Language of document : ECLI:EU:C:2015:137

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 3 martie 2015(1)

Cauza C‑681/13

Diageo Brands BV

împotriva

Simiramida‑04 EOOD

[cerere de decizie preliminară formulată de
Hoge Raad der Nederlanden (Țările de Jos)]

„Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Recunoașterea și executarea hotărârilor – Motive de refuz – Încălcarea ordinii publice a statului solicitat – Ordinea publică a Uniunii – Decizie, care provine de la o instanță din alt stat membru, contrară dreptului Uniunii în materia mărcilor – Respectarea drepturilor de proprietate intelectuală – Directiva 2004/48/CE – Cheltuieli de judecată”





I –    Introducere

1.        În prezenta cauză, Hoge Raad der Nederlanden (Țările de Jos) a adresat Curții mai multe întrebări cu titlu preliminar privind în special interpretarea articolului 34 punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001(2), care prevede că o hotărâre nu este recunoscută dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat. Mai precis, trebuie să se stabilească dacă faptul că o hotărâre pronunțată în statul de origine este contrară dreptului Uniunii justifică faptul ca această hotărâre să nu fie recunoscută în statul solicitat pentru motivul că încalcă ordinea publică a statului respectiv. Această cauză oferă Curții ocazia de a dezvolta criteriile care trebuie luate în considerare de către instanța din statul solicitat, care au fost formulate cel mai recent în Hotărârea Apostolides(3), pentru a aprecia dacă există o încălcare vădită a ordinii sale publice atunci când această încălcare decurge din încălcarea normelor de drept al Uniunii.

II – Cadrul juridic

A –    Regulamentul nr. 44/2001

2.        Considerentele (6), (16) și (17) ale Regulamentului nr. 44/2001 au următorul cuprins:

„(6)      Pentru atingerea obiectivului liberei circulații a hotărârilor în materie civilă și comercială este necesar și oportun ca normele care reglementează competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor să fie reglementate de un instrument juridic comunitar cu caracter imperativ și de aplicare directă.

[…]

(16)      Încrederea reciprocă în administrarea justiției la nivel comunitar justifică recunoașterea de plin drept a hotărârilor pronunțate într‑un stat membru fără să fie necesară, cu excepția contestațiilor, recurgerea la o altă procedură.

(17)      În virtutea aceluiași principiu al încrederii reciproce, procedura în temeiul căreia o hotărâre pronunțată într‑un stat membru devine executorie în alt stat membru trebuie să fie eficientă și rapidă. În acest sens, hotărârea de încuviințare a executării unei hotărâri trebuie să fie făcută practic automat în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate, fără ca instanța să aibă posibilitatea de a invoca din oficiu unul dintre motivele de neexecutare prevăzute în prezentul regulament.”

3.        Articolul 33 alineatul (1), articolul 34 punctele 1 și 2 și articolul 36 din Regulamentul nr. 44/2001 figurează în capitolul III din acesta, intitulat „Recunoaștere și executare”.

4.        Articolul 33 alineatul (1) din acest regulament are următorul cuprins:

„(1)      O hotărâre pronunțată într‑un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.”

5.        Articolul 34 punctele 1 și 2 din regulamentul menționat prevede:

„O hotărâre nu este recunoscută:

1.         dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;

2.         dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s‑a înfățișat în timp util și într‑o manieră care să‑i permită acestuia să‑și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă […]”

6.        Potrivit articolului 36 din același regulament:

„Hotărârea străină nu poate face în nicio situație obiectul unei revizuiri pe fond.”

B –    Directiva 2004/48/CE

7.        Articolul 1 din Directiva 2004/48/CE(4) prevede că această directivă privește „măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală”, precizându‑se că această expresie include „drepturile de proprietate industrială”.

8.        Articolul 2 alineatul (1) din această directivă prevede că măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute de aceasta se aplică „oricărei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală, prevăzute de legislația comunitară și/sau legislația internă a statului membru în cauză”.

9.        În temeiul articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată, măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală pe care statele membre sunt obligate să le ia trebuie să fie „eficiente, proporționale și disuasive și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea unor obstacole în calea comerțului legal și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive”.

