HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
14 noiembrie 2013(*)
„Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2005/214/JAI – Aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare – «Instanță judecătorească cu competență specială în materie penală» – «Unabhängiger Verwaltungssenat» din dreptul austriac – Natura și întinderea controlului exercitat de instanța din statul membru executant”
În cauza C‑60/12,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 35 UE de Vrchní soud v Praze (Republica Cehă) prin decizia din 27 ianuarie 2012, primită de Curte la 7 februarie 2012, în procedura privind executarea unei sancțiuni financiare emise împotriva lui
Marián Baláž,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, domnii A. Tizzano, L. Bay Larsen, T. von Danwitz și A. Borg Barthet, președinți de cameră, domnii A. Rosas, J. Malenovský, A. Arabadjiev, doamna C. Toader (raportor) și domnul E. Jarašiūnas, judecători,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 martie 2013,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de J. Vláčil și de D. Hadroušek, în calitate de agenți;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de M. Russo, avvocato dello Stato;
– pentru guvernul olandez, de B. Koopman și de C. Wissels, în calitate de agenți;
– pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer și de P. Cede, în calitate de agenți;
– pentru guvernul suedez, de A. Falk și de K. Ahlstrand‑Oxhamre, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de R. Troosters și de Z. Malůšková, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 18 iulie 2013,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 litera (a) punctul (iii) din Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare (JO L 76, p. 16, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 150), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO L 81, p. 24, denumită în continuare „decizia‑cadru”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri de executare privind recuperarea unei amenzi aplicate domnului Baláž, resortisant ceh, din cauza unei contravenții rutiere săvârșite de acesta în Austria.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (1), (2), (4) și (5) ale deciziei‑cadru au următorul cuprins:
„(1) Reuniunea Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999 a aprobat principiul recunoașterii reciproce, care ar trebui să devină piatra de temelie a cooperării judiciare atât în materie civilă, cât și în materie penală în cadrul Uniunii.
(2) Principiul recunoașterii reciproce ar trebui să se aplice sancțiunilor financiare impuse de autoritățile judiciare sau administrative pentru a se facilita aplicarea acestor sancțiuni în alt stat membru decât statul în care au fost impuse sancțiunile.
[...]
(4) Sub incidența prezentei decizii‑cadru ar trebui, de asemenea, să intre sancțiuni financiare impuse pentru infracțiuni rutiere.
(5) Prezenta decizie‑cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de articolul 6 din tratat și reflectate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în special capitolul VI. [...]”
4 Articolul 1 din decizia‑cadru, intitulat „Definiții”, are următorul cuprins:
„În sensul prezentei decizii‑cadru:
(a) «decizie» înseamnă o decizie definitivă care impune plata unei sancțiuni financiare de către o persoană fizică sau juridică, atunci când decizia a fost luată de:
[...]
(iii) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru acte incriminate de dreptul intern al statului emitent, constituind încălcări ale normelor de drept, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală;
[...]
(b) «sancțiune financiară» înseamnă obligația de a plăti:
(i) o sumă de bani la condamnarea pentru o infracțiune, impusă printr‑o decizie;
[...]
(c) «stat emitent» înseamnă statul membru în care a fost dată o decizie în sensul prezentei decizii‑cadru;
(d) «stat executant» înseamnă statul membru căruia i‑a fost transmisă o decizie în scopul executării.”
5 Articolul 3 din decizia‑cadru, intitulat „Drepturi fundamentale”, prevede:
„Prezenta decizie‑cadru nu are ca efect modificarea obligației de a se respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale înscrise în articolul 6 din [T]ratat[ul UE].”
6 Articolul 4 alineatul (1) din decizia‑cadru prevede transmiterea unei decizii, însoțită de un certificat întocmit potrivit modelului care figurează în anexa la decizia‑cadru, „un[ui] stat membru în care persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost pronunțată o decizie are proprietăți sau venituri, are reședința obișnuită sau, în cazul unei persoane juridice, are sediul social”.
