la concluzia că „[Schindler Holding] și filialele sale deținute în proporție de 100 % nu au răsturnat prezumția privind răspunderea pentru încălcările săvârșite în Belgia, în Germania, în Luxemburg și în Țările de Jos [și că], [î]n consecință, [Schindler Holding] [trebuia] să fie considerată răspunzătoare în solidar cu filialele sale implicate pentru încălcările articolului 81 CE care fac obiectul deciziei [atacate]”.

80      În primul rând, este cert că, în perioada încălcării, Schindler Holding deținea direct 100 % din capitalul societăților Schindler Belgia, Schindler Germania și Schindler Țările de Jos și, indirect, prin intermediul societății Schindler Belgia, 100 % din capitalul societății Schindler Luxemburg. Exista, așadar, o prezumție că Schindler Holding exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialelor sale (a se vedea punctul 72 de mai sus).

81      Schindler nu poate susține că Comisia ar fi trebuit să dovedească faptul că activitățile operaționale ale respectivelor filiale, inclusiv comportamentul lor contrar articolului 81 CE, au fost cu adevărat influențate de Schindler Holding și că aceasta din urmă a cauzat sau a susținut încălcarea.

82      Astfel, imputarea comportamentului ilicit al unei filiale societății sale mamă nu necesită proba că societatea‑mamă influențează politica filialei sale în domeniul specific care a făcut obiectul încălcării. În schimb, legăturile organizatorice, economice și juridice existente între societatea‑mamă și filiala sa pot stabili existența unei influențe a primei asupra strategiei celei de a doua și, în consecință, pot justifica faptul de a fi considerate o singură entitate economică (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑112/05, Rep., p. II‑5049, punctul 83). Astfel, în cazul în care dovedește că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă, Comisia este în măsură să considere societatea‑mamă răspunzătoare în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă dovedește că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (a se vedea punctul 72 de mai sus). Trebuie de asemenea subliniat că nu o relație de instigare privind încălcarea între societatea‑mamă și filiala sa, nici, cu atât mai puțin, o implicare a celei dintâi în respectiva încălcare, ci faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze societății‑mamă a unui grup de societăți decizia prin care se aplică amenzi (Hotărârea din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 58).

83      Reclamantele nu se pot baza nici pe o pretinsă încălcare a principiului vinovăției („Schuldprinzip”) sau pe excluderea de principiu a angajării răspunderii acționarului unei societăți cu răspundere limitată sau al unei societăți pe acțiuni pentru datoriile societății și actele organelor sale de conducere. În această privință, este suficient să se constate că o astfel de argumentare se bazează pe premisa eronată că nu ar fi fost constatată nicio încălcare în privința societății‑mamă, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât din cuprinsul considerentului (632) și al articolelor 1 și 2 din decizia atacată reiese că Schindler Holding a fost personal condamnată pentru o serie de încălcări pe care se consideră că le‑a comis ea însăși ca urmare a legăturilor economice și juridice strânse care o unesc cu filialele sale (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla și alții/Comisia, C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctele 28 și 34, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 74).

84      În al doilea rând, trebuie examinate argumentele prezentate de reclamante, prin care se urmărește respingerea prezumției expuse la punctul 71 de mai sus, potrivit cărora filialele societății Schindler Holding și‑ar fi stabilit în mod autonom politica comercială.

85      În primul rând, faptul, invocat de reclamante, că Schindler Holding nu a dat filialelor sale instrucțiuni care, în speță, ar fi permis sau încurajat contacte contrare articolului 81 CE și nu a avut cunoștință de astfel de contacte, chiar dacă s‑ar presupune că este dovedit, nu constituie un element care să poată demonstra autonomia acestora din urmă. Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 82 de mai sus, imputarea comportamentului ilicit al unei filiale societății sale mamă nu necesită ca societatea‑mamă să influențeze politica filialei sale în domeniul specific care a făcut obiectul încălcării.

86      În al doilea rând, trebuie de asemenea să fie respins argumentul potrivit căruia filialele societății Schindler Holding ar acționa întotdeauna în mod autonom în țările în care își desfășoară operațiunile, fără ca Schindler Holding să influențeze activitățile lor curente, „obținerea de contracte de achiziții publice”, încheierea contractelor sau politica lor de prețuri, Schindler Holding nefiind informată decât cu privire la contractele care ar putea provoca pierderi. Astfel, pe de o parte, reclamantele în cauză nu au prezentat elemente de probă în sprijinul acestor afirmații și, pe de altă parte, astfel de afirmații, chiar dacă ar fi demonstrate, nu ar fi, în orice caz, suficiente pentru a răsturna prezumția expusă la punctul 71 de mai sus, în condițiile în care reiese din jurisprudență că și alte elemente în afara celor menționate de reclamante sunt incluse în sfera noțiunii de politică comercială a unei filiale în vederea aplicării articolului 81 CE în privința societății sale mamă. În acest sens, trebuie indicat că, în cadrul analizei existenței unei singure entități economice între mai multe societăți care fac parte din același grup, instanțele Uniunii au analizat, printre altele, dacă societatea‑mamă putea influența politica de prețuri, activitățile de producție și de distribuție, obiectivele de vânzare, marjele brute, cheltuielile de vânzare, „cash flow”‑ul, stocurile și marketingul. Totuși, nu se poate deduce din aceasta că doar aceste aspecte fac parte din noțiunea de politică comercială a unei filiale în scopul aplicării articolelor 81 CE și 82 CE cu privire la societatea sa mamă (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 82 de mai sus, punctul 64 și jurisprudența citată).

87      În al treilea rând, nici faptul că filialele societății Schindler Holding au participat, în cele patru țări vizate de încălcare, la încălcări distincte, cu caracter diferit, ceea ce ar reprezenta un argument împotriva existenței unei influențe efective a acesteia asupra activităților operaționale ale filialelor sale, nu ar putea răsturna prezumția de răspundere. Astfel, din considerentele (627)-(632) ale deciziei atacate reiese că Comisia nu s‑a bazat pe un eventual paralelism între încălcările constatate în cele patru țări vizate pentru a stabili în sarcina societății Schindler Holding răspunderea pentru comportamentul filialelor sale. În plus, afirmația reclamantelor potrivit căreia încălcările ar avea un caracter diferit este eronată, întrucât filialele societății Schindler Holding au participat, în cele patru țări vizate, în perioade care se suprapun într‑o mare măsură (între 9 mai 1996 și 29 ianuarie 2004 în Belgia, între 1 august 1995 și 6 decembrie 2000 în Germania, între 7 decembrie 1995 și 9 martie 2004 în Luxemburg și între 1 iunie 1999 și 5 martie 2004 în Țările de Jos), la încălcări care aveau un obiect similar, constând „într‑o înțelegere secretă a concurenților pentru a‑și împărți piețele sau a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante (cu excepția Germaniei, unde activitatea de întreținere și de modernizare nu a făcut obiectul unor discuții între membrii înțelegerii)” [considerentul (658) al deciziei atacate].

88      În al patrulea rând, faptul că este posibil ca societatea Schindler Holding să fi luat toate măsurile pentru a nu permite ca filialele sale să aibă comportamente contrare articolului 81 CE, în special prin adoptarea unui cod de conduită care urmărea să împiedice încălcarea de către acestea a dreptului concurenței și a liniilor directoare referitoare la acesta, pe de o parte, nu schimbă cu nimic realitatea încălcării constatate în privința sa (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 373) și, pe de altă parte, nu permite să se demonstreze că respectivele filiale își stabileau în mod autonom politica comercială. Dimpotrivă, aplicarea, în cadrul filialelor societății Schindler Holding, a codului de conduită menționat sugerează mai degrabă existența unui control efectiv din partea societății‑mamă a politicii comerciale a filialelor sale, cu atât mai mult cu cât chiar reclamantele au afirmat că respectarea codului de conduită era controlată prin intermediul unor verificări regulate și al altor măsuri luate de un angajat al societății Schindler Holding însărcinat cu asigurarea conformității cu respectivul cod („compliance officer”).

89      În al cincilea rând, în ceea ce privește relațiile din cadrul grupului, structura administrativă și orientările privind rapoartele care trebuiau efectuate în cadrul societății Schindler Holding, Comisia a afirmat, în considerentul (630) al deciziei atacate, că Schindler Holding și filialele sale nu i‑au prezentat informații care să clarifice relațiile lor sociale. Este adevărat că rezultă din dosar că, în cursul procedurii administrative, reclamantele au furnizat efectiv Comisiei anumite informații referitoare la relațiile din cadrul grupului, la structura administrativă și la orientările privind rapoartele care trebuiau efectuate („reporting lines”).

90      Aceste informații nu permit însă să se ajungă la concluzia autonomiei filialelor societății Schindler. Astfel, informațiile furnizate, care nu sunt de altfel însoțite de elemente de probă, rămân lacunare, referindu‑se în esență la responsabilitățile și la obligațiile de informare („reporting obligations”) ale unor persoane cu funcții de conducere din cadrul societăților Schindler Luxemburg și Schindler Belgia, precum și la responsabilitățile unui angajat al Schindler Germania, fără ca relațiile sociale dintre Schindler Holding și filialele sale active în țările vizate sau influența societății Schindler Holding asupra acestora din urmă să fie clarificate într‑o mai mare măsură.

91      Având în vedere prezumția de răspundere prezentată la punctul 72 de mai sus și faptul că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 84-90 de mai sus, această prezumție nu a fost răsturnată de reclamante, Comisia a imputat în mod corect societății Schindler Holding încălcările săvârșite de filialele acesteia.

92      Urmează, prin urmare, ca prezentul motiv să fie respins.

3.     Cu privire la cererea de anulare a articolului 2 din decizia atacată

 Cu privire la excepția de nelegalitate referitoare la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, întemeiată pe încălcarea principiului legalității pedepselor

93      Reclamantele susțin că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 conferă Comisiei o marjă de apreciere aproape nelimitată în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzilor, ceea ce ar fi contrar principiului legalității pedepselor, definit la articolul 7 alineatul (1) din CEDO, care ar decurge de asemenea din principiile generale de drept aflate la baza tradițiilor constituționale comune statelor membre.

94      Trebuie amintit modul în care este redactat articolul 7 alineatul (1) din CEDO:

„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.”

95      Rezultă din jurisprudență că principiul legalității pedepselor este un corolar al principiului securității juridice, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii și care impune, printre altele, ca orice reglementare a Uniunii, în special atunci când aplică sau permite aplicarea de sancțiuni, să fie clară și precisă, pentru ca persoanele vizate să poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile care decurg din aceasta și să poată acționa în consecință (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctul 66, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctul 71 și jurisprudența citată).

96      Principiul legalității pedepselor, care face parte din principiile generale ale dreptului Uniunii aflate la baza tradițiilor constituționale comune statelor membre, a fost de asemenea consacrat prin diferite tratate internaționale și în special prin articolul 7 din CEDO. Acest principiu impune ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală. În plus, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, claritatea legii se apreciază nu numai prin prisma modului de redactare a dispoziției pertinente, ci și a precizărilor care decurg dintr‑o jurisprudență constantă și publicată (a se vedea Hotărârea Curții din 22 mai 2008, Evonik Degussa/Comisia și Consiliul, C‑266/06 P, nepublicată în Repertoriu, punctele 38-40 și jurisprudența citată).

97      Acest principiu se aplică atât normelor cu caracter penal, cât și instrumentelor administrative specifice care impun sau permit impunerea de sancțiuni administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 noiembrie 1987, Maizena și alții, 137/85, Rec., p. 4587, punctul 15 și jurisprudența citată). Acesta se aplică nu numai normelor care stabilesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, ci și celor care definesc consecințele care decurg din încălcarea primelor (a se vedea Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 67, și Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 29 și jurisprudența citată).

98      Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de instanța Uniunii (Avizul Curții 2/94 din 28 martie 1996, Rec., p. I‑1759, punctul 33, și Hotărârea Curții din 29 mai 1997, Kremzow, C‑299/95, Rec., p. I‑2629, punctul 14). În acest scop, Curtea și Tribunalul se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile oferite de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului la care statele membre au cooperat și au aderat. În această privință, CEDO are o semnificație specială (Hotărârea Curții din 22 octombrie 2002, Roquette Frères, C‑94/00, Rec., p. I‑9011, punctul 23, și Hotărârea Kremzow, citată anterior, punctul 14). Pe de altă parte, potrivit articolului 6 alineatul (2) UE, „Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea garantate de [CEDO] și astfel cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului [Uniunii]”.

99      Astfel cum a amintit deja Tribunalul (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 71), articolul 7 alineatul (1) din CEDO nu impune ca termenii dispozițiilor în temeiul cărora sunt aplicate aceste sancțiuni să fie într‑atât de preciși încât consecințele care pot decurge dintr‑o încălcare a acestor dispoziții să fie previzibile cu o certitudine absolută. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, faptul că o lege acordă o putere de apreciere nu contravine în sine cerinței privind previzibilitatea, cu condiția ca limitele și modalitățile de exercitare ale unei asemenea puteri să fie definite cu suficientă claritate, având în vedere scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Margareta și Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A, nr. 226, § 75). În această privință, pe lângă textul legii propriu‑zise, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ține seama de aspectul dacă noțiunile neclare utilizate au fost precizate printr‑o jurisprudență constantă și publicată (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea G. împotriva Franței din 27 septembrie 1995, seria A, nr. 325‑B, § 25).

100    Luarea în considerare a tradițiilor constituționale comune statelor membre nu conduce la o interpretare a principiului general al dreptului Uniunii reprezentat de principiul legalității care să fie diferită de cea care rezultă din considerațiile prezentate mai sus (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 73). Prin urmare, trebuie respins argumentul reclamantelor potrivit căruia, la nivel național, nu există o abilitare comparabilă a unei autorități care să îi permită acesteia să aplice amenzi în mod „aproape nelimitat”.

101    În speță, în ceea ce privește legalitatea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în raport cu principiul legalității pedepselor, trebuie să se constate în primul rând că, contrar susținerilor reclamantelor, legiuitorul Uniunii nu a conferit Comisiei o marjă de apreciere excesivă sau arbitrară referitoare la stabilirea amenzilor pentru încălcări ale normelor privind concurența (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 74).

102    Astfel, în primul rând, trebuie subliniat că, deși articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 acordă Comisiei o marjă largă de apreciere, acesta limitează totuși exercitarea acesteia de către Comisie instituind criterii obiective pe care aceasta din urmă este obligată să le respecte. În această privință, pe de o parte, trebuie amintit că cuantumul amenzii care poate fi aplicată are un plafon absolut și care poate fi cifrat, calculat în funcție de fiecare întreprindere, pentru fiecare încălcare, astfel încât cuantumul maxim al amenzii aplicabile unei anumite întreprinderi poate fi determinat în avans. Pe de altă parte, această dispoziție obligă Comisia să stabilească amenzile în fiecare caz în parte luând în considerare, pe lângă gravitatea încălcării, durata acesteia (Hotărârea Evonik Degussa/Comisia și Consiliul, punctul 96 de mai sus, punctul 50, și Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 75).

103    Reclamantele nu pot pretinde că Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus (punctele 66-88), sau Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 95 de mai sus (punctele 69-92), în care interpretarea principiului legalității pedepselor adoptată corespunde celei reținute în Hotărârea Degussa/Comisia (punctul 95 de mai sus), se bazează pe o „concepție juridică greșită”. Astfel, în cadrul Hotărârii Evonik Degussa/Comisia și Consiliul, punctul 96 de mai sus (punctele 36-63), Curtea a confirmat în recurs interpretarea Tribunalului cu privire la principiul legalității pedepselor care figurează în Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus.

104    Este adevărat că hotărârile menționate la punctul precedent se referă la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, în timp ce amenzile aplicate prin decizia atacată se întemeiază pe articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Cu toate acestea, întrucât criteriile și plafonul pentru aplicarea amenzilor sunt identice în aceste două dispoziții, jurisprudența citată la punctul precedent este aplicabilă în ceea ce privește articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

105    În al doilea rând, în cadrul exercitării puterii sale de apreciere în ceea ce privește amenzile aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia trebuie să respecte principiile generale de drept, în special principiile egalității de tratament și proporționalității, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții și a Tribunalului (Hotărârea Evonik Degussa/Comisia și Consiliul, punctul 96 de mai sus, punctul 51, și Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 77).

106    În al treilea rând, în vederea asigurării previzibilității și a transparenței acțiunilor sale, modul în care Comisia își exercită puterea de apreciere este de asemenea limitat de normele de conduită pe care aceasta și le‑a stabilit în cadrul Comunicării privind cooperarea din 2002 și al Liniilor directoare din 1998. Astfel, trebuie subliniat că respectiva comunicare și respectivele linii directoare, pe de o parte, prevăd norme de conduită de la care Comisia nu se poate îndepărta, în caz contrar putând fi sancționată pentru o încălcare a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament și protecția încrederii legitime, și, pe de altă parte, garantează securitatea juridică a întreprinderilor în cauză, stabilind metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în vederea stabilirii cuantumului amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Evonik Degussa/Comisia și Consiliul, punctul 96 de mai sus, punctele 52 și 53, Hotărârea Curții din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑510/06 P, Rep., p. I‑1843, punctul 60, precum și Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctele 78 și 82). Pe de altă parte, contrar celor susținute de reclamante, adoptarea de către Comisie a Liniilor directoare din 1998 și apoi, în 2006, a Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264), în măsura în care s‑a înscris în cadrul legal impus de articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și de articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, a contribuit numai la precizarea limitelor exercitării puterii de apreciere a Comisiei care rezultă deja din aceste dispoziții, fără să se poată deduce o insuficiență inițială a determinării de către legiuitorul Uniunii a limitelor competenței Comisiei în domeniul în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 44).

107    În al patrulea rând, trebuie adăugat că, în temeiul articolului 229 CE și al articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003, Curtea și Tribunalul se pronunță având competență de fond cu privire la acțiunile formulate împotriva deciziilor Comisiei prin care se stabilește o amendă și pot astfel atât să anuleze aceste decizii, cât și să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda aplicată. Astfel, practica administrativă cunoscută și accesibilă a Comisiei este supusă pe deplin controlului instanțelor Uniunii. Acest control a permis, prin intermediul unei jurisprudențe constante și publicate, precizarea noțiunilor neclare pe care le putea conține articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și, apoi, articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Evonik Degussa/Comisia și Consiliul, punctul 96 de mai sus, punctul 54, și Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 79).

108    Astfel, având în vedere diferitele elemente prezentate mai sus, un operator avizat poate, apelând dacă este nevoie la un consilier juridic, să prevadă în mod suficient de precis metoda de calcul și limitele amenzilor pe care le‑ar putea primi pentru un comportament dat. Faptul că acest operator nu poate să cunoască în avans cu precizie nivelul amenzilor pe care Comisia le va aplica în fiecare caz nu poate să constituie o încălcare a principiului legalității pedepselor (Hotărârea Evonik Degussa/Comisia și Consiliul, punctul 96 de mai sus, punctul 55, și Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 83).

109    Reclamantele nu pot, așadar, susține că textul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 nu asigură nivelul de previzibilitate impus de principiile fundamentale ale dreptului penal și ale statului de drept. Astfel, dispoziția menționată permite să se prevadă, într‑un mod suficient de precis, metoda de calcul și nivelul amenzilor aplicate (a se vedea în acest sens Hotărârea Evonik Degussa/Comisia și Consiliul, punctul 96 de mai sus, punctul 58).

110    În al doilea rând, contrar susținerilor reclamantelor, practica decizională a Comisiei în materie de amenzi nu a evoluat într‑un mod imprevizibil sau aleatoriu.

111    În primul rând, în perioadele în privința cărora au fost constatate cele patru încălcări în cadrul deciziei atacate, nu a avut loc decât o reorganizare a metodei de stabilire a amenzilor, prin publicarea Liniilor directoare din 1998, care a fost considerată de Curte ca fiind previzibilă în mod rezonabil (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 231).

112    În al doilea rând, în ceea ce privește majorarea nivelului amenzilor ca urmare a adoptării Liniilor directoare din 1998, potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia poate să adapteze oricând nivelul amenzilor, dacă aplicarea eficientă a normelor privind concurența ale Uniunii o impune (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 54 de mai sus, punctul 109, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 237), o astfel de modificare a unei practici administrative putând fi în acest caz justificată în mod obiectiv de obiectivul de prevenire generală a încălcării normelor privind concurența ale Uniunii. Majorarea recentă a nivelului amenzilor, invocată și contestată de reclamante, nu poate, așadar, să fie considerată, în sine, ca fiind nelegală în raport cu principiul legalității pedepselor, în condițiile în care aceasta rămâne în cadrul legal definit prin articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și prin articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, astfel cum au fost interpretate de instanțele Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 81, și Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 43).

113    În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia, prin adoptarea articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Consiliul și‑ar fi încălcat obligația de a indica în mod clar limitele competenței conferite Comisiei și, prin aceasta, ar fi transferat Comisiei o competență care îi aparținea în temeiul Tratatului CE, cu încălcarea articolului 83 CE, trebuie să se considere că acest argument este neîntemeiat.

114    Pe de o parte, după cum s‑a arătat mai sus, chiar dacă articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 lasă Comisiei o marjă largă de apreciere, acestea îi limitează totuși exercitarea prin instituirea unor criterii obiective pe care Comisia trebuie să le respecte. Pe de altă parte, trebuie amintit că Regulamentul nr. 17 și Regulamentul nr. 1/2003 au fost adoptate în temeiul articolului 83 alineatul (1) CE, care prevede că „[r]egulamentele sau directivele utile în vederea aplicării principiilor prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] se adoptă de către Consiliu […] la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European”. Aceste regulamente sau directive au, printre altele, ca scop, potrivit articolului 83 alineatul (2) literele (a) și (d) CE, „să asigure respectarea interdicțiilor prevăzute la articolul 81 alineatul (1) [CE] și la articolul 82 [CE] prin instituirea de amenzi și penalități cu titlu cominatoriu” și „să definească rolul Comisiei și al Curții de Justiție în aplicarea dispozițiilor prevăzute de prezentul alineat”. Trebuie amintit, pe de altă parte, că, în temeiul articolului 211 prima liniuță CE, Comisia „veghează la aplicarea dispozițiilor prezentului tratat și a dispozițiilor adoptate de instituții în temeiul acestuia” și că aceasta dispune, în temeiul celei de a treia liniuțe a aceluiași articol, de „atribuții proprii de decizie” (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 86, și Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 48).

