HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
18 decembrie 2014(*)
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Credit de consum – Directiva 2008/48/CE – Obligația de a furniza informații precontractuale – Obligația de verificare a bonității împrumutatului – Sarcina probei – Mijloace de probă”
În cauza C‑449/13,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de tribunal d’instance d’Orléans (Franța), prin decizia din 5 august 2013, primită de Curte la 12 august 2013, în procedura
CA Consumer Finance SA
împotriva
Ingrid Bakkaus,
Charline Bonato, născută Savary,
Florian Bonato,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, doamna K. Jürimäe, domnii J. Malenovský, M. Safjan și doamna A. Prechal (raportor), judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: domnul V. Tourrès, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 iulie 2014,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru CA Consumer Finance SA, de B. Soltner, avocat;
– pentru guvernul francez, de D. Colas și de S. Menez, în calitate de agenți;
– pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Kemper, în calitate de agenți;
– pentru guvernul spaniol, de A. Rubio González, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de M. Owsiany‑Hornung și de M. Van Hoof, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 11 septembrie 2014,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 5 și 8 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40, și în JO 2011, L 234, p. 46).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unor litigii între CA Consumer Finance SA (denumită în continuare „CA CF”) și doamna Bakkaus, pe de o parte, și între CA Consumer Finance SA și doamna Bonato, născută Savary, și domnul Bonato (denumiți în continuare, împreună, „împrumutații”), pe de altă parte, cu privire la cererile de plată a unor sume restante datorate pentru credite de nevoi personale pe care această societate le acordase împrumutaților și în privința cărora aceștia se află în situație de neplată.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (7), (9), (19), (24) și (26)-(28) ale Directivei 2008/48 au următorul cuprins:
„(7) Pentru a facilita apariția unei piețe interne eficiente în domeniul creditelor de consum, este necesar să se prevadă un cadru comunitar armonizat într‑o serie de domenii fundamentale. […]
[…]
(9) O armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru crearea unei veritabile piețe interne. În consecință, nu ar trebui să li se permită statelor membre să mențină sau să introducă alte dispoziții de drept intern decât cele prevăzute de prezenta directivă. Când astfel de dispoziții armonizate nu există, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau introduce dispoziții legale naționale. […]
[…]
(19) Pentru a putea lua decizii în deplină cunoștință de cauză, consumatorii ar trebui să primească, înaintea încheierii contractului de credit, informații adecvate, pe care consumatorul le poate lua cu el și reflecta asupra lor, cu privire la condițiile și costul creditului, precum și la obligațiile care le revin. Pentru a asigura cel mai înalt grad de transparență și comparabilitate a ofertelor, astfel de informații ar trebui să includă în special dobânda anuală efectivă aferentă creditului, stabilită în același mod în întreaga Comunitate. […]
[…]
(24) Este necesară informarea pe larg a consumatorului înainte de încheierea contractului de credit, indiferent dacă un intermediar de credit este sau nu implicat în promovarea și comercializarea creditului. Prin urmare, cerințele precontractuale de informare ar trebui să se aplice, în general, și intermediarilor de credit. […]
[…]
(26) […] Este important ca, în special pe piața de credit, care este în curs de extindere, creditorii să nu se lanseze într‑un proces iresponsabil de acordare de împrumuturi sau să acorde credite fără evaluarea prealabilă a bonității, iar statele membre ar trebui să efectueze supravegherea necesară evitării unor astfel de conduite și să stabilească modalitățile necesare pentru sancționarea creditorilor în cazul în care aceștia se comportă astfel. […] [C]reditorii ar trebui să aibă răspunderea de a verifica individual bonitatea consumatorului. În acest scop, acestora ar trebui să li se permită folosirea informațiilor furnizate de către consumator nu numai pe durata întocmirii documentației de credit, dar și pe parcursul unui raport comercial de lungă durată cu respectivul consumator. Autoritățile statelor membre ar putea, de asemenea, să ofere creditorilor instrucțiuni și orientări corespunzătoare. Totodată, consumatorii ar trebui să acționeze cu prudență și să își respecte obligațiile contractuale.