7 Articolul 5 din decizia‑cadru, intitulat „Domeniu de aplicare”, enumeră infracțiunile în privința cărora sunt recunoscute și executate decizii în temeiul deciziei‑cadru. În special, alineatul (1) al articolului 5 prevede:
„Următoarele infracțiuni, dacă sunt incriminate în statul emitent și după cum sunt definite în legislația statului emitent, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei, conduc la recunoașterea și executarea deciziilor:
[...]
– conduită contrară normelor de trafic rutier [...]”
8 Articolul 6 din decizia‑cadru, intitulat „Recunoașterea și executarea deciziilor”, prevede:
„Autoritățile competente din statul executant recunosc fără altă formalitate o decizie care a fost transmisă în conformitate cu articolul 4 și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, cu excepția cazului în care autoritatea competentă decide să invoce unul dintre temeiurile de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la articolul 7.”
9 Potrivit articolului 7 alineatele (2) și (3) din decizia‑cadru:
„(2) Autoritatea competentă din statul executant poate [...] să refuze recunoașterea și executarea deciziei dacă stabilește că:
[...]
(g) în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4, în cazul unei proceduri scrise, persoana în cauză nu a fost informată personal sau prin intermediul unui reprezentant autorizat în conformitate cu legislația națională a statului emitent cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă;
[...]
(i) în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4, persoana nu a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care certificatul menționează că, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului emitent, persoana:
(i) în timp util,
– fie a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit,
și
– a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care persoana nu se prezintă la proces;
sau
(ii) având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces;
sau
(iii) după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care persoana are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale:
– a indicat în mod expres că nu contestă decizia
sau
– nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp corespunzător;
[...]
(3) În cazurile prevăzute la alineatul (1) și alineatul (2) literele (c), (g) (i) și (j), înainte de a decide nerecunoașterea și neexecutarea unei decizii, în întregime sau parțial, autoritatea competentă din statul de executare consultă autoritatea competentă din statul emitent prin orice mijloace adecvate și, dacă este cazul, îi cere să furnizeze fără întârziere orice informație necesară.”
10 Articolul 20 alineatele (3) și (8) din decizia‑cadru prevede:
„(3) Fiecare stat membru se poate opune recunoașterii și executării deciziilor, atunci când certificatul prevăzut la articolul 4 creează posibilitatea încălcării drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 din tratat. Se aplică procedura prevăzută la articolul 7 alineatul (3).
[...]
(8) Orice stat membru care în cursul unui an calendaristic a aplicat alineatul (3) informează Consiliul și Comisia la începutul anului calendaristic următor cu privire la cazurile în care au fost aplicate temeiurile prevăzute în această dispoziție pentru nerecunoașterea sau neexecutarea unei decizii.”
Dreptul ceh
11 Dreptul ceh reglementează recunoașterea și executarea sancțiunilor financiare impuse de instanțele din alt stat membru decât Republica Cehă în conformitate cu Codul de procedură penală. Articolul 460o alineatul (1) din acest cod, în versiunea aplicabilă la data deciziilor instanțelor cehe pronunțate în cauza principală (Legea nr. 141/1961 privind procedura penală judiciară, denumit în continuare „Codul de procedură penală”), prevede:
„Dispozițiile acestui alineat se aplică procedurii de recunoaștere și de executare a unei decizii definitive de condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni ori a unui alt delict sau a unei decizii emise pe baza acesteia, dacă este emisă în conformitate cu legislația Uniunii [...],
a) care a impus o sancțiune financiară,
[...]
dacă a fost emisă, în cadrul unei proceduri penale, de o instanță judecătorească a Republicii Cehe [...] sau de o instanță judecătorească a unui alt stat membru al Uniunii [...] sau dacă a fost emisă de o autoritate administrativă a unui astfel de stat, cu condiția ca decizia adoptată de autoritatea administrativă cu privire la o infracțiune sau la un alt delict să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești cu competență specială în materie penală [...]”