115    Prin urmare, nu se poate considera că, la origine, competența de a aplica amenzi în caz de încălcare a articolelor 81 CE și 82 CE a aparținut Consiliului, care ar fi transferat‑o sau a cărei executare ar fi delegat‑o Comisiei, în sensul articolului 202 a treia liniuță CE. Conform dispozițiilor Tratatului CE citate mai sus, această competență ține de rolul propriu al Comisiei de a veghea la aplicarea dreptului Uniunii, acest rol fiind detaliat, delimitat și formalizat, în ceea ce privește aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE, prin Regulamentele nr. 17 și nr. 1/2003. Competența de a aplica amenzi pe care aceste regulamente o atribuie Comisiei decurge, așadar, chiar din prevederile Tratatului CE și urmărește să permită aplicarea efectivă a interdicțiilor prevăzute la articolele menționate (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 87, și Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 49).

116    Din aceste considerații rezultă că trebuie respinsă excepția de nelegalitate invocată împotriva articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și întemeiată pe încălcarea principiului legalității pedepselor.

 Cu privire la excepția de nelegalitate a Liniilor directoare din 1998, întemeiată pe încălcarea principiului neretroactivității

117    Reclamantele amintesc că un act al Uniunii nu poate începe să se aplice înaintea publicării sale și că articolul 49 alineatul (1) a doua teză din cartă prevede că nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În speță, Liniile directoare din 1998 ar încălca principiul neretroactivității, întrucât ar depăși limitele previzibilității. Reclamantele subliniază în această privință că înăsprirea politicii decizionale în materie de amenzi a fost realizată de Comisie, iar nu de legiuitor.

118    Reiese din jurisprudență că principiul neretroactivității legilor penale, consacrat la articolul 7 din CEDO, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care trebuie respectat cu ocazia aplicării unor amenzi pentru încălcarea normelor privind concurența și că acest principiu impune ca sancțiunile aplicate să corespundă celor care erau stabilite la momentul la care a fost săvârșită încălcarea (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 202, Hotărârea LR AF 1998/Comisia, punctul 112 de mai sus, punctele 218-221, și Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, T‑224/00, Rec., p. II‑2597, punctele 39-41).

119    S‑a stabilit de asemenea că adoptarea unor linii directoare care sunt de natură să modifice politica generală privind concurența a Comisiei în materie de amenzi poate, în principiu, să intre în domeniul de aplicare al principiului neretroactivității (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 222).

120    Astfel, pe de o parte, Liniile directoare din 1998 pot să dea naștere unor efecte juridice. Aceste efecte juridice nu decurg din faptul că Liniile directoare din 1998 ar avea un caracter normativ propriu, ci din adoptarea și publicarea acestora de către Comisie. Această adoptare și această publicare a Liniilor directoare din 1998 determină o limitare a propriei puteri de apreciere de către Comisie, care nu se poate abate de la acestea fără a risca să fie sancționată, dacă este cazul, pentru încălcarea unor principii generale de drept precum egalitatea de tratament, protecția încrederii legitime și securitatea juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctele 209-212).

121    Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 7 alineatul (1) din CEDO, această dispoziție se opune aplicării retroactive, în defavoarea acuzatului, a unei noi interpretări a unei norme care stabilește o încălcare (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea S. W. împotriva Regatului Unit din 22 noiembrie 1995, seria A, nr. 335‑B, § 34-36, Hotărârea C. R. împotriva Regatului Unit din 22 noiembrie 1995, seria A, nr. 335 C, § 32-34, Hotărârea Cantoni împotriva Franței din 15 noiembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions, 1996‑V, § 29-32, și Hotărârea Coëme și alții împotriva Belgiei din 22 iunie 2000, Recueil des arrêts et décisions, 2000‑VII, § 145). Potrivit acestei jurisprudențe, acest lucru se întâmplă în special în cazul în care este vorba despre o interpretare jurisprudențială al cărei rezultat nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la momentul săvârșirii încălcării, având în vedere în special interpretarea reținută la acel moment în jurisprudența referitoare la dispoziția legală în cauză. Trebuie însă precizat că din aceeași jurisprudență reiese că sfera noțiunii de previzibilitate depinde într‑o mare măsură de conținutul textului în discuție, de domeniul la care se referă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Astfel, previzibilitatea legii nu exclude posibilitatea ca persoana în cauză să recurgă la un consultant pentru a evalua, într‑o măsură rezonabilă în împrejurările cauzei, consecințele care pot rezulta dintr‑un act determinat. Mai precis, potrivit Hotărârii Cantoni împotriva Franței, citată anterior (§ 35), aceasta este în special situația profesioniștilor, obișnuiți cu necesitatea de a da dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor. În consecință, se poate aștepta ca aceștia să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care le comportă respectivul act.

122    Având în vedere cele de mai sus și pentru a controla respectarea principiului neretroactivității, trebuie să se verifice dacă modificarea în cauză, reprezentată de adoptarea Liniilor directoare din 1998, putea fi prevăzută în mod rezonabil la momentul la care au fost săvârșite respectivele încălcări (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 224).

123    În această privință, este important să se constate mai întâi că pretinsa majorare a nivelului amenzilor ca urmare a aplicării Liniilor directoare din 1998 rămâne în limitele cadrului legal stabilit prin articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și prin articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, în măsura în care liniile directoare prevăd în mod expres, la punctul 5 litera (a), că amenzile aplicate nu pot depăși în niciun caz plafonul de 10 % din cifra de afaceri prevăzut de dispozițiile menționate.

124    Trebuie să se constate în continuare că principala inovație a Liniilor directoare din 1998 constă în a lua drept punct de pornire pentru realizarea calculului un cuantum de bază, stabilit pornind de la intervalele prevăzute în această privință de liniile directoare menționate, aceste intervale reflectând diferitele grade de gravitate a încălcărilor, însă neavând, ca atare, legătură cu cifra de afaceri relevantă. Această metodă se bazează astfel, în esență, pe o tarifare a amenzilor, chiar dacă aceasta este relativă și suplă (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 225, și Hotărârea Archer Daniels Midland/Comisia, punctul 106 de mai sus, punctul 61).

125    În sfârșit, trebuie amintit că faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentru anumite tipuri de încălcări nu o poate priva de posibilitatea de a ridica acest nivel în limitele indicate în Regulamentul nr. 17 și în Regulamentul nr. 1/2003, dacă acest lucru este necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii Uniunii privind concurența, dar și că, dimpotrivă, aplicarea eficace a normelor de concurență ale Uniunii impune posibilitatea adaptării de către Comisie în orice moment a nivelului amenzilor la nevoile acestei politici (a se vedea în acest sens Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 54 de mai sus, punctul 109, Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Aristrain/Comisia, C‑196/99 P, Rec., p. I‑11005, punctul 81, și Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 227, precum și Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Solvay/Comisia, T‑12/89, Rec., p. II‑907, punctul 309, și Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Europa Carton/Comisia, T‑304/94, Rec., p. II‑869, punctul 89).

126    Rezultă din acestea că întreprinderile implicate într‑o procedură administrativă care poate avea drept consecință aplicarea unei amenzi nu pot avea o încredere legitimă cu privire la faptul că Comisia nu va depăși nivelul amenzilor practicat anterior și nici cu privire la o anumită metodă de calcul al acestora din urmă (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 228).

127    În consecință, respectivele întreprinderi trebuie să ia în considerare posibilitatea ca, în orice moment, Comisia să decidă majorarea nivelului cuantumului amenzilor în raport cu cel aplicat în trecut. Acest lucru este valabil nu numai atunci când Comisia recurge la o majorare a nivelului cuantumului amenzilor aplicând amenzi în cadrul unor decizii individuale, ci și atunci când această majorare se efectuează prin aplicarea, în diverse cauze, a unor norme de conduită cu o aplicabilitate generală, precum Liniile directoare din 1998 (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctele 229 și 230, și Hotărârea Archer Daniels Midland/Comisia, punctul 106 de mai sus, punctul 59).

128    Rezultă că reclamantele consideră în mod neîntemeiat că Liniile directoare din 1998 încalcă principiul neretroactivității prin faptul că ar fi dus la aplicarea unor amenzi mai ridicate decât cele aplicate în trecut sau că limitele previzibilității ar fi fost depășite în speță. Astfel, liniile directoare și, în special, noua metodă de calcul al amenzilor pe care o stabilesc, presupunând că aceasta din urmă ar fi avut un efect agravant în ceea ce privește nivelul amenzilor aplicate, erau previzibile în mod rezonabil pentru întreprinderi precum reclamantele la momentul la care au fost săvârșite încălcările în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 231). Pentru aceleași motive, nu era necesar nici ca Comisia să explice în cadrul Liniilor directoare din 1998 că majorarea nivelului amenzilor era necesară pentru a asigura punerea în aplicare a politicii comunitare privind concurența.

129    În ceea ce privește argumentele potrivit cărora înăsprirea politicii decizionale în materie de amenzi ar fi fost realizată de Comisie, iar nu de legiuitor, acestea se suprapun cu argumentele invocate în cadrul excepției de nelegalitate întemeiate pe lipsa de competență a Comisiei și sunt examinate la punctele 131-137 de mai jos.

130    Din toate cele expuse anterior rezultă că prezenta excepție de nelegalitate trebuie de asemenea să fie respinsă.

 Cu privire la excepția de nelegalitate a Liniilor directoare din 1998, întemeiată pe lipsa de competență a Comisiei și, în subsidiar, pe lipsa de transparență și de previzibilitate a acestora

131    Reclamantele susțin că importanta putere de apreciere conferită Comisiei prin articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 necesită o concretizare abstractă și generală, adică o normă de drept material. Or, spre deosebire de Consiliu, Comisia nu ar fi competentă să adopte o astfel de normă. În plus, chiar dacă ar fi legală concretizarea de către Comisie a „cadrului amenzii”, Liniile directoare din 1998 ar fi, în orice caz, ineficiente, întrucât acestea nu sunt în măsură să garanteze nivelul minim de transparență și de previzibilitate necesar în cadrul stabilirii cuantumului amenzii.

132    În primul rând, trebuie subliniat că reclamantele nu au precizat în înscrisurile depuse care este dispoziția care ar fi fost încălcată de Comisie prin adoptarea Liniilor directoare din 1998. Răspunzând la o întrebare adresată în această privință în cadrul ședinței, reclamantele au arătat că, potrivit principiului legalității pedepselor, Consiliul este cel care ar fi trebuit să adopte normele abstracte pentru calcularea amenzilor.

133    Or, adoptarea de către Comisie a Liniilor directoare din 1998, în măsura în care s‑a înscris în cadrul legal impus de articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și, apoi, de articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, a contribuit numai la precizarea limitelor exercitării puterii de apreciere a Comisiei care rezultă deja din aceste dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 44). În aceste condiții, argumentul întemeiat pe lipsa de competență a Comisiei pentru a adopta liniile directoare trebuie respins.

134    În al doilea rând, argumentele întemeiate pe lipsa de transparență și de previzibilitate a Liniilor directoare din 1998 trebuie de asemenea să fie respinse.

135    Astfel, pe de o parte, dorința de a asigura transparența și cea de a spori securitatea juridică a întreprinderilor vizate sunt cele care au determinat Comisia să publice respectivele linii directoare și să definească în cadrul acestora metoda de calcul pe care și‑a impus‑o în fiecare caz în parte. În această privință, Curtea a considerat de altfel că, adoptând astfel de norme de conduită și anunțând prin intermediul publicării acestora că le va aplica în viitor în ceea ce privește situațiile vizate de acestea, Comisia își limitează exercitarea propriei puteri de apreciere și nu se poate îndepărta de la aceste norme, în caz contrar putând fi sancționată, eventual, pentru o încălcare a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament și protecția încrederii legitime. Curtea a stabilit de asemenea că liniile directoare determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul stabilirii cuantumului amenzilor și asigură, în consecință, securitatea juridică a întreprinderilor (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctele 211 și 213; a se vedea de asemenea Hotărârea Archer Daniels Midland/Comisia, punctul 106 de mai sus, punctul 60).

136    Pe de altă parte, un operator avizat poate, apelând dacă este nevoie la un consilier juridic, să prevadă în mod suficient de precis metoda de calcul și limitele amenzilor pe care le‑ar putea primi pentru un comportament dat (Hotărârea Evonik Degussa/Comisia și Consiliul, punctul 96 de mai sus, punctul 55). Este adevărat că un operator nu poate să prevadă, în lumina Liniilor directoare din 1998, cuantumul exact al amenzii pe care Comisia o va aplica în fiecare caz. Cu toate acestea, ca urmare a gravității încălcărilor pe care Comisia este chemată să le sancționeze, obiectivele de combatere și de prevenire justifică evitarea posibilității ca întreprinderile să evalueze beneficiile pe care le‑ar obține din participarea la o încălcare ținând seama, în avans, de cuantumul amenzii care le‑ar fi aplicată ca urmare a acestui comportament ilicit (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 83).

137    Din toate cele de mai sus reiese că nu este întemeiată excepția de nelegalitate a Liniilor directoare din 1998 bazată pe lipsa de competență a Comisiei și, în subsidiar, pe lipsa de transparență și de previzibilitate a acestora.

 Cu privire la excepția de nelegalitate a Comunicării privind cooperarea din 2002, întemeiată pe încălcarea principiului neretroactivității și a principiului protecției încrederii legitime

138    Reclamantele susțin că aplicarea în speță a Comunicării privind cooperarea din 2002, în condițiile în care majoritatea faptelor la care se referă decizia atacată erau anterioare intrării acesteia în vigoare, încalcă principiul neretroactivității. Potrivit reclamantelor, Comisia ar fi trebuit să aplice Comunicarea privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4) (denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 1996”), ceea ce le‑ar fi permis să beneficieze de o reducere a amenzii cuprinsă între 10 % și 50 % ca urmare a necontestării faptelor, în locul reducerii simbolice de 1 % de care au beneficiat în cadrul deciziei atacate [considerentele (777), (806), (835) și (854) ale deciziei atacate]. Prin aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002, Comisia ar fi încălcat de asemenea principiul încrederii legitime.

139    Trebuie amintit că, în cadrul punctului D din Comunicarea privind cooperarea din 1996, se prevedea că o întreprindere putea beneficia „[…] de o reducere de 10 % până la 50 % din cuantumul amenzii care i‑ar fi fost aplicată în lipsa cooperării […] dacă […], după ce a primit comunicarea privind obiecțiunile, […] inform[a] Comisia că nu contestă materialitatea situației de fapt pe care Comisia își întemei[a] acuzațiile”. Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu mai prevede însă reducerea amenzii pentru acest motiv.

140    În ceea ce privește pretinsa retroactivitate a Comunicării privind cooperarea din 2002, trebuie să se constate că la punctul 28 din respectiva comunicare se prevede că, „[î]ncepând cu 14 februarie 2002, prezenta comunicare înlocuiește Comunicarea [privind cooperarea] din 1996 pentru toate cauzele în care nicio întreprindere nu a invocat această din urmă comunicare”. Prin urmare, având în vedere faptul că Comunicarea privind cooperarea din 2002 a fost publicată la 19 februarie 2002, este cert că respectiva comunicare prevede o aplicare retroactivă a dispozițiilor sale, care este însă limitată la perioada cuprinsă între 14 februarie 2002 și 18 februarie 2002 inclusiv. În condițiile în care niciunul dintre participanții la înțelegere nu a depus o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 înainte de 2 februarie 2004 [considerentele (94), (105), (115) și (127) ale deciziei atacate], eventuala nelegalitate rezultată din respectiva retroactivitate a Comunicării privind cooperarea din 2002 nu a putut afecta legalitatea deciziei atacate.

141    Cu toate acestea, în speță, reclamantele contestă aplicarea imediată a Comunicării privind cooperarea din 2002 în scopul calculării amenzilor pentru fapte care erau, în parte, anterioare anului 2002.

142    În primul rând, astfel cum reiese din dosar, trebuie să se constate că reclamantele au solicitat în mod expres, de cel puțin șase ori în cursul procedurii administrative, aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002.

143    În al doilea rând, și în orice caz, rezultă din jurisprudență că principiul neretroactivității nu se opune aplicării unor liniilor directoare care au, prin ipoteză, un efect agravant în ceea ce privește nivelul amenzilor aplicate pentru încălcări săvârșite înaintea adoptării acestora, cu condiția ca politica pe care acestea o pun în aplicare să poată fi prevăzută în mod rezonabil la momentul la care au fost săvârșite încălcările (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctele 202-232, Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF și UCB/Comisia, T‑101/05 și T‑111/05, Rep., p. II‑4949, punctul 233; a se vedea de asemenea Hotărârea Archer Daniels Midland/Comisia, punctul 106 de mai sus, punctul 66). Or, reclamantele nu susțin că schimbarea care a avut loc cu ocazia adoptării Comunicării privind cooperarea din 2002 nu era previzibilă.

144    În ceea ce privește pretinsa încălcare a încrederii legitime a reclamantelor care ar rezulta din aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 unor încălcări săvârșite în parte înaintea intrării în vigoare a acesteia, este suficient să se constate că, potrivit unei jurisprudențe constante, agenții economici nu pot nutri o încredere legitimă cu privire la menținerea unei situații existente care poate fi modificată de instituții în cadrul puterii lor de apreciere (a se vedea Hotărârea Curții din 5 octombrie 1994, Germania/Consiliul, C‑280/93, Rec., p. I‑4973, punctul 80, și Hotărârea Curții din 30 iunie 2005, Alessandrini și alții/Comisia, C‑295/03 P, Rec., p. I‑5673, punctul 89 și jurisprudența citată). În plus, în orice caz, reclamantele ar fi putut în orice moment să determine aplicarea Comunicării privind cooperarea din 1996 prin prezentarea unei cereri întemeiate pe această comunicare Comisiei înaintea intrării în vigoare a Comunicării privind cooperarea din 2002. Rezultă că această obiecție trebuie respinsă.

145    În consecință, excepția de nelegalitate a Comunicării privind cooperarea din 2002, întemeiată pe încălcarea principiului neretroactivității, și obiecția privind încălcarea principiului încrederii legitime trebuie să fie respinse.

 Cu privire la excepția de nelegalitate a Comunicării privind cooperarea din 2002, întemeiată pe încălcarea principiilor generale de drept nemo tenetur, in dubio pro reo și al proporționalității, precum și pe exercitarea abuzivă a puterii de apreciere

146    Potrivit reclamantelor, Comunicarea privind cooperarea din 2002 este nelegală ca urmare a faptului că încalcă principiile generale de drept și depășește limitele puterii de apreciere conferite Comisiei. Astfel, Comunicarea privind cooperarea din 2002 ar încălca principiul nemo tenetur, principiul in dubio pro reo și principiul proporționalității. Adoptarea acesteia ar reprezenta o exercitare abuzivă a puterii de apreciere a Comisiei, respectiva comunicare fiind, prin urmare, inaplicabilă în speță, astfel încât elementele de probă furnizate în cadrul Comunicării privind cooperarea din 2002 nu ar putea fi utilizate, întrucât folosirea unor probe obținute în mod nelegal este interzisă.

147    Este necesar ca obiecțiile formulate în cadrul prezentei excepții să fie examinate separat.

 Cu privire la prima obiecție, întemeiată pe încălcarea principiului nemo tenetur

148    Reclamantele amintesc că, potrivit principiului nemo tenetur, nimeni nu poate fi obligat să se autoincrimineze sau să depună mărturie împotriva sa. Comunicarea privind cooperarea din 2002 ar încălca acest principiu întrucât ar obliga, în practică, întreprinderile să coopereze cu Comisia și să recunoască faptul că au comis o încălcare. Astfel, pe de o parte, numai prima întreprindere care prezintă probe care îndeplinesc condițiile prevăzute la punctul 8 litera (a) sau (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 ar putea solicita să nu i se aplice o amendă, astfel încât toate întreprinderile, care „concurează pentru locul întâi”, ar pune la dispoziția Comisiei o recunoaștere completă (și uneori exagerată) a încălcării, fără a putea să compare utilitatea unei cooperări care are forma unei reduceri a amenzii scontate cu dezavantajele pe care le implică o astfel de cooperare. Pe de altă parte, ca urmare a faptului că cooperează în cadrul Comunicării privind cooperarea din 2002, o întreprindere ar fi lipsită de posibilitatea de a contesta faptele, chiar și cele eronate, prezentate de alte întreprinderi, întrucât Comisia ar considera că orice contestare a faptelor reprezintă o lipsă de cooperare în sensul punctelor 11 și 23 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, ceea ce ar implica un risc serios de a nu beneficia de o reducere a amenzii în temeiul acesteia.

149    Pe de o parte, rezultă din jurisprudență că, în temeiul principiilor generale ale dreptului Uniunii, din care fac parte integrantă drepturile fundamentale și în lumina cărora trebuie interpretate toate prevederile dreptului Uniunii, întreprinderile au dreptul să nu fie obligate de Comisie să recunoască faptul că au participat la o încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 octombrie 1989, Orkem/Comisia, 374/87, Rec., p. 3283, punctul 35, și Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 273).

150    Pe de altă parte, chiar dacă Comisia nu poate obliga o întreprindere să recunoască faptul că a participat la o încălcare, acest lucru nu o împiedică să țină seama, la stabilirea cuantumului amenzii, de ajutorul dat, din proprie inițiativă, de această întreprindere pentru stabilirea existenței încălcării (Hotărârile Curții din 14 iulie 2005, Acerinox/Comisia, C‑57/02 P, Rec., p. I‑6689, punctul 87, și ThyssenKrupp/Comisia, C‑65/02 P și C‑73/02 P, Rec., p. I‑6773, punctul 50).