(27) În ciuda informațiilor precontractuale care trebuie furnizate, consumatorul poate să aibă nevoie de asistență suplimentară pentru a decide care este contractul de credit, din gama de produse propusă, care se potrivește cel mai bine nevoilor și situației sale financiare. Prin urmare, statele membre ar trebui să se asigure că creditorii acordă o astfel de asistență cu privire la produsele pe care le oferă consumatorilor. Dacă este necesar, informațiile precontractuale relevante, precum și caracteristicile esențiale ale produselor propuse ar trebui explicate consumatorului într‑o manieră personalizată, astfel încât consumatorul să poată înțelege efectele pe care acestea le pot avea asupra situației sale economice. Dacă este necesar, această responsabilitate de a acorda asistență consumatorului ar trebui să se aplice, de asemenea, intermediarilor de credit. Statele membre ar putea stabili în ce măsură și când ar trebui oferite astfel de explicații consumatorului, luând în considerare circumstanțele speciale ale situației în care se oferă creditul, nevoia de asistență a consumatorului și natura fiecărui produs de credit.
(28) În vederea evaluării bonității unui consumator, creditorul ar trebui să consulte și bazele de date relevante; circumstanțele actuale și aspectele de natură juridică pot impune ca aceste consultări să varieze ca anvergură. […]”
4 Articolul 5 din Directiva 2008/48, intitulat „Informații precontractuale”, prevede la alineatul (1) primul paragraf și la alineatul (6):
„(1) Cu o perioadă rezonabilă de timp înainte ca un consumator să încheie un contract de credit sau să accepte o ofertă, creditorul și, unde este cazul, intermediarul de credit furnizează consumatorului, pe baza termenilor și a condițiilor de creditare oferite de către creditor, precum și, dacă este cazul, a preferințelor exprimate și a informațiilor furnizate de către consumator, informațiile necesare care să îi permită consumatorului să compare mai multe oferte pentru a putea lua o decizie informată cu privire la eventuala încheiere a unui contract de credit. Aceste informații, furnizate pe hârtie sau pe alt suport durabil, sunt furnizate prin intermediul formularului «Informații standard la nivel european privind creditul de consum» care figurează în anexa II. Se consideră că creditorul a respectat cerințele de informare prevăzute la prezentul alineat și la articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2002/65/CE în cazul în care a furnizat «informații standard la nivel european privind creditul de consum».
[…]
(6) Statele membre se asigură că creditorii și, unde este cazul, intermediarii de credit oferă consumatorului explicații corespunzătoare, pentru a‑i permite să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat la nevoile sale și la situația sa financiară, unde este cazul, prin explicarea informațiilor precontractuale care trebuie furnizate în conformitate cu alineatul (1), caracteristicile esențiale ale produselor propuse și efectele exacte pe care le pot avea asupra consumatorului, inclusiv consecințele neplății din partea consumatorului. Statele membre pot adapta modul și măsura în care se acordă asistență, precum și identitatea părții care o acordă, la circumstanțele speciale ale situației în care este oferit contractul de credit, la persoana căreia îi este oferit și la tipul de credit oferit.”
5 Articolul 8 din această directivă, intitulat „Obligația de a evalua bonitatea consumatorului”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre se asigură că, înainte de încheierea unui contract de credit, creditorul evaluează, atunci când este cazul, bonitatea consumatorului pe baza unui volum suficient de informații obținute de la consumator și, dacă este necesar, pe baza consultării bazei de date relevante. Statele membre a căror legislație prevede obligația evaluării bonității consumatorilor de către creditori, pe baza consultării bazei de date relevante, pot menține această obligație.”
6 Articolul 22 din directiva menționată, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, prevede la alineatele (2) și (3):
„(2) Statele membre se asigură că consumatorii nu pot renunța la drepturile care le‑au fost conferite prin dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă sau corespund acesteia.