10.      Din această perspectivă, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/48 impune statelor membre să se asigure că autoritățile judecătorești competente pot, în anumite condiții, „să ordone măsuri provizorii rapide și eficiente pentru a conserva dovezile pertinente referitoare la încălcarea menționată”. Aceeași dispoziție prevede că aceste măsuri pot include „sechestrul fizic al mărfurilor în litigiu”. De asemenea, articolul 9 din această directivă, intitulat „Măsuri provizorii și asigurătorii”, impune statelor membre, la alineatul (1) litera (b), să se asigure ca autoritățile judecătorești să poată, la cererea reclamantului, „să ordone sechestrarea sau predarea mărfurilor suspectate de a încălca un drept de proprietate intelectuală”. Articolul 7 alineatul (4) și articolul 9 alineatul (7) din aceeași directivă prevăd că, „în cazurile în care se constată ulterior că nu a existat o încălcare sau o amenințare de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală”, autoritățile judecătorești sunt autorizate „să ordone reclamantului, la cererea pârâtului, să acorde acestuia o despăgubire corespunzătoare ca reparație pentru orice vătămare provocată prin aceste măsuri”.

11.      În ceea ce privește cheltuielile de judecată, articolul 14 din Directiva 2004/48 prevede:

„Statele membre asigură ca, în principiu, cheltuielile de judecată rezonabile și proporționale și celelalte cheltuieli făcute de partea care a obținut câștig de cauză să fie suportate de partea care a pierdut, în afară de cazul când principul echității nu permite acest lucru.”

III – Situația de fapt din litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

12.      Diageo Brands BV (denumită în continuare „Diageo Brands”), al cărei sediu se află în Amsterdam (Țările de Jos), este, între altele, titulara mărcii „Johnny Walker”. Aceasta comercializează whisky cu această marcă în Bulgaria prin intermediul unui importator local exclusiv.

13.      Simiramida‑04 EOOD (denumită în continuare „Simiramida”), cu sediul în Varna (Bulgaria), comercializează băuturi alcoolice.

14.      La 31 decembrie 2007, un container conținând 12 096 de sticle de whisky cu marca „Johnny Walker” a ajuns din Georgia în portul Varna (Bulgaria), destinatara acestuia fiind Simiramida. Considerând că importul în Bulgaria al acestui lot de sticle fără consimțământul său constituia o atingere adusă mărcii a cărei titulară este, Diageo Brands a solicitat și a primit, la 12 martie 2008, autorizarea din partea Sofiyski gradski sad (Tribunalul orașului Sofia, Bulgaria) de a pune sub sechestru lotul de whisky în discuție.

15.      La 9 mai 2008, în urma apelului formulat de Simiramida, Sofiyski apelativen sad (Curtea de Apel din Sofia) a anulat ordonanța din 12 martie 2008 de încuviințare a sechestrului.

16.      Prin deciziile din 30 decembrie 2008 și din 24 martie 2009, Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație bulgară) a respins recursul formulat de Diageo Brands din motive de formă.

17.      Sechestrul aplicat lotului de whisky la cererea Diageo Brands a fost ridicat la 9 aprilie 2009.

18.      În procedura pe fond intentată de Diageo Brands împotriva Simiramida pentru atingere adusă mărcii, Sofiyski gradski sad a respins cererile formulate de Diageo Brands la 11 ianuarie 2010. Astfel cum rezultă din decizia de trimitere, Sofiyski gradski sad a decis, fără a examina circumstanțele cauzei, că reieșea dintr‑o decizie de interpretare pronunțată de Varhoven kasatsionen sad la 15 iunie 2009, că importul în Bulgaria de produse care sunt introduse în circulație în afara Spațiului Economic European (SEE) cu consimțământul titularului mărcii nu constituie o atingere adusă drepturilor conferite de marcă. Sofiyski gradski sad a considerat că era ținut de această decizie de interpretare în temeiul dreptului procesual bulgar.

19.      Diageo Brands nu a exercitat nicio cale de atac împotriva acestei decizii pronunțate de Sofiyski gradski sad la 11 ianuarie 2010, care a dobândit autoritate de lucru judecat.

20.      În litigiul principal, Simiramida solicită instanțelor olandeze plata unei sume de peste 10 milioane de euro pentru repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a sechestrului aplicat la cererea Diageo Brands. Simiramida își întemeiază cererea pe decizia pronunțată la 11 ianuarie 2010 de Sofiyski gradski sad, în condițiile în care a constatat caracterul nelegal al acestui sechestru. În apărare, Diageo Brands arată că această decizie nu poate fi recunoscută în Țările de Jos pentru motivul că este vădit contrară ordinii publice, în sensul articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Din decizia de trimitere reiese că, în decizia din 11 ianuarie 2010, Sofiyski gradski sad ar fi efectuat o aplicare vădit eronată a dreptului Uniunii, întemeindu‑se pe o decizie de interpretare, ea însăși afectată de eroare, care ar fi fost adoptată de Varhoven kasatsionen sad cu încălcarea obligației sale de a adresa o întrebare preliminară în temeiul articolului 267 TFUE.