12 Articolul 460r din Codul de procedură penală are următorul cuprins:
„(1) După prezentarea observațiilor scrise de către procuror, Krajský soud [Curtea Regională] decide, prin hotărâre pronunțată în ședință publică, dacă decizia privind o sancțiune financiară sau o amendă emisă de un alt stat membru al Uniunii [...], care i‑a fost transmisă de autoritățile competente ale respectivului stat membru, este recunoscută și executată sau dacă recunoașterea și executarea deciziei în cauză sunt refuzate. Hotărârea se notifică persoanei în cauză și procurorului.
[...]
(3) Krajský soud refuză recunoașterea și executarea deciziei unui alt stat membru al Uniunii [...] privind o sancțiune financiară sau o amendă, prevăzute la alineatul (1), în cazul în care
[...]
i) recunoașterea și executarea deciziei sunt contrare intereselor Republicii Cehe, astfel cum sunt protejate la articolul 377,
[...]
(4) În cazul în care se constată existența motivului de refuz al recunoașterii și al executării deciziei unui alt stat membru al Uniunii [...] privind o sancțiune financiară sau o amendă, prevăzut la alineatul (3) litera c) sau i), Krajský soud, înainte de a pronunța refuzul recunoașterii și al executării unei astfel de decizii, solicită avizul autorităților competente ale statului care au adoptat decizia ale cărei recunoaștere și executare sunt solicitate, în special pentru a obține toate informațiile necesare pentru decizia sa; dacă este cazul, Krajský soud poate solicita acestor autorități competente să furnizeze fără întârziere documentele și informațiile suplimentare necesare.”
Dreptul austriac
13 Sistemul juridic austriac face distincție între faptele care constituie încălcări ale „normelor contravenționale” și faptele care încalcă „normele de drept penal”. În ambele cazuri, persoanele care sunt învinuite de săvârșirea unor fapte au acces la o instanță judecătorească.
14 Procedura cu privire la contravenții este reglementată de Legea contravențiilor din 1991 (Verwaltungsstrafgesetz 1991, BGBl. 52/1991, denumită în continuare „VStG”). În primă instanță, aceste contravenții sunt examinate de Bezirkshauptmannschaft (autoritate administrativă regională, denumit în continuare „BHM”). După epuizarea căilor de atac în fața acestei autorități administrative, Unabhängiger Verwaltungssenat in den Ländern (denumit în continuare „Unabhängiger Verwaltungssenat”) este competent ca instanță de apel.
Litigiul principal și întrebările preliminare
15 Prin scrisoarea din 19 ianuarie 2011, BHM Kufstein a adresat Krajský soud v Ústí nad Labem (Curtea Regională Ústí nad Labem, Republica Cehă) o cerere de recunoaștere și de executare a deciziei sale din 25 martie 2010 prin care i se aplică domnului Baláž o sancțiune financiară pentru o contravenție prevăzută de Codul rutier. Scrisoarea cuprindea un certificat întocmit în limba cehă, astfel cum este prevăzut la articolul 4 din decizia‑cadru, și „decizia de aplicare a sancțiunii contravenționale” („Strafverfügung”).
16 Din aceste documente rezultă că, la 22 octombrie 2009, domnul Baláž, care conducea un vehicul articulat de marfă înmatriculat în Republica Cehă, nu a respectat, în Austria, indicatorul „Accesul interzis vehiculelor cu masa mai mare de 3,5 tone”. Pentru acest motiv, a fost obligat la plata unei amenzi de 220 de euro sau, în caz de neplată în termenul acordat, la 60 de ore de închisoare.
17 Astfel cum reiese din decizia de trimitere, certificatul emis de BHM Kufstein menționa că decizia în cauză era o decizie a unei autorități a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, adoptată pentru acte incriminate de dreptul intern al statului emitent, constituind încălcări ale normelor de drept. În plus, certificatul menționat indica faptul că persoana respectivă a avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală.
18 Potrivit indicațiilor furnizate în același certificat, această decizie a devenit definitivă și executorie la 17 iulie 2010. Astfel, domnul Baláž nu a contestat decizia menționată, în pofida faptului că a fost informat, în conformitate cu legislația statului emitent, cu privire la dreptul său de a formula o cale de atac personal sau prin intermediul unui reprezentant ales ori numit în conformitate cu dreptul intern.