(3) Statele membre se asigură, de asemenea, că dispozițiile pe care le adoptă în transpunerea prezentei directive nu pot fi eludate, ca urmare a modului în care sunt formulate contractele, în special prin integrarea tragerilor sau a contractelor de credit care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive în contracte de credit al căror caracter sau scop ar face posibilă evitarea aplicării acestei directive.”
Dreptul francez
7 Legea nr. 2010-737 din 1 iulie 2010 privind reforma creditului de consum (JORF din 2 iulie 2010, p. 12001), care vizează transpunerea Directivei 2008/48 în dreptul intern francez, a fost integrată în Codul consumului, la articolele L. 311-1 și următoarele din acesta din urmă.
8 Articolul L. 311-6 din acest cod prevede:
„I. Prealabil încheierii contractului de credit, creditorul sau intermediarul de credit dă împrumutatului, în scris sau pe un alt suport durabil, informațiile necesare comparării diverselor oferte și care permit împrumutatului, în funcție de preferințele sale, să înțeleagă cu claritate întinderea angajamentului său.
[…]
II. Atunci când consumatorul solicită încheierea unui contract de credit la locul de vânzare, creditorul veghează ca fișa de informații menționată la punctul I să îi fie predată la locul de vânzare.”
9 Articolul L. 311-8 din codul menționat prevede:
„Creditorul sau intermediarul de credit furnizează împrumutatului explicațiile care să îi permită să stabilească dacă contractul de credit propus este adaptat nevoilor sale și situației sale financiare, în special plecând de la informațiile conținute în fișa menționată la articolul L. 311-6. El atrage atenția împrumutatului cu privire la caracteristicile esențiale ale creditului sau creditelor propuse și cu privire la consecințele pe care aceste credite le pot avea asupra situației sale financiare, inclusiv în caz de neplată. Aceste informații sunt furnizate, eventual, pe baza preferințelor exprimate de împrumutat.
[…]”
10 Articolul L. 311-9 din același cod are următorul cuprins:
„Înainte de încheierea contractului de credit, creditorul verifică bonitatea împrumutatului pe baza unui număr suficient de informații, inclusiv informații furnizate de acesta din urmă la cererea creditorului. Creditorul consultă fișierul prevăzut la articolul L. 333-4, în condițiile prevăzute de ordinul menționat la articolul L. 333-5.”
11 Articolul L. 311-48 al doilea și al treilea paragraf din Codul consumului prevede:
„În cazul în care creditorul nu a respectat obligațiile prevăzute la articolele L. 311‑8 și L. 311-9, acesta este decăzut din dreptul de a percepe dobânzi, în totalitate sau în proporția stabilită de instanță. […]
Împrumutatul are doar obligația să ramburseze capitalul în conformitate cu scadențarul prevăzut, precum și, după caz, să plătească dobânzile în privința cărora creditorul nu a fost decăzut. Sumele percepute cu titlu de dobânzi, care produc dobânzi la rata dobânzii legale începând cu ziua plății acestora, sunt restituite de creditor sau sunt imputate asupra capitalului restant care rămâne datorat.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
12 La 5 mai 2011, soții Bonato au încheiat cu CA CF, prin intermediul unui comerciant, un contract referitor la un credit de nevoi personale în legătură cu achiziționarea unui autovehicul în cuantum de 20 900 de euro, care prevedea o rată a dobânzii fixe anuale de 6,40 % și o rată anuală efectivă globală de 7,685 %.
13 La 15 iulie 2011, doamna Bakkaus a încheiat cu CA CF un contract referitor la un credit de nevoi personale în cuantum de 20 000 de euro, care prevedea o rată a dobânzii fixe anuale de 7,674 % și o rată anuală efectivă globală de 7,950 %.
14 Întrucât rambursările acestor împrumuturi au încetat să mai fie efectuate, CA CF a chemat în judecată pe împrumutați în fața tribunal d’instance d’Orléans (Tribunalul de Primă Instanță din Orléans) în vederea obligării acestora la plata soldului împrumuturilor respective, majorat cu dobânzi.