151    Reclamantele nu pot susține că jurisprudența citată la punctele 149 și 150 de mai sus este „depășită”. Dimpotrivă, Curtea a confirmat‑o în mod expres după ce a luat cunoștință de evoluția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în special de Hotărârea Funke împotriva Franței din 25 februarie 1993 (seria A, nr. 256 A) și de Hotărârea Saunders împotriva Regatului Unit din 17 decembrie 1996 (Recueil des arrêts et décisions, 1996-VI), la care se referă reclamantele (Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 149 de mai sus, punctele 273-280).

152    Prin urmare, legalitatea Comunicării privind cooperarea din 2002 în raport cu principiul nemo tenetur trebuie examinată în lumina principiilor care rezultă din jurisprudența citată la punctele 149 și 150 de mai sus.

153    În această privință, trebuie să se constate că cooperarea în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 are caracter pur voluntar din partea întreprinderii vizate. Astfel, aceasta nu este nicidecum obligată să prezinte elemente de probă referitoare la înțelegerea prezumată. Măsura în care întreprinderea dorește să coopereze în cursul procedurii administrative depinde, așadar, exclusiv de alegerea liberă a acesteia și nu este, în niciun caz, impusă de Comunicarea privind cooperarea din 2002 (a se vedea în acest sens Hotărârea ThyssenKrupp/Comisia, punctul 150 de mai sus, punctul 52, și Concluziile avocatului general Léger prezentate în această cauză, Rec., p. I‑6777, punctul 140).

154    Argumentul potrivit căruia o întreprindere nu ar mai avea posibilitatea de a contesta faptele, chiar și cele eronate, prezentate de alte întreprinderi ca urmare a faptului că a ales să coopereze se bazează pe o interpretare greșită a Comunicării privind cooperarea din 2002.

155    Pe de o parte, contrar susținerilor reclamantelor, nici punctul 11 din această comunicare, care impune ca întreprinderea în cauză „să coopereze […] pe deplin, permanent și cu rapiditate în cursul întregii proceduri”, nici punctul 23 din aceasta, potrivit căruia Comisia „poate lua în considerare întinderea și continuitatea cooperării oferite de întreprindere ulterior datei contribuției sale”, nu impun ca întreprinderea în cauză să se abțină de la a contesta sau de la a corecta faptele eronate prezentate de o altă întreprindere. În plus, afirmația reclamantelor se bazează pe premisa greșită potrivit căreia declarațiile unilaterale eronate ale unei singure întreprinderi care a participat la o înțelegere, nesusținute de alte elemente de probă, sunt suficiente pentru a se stabili existența unei încălcări.

156    Pe de altă parte, spre deosebire de Comunicarea privind cooperarea din 1996, comunicarea din 2002 nu prevede nicio reducere a amenzii ca urmare a necontestării faptelor. Prin urmare, nu se poate considera că Comunicarea privind cooperarea din 2002 „obligă” întreprinderile care doresc să beneficieze de aplicarea acesteia să nu conteste faptele prezentate de alte întreprinderi.

157    În orice caz, pretinsa obligație a unei întreprinderi de a nu contesta fapte al căror autor nu este se bazează pe ipoteza pur teoretică a unei întreprinderi care se acuză cu privire la o încălcare pe care nu a săvârșit‑o, în speranța că va beneficia de o reducere a amenzii pe care se teme totuși că o va primi. O astfel de supoziție nu poate sta la baza unei argumentări întemeiate pe încălcarea principiului nemo tenetur (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Finnboard/Comisia, C‑298/98 P, Rec., p. I‑10157, punctul 58).

158    Rezultă că prima obiecție invocată în cadrul excepției de nelegalitate a Comunicării privind cooperarea din 2002 trebuie să fie respinsă.

 Cu privire la a doua obiecție, întemeiată pe încălcarea principiului in dubio pro reo

159    Reclamantele susțin că, în conformitate cu principiul in dubio pro reo sau cu principiul prezumției de nevinovăție, Comisia este cea căreia îi revine sarcina probei comportamentului ilicit și a vinovăției unei întreprinderi. Comunicarea privind cooperarea din 2002 ar încălca principiul prezumției de nevinovăție în măsura în care ar face ca, în practică, întreprinderile să fie cele care fac dovada propriei lor încălcări și a propriei lor vinovății, precum și a încălcărilor și a vinovăției celorlalte întreprinderi.

160    Trebuie amintit că principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 alineatul (2) din CEDO, se numără printre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată de altfel la articolul 6 alineatul (2) UE, precum și la articolul 48 din cartă, sunt recunoscute în ordinea juridică a Uniunii. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și nivelul de gravitate al sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (a se vedea Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 115 și jurisprudența citată).

161    Contrar susținerilor reclamantelor, Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu încalcă principiul prezumției de nevinovăție.

162    În primul rând, astfel cum s‑a amintit la punctul 153 de mai sus, cooperarea în temeiul acestei comunicări are caracter pur voluntar din partea întreprinderii vizate. Această cooperare nu implică nicio obligație a unei întreprinderi de a furniza elemente de probă privind încălcarea la care aceasta ar fi participat.

163    În al doilea rând, Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu afectează obligația Comisiei, care are sarcina de a dovedi încălcările pe care le constată, să prezinte elemente de probă adecvate pentru a demonstra, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor care constituie încălcarea. Cu toate acestea, pentru a demonstra existența unei încălcări, Comisia se poate baza pe orice element util de care dispune. Astfel, aceasta se poate baza, fără a încălca principiul prezumției de nevinovăție, nu numai pe documentele pe care le‑a obținut cu ocazia inspecțiilor efectuate în temeiul Regulamentelor nr. 17 și 1/2003 sau pe care le‑a primit ca răspuns la cererile de informații adresate în temeiul regulamentelor menționate, ci și pe elementele de probă pe care o întreprindere i le‑a transmis în mod voluntar în temeiul acestei comunicări.

164    Din toate cele prezentate mai sus reiese că nu poate fi primită nici obiecția potrivit căreia Comunicarea privind cooperarea din 2002 ar fi nelegală întrucât ar încălca principiul prezumției de nevinovăție.

 Cu privire la a treia obiecție, întemeiată pe încălcarea principiului proporționalității

165    În opinia reclamantelor, Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu este nici necesară, nici adecvată și, prin urmare, încalcă principiul proporționalității. Aceasta nu ar fi necesară dat fiind că Regulamentul nr. 1/2003, în special articolele 18-21 din acesta, ar oferi Comisiei mijloace suficiente pentru a investiga înțelegerile. Aceasta nu ar fi nici adecvată, nici proporțională. Astfel, chiar dacă respectiva comunicare ar permite să se demonstreze mai bine existența unor înțelegeri, ceea ce ar servi interesului comunitar, aceasta ar recompensa întreprinderile care au încălcat articolul 81 CE și ar dezavantaja întreprinderile care acționează corect, întrucât ar împiedica aplicarea unei amenzi întreprinderilor care au participat la o înțelegere și care au profitat de pe urma acesteia. Comunicarea privind cooperarea din 2002 ar afecta de asemenea interesul comunitar care ar consta în sancționarea încălcărilor dreptului concurenței.

166    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul proporționalității, care se numără printre principiile generale ale dreptului Uniunii, impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea Hotărârea Curții din 12 iulie 2001, Jippes și alții, C‑189/01, Rec., p. I‑5689, punctul 81 și jurisprudența citată).

167    Trebuie amintit de asemenea că, în cadrul Regulamentului nr. 1/2003, Comisia dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzilor pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 134 și jurisprudența citată). Întrucât Comunicarea privind cooperarea din 2002 se înscrie în cadrul politicii Comisiei privind stabilirea amenzilor pentru înțelegerile orizontale care încalcă articolul 81 CE, trebuie să se țină seama de această marjă de apreciere cu ocazia examinării obiecției referitoare la principiul proporționalității.

168    Or, se constată că Comunicarea privind cooperarea din 2002 este un instrument adecvat și indispensabil pentru a stabili existența înțelegerilor orizontale secrete și, prin urmare, pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență.

169    Astfel, chiar dacă instrumentele prevăzute la articolele 18-21 din Regulamentul nr. 1/2003, și anume cererile de informații și inspecțiile, constituie măsuri indispensabile în cadrul procedurilor privind combaterea încălcărilor dreptului concurenței, trebuie subliniat că înțelegerile secrete sunt adesea greu de identificat și de investigat în lipsa cooperării întreprinderilor implicate. Chiar dacă o parte la o înțelegere riscă întotdeauna ca aceasta să fie la un moment dat descoperită, în special în urma transmiterii unei plângeri Comisiei sau unei autorități naționale, o astfel de parte care ar dori să pună capăt participării sale ar putea fi descurajată să informeze Comisia cu privire la încălcare din cauza amenzii ridicate pe care riscă să o primească. Prevăzând acordarea unei imunități la amenzi sau a unei reduceri semnificative a amenzii întreprinderilor care transmit Comisiei elemente de probă referitoare la existența unei înțelegeri orizontale, Comunicarea privind cooperarea din 2002 urmărește să evite ca o astfel de parte să renunțe să informeze Comisia cu privire la existența unei înțelegeri.

170    Argumentul potrivit căruia Comunicarea privind cooperarea din 2002 permite recompensarea anumitor întreprinderi care au participat la înțelegeri interzise de articolul 81 CE trebuie să fie respins. Astfel, după cum subliniază Comisia la punctul 4 din comunicarea menționată, „[i]nteresul consumatorilor și al cetățenilor în a se asigura detectarea și pedepsirea înțelegerilor secrete depășește interesul cu privire la sancționarea pecuniară a acelor întreprinderi care îi permit să descopere și să interzică asemenea practici”.

171    Prin urmare, Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu depășește în mod vădit limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivului legitim pe care îl urmărește.

172    Din toate cele expuse anterior rezultă că nu este întemeiată obiecția potrivit căreia Comunicarea privind cooperarea din 2002 ar fi nelegală întrucât ar încălca principiul proporționalității.

 Cu privire la a patra obiecție, întemeiată pe exercitarea abuzivă a puterii de apreciere

173    Potrivit reclamantelor, prin adoptarea Comunicării privind cooperarea din 2002, Comisia a depășit limitele puterii de apreciere care îi este conferită prin articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003. Această dispoziție ar obliga Comisia, în cadrul stabilirii cuantumului amenzii, să ia în considerare gravitatea și durata încălcării, ceea ce ar fi imposibil în cadrul unei „reduceri totale a pedepsei”. Prin urmare, titlul A din Comunicarea privind cooperarea din 2002 ar fi nelegal, ceea ce ar atrage nelegalitatea întregii comunicări.

174    Trebuie amintit că, potrivit articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, „Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi întreprinderilor […] atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea […] încalcă articolul 81 [CE] sau articolul 82 [CE]”. Prin urmare, rezultă din chiar textul acestei dispoziții că Comisia are posibilitatea, iar nu obligația, de a aplica o amendă unei întreprinderi care a săvârșit o încălcare a articolului 81 CE.

175    În plus, articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003 nu enumeră în mod limitativ criteriile de care Comisia poate ține seama pentru a stabili cuantumul amenzii. Conduita întreprinderii în cursul procedurii administrative poate, așadar, să se numere printre elementele de care trebuie să se țină seama în cadrul acestei stabiliri (a se vedea în acest sens Hotărârea Finnboard/Comisia, punctul 157 de mai sus, punctul 56 și jurisprudența citată).

176    Prin urmare, Comisia nu a încălcat limitele competenței pe care o are în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 prin faptul că, în cadrul Comunicării privind cooperarea din 2002, s‑a dotat cu o serie de norme de conduită menite să orienteze modul în care își exercită puterea de apreciere în materia stabilirii amenzilor, pentru a ține seama, printre altele, de conduita întreprinderilor în cursul procedurii administrative și pentru a asigura astfel într‑o mai mare măsură egalitatea de tratament între întreprinderile implicate (a se vedea în acest sens Hotărârea Finnboard/Comisia, punctul 157 de mai sus, punctul 57).

177    Rezultă că nici această din urmă obiecție nu este întemeiată.

178    Din toate cele de mai sus rezultă că excepția de nelegalitate a Comunicării privind cooperarea din 2002 trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la motivul întemeiat pe caracterul de măsură de confiscare, contrar dreptului internațional, al deciziei atacate

 Cu privire la admisibilitate

179    Comisia subliniază că motivul întemeiat pe caracterul de măsură de confiscare, contrar dreptului internațional, al deciziei atacate nu îndeplinește cerințele articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură și este, în consecință, inadmisibil. Din punctul de vedere al situației de fapt, cererea introductivă nu prezintă în ce mod amenzile aplicate au efectiv repercusiuni dramatice asupra capacității de supraviețuire economică a filialelor societății Schindler Holding. Din punct de vedere juridic, reclamantele nu ar identifica tratatele care ar fi aplicabile sau normele care ar fi încălcate.

180    Trebuie amintit că, potrivit articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în conformitate cu articolul 53 primul paragraf din același statut, precum și în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură, cererea introductivă trebuie să cuprindă, printre altele, o expunere sumară a motivelor invocate. Aceste mențiuni trebuie să fie suficient de clare și de precise pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără să se bazeze pe alte informații. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive (Hotărârea Tribunalului din 6 mai 1997, Guérin automobiles/Comisia, T‑195/95, Rec., p. II‑679, punctul 20, Hotărârea Tribunalului din 25 mai 2004, Distilleria Palma/Comisia, T‑154/01, Rec., p. II‑1493, punctul 58, și Hotărârea Tribunalului din 12 martie 2008, European Service Network/Comisia, T‑332/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 229).

181    În speță, reclamantele au indicat într‑un mod suficient de clar și de precis în cererea introductivă că aplicarea amenzilor societății Schindler prin decizia atacată are caracter de măsură de confiscare și încalcă dreptul internațional.

182    Comisia nu poate critica faptul că cererea introductivă nu identifică tratatele care ar fi aplicabile. Astfel, reclamantele nu au invocat în cererea introductivă nicio încălcare a unui acord bilateral sau multilateral referitor la protecția investițiilor. Reclamantele se referă la existența unor astfel de acorduri numai pentru a demonstra existența unei norme de drept internațional cutumiar care ar fi fost încălcată în speță. Astfel, în cadrul cererii introductive, reclamantele arată că, chiar dacă nu există o convenție generală de protecție a investițiilor între Comunitatea Europeană și Elveția, nu poate fi pus în mod serios la îndoială principiul interzicerii exproprierii investitorilor străini fără acordarea de despăgubiri care este recunoscut în mod constant în dreptul internațional cutumiar. Prin urmare, contrar celor susținute de Comisie, norma încălcată, și anume o normă de drept internațional cutumiar, este indicată în mod clar în cererea introductivă.

183    În plus, potrivit reclamantelor, caracterul de măsură de confiscare al amenzilor aplicate se referă la devalorizarea importantă a investițiilor societății Schindler din Belgia, din Luxemburg și din Țările de Jos. Reclamantele afirmă că gravitatea atingerii aduse valorilor patrimoniale ale societății Schindler Holding ar reieși din compararea amenzilor cu fondurile proprii, cu cifra de afaceri anuală și cu rezultatul exercițiului financiar ale societăților Schindler Belgia, Schindler Luxemburg și Schindler Țările de Jos.

184    Din toate cele expuse anterior rezultă că prezentul motiv îndeplinește cerințele dispozițiilor citate la punctul 180 de mai sus. Prin urmare, prezentul motiv este admisibil.

 Cu privire la fond

185    Reclamantele subliniază că protecția investitorilor străini este recunoscută de numeroase acorduri bilaterale și multilaterale privind protecția investițiilor. În temeiul acestor convenții, deținerea transfrontalieră de părți sociale în cadrul unei întreprinderi dintr‑un alt stat ar intra în sfera noțiunii de investiție și ar beneficia de o protecție care, pe de o parte, nu ar permite o expropriere decât cu respectarea unor condiții foarte stricte și, pe de altă parte, ar impune ca investitorii străini să fie tratați în mod loial și echitabil în statul în care efectuează investiții. O astfel de protecție ar fi recunoscută și de dreptul internațional cutumiar.

186    Amenzile aplicate Schindler Holding, societate de drept elvețian, ar echivala, din punctul de vedere al efectului lor economic, cu o expropriere, contrară dreptului internațional, a investițiilor societății Schindler Holding în Belgia, în Luxemburg și în Țările de Jos. Chiar dacă obligarea la plata unei amenzi nu ar constitui o expropriere formală, aceasta ar constitui totuși o expropriere materială, în măsura în care investițiile societății Schindler Holding în Belgia, în Luxemburg și în Țările de Jos ar fi suferit o devalorizare importantă. Gravitatea atingerii aduse valorilor patrimoniale ale societății Schindler Holding ar reieși mai ales din compararea amenzilor cu fondurile proprii, cu cifra de afaceri anuală și cu rezultatul exercițiului financiar ale societăților Schindler Belgia, Schindler Luxemburg și Schindler Țările de Jos.

187    Este necesar să fie amintit că Comunitatea trebuie să își exercite competențele cu respectarea dreptului internațional (a se vedea Hotărârea Curții din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, Rep., p. I‑6351, punctul 291 și jurisprudența citată).

188    Dreptul de proprietate nu este protejat numai de dreptul internațional, ci face parte de asemenea din principiile generale ale dreptului Uniunii (a se vedea Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, punctul 187 de mai sus, punctul 355 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, întrucât supremația dreptului internațional față de dreptul Uniunii nu se extinde la dreptul primar și, în special, la principiile generale din care fac parte drepturile fundamentale (Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, punctul 187 de mai sus, punctul 308), este necesar să se examineze în cadrul prezentului motiv dacă amenzile aplicate societății Schindler Holding aduc atingere dreptului fundamental la respectarea proprietății.

189    În această privință, trebuie amintit că dreptul de proprietate nu apare ca fiind o prerogativă absolută, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcției sale în societate. În consecință, unele limitări pot fi aduse folosinței dreptului de proprietate, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Comunitate și să nu constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanței dreptului astfel garantat (Hotărârea Curții din 11 iulie 1989, Schräder HS Kraftfutter, 265/87, Rec., p. 2237, punctul 15, Hotărârea Germania/Consiliul, punctul 144 de mai sus, punctul 78, și Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, punctul 187 de mai sus, punctul 355).

190    Articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE prevede că, pentru atingerea scopurilor Comunității, acțiunea acesteia presupune „un sistem care împiedică denaturarea concurenței pe piața internă”. Rezultă că aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE constituie unul dintre aspectele interesului public comunitar. În consecință, pot fi aduse unele limitări, în aplicarea acestor articole, folosinței dreptului de proprietate, cu condiția ca acestea să nu fie excesive și să nu aducă atingere chiar substanței acestui drept (Hotărârea Tribunalului din 23 octombrie 2003, Van den Bergh Foods/Comisia, T‑65/98, Rec., p. II‑4653, punctul 170).

191    Trebuie, așadar, să se examineze dacă amenzile aplicate societății Schindler Holding constituie o intervenție excesivă și intolerabilă care aduce atingere chiar substanței dreptului fundamental la respectarea proprietății.

192    În primul rând, trebuie să se constate că decizia în litigiu nu afectează structura acționariatului în cadrul societății Schindler.

193    În al doilea rând, chiar dacă este cert că plata amenzii afectează valoarea patrimonială a societății debitoare, nu se poate considera că, în speță, amenzile aplicate societății Schindler Holding și filialelor sale au făcut ca acestea să își piardă valoarea în întregime. Astfel, reiese din dosar că cuantumul total al amenzilor aplicate societăților din grupul Schindler în decizia atacată nu atinge plafonul de 10 % din cifra de afaceri consolidată a societății Schindler Holding în cursul exercițiului financiar anterior datei deciziei atacate. Or, plafonul de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 urmărește în special să protejeze întreprinderile împotriva unui nivel excesiv al amenzilor, care le‑ar putea distruge baza economică (Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Recueil, punctul 389).

194    În al treilea rând, în măsura în care reclamantele critică aplicarea unei amenzi excesive filialelor din cele patru țări în cauză, trebuie subliniat că, în decizia atacată, Schindler Holding a fost, pentru fiecare încălcare, obligată la plata amenzii în solidar cu filiala implicată (a se vedea de asemenea punctele 63-91 de mai sus). Astfel cum subliniază Comisia, societățile care fac parte din același grup, obligate în solidar la plata aceleiași amenzi, au posibilitatea să determine contribuțiile care revin fiecăreia dintre ele. Prin urmare, decizia atacată nu afectează în mod necesar valoarea investițiilor pe care Schindler Holding le deține în filialele sale.

195    În al patrulea rând, în măsura în care reclamantele contestă aplicarea, ca urmare a încălcărilor, a unor amenzi care ar fi excesive dacă sunt comparate cu cifra de afaceri și cu profitul anual al filialelor în cauză, o astfel de argumentare se suprapune cu motivul întemeiat pe faptul că decizia atacată ar fi nelegală întrucât prin aceasta a fost angajată răspunderea solidară a societății Schindler Holding. Astfel, amenzile aplicate în speță ar putea aduce atingere dreptului de proprietate numai în cazul în care s‑ar dovedi că filialele naționale nu constituie, împreună cu Schindler Holding, o întreprindere în sensul de entitate economică răspunzătoare pentru încălcările sancționate. Astfel de amenzi ar fi, în orice caz, nelegale întrucât ar încălca articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Or, din cuprinsul punctelor 63-91 de mai sus reiese că Comisia a imputat în mod corect societății Schindler Holding încălcările filialelor naționale implicate.

196    Din cele de mai sus rezultă că prezentul motiv trebuie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea Liniilor directoare din 1998 și a obligației de motivare în ceea ce privește stabilirea cuantumului de plecare al amenzilor

 Observații introductive

197    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul al amenzilor. Această metodă, definită în Liniile directoare din 1998, cuprinde diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea de apreciere în conformitate cu dispozițiile articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctul 112 și jurisprudența citată).

198    Gravitatea încălcărilor dreptului concurenței al Uniunii trebuie stabilită în funcție de numeroase elemente, precum, printre altele, împrejurările specifice cauzei, contextul său și caracterul descurajator al amenzilor, aceasta fără să se fi stabilit o listă obligatorie sau exhaustivă a criteriilor care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu (Hotărârea Archer Daniels Midland/Comisia, punctul 106 de mai sus, punctul 72, și Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rep., p. I‑7415, punctul 54).