19 Krajský soud v Ústí nad Labem a organizat, la 17 mai 2011, o ședință publică în vederea examinării cererii transmise de BHM Kufstein. În cadrul acestei ședințe, s‑a stabilit, printre altele, că decizia de aplicare a sancțiunii contravenționale adoptată de BHM Kufstein a fost notificată domnului Baláž la 2 iulie 2010 de Okresní soud v Teplicích (Tribunalul Districtual Teplice, Republica Cehă) în limba cehă și că ea cuprindea menționarea posibilității de a contesta această decizie fie oral, fie în scris, inclusiv pe cale electronică, în termen de două săptămâni de la notificare, precum și a posibilității de a prezenta, în cadrul contestației, elemente de probă în apărarea sa și de a formula apel în fața Unabhängiger Verwaltungssenat.
20 La încheierea procedurii, constatând că domnul Baláž nu a exercitat acțiunea disponibilă („Einspruch”), Krajský soud v Ústí nad Labem a pronunțat o hotărâre prin care a recunoscut decizia menționată și a declarat‑o executorie pe teritoriul Republicii Cehe.
21 La 6 iunie 2011, domnul Baláž a formulat apel împotriva acestei hotărâri în fața Vrchní soud v Praze (Curtea Superioară Praga, Republica Cehă). Astfel cum reiese din decizia de trimitere, el a susținut, printre altele, pe de o parte, că datele care figurează în certificatul emis de BHM Kufstein puteau fi repuse în discuție și, pe de altă parte, că decizia acestuia nu putea fi executată în măsura în care nu era susceptibilă să facă obiectul unei căi de atac la o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală. Astfel, în opinia domnului Baláž, reglementarea austriacă nu prevede o cale de atac împotriva unei decizii în materia contravențiilor rutiere decât în fața Unabhängiger Verwaltungssenat și, prin urmare, nu permite judecarea cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală.
22 În această privință, Vrchní soud v Praze trebuie să aprecieze dacă măsura adoptată de BHM Kufstein este o decizie în sensul articolului 460o alineatul (1) litera (a) din Codul de procedură penală și, prin urmare, o decizie în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru. În cazul unui răspuns afirmativ, va trebui să determine dacă sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea și executarea sa pe teritoriul Republicii Cehe.
23 În aceste condiții, Vrchní soud v Praze a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Noțiunea «instanță judecătorească cu competență specială în materie penală» utilizată la articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru […] trebuie interpretată în sensul că reprezintă o noțiune autonomă de drept al Uniunii […]?
2) a) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, care sunt criteriile de definire generale pe care trebuie să le îndeplinească o instanță națională care are competența de a judeca, la inițiativa persoanei interesate, cauza referitoare la o decizie emisă de o autoritate, alta decât o instanță judecătorească (o autoritate administrativă), pentru a fi considerată o «instanță judecătorească cu competență specială în materie penală» în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru?
b) Unabhängiger Verwaltungssenat austriac […] poate fi considerat «instanță judecătorească cu competență specială în materie penală» în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru?
c) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, autoritatea competentă a statului executant trebuie să interpreteze noțiunea «instanță judecătorească cu competență specială în materie penală» în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru în temeiul legii statului a cărui autoritate a emis o decizie în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru sau în temeiul legii statului care decide cu privire la recunoașterea și executarea unei astfel de decizii?
3) «Posibilitatea judecării cauzei sale» de către «o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală» prevăzută la articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru este garantată chiar dacă persoana în cauză nu are posibilitatea judecării cauzei sale în mod direct de către «o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală», ci trebuie să conteste, mai întâi, decizia unei autorități, alta decât o instanță judecătorească (o autoritate administrativă), formularea acestei contestații având drept consecință lipsirea de efecte a deciziei adoptate de autoritatea respectivă și inițierea unei proceduri ordinare în fața aceleiași autorități, și numai decizia adoptată în cadrul acestei proceduri ordinare poate fi atacată în fața unei «instanțe judecătorești cu competență specială în materie penală»?