15 Instanța de trimitere a invocat din oficiu motivul întemeiat pe o eventuală decădere a creditorului din dreptul de a percepe dobânzi, prevăzută la articolul L. 311-48 al doilea paragraf din Codul consumului, întrucât CA CF nu a prezentat cu ocazia dezbaterilor nici fișa de informații precontractuale care trebuia predată împrumutaților, nici vreun alt înscris care să permită justificarea faptului că CA CF și‑a îndeplinit față de aceștia din urmă obligația de informare și de verificare a bonității lor.
16 Instanța de trimitere arată că Directiva 2008/48 și Legea nr. 2010-737, care vizează transpunerea acestei directive în dreptul francez, pun în sarcina creditorilor obligații de informare și de furnizare de explicații de natură să permită împrumutatului să efectueze o alegere în cunoștință de cauză în ceea ce privește angajamentul de a subscrie un credit. Cu toate acestea, nicio dispoziție a directivei menționate sau a acestei legi nu stabilește norme referitoare la sarcina probei și la mijloacele de probă privind executarea obligațiilor care incumbă creditorilor.
17 În ceea ce privește obligația creditorului de a furniza consumatorilor o fișă de „informații standard la nivel european privind creditul de consum”, instanța de trimitere precizează că, în speță, o asemenea fișă nu a fost prezentată de CA CF. Această societate nu a furnizat nici înscrisuri referitoare la obligația sa de a furniza explicații și nici nu s‑a pronunțat cu privire la lipsa de documente justificative. Instanța de trimitere subliniază însă că o clauză standard figurează în contractul semnat de doamna Bakkaus, care are următorul cuprins: „Subsemnata Bakkaus Ingrid recunosc că am primit și am luat cunoștință de fișa de informații standard la nivel european”. Instanța menționată consideră că o astfel de clauză ar putea să genereze probleme în cazul în care ar urma să aibă ca efect răsturnarea sarcinii probei în detrimentul consumatorului. Aceeași instanță consideră că acest tip de clauză ar putea astfel să facă dificilă sau chiar imposibilă exercitarea de către consumator a dreptului de a contesta deplina executare a obligațiilor care incumbă creditorului.
18 În ceea ce privește verificarea bonității împrumutaților, instanța de trimitere arată că, deși în cauza în care este implicată doamna Bakkaus, CA CF a prezentat o fișă privind veniturile și obligațiile semnată de aceasta, precum și înscrisurile justificative cu privire la veniturile care îi fuseseră comunicate de persoana interesată, această situație nu se regăsește în cauza în care sunt implicați soții Bonato.
19 În aceste condiții, tribunal d’instance d’Orléans a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Directiva [2008/48] trebuie interpretată în sensul că incumbă creditorului obligația de a face dovada executării corecte și depline a obligațiilor care îi revin în momentul încheierii și executării unui contract de credit și care rezultă din dreptul național de transpunere a directivei [menționate]?
2) Directiva [2008/48] se opune ca dovada executării corecte și depline a obligațiilor care incumbă creditorului să poată fi făcută exclusiv prin intermediul unei clauze standard care figurează în contractul de credit, având ca obiect recunoașterea de către consumator a executării obligațiilor creditorului, nesusținută de documentele emise de creditor și predate împrumutatului?
3) Articolul 8 din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că se opune ca verificarea bonității consumatorului să fie efectuată doar pe baza informațiilor declarate de consumator, fără un control efectiv al acestor informații prin alte elemente?
4) Articolul 5 alineatul (6) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că creditorul nu poate să fi oferit explicații corespunzătoare consumatorului în cazul în care nu a verificat în prealabil situația financiară și nevoile acestuia?