199    Astfel cum s‑a arătat la punctul 24 de mai sus, Comisia a stabilit cuantumul amenzilor în speță aplicând metoda definită în Liniile directoare din 1998.

200    Deși Liniile directoare din 1998 nu pot fi calificate drept normă de drept pe care administrația ar fi, în orice caz, obligată să o respecte, acestea prevăd totuși o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care administrația nu se poate îndepărta, într‑un caz particular, fără a indica motive care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament (a se vedea Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 209 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Carbone‑Lorraine/Comisia, T‑73/04, Rep., p. II‑2661, punctul 70).

201    Astfel cum s‑a arătat la punctul 135 de mai sus, adoptând asemenea norme de conduită și anunțând, prin publicarea acestora, că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia își limitează propria putere de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (a se vedea Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 211 și jurisprudența citată, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 200 de mai sus, punctul 71).

202    În plus, Liniile directoare din 1998 determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul stabilirii cuantumului amenzilor și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctele 211 și 213).

203    În sfârșit, trebuie amintit că Liniile directoare din 1998 prevăd, în primul rând, aprecierea gravității încălcării ca atare, pe baza căreia poate fi stabilit un cuantum de plecare general (punctul 1 A al doilea paragraf). În al doilea rând, gravitatea este analizată în raport cu natura încălcărilor săvârșite și cu caracteristicile întreprinderii respective, în special dimensiunea acesteia și poziția sa pe piața relevantă, ceea ce poate conduce la ponderarea cuantumului de plecare, la împărțirea întreprinderilor în categorii și la stabilirea unui cuantum de plecare specific (punctul 1 A al treilea-al șaptelea paragraf).

 Decizia atacată

204    În primul rând, în cadrul secțiunii din decizia atacată consacrată gravității încălcărilor (secțiunea 13.6.1), Comisia examinează în paralel cele patru încălcări constatate la articolul 1 din decizie, pentru motivul că acestea „prezintă unele elemente comune” [considerentul (657) al deciziei atacate]. Această secțiune este împărțită în trei subsecțiuni, prima dintre acestea fiind intitulată „Natura încălcărilor” (subsecțiunea 13.6.1.1), a doua fiind intitulată „Mărimea pieței geografice relevante” (subsecțiunea 13.6.1.2), iar a treia fiind intitulată „Concluzii privind gravitatea încălcării” (subsecțiunea 13.6.1.3).

205    În subsecțiunea intitulată „Natura încălcărilor”, Comisia explică următoarele în cuprinsul considerentelor (658) și (659) ale deciziei atacate:

„(658)      Încălcările care fac obiectul prezentei decizii constau în principal într‑o înțelegere secretă a concurenților pentru a‑și împărți piețele sau a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante (cu excepția Germaniei, unde activitatea de întreținere și de modernizare nu a făcut obiectul unor discuții între membrii înțelegerii). Astfel de restricții orizontale reprezintă, prin chiar natura lor, unele dintre cele mai grave încălcări ale articolului 81 [CE]. Încălcările săvârșite în această cauză au lipsit în mod artificial clienții de avantajele pe care ar fi putut spera să le obțină dintr‑un proces de ofertă concurențială. Este de asemenea interesant de remarcat că unele dintre proiectele trucate erau contracte de achiziții publice finanțate prin impozite și realizate tocmai în scopul de a primi oferte competitive, care să prezinte în special un raport bun între calitate și preț.

(659) Pentru a evalua gravitatea unei încălcări, elementele referitoare la obiectul acesteia sunt în general mai semnificative decât cele referitoare la efectele sale, în special atunci când acordurile, astfel cum se întâmplă în prezenta cauză, privesc încălcări foarte grave, precum stabilirea prețurilor și împărțirea pieței. Efectele unui acord sunt în general un criteriu care nu este concludent pentru evaluarea gravității încălcării.”

206    Comisia afirmă că „nu a încercat să demonstreze efectele exacte ale încălcării, deoarece [era] imposibil să se determine cu suficientă certitudine care ar fi fost parametrii concurențiali aplicabili (preț, condiții comerciale, calitate, inovație etc.) în lipsa încălcărilor” [considerentul (660) al deciziei atacate]. Cu toate acestea, Comisia consideră că „este […] evident că încălcările au avut un impact real” și arată în această privință că „faptul că diferitele acorduri anticoncurențiale au fost puse în aplicare de membrii înțelegerii sugerează în sine existența unui impact asupra pieței, chiar dacă efectul real este dificil de măsurat, deoarece nu se știe, printre altele, dacă și câte alte proiecte au făcut obiectul unei trucări a ofertelor și nici câte proiecte este posibil să fi fost împărțite între membrii înțelegerii fără să fi fost necesare contacte între aceștia” [considerentul (660) al deciziei atacate]. În cadrul aceluiași considerent, Comisia adaugă că „[c]otele de piață cumulate ridicate ale concurenților indică efecte anticoncurențiale probabile și [că] relativa stabilitate a acestor cote de piață pe întreaga durată a încălcărilor ar confirma aceste efecte”.

207    În considerentele (661)-(669) ale deciziei atacate, Comisia răspunde argumentelor invocate de reclamante în cursul procedurii administrative prin care acestea urmăreau să demonstreze impactul redus al încălcărilor asupra pieței.

208    În subsecțiunea intitulată „Mărimea pieței geografice relevante”, Comisia susține, în considerentul (670) al deciziei atacate, că „[î]nțelegerile care fac obiectul deciziei [atacate] acopereau întregul teritoriu al Belgiei, al Germaniei, al Luxemburgului și, respectiv, al Țărilor de Jos” și că „[r]eiese în mod clar din jurisprudență că o piață geografică națională care acoperă întregul teritoriu al unui stat membru reprezintă deja în sine o parte substanțială a pieței comune”.

209    În subsecțiunea intitulată „Concluzii privind gravitatea încălcării”, Comisia indică, în considerentul (671) al deciziei atacate, că fiecare destinatar a comis una sau mai multe încălcări foarte grave ale articolului 81 CE, „[ț]inând seama de natura încălcărilor și de faptul că fiecare dintre ele acoperea întregul teritoriul al unui stat membru (Belgia, Germania, Luxemburg sau Țările de Jos)”. Concluzia Comisiei este că „acești factori sunt de o asemenea natură încât trebuie să se considere că încălcările sunt foarte grave, chiar dacă impactul lor real nu poate fi măsurat”.

210    În al doilea rând, în secțiunea din decizia atacată intitulată „Tratamentul diferențiat” (secțiunea 13.6.2), Comisia stabilește pentru fiecare întreprindere care a participat la diferitele înțelegeri (a se vedea punctele 27-30 de mai sus) un cuantum de plecare al amenzii care ține seama, potrivit considerentului (672) al deciziei atacate, de „capacitatea economică efectivă a autorilor încălcărilor de a produce un prejudiciu semnificativ concurenței”. Comisia explică, în considerentul (673) al deciziei atacate, că, „[î]n acest scop, întreprinderile [au fost] împărțite în mai multe categorii în funcție de cifra de afaceri realizată pe piața ascensoarelor și/sau a scărilor rulante, inclusiv, după caz, în ceea ce privește piața serviciilor de întreținere și de modernizare”.

 Cu privire la calificarea încălcărilor drept „foarte grave”

211    În primul rând, reclamantele susțin că modul în care Comisia a apreciat gravitatea încălcărilor este greșit. Potrivit reclamantelor, Comisia ar fi tratat aspectul calificării infracțiunilor drept „foarte grave” într‑un mod global, fără a ține seama, pe de o parte, de faptul că acordurile din statele membre în cauză aveau structuri foarte diferite și nici, pe de altă parte, de impactul real al încălcărilor. Or, acest impact ar fi fost minim.

212    Astfel, reclamantele se referă la scăderea prețurilor pe piețele germană și luxemburgheză, la fluctuația cotelor de piață pe piețele germană, belgiană și luxemburgheză, la ineficiența și la nerespectarea acordurilor pe piețele germană, belgiană, luxemburgheză și olandeză, precum și la faptul că înțelegerile din Luxemburg și din Țările de Jos nu s‑ar fi referit decât la anumite proiecte. În plus, reclamantele susțin că, în Germania, Schindler era implicată numai în domeniul scărilor rulante. În sfârșit, în conformitate cu practica decizională a Comisiei, înțelegerea din Luxemburg ar trebui să fie calificată drept „gravă” având în vedere faptul că nu privea decât un stat membru de dimensiuni mici.

213    Trebuie amintit că, în ceea ce privește aprecierea gravității încălcării, Liniile directoare din 1998 indică, la punctul 1 A primul și al doilea paragraf, următoarele:

„La evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante.

Încălcările sunt, așadar, împărțite în trei categorii: încălcări minore, încălcări grave și încălcări foarte grave.”

214    Prin urmare, în conformitate cu punctul 1 A primul paragraf din Liniile directoare din 1998, Comisia trebuie, în cadrul aprecierii gravității încălcării, să efectueze o examinare a impactului real asupra pieței numai în cazul în care se constată că acest impact poate fi măsurat (a se vedea în acest sens Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 198 de mai sus, punctul 74 și jurisprudența citată, Hotărârea Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 143, și Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 216).

215    Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru aprecierea impactului real al unei încălcări asupra pieței, Comisia are obligația să se raporteze la concurența care ar fi existat în mod normal în lipsa încălcării (a se vedea Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 200 de mai sus, punctul 83 și jurisprudența citată).

216    În speță, în considerentul (660) al deciziei atacate, Comisia afirmă că „nu a încercat să demonstreze efectele exacte ale încălcării, deoarece [era] imposibil să se determine cu suficientă certitudine care ar fi fost parametrii concurențiali aplicabili (preț, condiții comerciale, calitate, inovație etc.) în lipsa încălcărilor”. Chiar dacă, în considerentul (660) al deciziei atacate, Comisia consideră că este evident că înțelegerile au avut un impact real, din moment ce au fost puse în aplicare, ceea ce sugerează în sine existența unui impact asupra pieței, și chiar dacă, în considerentele (661)-(669), Comisia a respins argumentele întreprinderilor în cauză prin care acestea urmăreau să demonstreze efectele reduse ale înțelegerilor, trebuie să se constate că, în decizia atacată, aprecierea gravității încălcărilor nu a luat în considerare eventualul lor impact asupra pieței.

217    Așadar, în considerentul (671) al deciziei atacate, Comisia își bazează concluzia privind aprecierea gravității încălcărilor exclusiv pe natura respectivelor încălcări și pe întinderea lor geografică. Astfel, în considerentul menționat, Comisia concluzionează că, „[ț]inând seama de natura încălcărilor și de faptul că fiecare dintre ele acoperea întregul teritoriul al unui stat membru (Belgia, Germania, Luxemburg sau Țările de Jos) […], [trebuie să se considere că] fiecare destinatar a săvârșit una sau mai multe încălcări foarte grave ale articolului 81 CE”.

218    Trebuie să se constate că reclamantele, care se limitează să sublinieze în cadrul memoriului în replică faptul că ar exista diferite metode științifice care permit calcularea impactului economic al unei înțelegeri, nu demonstrează că impactul real pe care l‑au avut în speță înțelegerile ar fi putut fi măsurat, ci afirmă doar că efectele au fost în mod necesar reduse. În această privință, împrejurările invocate de reclamante, referitoare la scăderile de prețuri, la fluctuația cotelor de piață sau la nerespectarea sau ineficiența acordurilor (a se vedea punctul 212 de mai sus), chiar presupunând că ar fi demonstrate, nu ar permite să se ajungă la concluzia că efectele înțelegerilor asupra piețelor în cauză ar fi putut fi măsurate, cu atât mai mult cu cât reclamantele nu contestă afirmațiile Comisiei potrivit cărora era imposibil, în speță, să se determine cu suficientă certitudine parametrii concurențiali aplicabili în lipsa încălcărilor.

219    În aceste condiții, reclamantele nu au demonstrat că, în speță, Comisia era obligată, în conformitate cu Liniile directoare din 1998 și cu jurisprudența citată la punctul 214 de mai sus, să țină seama de impactul real al încălcărilor în vederea aprecierii gravității acestora.

220    În plus, chiar presupunând că impactul real al încălcărilor ar fi putut fi măsurat și că argumentele reclamantelor prezentate la punctele 211 și 212 de mai sus ar fi întemeiate și ar demonstra că impactul înțelegerilor asupra piețelor în cauză a fost redus, trebuie să se constate că și, într‑un asemenea caz, calificarea prezentelor încălcări drept „foarte grave” ar fi adecvată.

221    În primul rând, trebuie subliniat că, independent de structura pretins variată a înțelegerilor, încălcările constatate în cadrul deciziei atacate se numără, prin chiar natura lor, printre cele mai grave încălcări ale articolului 81 CE, deoarece au avut ca obiect o „înțelegere secretă a concurenților pentru a‑și împărți piețele sau pentru a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante (cu excepția Germaniei, unde activitatea de întreținere și de modernizare nu a făcut obiectul unor discuții între membrii înțelegerii)” [considerentul (658) al deciziei atacate]. În această privință, Liniile directoare din 1998 prevăd că încălcările „foarte grave” constau în esență în restricțiile orizontale, precum cartelurile de fixare a prețurilor, și în cotele de împărțire a piețelor sau alte practici care aduc atingere bunei funcționări a pieței interne. Aceste încălcări se numără de asemenea printre exemplele de înțelegeri care sunt declarate în mod expres incompatibile cu piața comună la articolul 81 alineatul (1) litera (c) CE. Pe lângă afectarea gravă a concurenței pe care o determină, aceste înțelegeri, prin faptul că obligă părțile să respecte piețe distincte, adesea delimitate de frontierele naționale, provoacă izolarea acestor piețe, contracarând astfel obiectivul principal al Tratatului CE reprezentat de integrarea pieței comunitare. De asemenea, încălcări de acest tip, în special atunci când este vorba despre înțelegeri orizontale, sunt calificate în jurisprudență drept „deosebit de grave” sau drept „încălcări evidente” (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Tréfilunion/Comisia, T‑148/89, Rec., p. II‑1063, punctul 109, Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 1998, European Night Services și alții/Comisia, T‑374/94, T‑375/94, T‑384/94 și T‑388/94, Rec., p. II‑3141, punctul 136, și Hotărârea Tribunalului din 18 iulie 2005, Scandinavian Airlines System/Comisia, T‑241/01, Rec., p. II‑2917, punctul 85).

222    În al doilea rând, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că efectul unei practici anticoncurențiale nu este un criteriu hotărâtor în ceea ce privește aprecierea gravității unei încălcări. Unele elemente în legătură cu aspectul intenționat pot avea mai multă importanță decât cele privitoare la respectivele efecte, mai ales atunci când este vorba despre încălcări grave prin esența lor, precum împărțirea piețelor (Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia, C‑194/99 P, Rec., p. I‑10821, punctul 118, Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 198 de mai sus, punctul 96, Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 și T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 199, și Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 251).

223    Prin urmare, natura încălcării are un rol primordial în special pentru caracterizarea încălcărilor drept „foarte grave”. Din descrierea încălcărilor foarte grave realizată de Liniile directoare din 1998 rezultă că acordurile sau practicile concertate care urmăresc în special, precum în speță, împărțirea piețelor pot fi calificate drept „foarte grave” numai pe baza naturii lor, fără a fi necesar ca astfel de comportamente să fie caracterizate de un anumit impact sau de o anumită întindere geografică (a se vedea în acest sens Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 198 de mai sus, punctul 75). Această concluzie este susținută de faptul că, deși descrierea încălcărilor grave menționează în mod expres impactul asupra pieței și efectele asupra unor zone întinse ale pieței comune, în schimb, cea a încălcărilor foarte grave nu menționează nicio cerință, nici cu privire la un impact concret asupra pieței, nici cu privire la producerea unor efecte într‑o zonă geografică determinată (a se vedea în acest sens Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff Technik/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 171 și jurisprudența citată). În acest context, trebuire respins argumentul reclamantelor potrivit căruia, în speță, nu ar fi fost vorba despre împărțirea piețelor, ci „în principal despre acorduri privind cotele”, întrucât o înghețare a cotelor de piață implică în mod necesar o împărțire prealabilă a piețelor în cauză.

224    Prin urmare, având în vedere obiectul lor, încălcările vizate de decizia atacată sunt, prin chiar natura lor, foarte grave, chiar dacă s‑ar stabili că înțelegerile nu priveau întreaga piață a produselor în cauză și nu au produs toate efectele scontate.

225    În plus, dat fiind că o practică decizională a Comisiei nu ar putea servi drept cadru juridic cu privire la amenzile în materie de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia, C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctele 201 și 205, și Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06 P, Rep., p. I‑4405, punctul 60, precum și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 200 de mai sus, punctul 92) și, în orice caz, având în vedere analiza realizată la punctele 221-224 de mai sus, urmează să fie respins argumentul reclamantelor întemeiat pe practica decizională a Comisiei potrivit căruia încălcarea din Luxemburg ar fi trebuit să fie calificată drept „gravă” având în vedere dimensiunea redusă a acestui stat membru. În această privință, trebuie subliniat în plus că luarea în considerare a „[d]imensiunii pieței luxemburgheze în raport cu alte state membre” [considerentul (666) al deciziei atacate] este în special elementul care a determinat Comisia să stabilească pentru această încălcare un cuantum de plecare general care reprezintă jumătate din pragul minim de 20 de milioane de euro care este în mod normal prevăzut de liniile directoare pentru acest tip de încălcare foarte gravă (a se vedea punctul 1 A al doilea paragraf a treia liniuță din Liniile directoare din 1998).

226    În sfârșit, chiar presupunând că Comisia ar fi intenționat să țină seama de acest element facultativ care este impactul încălcării asupra pieței și că ar fi trebuit, în consecință, să prezinte în decizia atacată indicii concrete, credibile și suficiente care să permită aprecierea influenței efective pe care a putut să o aibă încălcarea în raport cu concurența pe piață (Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 198 de mai sus, punctul 82), trebuie să se considere că, în orice caz, Comisia a îndeplinit această obligație.

227    Astfel, din decizia atacată reiese că, în ceea ce privește încălcarea din Belgia, Comisia a constatat în special că acordurile anticoncurențiale priveau toate segmentele pieței ascensoarelor și a scărilor rulante, indiferent de valoarea proiectului și că, având în vedere cota de piață cumulată ridicată a întreprinderilor în cauză [considerentul (50) al deciziei atacate], existau puține riscuri ca acestea să întâmpine obstacole concurențiale exercitate de întreprinderile de ascensoare și de scări rulante mai mici, care le‑ar fi împiedicat să stabilească prețuri neinfluențate de concurență care să aibă un impact asupra pieței [considerentul (662) al deciziei atacate]. Comisia a arătat de asemenea că reprezentanți ai celor patru întreprinderi se întâlneau cu regularitate [considerentele (153) și (160) ale deciziei atacate], având de asemenea convorbiri telefonice regulate cu privire la proiecte specifice [considerentul (153) al deciziei atacate], și prevăzuseră un mecanism de compensare în cazul existenței unor diferențe între cotele de piață convenite și cotele de piață reale [considerentele (162) și (175) ale deciziei atacate]. Pe de altă parte, au fost întocmite liste de proiecte, care permiteau întreprinderilor în cauză să verifice și să se asigure în permanență că fiecare își respecta angajamentele și să efectueze adaptările necesare în cazul în care ceea ce fusese convenit în prealabil nu era pe deplin respectat [considerentul (166) al deciziei atacate]. Fuseseră de asemenea luate măsuri deosebit de elaborate în vederea disimulării acordurilor [considerentul (153) al deciziei atacate].

228    În ceea ce privește încălcarea din Germania, Comisia a reținut în special că participanții la înțelegere dețineau, ca valoare, mai mult de 60 % din piața ascensoarelor și aproape 100 % din piața scărilor rulante [considerentele (51) și (232) ale deciziei atacate] și că obiectivul înțelegerii era de a îngheța cotele de piață ale fiecăreia dintre întreprinderile implicate [considerentul (236) și următoarele ale deciziei atacate]. Comisia a subliniat de asemenea frecvența întâlnirilor [considerentele (217) și (218) ale deciziei atacate] și precauțiile participanților pentru a‑și disimula contactele [considerentele (219)-(221) ale deciziei atacate].

229    În ceea ce privește încălcarea din Luxemburg, Comisia a constatat că întreprinderile implicate în acorduri realizaseră aproape 100 % din vânzările cumulate de ascensoare și de scări rulante în anul 2003, subliniind în același timp că filialele locale ale societăților Kone, Otis, Schindler și ThyssenKrupp erau sigurii furnizori stabiliți în Luxemburg care propuneau scări rulante [considerentul (52) al deciziei atacate]. Comisia a subliniat de asemenea frecvența întâlnirilor [considerentul (302) al deciziei atacate], precauțiile întreprinderilor pentru a disimula întâlnirile și contactele [considerentele (304)-(307) ale deciziei atacate] și existența unui mecanism de compensare [considerentele (317) și (336) ale deciziei atacate].

230    În sfârșit, în ceea ce privește încălcarea din Țările de Jos, Comisia a subliniat cota de piață cumulată foarte ridicată a participanților la înțelegere [considerentul (53) al deciziei atacate]. Aceasta a subliniat de asemenea frecvența întâlnirilor dintre participanți [considerentele (383) și (397)-(401) ale deciziei atacate], procesul de împărțire elaborat de participanți [considerentul (411) și următoarele ale deciziei atacate], precauțiile pentru a disimula contactele dintre participanți [considerentul (391) al deciziei atacate] și totodată existența unui mecanism de compensare de facto [considerentul (434) al deciziei atacate].

231    Astfel, Comisia a ajuns, în considerentul (660) al deciziei atacate, la concluzia că faptul că diferitele acorduri anticoncurențiale fuseseră puse în aplicare sugera în sine existența unui impact asupra pieței, chiar dacă efectul real era dificil de măsurat, deoarece nu se putea stabili, printre altele, dacă și câte alte proiecte făcuseră obiectul unei trucări a ofertelor și nici câte proiecte este posibil să fi fost împărțite între membrii înțelegerii fără să fi fost necesare contacte între aceștia. Comisia a adăugat că cotele de piață cumulate ridicate ale concurenților indicau efecte anticoncurențiale probabile și că relativa stabilitate a acestor cote de piață pe întreaga durată a încălcărilor ar confirma aceste efecte.