21.      Prin decizia din 2 martie 2011, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a admis argumentele formulate de Diageo Brands și a respins cererea introdusă de Simiramida.

22.      În urma apelului formulat de Simiramida, Gerechtshof te Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) a modificat, prin decizia din 5 iunie 2012, decizia Rechtbank Amsterdam și a statuat că decizia din 11 ianuarie 2010 a Sofiyski gradski sad trebuia să beneficieze de recunoaștere în Țările de Jos. Aceasta a decis totuși să suspende judecarea cauzei cu privire la cererea de despăgubire.

23.      Sesizată prin recursul formulat de Diageo Brands, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă din Țările de Jos) a constatat că, în cadrul procedurii de recurs, „părțile nu contestă că decizia de interpretare pronunțată de Varhoven kasatsionen sad la 15 iunie 2009 este contrară dreptului Uniunii” și că „Diageo Brands a prezentat […] o nouă decizie de interpretare pronunțată de [Varhoven kasatsionen sad] la 26 aprilie 2012, în care decizia de interpretare din 15 iunie 2009 este confirmată expres”.

24.      În aceste împrejurări, prin hotărârea din 20 decembrie 2013, primită la grefa Curții la 23 decembrie 2013, Hoge Raad der Nederlanden a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că acest motiv de refuz vizează de asemenea cazul în care hotărârea instanței statului membru de origine este vădit contrară dreptului Uniunii, aspect remarcat de instanța respectivă?

2)      (a)      Articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că partea care invocă motivul de refuz prevăzut la articolul 34 […] punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu a exercitat nicio cale de atac aflată la dispoziția sa în statul membru de origine al hotărârii se opune ca aceasta să invoce în mod util respectivul motiv de refuz?

(b)      În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare litera (a), răspunsul ar fi diferit dacă exercitarea căilor de atac în statul membru de origine al hotărârii ar fi lipsită de sens, întrucât este necesar să se admită că această exercitare nu ar fi condus la o hotărâre diferită?

3)      Articolul 14 din Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că această dispoziție vizează și cheltuielile efectuate de părți în cadrul unei cereri de despăgubire într‑un stat membru dacă cererea și apărarea privesc răspunderea invocată a pârâtului ca urmare a sechestrului aplicat și a declarațiilor efectuate în scopul asigurării respectării dreptului său asupra mărcii în alt stat membru și că, în această privință, se pune întrebarea dacă se recunoaște în primul stat membru o hotărâre pronunțată de instanța din cel de al doilea stat membru?”

25.      Pe lângă părțile din litigiul principal, au depus observații scrise guvernele german și leton, precum și Comisia Europeană.

26.      În cursul ședinței din 9 decembrie 2014 au fost prezentate observații orale în numele părților din litigiul principal și al Comisiei.

IV – Analiză

27.      Vom examina, cu titlu introductiv, premisele pe care instanța de trimitere își întemeiază decizia, înainte de a analiza aspectele determinante ale întrebărilor preliminare adresate de instanța de trimitere.

A –    Considerații introductive

28.      Este necesar să se amintească mai întâi că este de competența instanței naționale să stabilească faptele care au stat la baza litigiului principal și să le aprecieze în consecință în cadrul deciziei pe care trebuie să o pronunțe(5).

29.      Astfel, la repartizarea competențelor între instanțele Uniunii și instanțele naționale, în principiu, este de competența instanței naționale să verifice în cauza aflată pe rolul său îndeplinirea condițiilor de fapt care determină aplicarea unei norme a Uniunii. Totuși, dacă este cazul, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi precizări destinate să orienteze instanța națională în interpretarea pe care aceasta o va efectua(6).

30.      În aceste circumstanțe, Curtea trebuie să răspundă la întrebările preliminare privind interpretarea dreptului Uniunii care au fost adresate de instanța de trimitere, lăsând acesteia din urmă sarcina de a verifica elementele concrete ale litigiului cu care este sesizată(7).