În ceea ce privește garantarea «posibilității judecării cauzei sale», este necesar să se răspundă la întrebările dacă o cale de atac formulată în fața unei «instanțe judecătorești cu competență specială în materie penală» are natura unei căi de atac ordinare (și anume o cale de atac formulată împotriva unei decizii nedefinitive) sau a unei căi de atac extraordinare (și anume o cale de atac formulată împotriva unei decizii definitive) și dacă «o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală» are competența, în cadrul acestei căi de atac, de a examina integral cauza atât în fapt, cât și în drept?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare și cu privire la a doua întrebare literele a) și b)
24 Prin intermediul primei întrebări și al celei de a doua întrebări literele a) și b), care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle dacă noțiunea „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru, trebuie interpretată în sensul că reprezintă o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și, în cazul unui răspuns afirmativ, care sunt criteriile relevante în această privință. Instanța de trimitere întreabă de asemenea dacă Unabhängiger Verwaltungssenat intră în sfera acestei noțiuni.
25 În această privință, trebuie precizat că, contrar celor susținute de guvernele olandez și suedez și astfel cum a arătat avocatul general la punctul 45 din concluzii, noțiunea „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală” nu poate fi lăsată la aprecierea fiecărui stat membru.
26 Astfel, din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii rezultă că, în măsura în care articolul 1 litera (a) punctul (iii) din Decizia‑cadru nu face trimitere la dreptul statelor membre în ceea ce privește noțiunea „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, această noțiune, decisivă pentru determinarea domeniului de aplicare al deciziei‑cadru, necesită în toată Uniunea o interpretare autonomă și uniformă care trebuie stabilită ținând cont de contextul dispoziției care o cuprinde și de obiectivul urmărit de această decizie‑cadru (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 iulie 2008, Kozłowski, C‑66/08, Rep., p. I‑6041, punctele 41 și 42, precum și Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello, C‑261/09, Rep., p. I‑11477, punctul 38).
27 Astfel cum reiese în special din articolele 1 și 6, precum și din considerentele (1) și (2), decizia‑cadru are drept obiectiv punerea în aplicare a unui mecanism eficient de recunoaștere și de executare transfrontalieră a deciziilor prin care este impusă cu titlu definitiv o sancțiune financiară unei persoane fizice sau unei persoane juridice în urma săvârșirii uneia dintre infracțiunile enumerate la articolul 5 din aceasta.
28 Desigur, atunci când certificatul prevăzut la articolul 4 din decizia‑cadru, care însoțește decizia de impunere a unei sancțiuni financiare, lasă să se întrevadă o posibilă încălcare a drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 TUE, autoritățile competente din statul executant pot refuza recunoașterea și executarea unei astfel de decizii în prezența unuia dintre temeiurile de nerecunoaștere și de neexecutare enumerate la articolul 7 alineatele (1) și (2) din decizia‑cadru, precum și în temeiul articolului 20 alineatul (3) din aceasta.
29 Ținând seama de faptul că principiul recunoașterii reciproce, care stă la baza economiei deciziei‑cadru, implică, în temeiul articolului 6 din aceasta, că statele membre sunt în principiu obligate să recunoască o decizie de impunere a unei sancțiuni financiare care a fost transmisă conform articolului 4 din decizia‑cadru, fără altă formalitate, și să ia imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, motivele de refuz al recunoașterii sau al executării unei astfel de decizii trebuie interpretate în mod restrictiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Radu, C‑396/11, punctul 36 și jurisprudența citată).
30 O astfel de interpretare se impune cu atât mai mult cu cât încrederea reciprocă între statele membre, piatra de temelie a cooperării judiciare în Uniune, este însoțită de garanții adecvate. Astfel, este necesar să se sublinieze că, în temeiul articolului 20 alineatul (8) din Decizia‑cadru, un stat membru care, în cursul unui an calendaristic, a aplicat articolul 7 alineatul (3) din decizia‑cadru, este obligat să informeze Consiliul și Comisia la începutul anului calendaristic următor cu privire la cazurile în care au fost aplicate temeiurile prevăzute în această dispoziție pentru nerecunoașterea sau neexecutarea unei decizii.