232    Din toate cele de mai sus rezultă că argumentele reclamantelor prezentate la punctele 211 și 212 de mai sus nu sunt de natură să afecteze legalitatea calificării încălcărilor constatate la articolul 1 din decizia atacată drept „foarte grave” și, prin urmare, trebuie să fie respinse.

233    În al doilea rând, reclamantele consideră că Comisia nesocotește principiul prezumției de nevinovăție prin faptul că stabilește că întreprinderile în cauză sunt cele cărora le revine sarcina probei în ceea ce privește inexistența unui impact al înțelegerii lor.

234    Trebuie să se constate că, în conformitate cu punctul 1 A din Liniile directoare din 1998, Comisia este cea căreia îi revine obligația de a demonstra impactul real al unei înțelegeri atunci când acesta poate fi măsurat. Cu toate acestea, în speță, Comisia a apreciat, în considerentul (660) al deciziei atacate, că impactul real nu putea fi măsurat, fără ca reclamantele să fi contestat în mod valabil această apreciere (a se vedea punctele 211-232 de mai sus).

235    În aceste condiții, faptul că nu a fost luat în considerare impactul real al încălcărilor nu a putut da naștere unei încălcări a principiului prezumției de nevinovăție, întrucât, în speță, gravitatea încălcărilor putea fi determinată, în conformitate cu punctul 1 A din Liniile directoare din 1998, fără a fi necesară stabilirea existenței unui astfel de impact.

236    În consecință, nu poate fi primit nici argumentul referitor la încălcarea principiului prezumției de nevinovăție.

237    Prin urmare, toate obiecțiile privind calificarea încălcărilor drept „foarte grave” trebuie să fie respinse.

 Cu privire la pretinsa nelegalitate a cuantumurilor de plecare ale amenzilor

238    Reclamantele subliniază că Comisia a încălcat punctul 1 A din Liniile directoare din 1998 întrucât nu a luat în considerare, în cadrul deciziei atacate, dimensiunea pieței controlate de întreprinderile în cauză și vizate de acorduri în vederea stabilirii cuantumurilor de bază ale amenzilor. Reclamantele invocă în plus lipsa de proporționalitate și de coerență a cuantumurilor de bază ale amenzilor în raport cu dimensiunea pieței relevante și cu cifra de afaceri a filialelor societății Schindler. În memoriul în replică, reclamantele au susținut de asemenea că, independent de calificarea încălcărilor drept „foarte grave”, argumentele prezentate la punctele 211 și 212 de mai sus justificau o scădere a cuantumurilor de plecare ale amenzilor. Acestea consideră de asemenea că Comisia nu a diferențiat suficient întreprinderile în cauză. Ca răspuns la o întrebare adresată în cursul ședinței cu privire la conținutul motivului invocat, reclamantele au precizat că, spre deosebire de ceea ce au indicat în înscrisurile depuse, obiecțiile lor nu se referă la cuantumurile de bază ale amenzilor, ci la cuantumurile de plecare ale acestora.

239    În special, în ceea ce privește încălcarea din Luxemburg, reclamantele consideră că cuantumul de plecare al amenzii de 10 milioane de euro este disproporționat, întrucât ar reprezenta aproape o treime din volumul pieței luxemburgheze la care se referă înțelegerea. Reclamantele adaugă că acest cuantum [confidențial](1). În ceea ce privește înțelegerea din Germania, cuantumul de plecare specific ar corespunde [confidențial]. În sfârșit, în ceea ce privește înțelegerea din Țările de Jos, reclamantele evidențiază cuantumul excesiv al cuantumului de plecare specific al amenzii, care ar reprezenta [confidențial], deși Schindler nu ar deține decât o cotă de piață redusă în Țările de Jos.

240    Astfel cum s‑a amintit la punctul 203 de mai sus, Liniile directoare din 1998 prevăd, în primul rând, aprecierea gravității încălcării ca atare, pe baza căreia poate fi stabilit un cuantum de plecare general (punctul 1 A al doilea paragraf). În al doilea rând, gravitatea este analizată în raport cu caracteristicile întreprinderii respective, în special dimensiunea acesteia și poziția sa pe piața relevantă, ceea ce poate conduce la ponderarea cuantumului de plecare, la împărțirea întreprinderilor în categorii și la stabilirea unui cuantum de plecare specific (punctul 1 A al treilea-al șaptelea paragraf) (Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 200 de mai sus, punctul 73).

241    În această privință, trebuie mai întâi să se considere că obiecțiile reclamantelor întemeiate pe încălcarea Liniilor directoare din 1998 sau a principiului proporționalității, în ceea ce privește faptul că nu a fost luată în considerare dimensiunea piețelor la care se referă acordurile și în ceea ce privește lipsa de coerență a cuantumurilor de plecare ale amenzilor în raport cu dimensiunea piețelor în cauză, privesc cuantumurile de plecare generale ale amenzilor, întrucât se referă la gravitatea intrinsecă a încălcărilor. La fel stau lucrurile în ceea ce privește obiecțiile întemeiate pe structura acordurilor sau pe impactul limitat al acestora, care, chiar dacă au fost invocate pentru a contesta calificarea încălcărilor drept „foarte grave”, ar justifica, potrivit reclamantelor, reducerea cuantumurilor de plecare ale amenzilor. În continuare, obiecțiile reclamantelor întemeiate pe lipsa de proporționalitate a cuantumurilor de plecare ale amenzilor și pe lipsa lor de coerență în raport cu cifrele de afaceri ale filialelor societății Schindler sau pe insuficienta diferențiere a întreprinderilor în cauză se referă la determinarea cuantumurilor de plecare specifice ale amenzilor, întrucât privesc împărțirea întreprinderilor în categorii. În sfârșit, reclamantele invocă un motiv întemeiat pe nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește determinarea cuantumurilor de plecare ale amenzilor.

–       Cu privire la pretinsa nemotivare

242    Reclamantele au susținut, în înscrisurile depuse, că cuantumurile de bază ale amenzilor care au fost reținute în decizia atacată nu sunt motivate. Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctul 238 de mai sus, din explicațiile date de reclamante în cadrul ședinței a reieșit că obiecția invocată privește nemotivarea cuantumurilor de plecare ale amenzilor. Reclamantele nu ar fi fost în măsură să verifice pe baza căror principii și temeiuri materiale au fost determinate acestea. Întrucât cuantumurile de plecare ale amenzilor constituie punctul de plecare al calculelor ulterioare, meticulozitatea cu care ar calcula Comisia majorările și reducerile cuantumului de plecare și‑ar pierde complet utilitatea în cazul în care acest cuantum ar fi stabilit în mod arbitrar.

243    Astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, exigențele condiției esențiale de formă pe care o reprezintă obligația de motivare sunt îndeplinite atunci când Comisia indică, în cuprinsul deciziei sale, elementele în funcție de care a apreciat gravitatea și durata încălcării, fără a avea obligația de a include în aceasta o expunere mai detaliată sau datele exprimate în cifre privind modul de calcul al amenzii (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Cascades/Comisia, C‑279/98 P, Rec., p. I‑9693, punctul 44, Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 149 de mai sus, punctele 463 și 464, precum și Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctul 131).

244    Or, Comisia a arătat mai întâi, în considerentele (657)-(671) ale deciziei atacate, că cuantumurile de plecare ale amenzilor au fost stabilite ținând seama de natura încălcărilor și de mărimea pieței geografice relevante. În plus, din cuprinsul considerentelor (672)-(685) ale deciziei atacate reiese că Comisia a analizat gravitatea încălcărilor în raport cu caracteristicile participanților, efectuând, în cazul fiecărei încălcări, o diferențiere a întreprinderilor implicate în funcție de cifrele lor de afaceri pentru produsele care făceau obiectul înțelegerii în țara la care se referea încălcarea.

245    Prin urmare, elementele în funcție de care Comisia a apreciat gravitatea încălcărilor constatate au fost suficient prezentate în cadrul deciziei atacate. În aceste condiții, obiecția întemeiată pe încălcarea articolului 253 CE trebuie să fie respinsă.

–       Cu privire la cuantumurile de plecare generale ale amenzilor

246    În primul rând, este important de subliniat că reclamantele nu contestă legalitatea metodologiei prezentate la punctul 1 A din Liniile directoare din 1998, referitoare la stabilirea cuantumurilor de plecare generale ale amenzilor. Or, această metodologie răspunde unei logici forfetare potrivit căreia cuantumul de plecare general al amenzii, determinat în funcție de gravitatea încălcării, este calculat în funcție de natura și de întinderea geografică a încălcării, precum și de impactul real al încălcării asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 243 de mai sus, punctul 134, și Hotărârea Tribunalului din 6 mai 2009, Wieland‑Werke/Comisia, T‑116/04, Rep., p. II‑1087, punctul 62).

247    În plus, dimensiunea pieței relevante nu reprezintă în principiu un element obligatoriu, ci doar un element pertinent printre altele pentru a aprecia gravitatea încălcării, Comisia nefiind de altfel obligată, potrivit jurisprudenței, să realizeze o delimitare a pieței relevante sau o apreciere a dimensiunii acesteia atunci când încălcarea în cauză are un obiect anticoncurențial (a se vedea în acest sens Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 198 de mai sus, punctele 55 și 64). Astfel, pentru a determina cuantumul de plecare general al amenzii, Comisia poate, fără a fi obligată în acest sens, să aibă în vedere valoarea pieței care face obiectul încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea BASF/Comisia, punctul 243 de mai sus, punctul 134, și Hotărârea Wieland‑Werke/Comisia, punctul 246 de mai sus, punctul 63). Astfel, Liniile directoare din 1998 nu prevăd calcularea cuantumului amenzilor în funcție de cifra de afaceri globală sau de cifra de afaceri realizată de întreprinderi pe piața relevantă. Totuși, acestea nici nu interzic luarea în considerare a unor astfel de cifre de afaceri în vederea stabilirii cuantumului amenzii în scopul de a respecta principiile generale ale dreptului Uniunii și atunci când împrejurările speței o impun (Hotărârea Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 187).

248    Având în vedere cele de mai sus, argumentele reclamantelor trebuie respinse în măsura în care acestea invocă pretinsul caracter excesiv al cuantumurilor de plecare ale amenzilor care au fost stabilite pentru încălcarea din Luxemburg. Astfel, cifrele de afaceri realizate la nivelul acestui stat membru au fost luate în considerare în vederea împărțirii întreprinderilor în cauză în categorii și, prin urmare, în vederea stabilirii cuantumurilor de plecare specifice pentru respectivele întreprinderi [considerentele (680) și (684) ale deciziei atacate]. În orice caz, astfel cum s‑a arătat la punctul 225 de mai sus, luarea în considerare a „[d]imensiunii pieței luxemburgheze în raport cu alte state membre” [considerentul (666) al deciziei atacate] este în special elementul care a determinat Comisia să stabilească pentru această încălcare un cuantum de plecare general care reprezintă jumătate din pragul minim de 20 de milioane de euro care este în mod normal prevăzut de liniile directoare pentru acest tip de încălcare foarte gravă (a se vedea punctul 1 A al doilea paragraf a treia liniuță din Liniile directoare din 1998).

249    În al doilea rând, reclamantele susțin că stabilirea cuantumurilor de plecare generale pentru diferitele înțelegeri nu este coerentă și precizează că cuantumul de plecare este disproporționat în raport cu volumul pieței din Luxemburg.

250    Contrar celor susținute de Comisie, acest argument îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură. Astfel, prin acest argument, reclamantele subliniază că, presupunând că diferitele încălcări ar trebui considerate ca fiind similare, Comisia ar fi trebuit să aplice, în special în ceea ce privește încălcarea din Luxemburg, un cuantum de plecare similar, exprimat ca procentaj din dimensiunea pieței, cu cuantumurile de plecare stabilite pentru celelalte încălcări.

251    Trebuie amintit că, având în vedere logica forfetară care stă la baza metodologiei prezentate la punctul 1 A din Liniile directoare din 1998, Comisia nu este obligată, atunci când stabilește cuantumul de plecare general al amenzii, să țină seama de dimensiunea pieței afectate (a se vedea punctele 246 și 247) de mai sus.

252    Chiar presupunând că, atunci când Comisia constată mai multe încălcări foarte grave în cadrul aceleiași decizii, aceasta ar trebui să asigure o anumită coerență între cuantumurile de plecare generale și dimensiunile diferitor piețe afectate, nu există în speță niciun element care să indice că cuantumurile de plecare generale stabilite pentru încălcările din Belgia, din Germania, din Luxemburg și din Țările de Jos nu ar fi coerente.

253    Astfel, Comisia a stabilit cuantumuri de plecare generale cu atât mai importante cu cât era mai importantă dimensiunea pieței, fără a recurge însă la o formulă matematică exactă, ceea ce, în orice caz, nu era obligată să facă. Pentru piața cea mai importantă, cea a Germaniei, care reprezintă 576 de milioane de euro, cuantumul de plecare general a fost stabilit la 70 de milioane de euro; pentru următoarele două piețe în ordinea importanței acestora, cea a Țărilor de Jos și cea a Belgiei, care reprezintă 363 de milioane de euro și, respectiv, 254 de milioane de euro, cuantumul de plecare general a fost stabilit la 55 de milioane de euro și, respectiv, la 40 de milioane de euro; în sfârșit, pentru piața luxemburgheză, care are o dimensiune semnificativ mai redusă, reprezentând 32 de milioane de euro, Comisia a considerat oportun să limiteze acest cuantum la 10 milioane de euro, deși Liniile directoare din 1998 prevăd, în ceea ce privește încălcările foarte grave, stabilirea unui cuantum ca urmare a gravității care depășește „suma de 20 de milioane [de euro]”.

254    În al treilea rând, reclamantele au afirmat că impactul minim al încălcărilor justifica stabilirea unui cuantum de plecare mai redus. Și această argumentare trebuie să fie respinsă. Astfel, după cum a fost amintit la punctele 213-219 de mai sus, Comisia trebuie, în cadrul aprecierii gravității încălcării, să efectueze o examinare a impactului real asupra pieței numai în cazul în care se constată că acest impact poate fi măsurat, ceea ce nu era cazul în speță. În plus, astfel cum s‑a arătat la punctele 220-224 de mai sus, chiar presupunând că impactul real al încălcărilor ar fi putut fi măsurat în speță, calificarea prezentelor încălcări drept „foarte grave” ar fi adecvată. Or, reclamantele nu prezintă alte argumente care să poată justifica, în pofida calificării încălcărilor drept „foarte grave”, o reducere a cuantumului de plecare general al amenzilor aplicate de Comisie.

–       Cu privire la cuantumurile de plecare specifice ale amenzilor

255    Trebuie amintit că, în cadrul calculului amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, un tratament diferențiat între întreprinderile vizate este inerent în cadrul exercitării competențelor care revin Comisiei în temeiul acestei dispoziții. Într‑adevăr, în cadrul competenței sale de apreciere, Comisia are obligația să individualizeze sancțiunea în funcție de comportamentele și de caracteristicile proprii întreprinderilor vizate în vederea garantării, în fiecare caz în speță, a deplinei eficacități a normelor privind concurența ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 54 de mai sus, punctul 109, și Hotărârea Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, punctul 225 de mai sus, punctul 44).

256    Astfel, Liniile directoare din 1998 prevăd că, pentru o încălcare de o anumită gravitate, poate fi necesar, în cazurile în care sunt implicate mai multe întreprinderi, cum este cazul cartelurilor, să se aplice o ponderare a cuantumului de plecare general pentru a stabili un cuantum de plecare specific ținându‑se seama de ponderea și, prin urmare, de impactul real al comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care au săvârșit o încălcare de același tip (punctul 1 A al șaselea paragraf). Cu precădere, este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor (punctul 1 A al patrulea paragraf).

257    Liniile directoare din 1998 precizează de asemenea că principiul egalității sancțiunii pentru același comportament poate conduce, în cazul în care circumstanțele impun acest lucru, la aplicarea unor amenzi diferite întreprinderilor implicate, fără ca această diferențiere să aibă la bază un calcul aritmetic (punctul 1 A al șaptelea paragraf).

258    Rezultă din jurisprudență că Liniile directoare din 1998 nu prevăd calcularea cuantumului amenzilor în funcție de cifra de afaceri realizată de întreprinderi pe piața relevantă. Totuși, acestea nici nu interzic luarea în considerare a unor astfel de cifre de afaceri în vederea stabilirii cuantumului amenzilor în scopul de a respecta principiile generale ale dreptului Uniunii și atunci când împrejurările speței o impun (Hotărârea LR AF 1998/Comisia, punctul 112 de mai sus, punctul 283, Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia, T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctul 82, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 157). Pe de altă parte, Tribunalul a considerat deja că nu trebuie să existe o relație strictă de proporționalitate între mărimea fiecărei întreprinderi și cuantumul amenzii care îi este aplicată (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 534).

259    În speță, din considerentele (672)-(685) ale deciziei atacate reiese că Comisia a aplicat, pentru fiecare dintre încălcările constatate la articolul 1 din decizia atacată, „un tratament diferențiat întreprinderilor pentru a ține seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcărilor de a produce un prejudiciu semnificativ concurenței” [considerentul (672) al deciziei atacate]. Comisia a realizat, pentru fiecare încălcare, o împărțire pe categorii a întreprinderilor în vederea stabilirii cuantumurilor de plecare specifice ale amenzilor, în funcție de cifra de afaceri realizată de acestea pe fiecare piață națională a produselor vizate [considerentele (673)-(685) ale deciziei atacate]. Cu excepția stabilirii cuantumului de plecare specific pentru Schindler ca urmare a participării sale la înțelegerea din Germania, Comisia s‑a bazat, în vederea stabilirii cuantumurilor de plecare specifice ale celorlalte întreprinderi, pentru fiecare încălcare, pe cifra de afaceri din 2003, care este, potrivit Comisiei, anul cel mai recent în cursul căruia respectivele întreprinderi erau membri activi ai înțelegerilor în cauză [considerentele (674), (676), (680) și (684) ale deciziei atacate].

260    Cu toate acestea, reclamantele susțin că, în ceea ce privește încălcările din Germania, din Luxemburg, și din Țările de Jos, stabilirea cuantumului de plecare specific al amenzilor pentru participarea lor la încălcarea în cauză se bazează pe o aplicare greșită a Liniilor directoare din 1998 și este disproporționată. Acestea afirmă de asemenea că întreprinderile în cauză nu au fost suficient diferențiate.

261    În primul rând, în ceea ce privește încălcările din Germania, din Luxemburg și din Țările de Jos, reclamantele invocă încălcarea Liniilor directoare din 1998 și a principiului proporționalității [confidențial].

262    Or, pe de o parte, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 244 de mai sus, cuantumul de plecare general al amenzilor a fost stabilit ținând seama de natura încălcărilor și de mărimea pieței geografice relevante. Pe de altă parte, cifrele de afaceri realizate de întreprinderile în cauză pe piața germană au fost luate în considerare de Comisie numai în cadrul aplicării unui tratament diferențiat întreprinderilor implicate, pentru a ține seama de importanța relativă a acestora pe piața relevantă și de capacitatea economică efectivă a acestora de a produce un prejudiciu semnificativ concurenței [considerentul (672) al deciziei atacate], ceea ce este, de altfel, conform cu jurisprudența citată la punctele 255 și 258 de mai sus. Așadar, comparația făcută de reclamante între cifrele de afaceri pe care le‑ar fi realizat pe piețele relevante și cuantumul de plecare al amenzilor nu poate fi acceptată.

263    Prin urmare, și dat fiind că, în orice caz, în dreptul Uniunii nu există un principiu de aplicare generală potrivit căruia sancțiunea trebuie să fie proporțională cu importanța întreprinderii pe piața produselor care fac obiectul încălcării (Hotărârea Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 75), argumentul întemeiat pe caracterul excesiv al cuantumurilor de plecare specifice aplicate societății Schindler pentru încălcările din Germania, din Luxemburg și din Țările de Jos trebuie să fie respins.

264    În al doilea rând, în ceea ce privește încălcarea din Luxemburg, reclamantele subliniază că Schindler a fost încadrată în aceeași categorie ca Otis, deși aceasta din urmă, care avea o cifră de afaceri între 9 și 13 milioane de euro realizată în Luxemburg și deținea o cotă de piață cuprinsă între 35 % și 40 %, ar beneficia de o putere economică mult mai importantă.

265    În această privință, trebuie amintit că, pentru a verifica dacă repartizarea membrilor unei înțelegeri pe categorii este conformă cu principiile egalității de tratament și proporționalității, Tribunalul, în cadrul controlului său privind legalitatea exercitării puterii de apreciere de care Comisia dispune în materie, trebuie să se limiteze la verificarea faptului dacă această repartizare este coerentă și justificată în mod obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia, T‑213/00, Rec., p. II‑913, punctele 406 și 416, Hotărârea BASF/Comisia, punctul 243 de mai sus, punctul 157, și Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 184). În plus, astfel cum a fost amintit la punctul 258 de mai sus, potrivit Liniilor directoare din 1998, principiul egalității sancțiunii pentru același comportament poate conduce la aplicarea unor amenzi diferite întreprinderilor implicate, fără ca această diferențiere să aibă la bază un calcul aritmetic (punctul 1 A al șaptelea paragraf). În această privință, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 258 de mai sus, nu trebuie să existe o relație strictă de proporționalitate între mărimea fiecărei întreprinderi și cuantumul amenzii care îi este aplicată.

266    În speță, trebuie să se constate că, astfel cum rezultă din cuprinsul considerentului (680) al deciziei atacate, în 2003, cifrele de afaceri ale societăților Schindler și Otis pe piața luxemburgheză erau relativ similare și erau, ambele, de trei‑patru ori mai mari decât cifrele de afaceri ale societăților Kone și ThyssenKrupp pe această piață. Prin urmare, Comisia nu a depășit în mod vădit marja de apreciere de care dispune prin faptul că a încadrat societățile Schindler și Otis în prima categorie și societățile Kone și ThyssenKrupp în a doua categorie, această clasificare fiind coerentă și justificată în mod obiectiv.