Articolul 5 alineatul (6) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că se opune ca explicațiile corespunzătoare oferite consumatorului să rezulte doar din informațiile contractuale menționate în contractul de credit, fără întocmirea unui document specific?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima și la a doua întrebare
20 Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească, în primul rând, dacă Directiva 2008/48 trebuie interpretată în sensul că incumbă creditorului obligația de a face dovada executării corecte și depline a obligațiilor precontractuale prevăzute la articolele 5 și 8 din această directivă și care rezultă din dreptul național de transpunere a acesteia din urmă și, în al doilea rând, dacă includerea în contractul de credit a unei clauze standard, având ca obiect recunoașterea de către consumator a executării obligațiilor creditorului, nesusținută de documente emise de creditor și predate împrumutatului, poate fi suficientă pentru a dovedi executarea corectă a obligațiilor precontractuale de informare care incumbă creditorului.
21 Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că obligațiile precontractuale menționate la aceste întrebări contribuie la realizarea obiectivului urmărit de Directiva 2008/48, care constă, astfel cum reiese din considerentele (7) și (9) ale acesteia, în a prevedea, în materia creditului pentru consumatori, o armonizare completă și imperativă într‑o serie de domenii fundamentale, care este considerată ca fiind necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Uniunea Europeană un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru a facilita apariția unei piețe interne performante a creditului de consum (a se vedea Hotărârea LCL Le Crédit Lyonnais, C‑565/12, EU:C:2014:190, punctul 42).
22 Cu toate acestea, referitor, în primul rând, la sarcina probei privind respectarea de către creditor a obligațiilor sale de a furniza informații corespunzătoare consumatorului și de a verifica bonitatea acestuia, prevăzute la articolele 5 și 8 din Directiva 2008/48, și, în al doilea rând, la mijloacele de probă privind respectarea acestor obligații, trebuie constatat că directiva menționată nu conține nicio dispoziție în această privință.
23 Potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalitățile procedurale care urmăresc să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii sunt stabilite de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea printre altele Hotărârea Specht și alții, C‑501/12-C‑506/12, C‑540/12 și C‑541/12, EU:C:2014:2005, punctul 112 și jurisprudența citată).
24 În ceea ce privește principiul echivalenței, trebuie arătat că Curtea nu dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli în legătură cu conformitatea cu acest principiu a reglementării în discuție în litigiul principal.
25 În ceea ce privește principiul efectivității, trebuie amintit că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale (Hotărârea Kušionová, C‑34/13, EU:C:2014:2189, punctul 52 și jurisprudența citată).
26 În speță, în ceea ce privește reglementarea națională în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea unor dispoziții de drept intern, această misiune revenind în mod exclusiv instanței de trimitere.
27 Este necesar totuși să se precizeze că respectarea acestui din urmă principiu ar fi compromisă dacă sarcina probei privind neexecutarea obligațiilor prevăzute la articolele 5 și 8 din Directiva 2008/48 ar reveni consumatorului. Astfel, acesta din urmă nu dispune de mijloace care să îi permită să demonstreze că creditorul, pe de o parte, nu i‑a furnizat informațiile prevăzute la articolul 5 din această directivă și, pe de altă parte, nu a verificat bonitatea sa.
28 În schimb, efectivitatea exercitării drepturilor conferite de Directiva 2008/48 este asigurată de o normă națională potrivit căreia creditorul este, în principiu, obligat să justifice în fața instanței executarea adecvată a acestor obligații precontractuale. O asemenea normă vizează să garanteze, după cum s‑a amintit la punctul 21 din prezenta hotărâre, protecția consumatorului, fără a aduce o atingere disproporționată dreptului creditorului la un proces echitabil. Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 35 din concluzii, un creditor diligent trebuie să fie conștient de necesitatea de a colecta și de a conserva probe privind executarea obligațiilor de a furniza informații și explicații care îi incumbă.
29 În ceea ce privește clauza standard care figurează în contractul de credit încheiat cu doamna Bakkaus, o asemenea clauză nu compromite efectivitatea drepturilor recunoscute de Directiva 2008/48 dacă, în temeiul dreptului național, această clauză implică doar atestarea de către împrumutat a faptului că fișa de informații standard la nivel european i‑a fost predată.