31 În cazul în care autoritatea competentă a statului executant are îndoieli cu privire la aspectul dacă sunt îndeplinite condițiile sus‑menționate pentru recunoașterea deciziei de impunere a unei sancțiuni financiare în cauză într‑un caz dat, ea poate solicita informații suplimentare autorității competente a statului emitent înainte de a deduce toate consecințele care decurg din aprecierile efectuate de această autoritate în răspunsul său [a se vedea în acest sens, în ceea ce privește Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), Hotărârea Mantello, citată anterior, punctul 50].
32 În acest context normativ, pentru interpretarea noțiunii „instanță judecătorească”, cuprinsă la articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru, trebuie să se pornească de la criteriile reținute de Curte pentru a aprecia dacă un organ de trimitere are caracter de „instanță judecătorească” în sensul articolului 267 TFUE. În acest sens, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente, precum originea legală a organului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organ a normelor de drept, precum și independența acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 iunie 2011, Miles și alții, C‑196/09, Rep., p. I‑5105, punctul 37, precum și jurisprudența citată).
33 În ceea ce privește termenii „competență specială în materie penală”, este adevărat că decizia‑cadru a fost adoptată în temeiul articolului 31 alineatul (1) litera (a) UE și al articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, în cadrul cooperării judiciare în materie penală.
34 Cu toate acestea, potrivit articolului 5 alineatul (1), domeniul de aplicare al deciziei‑cadru include infracțiunile referitoare la o „conduită contrară normelor de trafic rutier”. Or, aceste încălcări nu fac obiectul unui tratament uniform în diferitele state membre, unele dintre acestea calificându‑le drept contravenții, în timp ce altele le consideră fapte cu caracter penal.
35 În consecință, pentru a garanta efectul util al deciziei‑cadru, trebuie să se recurgă la o interpretare a termenilor „cu competență specială în materie penală” în care calificarea dată de statele membre încălcărilor nu este determinantă.
36 Pentru aceasta, trebuie ca instanța competentă în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru să aplice o procedură care întrunește caracteristicile esențiale ale unei proceduri penale, fără a fi totuși necesar ca această instanță judecătorească să aibă o competență exclusiv penală.
37 Pentru a aprecia dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, Unabhängiger Verwaltungssenat poate fi considerat o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală în sensul deciziei‑cadru, este necesar să se efectueze o apreciere globală a mai multor elemente obiective care caracterizează acest organ și funcționarea sa.
38 În această privință, trebuie amintit, mai întâi, că, astfel cum subliniază în mod întemeiat instanța de trimitere, Curtea a statuat deja că un organ precum Unabhängiger Verwaltungssenat are toate caracteristicile necesare pentru a‑i fi recunoscută calitatea de instanță judecătorească în sensul articolului 267 TFUE (Hotărârea din 4 martie 1999, HI, C‑258/97, Rec., p. I‑1405, punctul 18).
39 În continuare, astfel cum rezultă din informațiile furnizate de guvernul austriac în observațiile sale scrise și orale, chiar dacă Unabhängiger Verwaltungssenat este instituit oficial drept autoritate administrativă independentă, potrivit articolului 51 alineatul (1) din VStG, acesta este totuși competent între altele în calitate de instanță de apel în materie de contravenții, printre care, în special, contravențiile rutiere. În cadrul acestei căi de atac, care are efect suspensiv, Unabhängiger Verwaltungssenat are o competență de fond și aplică o procedură cu caracter penal care este supusă respectării garanțiilor procedurale adecvate în materie penală.
40 Sub acest aspect, trebuie amintit că printre garanțiile procedurale aplicabile figurează între altele principiul nulla poena sine lege, prevăzut la articolul 1 din VStG, principiul sancționării numai în cazul unei fapte săvârșite de o persoană care răspunde penal, prevăzut la articolele 3 și 4 din VStG, și principiul că sancțiunea trebuie să fie proporțională cu răspunderea și cu faptele, prevăzut la articolul 19 din VStG.
41 Prin urmare, Unabhängiger Verwaltungssenat trebuie calificat drept „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru.