267    În al treilea rând, în ceea ce privește încălcarea din Țările de Jos, reclamantele afirmă că „nu a fost luată în considerare în mod evident” cota lor de piață redusă din acest stat membru. Cuantumul de plecare ar reprezenta [confidențial], în pofida cotei lor de piață [confidențial].

268    Trebuie să se constate că, având în vedere diferența importantă existentă între cifrele de afaceri realizate de participanții la înțelegere în Țările de Jos, Comisia nu și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere prin faptul că i‑a împărțit în patru categorii în vederea stabilirii cuantumului de plecare specific al amenzilor și că a încadrat societatea Schindler, în calitate de al treilea operator pe piața olandeză a produsului în cauză, în cea de a treia categorie.

269    Din toate cele de mai sus reiese că trebuie respinse toate obiecțiile referitoare la stabilirea cuantumurilor de plecare specifice ale amenzilor aplicate reclamantelor.

270    Prin urmare, prezentul motiv trebuie respins în totalitate.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea Liniilor directoare din 1998, a principiului aplicării unei sancțiuni adecvate în raport cu fapta, a principiului proporționalității și a obligației de motivare în cadrul luării în considerare a circumstanțelor atenuante

271    Potrivit reclamantelor, Comisia a încălcat Liniile directoare din 1998, principiul aplicării unei sancțiuni adecvate în raport cu fapta și principiul proporționalității, precum și obligația de motivare prin faptul că a refuzat în mod neîntemeiat să țină seama, ca circumstanță atenuantă, în primul rând, de încetarea voluntară anticipată a încălcării în Germania în anul 2000 și, în al doilea rând, de eforturile intense depuse de Schindler pentru a evita orice încălcare a articolului 81 CE.

272    În primul rând, în ceea ce privește încetarea voluntară anticipată a încălcării, Comisia a constatat în decizia atacată că „Schindler a părăsit înțelegerea germană în anul 2000”, însă a considerat că „faptul că o întreprindere pune capăt în mod voluntar încălcării înainte ca Comisia să își fi început investigația este suficient luat în considerare în cadrul calculului duratei încălcării și nu constituie o circumstanță atenuantă” [considerentul (742) al deciziei atacate].

273    Reclamantele amintesc că Liniile directoare din 1998 prevăd, la punctul 3, reducerea cuantumului de bază în cazul în care există circumstanțe atenuante specifice precum, de exemplu, încetarea încălcării de îndată ce intervine Comisia. Această circumstanță atenuantă ar trebui să se aplice, a fortiori, în cazul în care încetarea comportamentului ilicit are loc înainte de intervenția respectivă, precum în speță.

274    Acest raționament nu poate fi acceptat. În această privință, Curtea a confirmat recent faptul că o circumstanță atenuantă nu poate fi acordată în temeiul punctului 3 a treia liniuță din Liniile directoare din 1998 în cazul în care încălcarea a încetat deja înaintea primelor intervenții ale Comisiei (Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 198 de mai sus, punctul 105). Astfel, nu se poate, în mod logic, să fie vorba despre o circumstanță atenuantă, în sensul punctului 3 din Liniile directoare din 1998, decât dacă întreprinderile în cauză au fost determinate de intervențiile Comisiei să înceteze comportamentele anticoncurențiale. Finalitatea acestei dispoziții este de a încuraja întreprinderile să înceteze comportamentele anticoncurențiale imediat ce Comisia inițiază o investigație în această privință, astfel încât o reducere a amenzii în acest temei nu poate fi aplicată în cazul în care încălcarea a încetat deja anterior datei primelor intervenții ale Comisiei. Astfel, aplicarea unei reduceri în asemenea împrejurări s‑ar adăuga luării în considerare a duratei încălcărilor pentru calculul amenzilor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T‑50/00, Rec., p. II‑2395, punctele 328-330, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 200 de mai sus, punctul 227).

275    În plus, trebuie amintit că acordarea unei astfel de reduceri a cuantumului de bază al amenzii este în mod necesar legată de împrejurările cauzei, care pot determina Comisia să nu o acorde unei întreprinderi parte la un acord ilicit (Hotărârea Curții din 9 iulie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑511/06 P, Rep., p. I‑5843, punctul 104). În această privință, aplicarea acestei dispoziții din liniile directoare în favoarea unei întreprinderi va fi întru totul adecvată într‑o situație în care caracterul anticoncurențial al comportamentului în cauză nu este evident. În schimb, aplicarea acesteia ar fi mai puțin potrivită, în principiu, într‑o situație în care comportamentul respectiv este în mod clar anticoncurențial, presupunând că a fost dovedit (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, T‑44/00, Rec., p. II‑2223, punctul 281, Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctul 497, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 200 de mai sus, punctul 228). Astfel, a recunoaște beneficiul unei circumstanțe atenuante în situații în care o întreprindere este parte la un acord vădit nelegal, cu privire la care aceasta cunoștea sau nu putea ignora că reprezintă o încălcare, ar putea încuraja întreprinderile să continue un acord secret cât mai mult timp posibil, în speranța că nu s‑ar descoperi niciodată comportamentul lor, cunoscând în același timp că, dacă acest lucru s‑ar întâmpla, ar putea beneficia de reducerea amenzii prin întreruperea încălcării în acel moment. O asemenea recunoaștere ar înlătura orice efect descurajator al amenzii aplicate și ar aduce atingere efectului util al articolului 81 alineatul (1) CE (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, citată anterior, punctul 105 și jurisprudența citată). În speță, în decizia atacată, nici măcar încetarea imediată a încălcării de către o altă întreprindere, și anume Kone, ca urmare a intervenției Comisiei nu a fost considerată o circumstanță atenuantă, având în vedere caracterul vădit și deliberat al încălcării articolului 81 CE [considerentul (744) al deciziei atacate].

276    Astfel, chiar în cazul în care Liniile directoare din 1998 ar fi prevăzut, ca circumstanță atenuantă, încetarea voluntară a încălcării înaintea oricărei intervenții a Comisiei, ar fi fost justificat să se considere că caracterul vădit și deliberat al încălcării, care nu a fost contestat de reclamante, și faptul că Schindler a părăsit înțelegerea, astfel cum reiese din dosar, numai ca urmare a unui dezacord cu ceilalți participanți, determinat de faptul că aceștia refuzau să îi acorde o cotă de piață mai importantă, reprezentau de asemenea elemente care nu permiteau o reducere a cuantumului de bază pentru acest motiv. Prin urmare, contrar celor susținute de reclamante, nu este, în orice caz, necesar să fie repusă în discuție jurisprudența citată la punctul 274 de mai sus.

277    În sfârșit, reclamantele se referă la practica decizională anterioară a Comisiei, în cadrul căreia aceasta ar fi considerat ca fiind circumstanță atenuantă încetarea voluntară a unei încălcări înaintea oricărei intervenții din partea sa.

278    În această privință, astfel cum s‑a amintit la punctul 225 de mai sus, deciziile anterioare ale Comisiei invocate de reclamante nu sunt pertinente, întrucât practica decizională anterioară a Comisiei nu servește drept cadru juridic cu privire la amenzile în materie de concurență.

279    Prima obiecție invocată în cadrul prezentului motiv trebuie, așadar, să fie respinsă.

280    În al doilea rând, reclamantele susțin că Comisia nu a luat în considerare, în calitate de circumstanță atenuantă, și nici măcar nu a examinat, programul societății Schindler de conformitate cu normele de concurență, ceea ce ar face ca decizia atacată să nu fie motivată. În plus, reclamantele consideră că măsurile de asigurare a conformității trebuie luate în considerare în ceea ce privește calculul amenzilor, întrucât, pe de o parte, prin adoptarea unor măsuri interne, reclamantele ar fi făcut tot ceea ce era posibil pentru a evita săvârșirea unor încălcări și, pe de altă parte, astfel de măsuri ar fi avut ca efect secundar îngreunarea investigării la nivel intern a încălcărilor, întrucât colaboratorii riscau să fie sancționați. Reclamantele se referă și la anumite decizii anterioare ale Comisiei, în care existența unui program de conformitate cu normele de concurență ar fi fost luată în considerare în calitate de circumstanță atenuantă.

281    În ceea ce privește pretinsa încălcare a obligației de motivare, este necesar să se constate că în considerentul (754) al deciziei atacate se afirmă că, „deși Comisia apreciază măsurile adoptate de întreprinderi în vederea evitării unor încălcări ulterioare legate de înțelegeri, astfel de măsuri nu pot schimba faptul că încălcările au fost săvârșite și necesitatea de a le sancționa în cadrul acestei decizii” și că „simplul fapt că, în unele dintre deciziile sale anterioare, Comisia a luat în considerare astfel de măsuri în calitate de circumstanțe atenuante nu înseamnă că aceasta este obligată să procedeze la fel în fiecare cauză”. Chiar dacă considerentul (754) al deciziei atacate constituie un răspuns la un argument al societății Otis reprodus în considerentul (753), acesta permite de asemenea reclamantelor să cunoască motivele pentru care nici programul de conformitate al societății Schindler, la fel ca cel al societății Otis, nu putea să fie considerat o circumstanță atenuantă și dă Tribunalului posibilitatea de a exercita controlul legalității amenzilor aplicate societăților din grupul Schindler. Prin urmare, argumentul întemeiat pe nemotivarea deciziei atacate trebuie să fie respins (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63).

282    În ceea ce privește temeinicia abordării Comisiei, s‑a stabilit deja că adoptarea unui program de conformare de către întreprinderea vizată nu obligă Comisia să acorde o reducere a amenzii ca urmare a acestei împrejurări (Hotărârea BASF și UCB/Comisia, punctul 143 de mai sus, punctul 52). În plus, deși este, desigur, important ca o întreprindere să ia măsuri pentru a împiedica săvârșirea în viitor de către membrii personalului său a unor noi încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii, faptul că sunt luate asemenea măsuri nu schimbă cu nimic realitatea încălcării constatate. Așadar, Comisia nu are obligația de a reține un astfel de element ca circumstanță atenuantă, cu atât mai mult cu cât încălcările constatate în cadrul deciziei atacate constituie, precum în speță, o încălcare vădită a articolului 81 CE (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 88 de mai sus, punctul 373, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 200 de mai sus, punctul 231). Rezultă că nu poate fi reținut argumentul reclamantelor întemeiat pe faptul că, dat fiind că nu a acordat societății Schindler o reducere a amenzilor ca urmare a existenței programului acesteia de asigurare a conformității, Comisia nu ar fi luat în considerare necesitatea de a stabili individual cuantumul amenzilor.

283    În sfârșit, argumentul întemeiat pe practica anterioară a Comisiei trebuie respins pentru motivele prezentate la punctul 278 de mai sus.

284    Prin urmare, nici cea de a doua obiecție invocată în cadrul prezentului motiv nu poate fi primită.

285    Întrucât reclamantele nu au invocat obiecțiile referitoare la aplicarea unei sancțiuni inadecvate în raport cu fapta și la încălcarea principiului proporționalității decât ca urmare a faptului că nu au fost luate în considerare toate circumstanțele atenuante, aceste obiecții trebuie să fie respinse, având în vedere considerațiile care figurează la punctele 272-284 de mai sus.

286    Din toate cele expuse mai sus reiese că prezentul motiv trebuie respins în totalitate.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea Comunicării privind cooperarea din 2002, a principiului egalității de tratament și a obligației de motivare în ceea ce privește acordarea reducerilor cuantumului amenzilor

287    Reclamantele amintesc că au formulat o serie de cereri prin care solicitau să beneficieze de imunitate la amenzi sau de o reducere a cuantumului acestora în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 cu privire la Belgia, la Germania și la Luxemburg. Cu toate acestea, Comisia ar fi încălcat prevederile comunicării menționate atunci când a apreciat calitatea și utilitatea cooperării lor. Reclamantele susțin de asemenea că Comisia a încălcat principiul egalității de tratament în cadrul aprecierii reducerii amenzii aplicabile în temeiul acestei comunicări. Reclamantele invocă de asemenea nemotivarea deciziei atacate.

 Cu privire la Comunicarea privind cooperarea din 2002

288    Trebuie subliniat că, în Comunicarea privind cooperarea din 2002, Comisia a definit condițiile în care întreprinderile care cooperează cu aceasta în vederea stabilirii existenței unei înțelegeri pot fi scutite de amendă sau pot beneficia de o reducere a cuantumului amenzii pe care altfel ar fi trebuit să o plătească.

289    Mai întâi, la punctul 8 din cadrul titlului A, Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede:

„Comisia acordă unei întreprinderi imunitate la orice amendă pe care ar fi trebuit în alte condiții să o plătească:

(a)      atunci când întreprinderea furnizează prima elemente de probă care, în opinia Comisiei, sunt de natură să îi permită adoptarea unei decizii prin care se dispune efectuarea de verificări în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 cu privire la o presupusă înțelegere care afectează Comunitatea sau

(b)      atunci când întreprinderea furnizează prima elemente de probă care, în opinia Comisiei, sunt de natură să îi permită să constate o încălcare a articolului 81 [CE] în raport cu o presupusă înțelegere care afectează Comunitatea.” [traducere neoficială]

290    În continuare, Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede, în cadrul punctului 20 din titlul B, că „[î]ntreprinderile care nu îndeplinesc condițiile [privind imunitatea la amendă] prevăzute în cadrul titlului A pot beneficia totuși de o reducere a amenzii care le‑ar fi fost altfel impusă” [traducere neoficială] și, în cadrul punctului 21, că, „[p]entru a putea îndeplini condițiile necesare pentru o astfel de reducere, o întreprindere trebuie să furnizeze Comisiei elemente de probă cu privire la presupusa încălcare care prezintă o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă aflate deja în posesia Comisiei și trebuie să înceteze participarea la presupusa activitate ilicită cel mai târziu la momentul la care furnizează aceste elemente de probă” [traducere neoficială].

291    În ceea ce privește noțiunea de valoare adăugată, la punctul 22 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 se precizează că:

„Noțiunea «valoare adăugată» se referă la măsura în care elementele de probă furnizate întăresc, prin natura și/sau prin nivelul de detaliere al acestora, capacitatea Comisiei de a demonstra existența faptelor în cauză. În această evaluare, Comisia consideră în general că elementele de probă scrise care datează din perioada la care se raportează faptele au o valoare mai mare decât elementele de probă stabilite ulterior. De asemenea, se consideră în general că elementele de probă care sunt direct relevante pentru faptele în cauză au o valoare mai mare decât cele care au o relevanță indirectă.” [traducere neoficială]

292    Punctul 23 litera (b) primul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede o clasificare în trei categorii în ceea ce privește reducerile amenzilor:

„–      [p]rima întreprindere care îndeplinește condiția prevăzută la punctul 21: o reducere de 30-50 %;

–      [a] doua întreprindere care îndeplinește condiția prevăzută la punctul 21: o reducere de 20-30 %;

–      [a]lte întreprinderi care îndeplinesc condiția prevăzută la punctul 21: o reducere de maximum 20 %.” [traducere neoficială]

293    Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede, la punctul 23 litera (b) al doilea paragraf:

„Pentru a stabili nivelul reducerii în cadrul fiecăreia dintre aceste marje, Comisia ia în considerare data la care elementele de probă care îndeplinesc condițiile prevăzute la punctul 21 au fost prezentate și măsura în care acestea prezintă valoare adăugată. De asemenea, Comisia poate lua în considerare întinderea și continuitatea cooperării oferite de întreprindere ulterior datei contribuției sale.” [traducere neoficială]

294    În sfârșit, punctul 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede:

„[î]n cazul în care o întreprindere furnizează elemente de probă cu privire la fapte necunoscute până atunci Comisiei care au un impact direct asupra gravității sau duratei presupusei înțelegeri, Comisia nu va lua în considerare aceste fapte atunci când va stabili cuantumul amenzii aplicate întreprinderii care le‑a furnizat.” [traducere neoficială]

 Cu privire la marja de apreciere a Comisiei și la controlul instanțelor Uniunii

295    Trebuie amintit că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care constituie temeiul juridic pentru aplicarea de amenzi în cazul încălcării normelor de concurență ale Uniunii, conferă Comisiei o marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea amenzilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 1997, Deutsche Bahn/Comisia, T‑229/94, Rec., p. II‑1689, punctul 127), care depinde, printre altele, de politica sa generală în materie de concurență (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 54 de mai sus, punctele 105 și 109). Acesta este cadrul în care, pentru a asigura transparența și caracterul obiectiv al deciziilor sale în materia amenzilor, Comisia a adoptat și publicat Comunicarea privind cooperarea din 2002. Aceasta reprezintă un instrument care are rolul să precizeze, cu respectarea normelor de drept de rang superior, criteriile pe care Comisia intenționează să le aplice în cadrul exercitării puterii sale de apreciere. Aceasta duce la o autolimitare a acestei puteri (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 30 aprilie 1998, Vlaams Gewest/Comisia, T‑214/95, Rec., p. II‑717, punctul 89), în măsura în care Comisia are obligația de a se conforma normelor indicative pe care și le‑a impus (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 1996, AIUFFASS și AKT/Comisia, T‑380/94, Rec., p. II‑2169, punctul 57).

296    Autolimitarea puterii de apreciere a Comisiei care rezultă din adoptarea Comunicării privind cooperarea din 2002 nu este însă incompatibilă cu menținerea unei marje de apreciere semnificative a Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C‑328/05 P, Rep., p. I‑3921, punctul 81; a se vedea, prin analogie, Hotărârea Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, punctul 275 de mai sus, punctul 224).

297    Comunicarea privind cooperarea din 2002 cuprinde astfel diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea discreționară în conformitate cu dispozițiile articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, astfel cum au fost interpretate de Curte (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, punctul 275 de mai sus, punctul 224).

298    Astfel, este necesar să se sublinieze că Comisia beneficiază de o marjă de apreciere extinsă atunci când trebuie să evalueze dacă elementele de probă furnizate de o întreprindere care și‑a exprimat dorința de a beneficia de Comunicarea privind cooperarea din 2002 prezintă o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din comunicarea menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea SGL Carbon/Comisia, punctul 296 de mai sus, punctul 88). În ceea ce privește punctul 8 literele (a) și (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, se impune constatarea că această marjă de apreciere semnificativă rezultă chiar din modul de redactare a acestei dispoziții, care se referă în mod expres la furnizarea de elemente de probă care, „în opinia Comisiei”, sunt de natură să îi permită acesteia adoptarea unei decizii prin care se dispune efectuarea unor verificări, respectiv constatarea unei încălcări. Aprecierea calității și a utilității cooperării unei întreprinderi implică astfel efectuarea unor aprecieri complexe privind situația de fapt (a se vedea în acest sens Hotărârea SGL Carbon/Comisia, punctul 296 de mai sus, punctul 81, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 200 de mai sus, punctul 271).

299    De asemenea, după ce constată că elementele de probă prezintă o valoare adăugată semnificativă, în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, Comisia dispune de o marjă de apreciere atunci când trebuie să stabilească nivelul exact al reducerii cuantumului amenzii care trebuie acordată întreprinderii în cauză. Astfel, primul paragraf al punctului 23 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede o serie de limite în care poate fi efectuată reducerea cuantumului amenzii pentru diferitele categorii de întreprinderi vizate, în timp ce al doilea paragraf al respectivului punct stabilește criteriile de care Comisia trebuie să țină seama pentru a defini nivelul de reducere în interiorul acestor limite.

300    Având în vedere marja de apreciere de care dispune Comisia pentru a evalua cooperarea unei întreprinderi în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, numai o depășire vădită a acestei marje ar putea fi invalidată de Tribunal (a se vedea în acest sens Hotărârea SGL Carbon/Comisia, punctul 296 de mai sus, punctele 81, 88 și 89).

 Cu privire la cooperarea societății Schindler în vederea stabilirii existenței încălcării din Belgia

301    Schindler, care a fost a patra întreprindere care a prezentat o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 în legătură cu participarea sa la înțelegerea din Belgia [considerentul (775) al deciziei atacate], nu a beneficiat de o reducere a cuantumului amenzii în ceea ce privește respectiva încălcare [considerentul (776) al deciziei atacate]. Comisia explică în această privință, în considerentul (776) al deciziei atacate, următoarele:

„(776)      Deși Schindler a transmis elemente de probă care datau de la momentul faptelor, sub forma unor liste ale înțelegerii din perioada 2000-2003, acestea nu permit confirmarea dosarului Comisiei dat fiind că aceasta dispunea deja de liste ale înțelegerii din aceeași perioadă. Schindler și‑a prezentat cererea [în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002] la 21 ianuarie 2005, adică la un an după ce a avut loc prima inspecție în Belgia, la un moment la care Comisia efectuase deja două serii de verificări în Belgia și primise trei cereri coroborante [în temeiul comunicării menționate]. Pe de altă parte, natura informațiilor extrem de limitate furnizate de Schindler în ceea ce privește majoritatea listelor înțelegerii din perioada 2000-2003 nu a întărit în mod semnificativ capacitatea Comisiei de a demonstra existența faptelor în cauză. În consecință, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la punctul 21 din comunicarea privind cooperarea. La cererea sa […], Schindler a continuat să coopereze cu Comisia, fără ca contribuția acesteia să prezinte însă o valoare adăugată semnificativă.”