30 În această privință, din articolul 22 alineatul (3) din Directiva 2008/48 reiese că o asemenea clauză nu poate permite creditorului eludarea obligațiilor sale. Astfel, clauza standard în discuție constituie un indiciu în susținerea căruia creditorul trebuie să aducă unul sau mai multe elemente de probă relevante. Pe de altă parte, consumatorul trebuie să fie întotdeauna în măsură să susțină că nu a fost destinatarul acestei fișe sau că fișa nu permitea creditorului îndeplinirea obligațiilor de a furniza informații precontractuale care îi incumbau.
31 În cazul în care, în schimb, o asemenea clauză standard ar implica, în temeiul dreptului național, recunoașterea de către consumator a executării depline și corecte a obligațiilor precontractuale care îi incumbă creditorului, ea ar determina, în consecință, o răsturnare a sarcinii probei privind executarea obligațiilor menționate de natură să compromită efectivitatea drepturilor recunoscute de Directiva 2008/48. Astfel, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă valoarea probatorie a acestei clauze standard compromite posibilitatea, atât a consumatorului, cât și a instanței, de a pune în discuție executarea corectă a obligațiilor precontractuale de informare și de verificare care incumbă creditorului.
32 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că dispozițiile Directivei 2008/48 trebuie interpretate în sensul că:
– pe de o parte, se opun unei reglementări naționale potrivit căreia sarcina probei privind neexecutarea obligațiilor prevăzute la articolele 5 și 8 din Directiva 2008/48 revine consumatorului și,
– pe de altă parte, se opun posibilității ca, din cauza unei clauze standard, instanța să fie obligată să considere că consumatorul a recunoscut deplina și corecta executare a obligațiilor precontractuale care îi incumbă creditorului, această clauză determinând astfel o răsturnare a sarcinii probei privind executarea obligațiilor menționate de natură să compromită efectivitatea drepturilor recunoscute de Directiva 2008/48.
Cu privire la a treia întrebare
33 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 8 din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune ca evaluarea bonității consumatorului să fie efectuată doar pe baza informațiilor declarate de acesta din urmă, fără realizarea unui control efectiv al acestor informații prin intermediul altor elemente.
34 Din articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48 reiese că, prealabil încheierii unui contract de credit, creditorul este obligat să evalueze bonitatea consumatorului, atunci când este cazul, pe baza unui volum suficient de informații obținute de la consumator și, dacă este necesar, pe baza consultării bazei de date relevante.
35 În această privință, în considerentul (26) al directivei menționate se precizează că creditorii ar trebui să aibă răspunderea de a verifica individual bonitatea consumatorului și că acestora ar trebui să li se permită folosirea informațiilor furnizate de consumator nu numai pe durata întocmirii contractului de credit în cauză, dar și pe parcursul unui raport comercial de lungă durată cu respectivul consumator. Astfel, această obligație urmărește să responsabilizeze creditorii și să evite acordarea de credite unor consumatori insolvabili.
36 Directiva 2008/48 nu enunță în mod exhaustiv informațiile cu ajutorul cărora creditorul trebuie să evalueze bonitatea consumatorului și nu precizează nici dacă aceste informații trebuie să fie controlate și modul în care ar trebui efectuat acest control. Dimpotrivă, modul de redactare a articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48, interpretat în lumina considerentului (26) al acesteia, conferă o marjă de apreciere creditorului pentru a stabili dacă informațiile de care dispune sunt sau nu sunt suficiente pentru a atesta bonitatea consumatorului și dacă creditorul trebuie să verifice aceste informații prin intermediul altor elemente.
37 Rezultă că creditorul trebuie, în primul rând, în fiecare caz în parte și ținând seama de împrejurările specifice ale acestuia, să aprecieze dacă informațiile respective sunt adecvate și într‑un volum suficient pentru a evalua bonitatea consumatorului. În această privință, caracterul suficient al acestor informații poate varia în funcție de împrejurările în care intervine încheierea contractului de credit, de situația personală a consumatorului sau de cuantumul prevăzut de contractul în cauză. Această evaluare poate fi efectuată prin intermediul unor înscrisuri justificative privind situația financiară a consumatorului, însă nu este exclus ca creditorul să poată ține seama de cunoștințele prealabile pe care le poate avea cu privire la situația financiară a candidatului la credit. Totuși, simple afirmații nesusținute făcute de un consumator nu pot fi, în sine, calificate ca fiind suficiente dacă nu sunt însoțite de înscrisuri justificative.