42 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare și la a doua întrebare literele a) și b) că noțiunea „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, prevăzută la articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru, constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și trebuie interpretată în sensul că intră în sfera acestei noțiuni orice instanță judecătorească ce aplică o procedură care întrunește caracteristicile esențiale ale unei proceduri penale. Unabhängiger Verwaltungssenat îndeplinește aceste criterii și trebuie considerat, în consecință, ca încadrându‑se în sfera noțiunii menționate.
43 Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare și la a doua întrebare literele a) și b), nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare litera c).
Cu privire la a treia întrebare
44 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că trebuie să se considere că o persoană a avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală în ipoteza în care, înainte de introducerea căii de atac, a fost ținută să respecte o procedură administrativă precontencioasă și dacă, în această privință, natura și întinderea controlului exercitat de instanța competentă sunt relevante pentru recunoașterea și executarea deciziei prin care se impune o sancțiune financiară.
45 În ceea ce privește, în primul rând, problema dacă dreptul la o cale de atac este garantat în pofida obligației de a respecta o procedură administrativă prealabilă examinării cauzei de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală, în sensul deciziei‑cadru, trebuie subliniat, astfel cum fac instanța de trimitere și toate părțile care au prezentat observații Curții, că articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru nu impune ca acea cauză să poată fi judecată direct de o astfel de instanță.
46 Astfel, decizia‑cadru se aplică și sancțiunilor financiare impuse de autorități administrative. În consecință, astfel cum subliniază în mod întemeiat guvernul olandez, se poate impune, în funcție de particularitățile sistemelor jurisdicționale ale statelor membre, desfășurarea unei faze administrative prealabile. Cu toate acestea, accesul la o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală, în sensul deciziei‑cadru, nu trebuie să fie supus unor condiții care să îl facă imposibil sau excesiv de dificil (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 iulie 2011, Samba Diouf, C‑69/10, Rep., p. I‑7151, punctul 57).
47 În ceea ce privește, în al doilea rând, întinderea și natura controlului exercitat de instanța judecătorească care poate fi sesizată, aceasta trebuie să aibă competență deplină pentru a examina cauza atât sub aspectul aprecierii în drept, cât și al împrejurărilor de fapt și trebuie să aibă în special posibilitatea de a analiza probele și de a stabili pe această bază răspunderea persoanei în cauză, precum și individualizarea adecvată a pedepsei.
48 În al treilea rând, faptul că persoana interesată nu a formulat o cale de atac și că, prin urmare, sancțiunea financiară în cauză a devenit definitivă nu are nicio influență asupra aplicării articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru, dat fiind că, potrivit acestei dispoziții, este suficient ca persoana în cauză „să fi avut posibilitatea” judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală.
49 Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că se impune să se considere că o persoană a avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală în ipoteza în care, înainte de introducerea căii de atac, a fost ținută să respecte o procedură administrativă precontencioasă. O astfel de instanță judecătorească trebuie să aibă competență deplină pentru a examina cauza atât sub aspectul aprecierii în drept, cât și al împrejurărilor de fapt.
Cu privire la cheltuielile de judecată
50 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Noțiunea „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, prevăzută la articolul 1 litera (a) punctul (iii) din Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și trebuie interpretată în sensul că intră în sfera acestei noțiuni orice instanță judecătorească ce aplică o procedură care întrunește caracteristicile esențiale ale unei proceduri penale. Unabhängiger Verwaltungssenat in den Ländern (Austria) îndeplinește aceste criterii și trebuie considerat, în consecință, ca încadrându‑se în sfera noțiunii menționate.
2) Articolul 1 litera (a) punctul (iii) din Decizia‑cadru 2005/214, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, trebuie interpretat în sensul că se impune să se considere că o persoană a avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală în ipoteza în care, înainte de introducerea căii de atac, a fost ținută să respecte o procedură administrativă precontencioasă. O astfel de instanță judecătorească trebuie să aibă competență deplină pentru a examina cauza atât sub aspectul aprecierii în drept, cât și al împrejurărilor de fapt.
Semnături