302    În primul rând, reclamantele susțin că Comisia nu ține seama, în decizia atacată, de faptul că listele de proiecte comunicate de Schindler în cursul procedurii administrative au prezentat efectiv o valoare adăugată în sensul Comunicării privind cooperarea din 2002. În primul rând, respectivele liste nu ar conține aceleași date ca listele comunicate de Kone și de Otis. În al doilea rând, listele societății Schindler ar menționa numeroase proiecte care nu ar figura în listele comunicate de Kone și de Otis. În al treilea rând, Comisia s‑ar referi în mod expres, în cadrul considerentului (164) (nota de subsol 176) al deciziei atacate, la listele de proiecte comunicate de Kone, de Otis și de Schindler. În al patrulea rând, Comisia ar trage o serie de concluzii dintr‑o comparație realizată între listele de proiecte care ar fi fost comunicate de diferitele întreprinderi, ceea ce ar demonstra, pe de o parte, că toate listele de proiecte comunicate constituie elemente de probă importante din punctul de vedere al stabilirii existenței încălcării și, pe de altă parte, că numai datorită listelor de proiecte ale societăților Kone, Otis și Schindler ar fi fost Comisia în măsură să dovedească existența înțelegerii. Or, în conformitate cu punctul 23 litera (b) primul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002, Schindler ar avea dreptul, în calitate de a patra întreprindere care a cooperat, la o reducere a amenzii de până la 20 %.

303    Este, prin urmare, necesar să se examineze, în lumina jurisprudenței amintite la punctul 300 de mai sus, dacă Comisia și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere atunci când a constatat că elementele de probă furnizate de Schindler nu prezentau o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă aflate deja în posesia sa la momentul la care întreprinderea menționată a formulat cererea în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002.

304    În această privință, trebuie subliniat mai întâi că reclamantele, care nu critică acordarea unei imunități la amenzi societății Kone, nu contestă constatarea, care figurează în considerentul (761) al deciziei atacate, potrivit căreia „informațiile deja furnizate de Kone au permis Comisiei să constate o încălcare în Belgia”. Comisia primise, așadar, elemente de probă suficiente pentru a constata o încălcare în Belgia la momentul la care Schindler a formulat cererea în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002.

305    Trebuie să se constate apoi că, pentru a demonstra valoarea adăugată semnificativă a cooperării societății Schindler, reclamantele se referă numai la listele de proiecte care datează din perioada 2000-2003 pe care această întreprindere le‑a transmis Comisiei în cadrul cererii sale formulate în temeiul acestei comunicări.

306    Cu toate acestea, chiar dacă listele transmise de Schindler aveau date diferite față de cele furnizate de Kone și de Otis și chiar dacă se refereau și la câteva proiecte care nu erau incluse în listele comunicate de Kone și de Otis, nu se poate considera că acestea au întărit în mod semnificativ capacitatea Comisiei de a constata încălcarea din Belgia.

307    Astfel, în primul rând, trebuie subliniat că, în decizia atacată, Comisia a demonstrat punerea în aplicare a înțelegerii referitoare la ascensoarele și la scările rulante noi din Belgia nu numai referindu‑se la listele de proiecte comunicate de Kone, de Otis și de Schindler, ci și bazându‑se pe observațiile participanților la înțelegerea din Belgia efectuate în cadrul cererilor acestora întemeiate pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 și pe răspunsurile întreprinderilor la cererile de informații adresate de Comisie [a se vedea notele de subsol referitoare în considerentele (163)-(168) ale deciziei atacate]. Listele de proiecte nu constituie, așadar, decât unul dintre elementele de probă utilizate pentru a demonstra punerea în aplicare a înțelegerii în Belgia.

308    În al doilea rând, nu este contestat faptul că, la momentul la care Schindler a comunicat Comisiei listele de proiecte care datau din perioada 2000-2003, aceasta dispunea deja de o serie de liste de proiecte din aceeași perioadă, care fuseseră transmise anterior de Kone și de Otis [considerentele (164) și (776) ale deciziei atacate].

309    Or, o declarație care se limitează să confirme, într‑o anumită măsură, o declarație de care Comisia dispunea deja nu facilitează sarcina acesteia în mod semnificativ și este, prin urmare, insuficientă pentru a justifica o reducere a cuantumului amenzii în temeiul cooperării (a se vedea în acest sens Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 455).

310    Având în vedere cele constatate la punctul precedent și faptul că reclamantele nu contestă că cooperarea societății Kone permitea deja Comisiei să constate încălcarea din Belgia, reclamantele nu pot nici să susțină că numai ansamblul listelor de proiecte menționate în decizia atacată, inclusiv cele transmise de Schindler, a permis Comisiei să dovedească existența înțelegerii din Belgia.

311    Prin urmare, Comisia nu și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere prin faptul că a considerat că elementele de probă furnizate de Schindler nu prezentau o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Obiecția referitoare la valoarea adăugată semnificativă a listelor de proiecte pe care Schindler le‑a comunicat Comisiei în cadrul cererii sale întemeiate pe comunicarea menționată trebuie, așadar, să fie respinsă.

312    În al doilea rând, reclamantele susțin că o comparație cu tratamentul aplicat societăților Otis și ThyssenKrupp demonstrează că Comisia a încălcat principiul egalității de tratament prin faptul că a refuzat să acorde societății Schindler o reducere a cuantumului amenzii în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002. Acestea arată astfel că Kone a furnizat suficiente elemente de probă pentru a permite Comisiei să constate o încălcare a articolului 81 CE. Otis ar fi furnizat elemente de probă care nu conțineau decât foarte puține informații noi și ar fi beneficiat de o reducere a cuantumului amenzii de 40 %. ThyssenKrupp ar fi furnizat numai informații suplimentare referitoare la un număr mic de proiecte de întreținere și Comisia ar fi constatat că niciunul dintre elementele de probă furnizate nu se referea la fapte de care nu avea cunoștință anterior și că informațiile comunicate nu datau din perioada înțelegerii. Or, ThyssenKrupp ar fi beneficiat de o reducere a cuantumului amenzii de 20 %. În ceea ce privește societatea Schindler, aceasta ar fi comunicat liste referitoare la anii 2000-2003 de care Comisia nu ar fi avut cunoștință anterior și care ar data din perioada încălcării. Prin urmare, Schindler ar avea dreptul la o reducere a cuantumului amenzii care ar trebui să atingă 20 %.

313    În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul aprecierii pe care o efectuează cu privire la cooperarea membrilor unei înțelegeri, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 394 și jurisprudența citată).

314    În speță, trebuie să se constate că existau diferențe foarte clare între cooperarea societăților Otis și ThyssenKrupp și cea a societății Schindler.

315    În primul rând, trebuie amintit că aprecierea valorii adăugate a unei cooperări se efectuează în funcție de elementele de probă de care Comisia dispune deja. Or, întrucât cooperarea societății Otis și cea a societății ThyssenKrupp au fost anterioare celei a societății Schindler [considerentele (96), (98) și (103) ale deciziei atacate], Comisia dispunea de mai multe elemente de probă la momentul la care Schindler a formulat cererea în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 decât la momentul la care au fost formulate cererile societăților Otis și ThyssenKrupp.

316    În al doilea rând, din decizia atacată reiese că cooperarea societăților ThyssenKrupp și Otis prezenta o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

317    Astfel, în ceea ce privește cooperarea societății Otis, această întreprindere a furnizat Comisiei „mijloace de probă scrise care datau de la momentul faptelor” [considerentul (766) al deciziei atacate] și aceste elemente de probă furnizau informații, chiar dacă limitate, „cu privire la fapte care nu erau cunoscute anterior” [considerentul (766) al deciziei atacate]. În ceea ce privește cooperarea societății ThyssenKrupp, aceasta prezenta de asemenea o valoare adăugată semnificativă, „întrucât furniz[a] informații complementare cu privire la proiecte de întreținere și de modernizare, precum și explicații detaliate cu privire la sistemul utilizat pentru a stabili prețurile contractelor de întreținere” [considerentul (771) al deciziei atacate].

318    În schimb, în ceea ce privește cooperarea societății Schindler, din analiza efectuată la punctele 303-311 de mai sus reiese că Comisia a putut considera în mod întemeiat că aceasta nu îndeplinea condițiile prevăzute la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

319    În aceste condiții, dat fiind că situațiile diferitor întreprinderi nu erau comparabile, Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament atunci când a acordat reduceri ale cuantumului amenzilor societăților Otis (40 %) și ThyssenKrupp (20 %), refuzând să acorde societății Schindler o reducere a cuantumului amenzii în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002.

320    Din ansamblul considerațiilor de mai sus reiese că trebuie respinse toate obiecțiile invocate de Schindler referitor la aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 în ceea ce privește cooperarea sa în vederea stabilirii existenței încălcării din Belgia.

 Cu privire la cooperarea societății Schindler în vederea stabilirii existenței încălcării din Germania

321    În cadrul considerentului (805) al deciziei atacate, Comisia a decis „să acorde societății Schindler o reducere a amenzii de 15 % în limitele prevăzute la punctul 23 [primul paragraf] litera (b) [a treia liniuță] din Comunicarea privind cooperarea [din 2002]” în temeiul cooperării acesteia la stabilirea existenței încălcării din Germania.

322    În cadrul considerentului (803) al deciziei atacate, Comisia arată că era exclusă acordarea unei imunități la amenzi în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 sau a unei reduceri de 100 % a cuantumului amenzii în temeiul punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din comunicarea menționată, întrucât, la momentul la care Schindler a formulat cererea în temeiul acestei comunicări, „Comisia dispunea deja de o serie de elemente de probă care îi permiteau să constate o încălcare a articolului 81 [CE], în special în ceea ce privește perioada 1995-2000”.

323    În cadrul considerentului (804) al deciziei atacate, Comisia adaugă:

„[…] În măsura în care Schindler nu a îndeplinit integral condiția prevăzută la punctul 21 decât după completarea cererii din 25 noiembrie 2004, adică la opt luni după primele două cereri [formulate în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002], această întârziere trebuie să fie luată în considerare pentru calculul reducerii, în cadrul limitelor prevăzute. Cu toate acestea, declarațiile societății Schindler au prezentat o valoare adăugată semnificativă care a întărit capacitatea Comisiei de a dovedi încălcarea. Valoarea adăugată a cererii societății Schindler [în temeiul comunicării menționate] este însă limitată în măsura în care aceasta relua în esență propriile sale declarații, nu cuprindea niciun element de probă scris și confirma în principal elementele de probă de care Comisia dispunea deja.”

324    Reclamantele amintesc, cu titlu introductiv, că Schindler nu a participat decât la înțelegeri referitoare la instalări de scări rulante în perioada 1995-2000, astfel încât numai aceste înțelegeri din perioada menționată sunt determinante în ceea ce privește aprecierea cooperării societății Schindler. Această încălcare ar constitui o încălcare autonomă, care ar trebui să fie avută în vedere în mod distinct față de încălcările referitoare la scările rulante și la ascensoare săvârșite de alte întreprinderi după anul 2000. Schindler nu ar fi participat la aceste încălcări și nu ar fi avut cunoștință de acestea.

325    În primul rând, Schindler susține că ar trebui să fie considerată prima întreprindere care a furnizat, în conformitate cu punctul 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, elemente de probă care sunt de natură să permită Comisiei să constate o încălcare și că ar trebui astfel să beneficieze de o reducere totală a amenzii sale.

326    Este adevărat că Comisia ar fi primit de la Kone și de la Otis cereri în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 referitoare la înțelegerile din Germania înainte să primească cererea societății Schindler. Cu toate acestea, respectivele cereri nu ar fi fost de natură să dovedească existența încălcării articolului 81 CE la care ar fi participat Schindler, și anume existența acordurilor privind scările rulante încheiate între 1995 și 2000. În lipsa elementelor de probă furnizate de Schindler, Comisia nu ar fi fost în măsură să constate încălcarea articolului 81 CE. În cererea sa și în completările acesteia, Schindler ar fi dovedit existența a 33 de întâlniri care ar fi avut loc în Germania între 29 aprilie 1994 și 6 decembrie 2000. Otis nu ar fi divulgat decât existența a trei întâlniri în 1999 (la 20 ianuarie, la 28 octombrie și la 22 decembrie 1999) și a cinci întâlniri în 2000 (la 20 ianuarie, la 18 februarie, la 3 aprilie, la 16 iunie și la 6 decembrie 2000). Nici declarațiile societății Kone nu ar permite să se dovedească existența întâlnirilor sistematice referitoare la proiectele legate de scările rulante din Germania din perioada 1995-2000.

327    În al doilea rând, în subsidiar, reclamantele susțin că, în orice caz, în conformitate cu punctul 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea din 2002, societății Schindler nu ar fi trebuit să i se aplice o amendă, dat fiind că a fost singura întreprindere care a furnizat suficiente elemente de probă pentru a demonstra existența încălcării din Germania din perioada 1995-2000. Elementele de probă furnizate de Kone și de Otis s‑ar referi la perioada ulterioară anului 2000. Pe de altă parte, în măsura în care Comisia ar afirma, în considerentul (803) al deciziei atacate, că dispunea deja de elemente de probă înaintea cererii formulate de Schindler, fără a preciza însă despre ce elemente ar fi vorba, reclamantele invocă nemotivarea deciziei atacate.

328    Trebuie subliniat mai întâi că, contrar celor susținute de Comisie, faptul că reclamantele nu pun în discuție calificarea înțelegerii din Germania drept încălcare unică nu afectează admisibilitatea argumentării lor.

329    Astfel, chiar Comisia distinge, în cadrul deciziei atacate, două laturi ale încălcării din Germania, una referitoare la perioada cuprinsă între august 1995 și decembrie 2000 și privind numai scările rulante și cealaltă referitoare la perioada cuprinsă între decembrie 2000 și decembrie 2003 și privind atât scările rulante, cât și ascensoarele [considerentele (213), (277) și (278) ale deciziei atacate], fără ca această distincție să afecteze calificarea acestei înțelegeri drept încălcare unică, dat fiind că toate acordurile urmăreau aceleași obiective și ajungeau la același rezultat [considerentul (568) al deciziei atacate]. În plus, este cert că Schindler nu a participat decât la latura referitoare la scările rulante a încălcării constatate la articolul 1 alineatul (2) din decizia atacată, dat fiind că Schindler a părăsit înțelegerea în anul 2000 [considerentul (213) al deciziei atacate].

330    Or, în cazul în care, astfel cum susțin reclamantele, Schindler a fost prima întreprindere care a furnizat elemente de probă determinante care să permită Comisiei să constate existența încălcării din Germania în perioada august 1995-decembrie 2000, aceasta ar avea dreptul, în conformitate cu ultimul paragraf al punctului 23 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 și independent de o eventuală aplicare a punctului 8 litera (b) din comunicarea menționată, la o reducere de 100 % a cuantumului amenzii, întrucât cooperarea sa ar fi avut un impact direct asupra duratei presupusei înțelegeri pentru toată durata participării societății Schindler la aceasta.

331    Cu toate acestea, din considerentele (214) și (803) ale deciziei atacate reiese că Comisia dispunea, la data la care a fost formulată cererea societății Schindler, și anume la 25 noiembrie 2004, de elemente de probă suficiente care îi permiteau să constate existența încălcării din Germania în perioada 1995-2000.

332    Astfel, în cererea sa din 12 februarie 2004 formulată în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, Kone a furnizat date concrete privind înțelegerea din Germania, atât pentru perioada anterioară, cât și pentru perioada ulterioară părăsirii înțelegerii de către Schindler. În ceea ce privește prima latură a încălcării, declarația societății Kone a informat astfel Comisia cu privire la faptul că la 1 august 1995 exista deja o înțelegere referitoare la împărțirea pieței scărilor rulante, cu privire la lista participanților la înțelegere, cu privire la principiile care guvernau atribuirea proiectelor și cu privire la alte elemente referitoare la punerea în aplicare a înțelegerii. În cadrul cererii sale, Kone indicase de asemenea în mod clar că Schindler părăsise înțelegerea „la sfârșitul anului 2000”.

333    În cadrul observațiilor sale din aprilie 2004, care completau cererea sa din martie 2004, Otis a confirmat existența unei înțelegeri în Germania privind împărțirea pieței scărilor rulante, lista participanților la înțelegere, principiile care guvernau atribuirea proiectelor și alte informații referitoare la punerea în aplicare a înțelegerii, precum și faptul că Schindler a părăsit înțelegerea în 2000. În observațiile sale complementare din aprilie 2004, Otis a indicat în plus că înțelegerea privind piața scărilor rulante exista din anii ’80.

334    Prin urmare, la 25 noiembrie 2004, când a fost formulată cererea societății Schindler în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, Comisia dispunea deja de două declarații concordante care îi permiteau să constate existența laturii înțelegerii din Germania la care a participat Schindler.

335    Este adevărat că, în cererea sa din 25 noiembrie 2004 și în completarea acesteia din 7 decembrie 2004, Schindler a furnizat Comisiei informații pe care aceasta nu le cunoștea încă. Este vorba în special despre datele anumitor întâlniri ale participanților la înțelegere care au avut loc între 29 aprilie 1994 și 6 decembrie 2000. Cu toate acestea, având în vedere cele constatate la punctul 334 de mai sus, Comisia a putut considera în mod întemeiat că era vorba despre elemente de probă care prezentau o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 și care dădeau dreptul la o reducere a amenzii, dar nu la o imunitate totală la amendă conform punctului 8 litera (b) sau la o reducere totală a cuantumului amenzii conform punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din comunicarea menționată. Astfel, elementele de probă în cauză nu erau determinante pentru a stabili existența înțelegerii în Germania de‑a lungul întregii durate a participării societății Schindler la aceasta, ci întăreau capacitatea Comisiei de a stabili existența încălcării coroborând elementele de probă de care dispunea deja.

336    În continuare, având în vedere faptul că Schindler era a treia întreprindere care a formulat o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, reducerea amenzii aplicabile era cea prevăzută la punctul 23 litera (b) primul paragraf a treia liniuță din această comunicare. Or, dat fiind că elementele de probă cu o valoare adăugată semnificativă nu au fost comunicate Comisiei decât la opt luni după primele două cereri formulate în temeiul comunicării menționate și dat fiind că nu este contestat faptul că Schindler nu a comunicat mijloace de probă scrise care datau de la momentul faptelor, Comisia nu și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere prin faptul că a stabilit la 15 % reducerea cuantumului amenzii aplicate societății Schindler.

337    În sfârșit, în ceea ce privește obiecția referitoare la încălcarea articolului 253 CE, trebuie să se constate că în cadrul considerentului (803) al deciziei atacate sunt expuse, în mod clar și neechivoc, motivele pentru care Comisia a considerat că elementele de probă prezentate de Schindler în cererea sa formulată în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 nu dădeau dreptul la acordarea unei imunități la amendă. Comisia se referă în această privință la faptul că, „la momentul la care au fost prezentate observațiile societății Schindler, […] dispunea deja de o serie de elemente de probă care îi permiteau să constate o încălcare a articolului 81 [CE]” [considerentul (803) al deciziei atacate]. Plasate în contextul lor, aceste motive se referă în mod necesar la seria de elemente de probă cuprinsă în cererile societăților Kone și Otis, a căror valoare adăugată a fost determinată în considerentele (792) și (799) ale deciziei atacate. Considerentele sus‑menționate permiteau, așadar, persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile refuzului Comisiei de a acorda societății Schindler imunitate la amenzi pentru cooperarea sa la stabilirea existenței încălcării din Germania și dădeau Tribunalului posibilitatea de a exercita controlul legalității. Prin urmare, obiecția privind încălcarea articolului 253 CE trebuie să fie respinsă.

338    Din cele de mai sus reiese că trebuie respinse toate obiecțiile invocate de Schindler referitor la aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 în ceea ce privește cooperarea sa în vederea stabilirii existenței înțelegerii din Germania.

 Cu privire la cooperarea societății Schindler în vederea stabilirii existenței încălcării din Luxemburg

339    Schindler, care a fost a patra întreprindere care a prezentat o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 referitor la înțelegerea din Luxemburg [considerentul (830) al deciziei atacate], nu a beneficiat de o reducere a cuantumului amenzii în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 în ceea ce privește respectiva încălcare [considerentul (834) al deciziei atacate]. Comisia explică în această privință, în considerentele (831)-(833) ale deciziei atacate:

„(831)      Cererea formulată de Schindler [în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002] se compune în principal dintr‑o declarație scrisă a întreprinderii și dintr‑o serie de documente interne care datează din anul 2002 și care, potrivit Schindler, au fost create în cadrul activității normale a întreprinderii. Cererea […] societății Schindler nu a furnizat Comisiei niciun element nou cu o valoare adăugată importantă. Noile informații reprezintă în realitate descrieri ale sectorului în cauză la momentul încălcării și prezintă alte detalii care au o importanță mai mică. Cu excepția acestor informații, cererea […] societății Schindler confirmă în esență informațiile deja cunoscute de Comisie.

(832)      Pe de altă parte, Schindler afirmă că acordurile referitoare la noile proiecte de instalare, de modernizare, de reparare și de întreținere a ascensoarelor și a scărilor rulante existau încă din 1993 și că părăsise înțelegerea în 1994, pentru a nu reveni decât în 1999. Comisia nu a găsit nicio indicație care să confirme această declarație. Comisia nu se poate baza pe declarația unilaterală și neconfirmată a uneia dintre părți privind o chestiune crucială, care poate determina consecințe juridice serioase pentru ceilalți participanți.

(833)      Pe baza acestor elemente, Comisia ajunge la concluzia că observațiile societății Schindler nu conțin niciun element nou cu o valoare semnificativă și confirmă, în cea mai mare parte, faptele pe care aceasta le cunoștea deja. Informațiile furnizate de Schindler, în comparație cu elementele de probă de care dispunea Comisia la momentul la care a fost formulată cererea […] societății Schindler, nu au întărit în mod semnificativ capacitatea Comisiei de a demonstra existența faptelor în cauză. În consecință, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la punctul 21 din [C]omunicarea privind cooperarea [din 2002]. În urma cererii sale […], Schindler nu a dat niciun ajutor suplimentar, cu excepția informațiilor comunicate la cererea Comisiei.”

340    Reclamantele susțin că Schindler este îndreptățită să beneficieze de o reducere a cuantumului amenzii cuprinsă între 20 % și 30 %, în temeiul punctelor 21 și 23 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Astfel, Schindler ar fi furnizat elemente de probă cu o valoare adăugată considerabilă, referitoare la acorduri din domeniul activităților de întreținere. În lipsa cererii formulate de Schindler la 4 noiembrie 2004, Comisia nu ar fi fost în măsură să stabilească existența unor acorduri în domeniul menționat, cu privire la care cererile societăților Kone și ThyssenKrupp nu ar cuprinde decât foarte puține informații. Pe de altă parte, Otis nu ar fi recunoscut în mod expres că a participat la acorduri în acest domeniu.