38 În al doilea rând și fără a aduce atingere celei de a doua teze a articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48, potrivit căreia statele membre pot menține, în legislația lor, obligația creditorului de a consulta o bază de date, Directiva 2008/48 nu impune creditorilor să controleze în mod sistematic veridicitatea informațiilor furnizate de consumator. În funcție de împrejurările proprii fiecărui caz în parte, creditorul poate fie să se mulțumească cu informațiile care îi sunt furnizate de consumator, fie să considere că este necesar să obțină confirmarea acestor informații.
39 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat, pe de o parte, în sensul că nu se opune ca evaluarea bonității consumatorului să fie efectuată doar pe baza informațiilor furnizate de acesta din urmă, cu condiția ca informațiile respective să fie într‑un volum suficient și ca simple declarații ale consumatorului să fie însoțite de înscrisuri justificative, și, pe de altă parte, în sensul că nu impune creditorului să efectueze controale sistematice ale informațiilor furnizate de consumator.
Cu privire la a patra întrebare
40 Prin intermediul celei de a patra întrebări, care cuprinde două părți, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în primul rând, dacă articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se poate considera că creditorul a furnizat explicații corespunzătoare consumatorului în cazul în care nu a verificat în prealabil situația financiară și nevoile acestuia din urmă. În al doilea rând, această instanță se întreabă dacă dispoziția menționată trebuie interpretată în sensul că se opune ca explicațiile corespunzătoare oferite consumatorului să rezulte doar din informațiile contractuale menționate în contractul de credit, fără întocmirea unui document specific.
41 În ceea ce privește prima parte a acestei întrebări, din cuprinsul articolului 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48 și din considerentul (27) al acesteia rezultă că, în ciuda informațiilor precontractuale care trebuie furnizate în temeiul articolului 5 alineatul (1) din directiva menționată, consumatorul poate să aibă nevoie, înainte de încheierea contractului de credit, de asistență suplimentară pentru a decide care este contractul de credit care se potrivește cel mai bine nevoilor și situației sale financiare. Creditorul trebuie, așadar, să ofere consumatorului explicații corespunzătoare și într‑un mod personalizat, pentru a‑i permite acestuia din urmă să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat la nevoile sale și la situația sa financiară, dacă este cazul, oferindu‑i explicații privind informațiile precontractuale, caracteristicile esențiale ale produselor propuse și efectele exacte pe care le pot avea asupra situației sale, inclusiv consecințele neplății din partea consumatorului.
42 Astfel, această obligație de a oferi explicații corespunzătoare vizează să permită consumatorului să ia o decizie în deplină cunoștință de cauză cu privire la un tip de contract de împrumut.
43 În schimb, după cum s‑a subliniat deja la punctul 35 din prezenta hotărâre, obligația de a evalua bonitatea consumatorului, prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48, urmărește să responsabilizeze creditorul și să evite acordarea de credite unor consumatori insolvabili.
44 Articolul 5 din directiva menționată, precum și articolul 8 din aceasta urmăresc să protejeze și să asigure tuturor consumatorilor din Uniune un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor.
45 Deși aceste două obligații au un caracter precontractual, întrucât se impun anterior încheierii contractului de credit, nici din modul de redactare a articolelor 5 și 8 din Directiva 2008/48, nici din obiectivele acestor articole nu rezultă că evaluarea situației financiare și a nevoilor consumatorului trebuie efectuată înainte de furnizarea explicațiilor corespunzătoare. Nu există, în principiu, o legătură între cele două obligații care rezultă din aceste articole din directiva menționată. Creditorul este în măsură să dea consumatorului explicații, întemeiate exclusiv pe elementele pe care acesta din urmă i le furnizează, astfel încât consumatorul să poată lua o decizie cu privire la tipul de contract de împrumut, fără ca creditorul să fie obligat să evalueze în prealabil bonitatea consumatorului. Cu toate acestea, creditorul trebuie să țină seama de evaluarea bonității consumatorului, în măsura în care această evaluare impune o adaptare a explicațiilor furnizate.