341    Importanța, în ceea ce privește administrarea probelor de către Comisie, a cererii formulate de Schindler în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 ar rezulta de asemenea din numărul mare de trimiteri la această cerere din cadrul deciziei atacate, în raport cu trimiterile la cererile societăților Kone și ThyssenKrupp. Comisia ar fi respins argumentarea societății Schindler în considerentul (831) al deciziei atacate, fără a răspunde însă la argumentele societății Schindler care figurau în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, ceea ce ar constitui o motivare insuficientă în sensul articolului 253 CE.

342    Este necesar, în lumina jurisprudenței amintite la punctul 300 de mai sus, să se examineze dacă Comisia și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere atunci când a constatat că elementele de probă furnizate de Schindler nu prezentau o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă aflate deja în posesia sa la momentul la care întreprinderea menționată a formulat cererea în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002.

343    În această privință, trebuie subliniat în primul rând că reclamantele, care nu critică acordarea unei imunități la amenzi societății Kone în temeiul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, nu contestă faptul că informațiile furnizate de Kone permiteau deja Comisiei să constate o încălcare în Luxemburg [considerentul (816) al deciziei atacate]. Prin urmare, Comisia dispunea deja de elemente de probă suficiente pentru a constata o încălcare în Luxemburg la momentul la care Schindler a formulat cererea în temeiul acestei comunicări. În plus, anterior cererii societății Schindler, Comisia fusese de asemenea sesizată deja cu o cerere a societății Otis, în temeiul comunicării menționate, în martie 2004, care a determinat o reducere a cuantumului amenzii de 40 % [considerentele (118) și (823) ale deciziei atacate].

344    În al doilea rând, în ceea ce privește întrebarea dacă, în conformitate cu punctele 21 și 22 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, elementele de probă furnizate de Schindler prezentau o valoare adăugată semnificativă prin faptul că ar fi întărit considerabil capacitatea Comisiei de a stabili existența încălcării din Luxemburg, trebuie să se constate că elementele de probă care, potrivit reclamantelor, ar fi prezentat o valoare adăugată semnificativă nu priveau decât una dintre cele două laturi ale încălcării constatate la articolul 1 alineatul (3) din decizia atacată, și anume împărțirea piețelor referitoare la contractele de întreținere și de modernizare [a se vedea de asemenea considerentele (293) și (830) ale deciziei atacate].

345    Or, din cererea societății Kone din 5 februarie 2004, astfel cum a fost completată cu informațiile transmise la 19 februarie 2004, reiese că aceasta cuprindea deja o descriere clară a laturii înțelegerii care urma să facă ulterior obiectul cooperării societății Schindler.

346    În al treilea rând, reclamantele nu pot folosi drept argument numărul de referiri la cererea formulată de acestea în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 care există în decizia atacată. Astfel, faptul că Comisia a folosit în decizia atacată toate elementele de probă de care dispunea, inclusiv, așadar, informațiile comunicate de Schindler în cererea sa din 4 noiembrie 2004, nu demonstrează că aceste din urmă informații prezentau o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă de care dispunea deja Comisia la acel moment.

347    Din toate cele de mai sus reiese că Comisia nu și‑a depășit în mod vădit marja de apreciere prin faptul că a considerat că elementele de probă furnizate de Schindler nu prezentau o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

348    În ceea ce privește obiecția întemeiată pe încălcarea articolului 253 CE, trebuie să se constate că Comisia nu este obligată să ia poziție cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate, ci este suficient ca aceasta să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Corsica Ferries France/Comisia, T‑349/03, Rec., p. II‑2197, punctul 64 și jurisprudența citată). În această privință, trebuie subliniat că, în considerentele (831)-(833) ale deciziei atacate, Comisia a expus în mod suficient motivele pentru care a considerat că elementele de probă furnizate de Schindler în cererea sa din 4 noiembrie 2004 nu prezentau o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Aceste considerente permit persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile refuzului Comisiei de a acorda societății Schindler o reducere a cuantumului amenzii pentru cooperarea sa la stabilirea existenței încălcării din Luxemburg și dau Tribunalului posibilitatea de a exercita controlul legalității. Prin urmare, obiecția privind încălcarea articolului 253 CE trebuie să fie respinsă.

349    Din ansamblul considerațiilor de mai sus reiese că trebuie respinse toate obiecțiile invocate de Schindler referitor la aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 în ceea ce privește cooperarea sa în vederea stabilirii existenței încălcării din Luxemburg.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea Comunicării privind cooperarea din 2002 și a Liniilor directoare din 1998, determinată de caracterul insuficient al reducerii cuantumului amenzilor pentru necontestarea faptelor

350    La punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a anunțat că „intențion[a] să acorde o reducere [a amenzii] pentru cooperarea din afara cadrului Comunicării privind cooperarea [din 2002], în special atunci când o societate nu contest[a] sau atunci când aceasta furniz[a] un ajutor suplimentar care permite[a] clarificarea sau completarea situației de fapt constatate de Comisie”.

351    În considerentul (758) al deciziei atacate, Comisia a explicat că, „[î]n măsura în care punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile crea în speță o serie de așteptări, [decisese] să interpreteze acest punct în favoarea întreprinderilor care, pe baza acestuia, au contribuit la stabilirea situației de fapt privind încălcarea prezentată în decizi[a] [atacată], necontestând faptele sau furnizând alte informații sau precizări complementare”.

352    Comisia a acordat astfel tuturor participanților la cele patru încălcări, cu excepția, pe de o parte, a întreprinderilor care au beneficiat de imunitate la amenzi [considerentele (762), (817) și (839) ale deciziei atacate] și, pe de altă parte, a societății Kone în cadrul înțelegerii din Țările de Jos [considerentul (851) al deciziei atacate], o reducere de 1 % a cuantumului amenzilor pentru cooperarea lor în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002, deoarece nu au contestat faptele prezentate în comunicarea privind obiecțiunile [considerentele (768), (774), (777), (794), (801), (806), (813), (824), (829), (835), (845), (854), (855) și (856) ale deciziei atacate].

353    Reclamantele consideră, în primul rând, că pot pretinde o reducere a cuantumului amenzii de cel puțin 10 % în locul reducerii de 1 % acordate ca urmare a cooperării lor în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002, ceea ce ar fi conform cu practica decizională urmată de Comisie în alte cauze. În al doilea rând, în pofida unei cereri în acest sens, Comisia nu ar fi ținut seama de faptul că reclamantele cooperaseră cu aceasta într‑o măsură care a depășit cu mult simpla necontestare a faptelor, ceea ce le‑ar da dreptul la o reducere a cuantumului amenzii de cel puțin 10 %, în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, sau la o reducere în temeiul celei de a șasea liniuțe a titlului 3 din Liniile directoare din 1998.

354    Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că o reducere a cuantumului unei amenzi acordată în temeiul cooperării în cursul procedurii administrative nu este justificată decât atunci când comportamentul întreprinderii în cauză a permis Comisiei să constate încălcarea cu mai puțină dificultate și, după caz, să îi pună capăt (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, T‑327/94, Rec., p. II‑1373, punctul 156, Hotărârea Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, punctul 222 de mai sus, punctul 270, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 449).

355    În plus, reiese din jurisprudență că se poate considera că o întreprindere care declară în mod expres că nu contestă susținerile privind situația de fapt pe care își întemeiază Comisia obiecțiunile contribuie la a facilita sarcina Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor Uniunii privind concurența (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mo och Domsjö/Comisia, T‑352/94, Rec., p. II‑1989, punctul 395, și Hotărârea SCA Holding/Comisia, punctul 354 de mai sus, punctul 157).

356    Este adevărat că, spre deosebire de Comunicarea privind cooperarea din 1996, Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu prevede nicio reducere a cuantumului amenzii în favoarea întreprinderilor care nu contestă realitatea faptelor pe care Comisia își bazează acuzațiile în comunicarea privind obiecțiunile. Cu toate acestea, în considerentul (758) al deciziei atacate, Comisia recunoaște că punctul 614 din comunicarea privind obiecțiunile a dat naștere unei așteptări legitime a întreprinderilor ca necontestarea faptelor să determine o reducere a cuantumului amenzii în afara cadrului Comunicării privind cooperarea din 2002. În cadrul aceluiași considerent, Comisia a subliniat de asemenea că „[a]mploarea reducerii va trebui să țină seama de faptul că cooperarea oferită după momentul comunicării privind obiecțiunile, când Comisia a stabilit deja toate elementele încălcării și întreprinderea a luat deja cunoștință de toate elementele investigației și a avut acces la dosarul acesteia, nu poate să ofere Comisiei, în cel mai bun caz, decât un ajutor marginal în ceea ce privește investigația”. Comisia a precizat de asemenea că, „[î]n general, recunoașterea faptelor în aceste împrejurări reprezintă cel mult un element de probă care confirmă faptele pe care Comisia le‑ar considera în mod normal ca fiind demonstrate într‑o măsură suficientă de alte elemente de probă existente la dosar”.

357    În primul rând, trebuie să fie respins argumentul reclamantelor potrivit căruia Comisia a derogat de la practica sa anterioară, în temeiul căreia o întreprindere care nu contestă realitatea faptelor imputate în comunicarea privind obiecțiunile ar beneficia de o reducere de 10 % a cuantumului amenzii care îi este aplicată, în conformitate cu Comunicarea privind cooperarea din 1996.

358    Deși este adevărat că, în cadrul punctului D al doilea paragraf a doua liniuță din Comunicarea privind cooperarea din 1996, se prevedea că o întreprindere putea beneficia „[…] de o reducere de 10 % până la 50 % a cuantumului amenzii care i‑ar fi fost aplicată în lipsa cooperării […] dacă […], după ce a primit comunicarea privind obiecțiunile, […] inform[a] Comisia că nu contestă materialitatea situației de fapt pe care Comisia își întemei[a] acuzațiile”, Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu mai prevede reducerea cuantumului amenzii pentru acest motiv. Or, astfel cum rezultă deja din cuprinsul punctelor 142 și 143 de mai sus, numai Comunicarea privind cooperarea din 2002 se aplică în ceea ce privește cererile reclamantelor, acestea din urmă fiind de altfel explicit formulate în temeiul acestei comunicări.

359    În orice caz, astfel cum a fost amintit la punctul 225 de mai sus, practica decizională anterioară a Comisiei nu ar putea servi drept cadru juridic cu privire la amenzile în materie de concurență.

360    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentele reclamantelor potrivit cărora Schindler ar fi furnizat Comisiei pe tot parcursul procedurii informații referitoare la încălcări, care ar fi fost citate în pasajele cele mai importante ale deciziei atacate, este suficient să se constate că reclamantele nu susțin că această colaborare ar fi depășit cadrul colaborării necesare în contextul aplicării Comunicării privind cooperarea din 2002, astfel încât obiecția lor trebuie să fie respinsă. Trebuie de asemenea să fie respins motivul, invocat în replică, potrivit căruia ar fi justificat, ca urmare a cooperării menționate, ca Schindler să beneficieze de o circumstanță atenuantă în temeiul Liniilor directoare din 1998.

361    Rezultă că motivul trebuie respins în totalitate.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003

362    Reclamantele susțin că amenzile aplicate la articolul 2 din decizia atacată pentru fiecare încălcare sunt contrare articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 întrucât Comisia s‑ar fi bazat, pentru a stabili plafonul de 10 % din cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză, pe cifrele de afaceri ale societăților‑mamă ale grupurilor de societăți vizate, în loc să se bazeze pe cifra de afaceri a filialelor care au participat în mod direct la încălcări.

363    Reclamantele susțin că nu este posibil să se impute societăților‑mamă încălcările săvârșite de filialele acestora și că, prin urmare, plafonul de 10 % din cifra de afaceri prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 ar trebui să fie calculat pe baza cifrei de afaceri a respectivelor filiale.

364    Cu toate acestea, având în vedere faptul că reclamantele nu susțin că amenzile aplicate în decizia atacată depășesc plafonul de 10 % din cifra de afaceri realizată de Schindler Holding în cursul exercițiului financiar precedent, trebuie să se constate că această obiecție se suprapune cu cele examinate la punctele 63-91 de mai sus, referitoare la imputarea comportamentului filialelor sale societății Schindler Holding. Or, din considerațiile referitoare la acest aspect reiese că Comisia a imputat în mod corect societății Schindler Holding comportamentul filialelor sale, cu care aceasta formează o unitate economică. Prin urmare, acest motiv trebuie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității în ceea ce privește calculul cuantumului final al amenzilor

365    Reclamantele susțin că cuantumul final al amenzilor care le‑au fost aplicate este disproporționat, în măsura în care nu ar fi nici necesar, nici adecvat pentru a atinge obiectivul urmărit, și anume combaterea comportamentelor nelegale și prevenirea repetării încălcărilor. În speță, ar fi vorba despre patru încălcări izolate săvârșite de patru societăți diferite, astfel încât amenzile aplicate nu ar trebui să depășească 10 % din cifra de afaceri a fiecărei societăți. Reclamantele consideră de asemenea că, în cazul în care ar fi reținut argumentul Comisiei potrivit căruia o amendă nu este disproporționată atunci când nu depășește plafonul de 10 % din cifra de afaceri a întreprinderii în cauză, ar fi practic exclusă aplicarea principiului proporționalității. În speță, societăților Schindler Belgia și Schindler Luxemburg le‑ar fi fost aplicate amenzi care corespundeau valorii de [confidențial] % din cifrele de afaceri consolidate medii ale Schindler Belgia și Schindler Luxemburg [confidențial]. În ceea ce privește Schindler Țările de Jos, amenda ar corespunde [confidențial].

366    În această privință, cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (Hotărârea Curții din 5 mai 1998, Regatul Unit/Comisia, C‑180/96, Rec., p. I‑2265, punctul 96, și Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, T‑30/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 223).

367    În consecință, amenzile nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite, cu alte cuvinte, în raport cu respectarea normelor de concurență, iar cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi ca urmare a unei încălcări în materie de concurență trebuie să fie proporțional cu încălcarea, apreciată în ansamblu, ținând seama în special de gravitatea acesteia (Hotărârea din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 366 de mai sus, punctul 224). În plus, în cadrul stabilirii cuantumului amenzilor, Comisia poate lua în considerare necesitatea de a asigura ca acestea să aibă un efect suficient de descurajator (a se vedea în acest sens Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 54 de mai sus, punctul 108, și Hotărârea Europa Carton/Comisia, punctul 125 de mai sus, punctul 89).

368    În primul rând, trebuie subliniat că înțelegerile constau în speță în principal într‑o înțelegere secretă a concurenților pentru a‑și împărți piețele sau a îngheța cotele de piață prin alocarea reciprocă a proiectelor de vânzare și de instalare de ascensoare și/sau de scări rulante noi și pentru a nu concura unii cu ceilalți în ceea ce privește întreținerea și modernizarea ascensoarelor și a scărilor rulante (cu excepția Germaniei, unde activitatea de întreținere și de modernizare nu a făcut obiectul unor discuții între membrii înțelegerii). Or, astfel de încălcări se numără, prin chiar natura lor, printre cele mai grave încălcări ale articolului 81 CE [considerentul (658) al deciziei atacate]

369    În al doilea rând, în cadrul calculului cuantumului amenzilor, Comisia poate lua în considerare, printre altele, dimensiunea și puterea economică a unității economice care acționează în calitate de întreprindere în sensul articolului 81 CE. Cu toate acestea, contrar susținerilor reclamantelor, întreprinderea pertinentă care trebuie luată în considerare în speță nu este reprezentată de fiecare filială care a participat la încălcările constatate la articolul 1 alineatele (1), (3) și (4) din decizia atacată. Dimpotrivă, din analiza realizată mai sus reiese că încălcările imputate societății Schindler au fost săvârșite de Schindler Holding și de filialele sale. În aceste condiții, argumentele reclamantelor care se limitează la a demonstra existența unei disproporții între cuantumul amenzilor aplicate de Comisie și cifra de afaceri realizată de respectivele filiale, excluzând societatea‑mamă a acestora, trebuie să fie respinse.

370    În al treilea rând, în ceea ce privește proporționalitatea amenzilor în raport cu dimensiunea și cu puterea economică a unităților economice în cauză, trebuie amintit că reiese din considerațiile de mai sus că acestea nu depășesc plafonul de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, al cărui obiectiv este de a evita ca amenzile să fie disproporționate în raport cu importanța întreprinderii (a se vedea în acest sens Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 54 de mai sus, punctul 119, și Hotărârea din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 366 de mai sus, punctul 229). De altfel, în această privință, reiese din dosar că cuantumul total al amenzilor aplicate societății Schindler prin decizia atacată reprezintă aproximativ 2 % din cifra de afaceri consolidată a societății Schindler Holding în cursul exercițiului financiar anterior adoptării deciziei atacate, ceea ce nu se poate considera că reprezintă o valoare disproporționată în raport cu dimensiunea acestei întreprinderi.

371    Având în vedere considerațiile de mai sus, motivul întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității în ceea ce privește calculul cuantumului final al amenzilor trebuie să fie respins.

372    Rezultă că acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

373    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În plus, în conformitate cu articolul 87 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul de procedură, instituțiile care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În sfârșit, potrivit articolului 87 alineatul (6) din Regulamentul de procedură, cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Tribunalului în cazul în care acesta nu se pronunță asupra fondului cauzei.

374    Trebuie să se constate că prezenta acțiune, în măsura în care a fost formulată de Schindler Management, a rămas fără obiect ca urmare a rectificării de către Comisie a deciziei atacate. Având în vedere faptul că toate motivele de recurs au fost invocate în mod nediferențiat de toate reclamantele, precum și faptul că Schindler Holding, Schindler Belgia, Schindler Germania, Schindler Luxemburg și Schindler Țările de Jos au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie. Consiliul suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște:

1)      Constată că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului cauzei în măsura în care acțiunea a fost formulată de Schindler Management AG.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Obligă Schindler Holding Ltd, Schindler SA, Schindler Deutschland Holding GmbH, Schindler Sàrl și Schindler Liften BV la plata cheltuielilor de judecată.

4)      Schindler Management suportă propriile cheltuieli de judecată.

5)      Consiliul Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată.

Martins Ribeiro          Wahl                                     Dittrich

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 iulie 2011.

Semnături

Cuprins

Procedura administrativă

1.  Investigația Comisiei

Belgia

Germania

Luxemburg

Țările de Jos

2.  Comunicarea privind obiecțiunile

3.  Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

Cu privire la cererea de nepronunțare asupra fondului în ceea ce privește societatea Schindler Management

Cu privire la fond

1.  Observații introductive

2.  Cu privire la cererea de anulare în întregime a deciziei atacate

Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din CEDO

Cu privire la motivul întemeiat pe nelegalitatea deciziei atacate în măsura în care se adresează societății Schindler Holding, ca urmare a lipsei unei notificări valabile

Cu privire la motivul întemeiat pe nelegalitatea deciziei atacate în măsura în care prin aceasta a fost angajată răspunderea solidară a societății Schindler Holding

3.  Cu privire la cererea de anulare a articolului 2 din decizia atacată

Cu privire la excepția de nelegalitate referitoare la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, întemeiată pe încălcarea principiului legalității pedepselor

Cu privire la excepția de nelegalitate a Liniilor directoare din 1998, întemeiată pe încălcarea principiului neretroactivității

Cu privire la excepția de nelegalitate a Liniilor directoare din 1998, întemeiată pe lipsa de competență a Comisiei și, în subsidiar, pe lipsa de transparență și de previzibilitate a acestora

Cu privire la excepția de nelegalitate a Comunicării privind cooperarea din 2002, întemeiată pe încălcarea principiului neretroactivității și a principiului protecției încrederii legitime

Cu privire la excepția de nelegalitate a Comunicării privind cooperarea din 2002, întemeiată pe încălcarea principiilor generale de drept nemo tenetur, in dubio pro reo și al proporționalității, precum și pe exercitarea abuzivă a puterii de apreciere

Cu privire la prima obiecție, întemeiată pe încălcarea principiului nemo tenetur

Cu privire la a doua obiecție, întemeiată pe încălcarea principiului in dubio pro reo

Cu privire la a treia obiecție, întemeiată pe încălcarea principiului proporționalității

Cu privire la a patra obiecție, întemeiată pe exercitarea abuzivă a puterii de apreciere

Cu privire la motivul întemeiat pe caracterul de măsură de confiscare, contrar dreptului internațional, al deciziei atacate

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea Liniilor directoare din 1998 și a obligației de motivare în ceea ce privește stabilirea cuantumului de plecare al amenzilor

Observații introductive

Decizia atacată

Cu privire la calificarea încălcărilor drept „foarte grave”

Cu privire la pretinsa nelegalitate a cuantumurilor de plecare ale amenzilor

–  Cu privire la pretinsa nemotivare

–  Cu privire la cuantumurile de plecare generale ale amenzilor

–  Cu privire la cuantumurile de plecare specifice ale amenzilor

Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea Liniilor directoare din 1998, a principiului aplicării unei sancțiuni adecvate în raport cu fapta, a principiului proporționalității și a obligației de motivare în cadrul luării în considerare a circumstanțelor atenuante

Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea Comunicării privind cooperarea din 2002, a principiului egalității de tratament și a obligației de motivare în ceea ce privește acordarea reducerilor cuantumului amenzilor

Cu privire la Comunicarea privind cooperarea din 2002

Cu privire la marja de apreciere a Comisiei și la controlul instanțelor Uniunii

Cu privire la cooperarea societății Schindler în vederea stabilirii existenței încălcării din Belgia

Cu privire la cooperarea societății Schindler în vederea stabilirii existenței încălcării din Germania

Cu privire la cooperarea societății Schindler în vederea stabilirii existenței încălcării din Luxemburg

Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea Comunicării privind cooperarea din 2002 și a Liniilor directoare din 1998, determinată de caracterul insuficient al reducerii cuantumului amenzilor pentru necontestarea faptelor

Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003

Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității în ceea ce privește calculul cuantumului final al amenzilor

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: germana.

1 – Date confidențiale nereproduse.