46 În ceea ce privește a doua parte a celei de a patra întrebări, trebuie să se amintească faptul că din articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2008/48 reiese că obligațiile în materie de informare prevăzute la articolul 5 din această directivă au un caracter precontractual. În consecință, ele nu pot fi îndeplinite în stadiul încheierii contractului de credit, ci trebuie îndeplinite în timp util, prin comunicarea către consumator, anterior semnării acestui contract, a explicațiilor menționate la articolul 5 alineatul (6) din directiva menționată.
47 În ceea ce privește modalitățile de îndeplinire a obligației care incumbă creditorului în materia furnizării de explicații, alineatul (6) al articolului 5 din Directiva 2008/48, contrar alineatului (1) al acestui articol 5, nu precizează sub ce formă trebuie furnizate împrumutatului explicațiile corespunzătoare pe care le prevede. Nici din modul de redactare a acestui alineat (6), nici din obiectivul urmărit de acesta din urmă nu rezultă, așadar, că explicațiile respective trebuie furnizate într‑un document specific și nu este exclus ca asemenea explicații să poată fi date verbal de creditor consumatorului, în cursul unei întrevederi cu acesta din urmă.
48 Totuși, statele membre pot, în temeiul articolului 5 alineatul (6) a doua teză din această directivă, să definească în mod precis obligația de furnizare a explicațiilor corespunzătoare care incumbă creditorului. Chestiunea formei în care trebuie furnizate consumatorului aceste din urmă explicații intră, în consecință, sub incidența dreptului național.
49 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că, deși nu se opune ca creditorul să furnizeze explicații corespunzătoare consumatorului înainte de a fi evaluat situația financiară și nevoile acestuia din urmă, este posibil ca evaluarea bonității consumatorului să impună o adaptare a explicațiilor corespunzătoare furnizate, care trebuie comunicate consumatorului în timp util, anterior semnării contractului de credit, fără să dea însă naștere obligației de a întocmi un document specific.
Cu privire la cheltuielile de judecată
50 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
1) Dispozițiile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului trebuie interpretate în sensul că:
– pe de o parte, se opun unei reglementări naționale potrivit căreia sarcina probei privind neexecutarea obligațiilor prevăzute la articolele 5 și 8 din Directiva 2008/48 revine consumatorului și,
– pe de altă parte, se opun posibilității ca, din cauza unei clauze standard, instanța să fie obligată să considere că consumatorul a recunoscut deplina și corecta executare a obligațiilor precontractuale care îi incumbă creditorului, această clauză determinând astfel o răsturnare a sarcinii probei privind executarea obligațiilor menționate de natură să compromită efectivitatea drepturilor recunoscute de Directiva 2008/48.
2) Articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat, pe de o parte, în sensul că nu se opune ca evaluarea bonității consumatorului să fie efectuată doar pe baza informațiilor furnizate de acesta din urmă, cu condiția ca informațiile respective să fie într‑un volum suficient și ca simple declarații ale consumatorului să fie însoțite de înscrisuri justificative, și, pe de altă parte, în sensul că nu impune creditorului să efectueze controale sistematice ale informațiilor furnizate de consumator.
3) Articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că, deși nu se opune ca creditorul să furnizeze explicații corespunzătoare consumatorului înainte de a fi evaluat situația financiară și nevoile acestuia din urmă, este posibil ca evaluarea bonității consumatorului să impună o adaptare a explicațiilor corespunzătoare furnizate, care trebuie comunicate consumatorului în timp util, anterior semnării contractului de credit, fără să dea însă naștere obligației de a întocmi un document specific.
Semnături