31.      În această privință, precizăm că, astfel cum rezultă din decizia de trimitere, instanța de trimitere își întemeiază întrebările pe mai multe premise, și anume că decizia Sofiyski gradski sad din 11 ianuarie 2010 și decizia de interpretare a Varhoven kasatsionen sad din 15 iunie 2009, pe care se întemeiază decizia pronunțată de Sofiyski gradski sad, sunt contrare dreptului Uniunii(8). În plus, instanța de trimitere arată că cea de a doua decizie de interpretare pronunțată de Varhoven kasatsionen sad la 26 aprilie 2012, în care prima decizie de interpretare a fost confirmată expres, este de asemenea contrară dreptului Uniunii.

32.      Or, după cum reiese din observațiile scrise ale Comisiei confirmate în ședință, în cadrul procedurii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru pe care a inițiat‑o în ceea ce privește compatibilitatea jurisprudenței Varhoven kasatsionen sad cu articolul 5 din Directiva nr. 2008/95/CE(9), Comisia a examinat cele două decizii de interpretare ale acestei instanțe. În urma acestui studiu, a ajuns la concluzia că atât decizia de interpretare din 2009, cât și cea, mai detaliată, din 26 aprilie 2012 sunt conforme cu dreptul Uniunii. Această analiză i‑a permis să pună capăt procedurii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Astfel, în opinia Comisiei, afirmația conținută în decizia de trimitere potrivit căreia decizia de interpretare a Varhoven kasatsionen sad din 15 iunie 2009 este contrară dreptului Uniunii nu este exactă. Nu putem exclude, așadar, că, în definitiv, Sofiyski gradski sad a aplicat greșit această decizie.

33.      În ceea ce privește decizia Sofiyski gradski sad din 11 ianuarie 2010, din decizia de trimitere reiese că părțile par să convină în esență să considere că această decizie este contrară articolului 5 din Directiva 89/104(10). Astfel, acest articol permite titularului mărcii să interzică oricărui terț, printre altele, să importe produse sub această marcă, să le ofere, să le comercializeze sau să le dețină în acest scop(11). Potrivit jurisprudenței Curții, acest articol trebuie interpretat în sensul că titularul unei mărci se poate opune primei introduceri pe piață în SEE, fără consimțământul său, a unor produse originale care poartă această marcă(12).

34.      În lumina acestor observații introductive și ținând seama de conexitatea existentă între unele dintre întrebările adresate de instanța de trimitere, prima și a doua întrebare, care privesc interpretarea articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, vor fi examinate împreună și mai întâi. Problema referitoare la interpretarea articolului 14 din Directiva 2004/48 va fi analizată ulterior.

B –    Cu privire la prima și la a doua întrebare

35.      Instanța de trimitere solicită Curții să stabilească, în esență, dacă faptul că o hotărâre pronunțată în statul de origine este contrară dreptului Uniunii justifică faptul ca această decizie să nu fie recunoscută în statul solicitat pentru motivul că încalcă ordinea publică a acestui stat. Instanța menționată urmărește să mai afle dacă instanța de exequatur poate sau trebuie să țină seama de faptul că persoana care se opune recunoașterii deciziei în statul solicitat nu a exercitat căile de atac care erau la dispoziția sa în statul de origine.

36.      Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să se examineze în prealabil care sunt criteriile în raport cu care instanța statului solicitat trebuie să aprecieze dacă există o încălcare vădită a ordinii sale publice. Trebuie să se stabilească în esență elementele necesare pentru această apreciere în cadrul jurisprudențial instituit de Curte cu privire la recurgerea la noțiunea „ordine publică” în sensul Regulamentului nr. 44/2001.

1.      Observație prealabilă cu privire la noțiunea „ordine publică”

37.      În prezenta cauză, Curtea este sesizată cu o problemă de interpretare a noțiunii „ordine publică” în sensul articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, cu alte cuvinte, în stadiul recunoașterii hotărârii de către statul solicitat.

38.      În ceea ce privește noțiunea „ordine publică”, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, deși, în principiu, statele membre rămân libere să determine, în temeiul rezervei înscrise la articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, conform concepțiilor naționale, cerințele propriei ordini publice, limitele acestei noțiuni se stabilesc prin interpretarea acestui regulament. Prin urmare, deși nu este de competența Curții să determine conținutul noțiunii „ordine publică” a unui stat membru, acesteia îi revine totuși obligația de a controla limitele în cadrul cărora instanța dintr‑un stat membru poate recurge la această noțiune pentru a nu recunoaște o hotărâre pronunțată în alt stat membru(13).

39.      În cauza principală, instanța de trimitere menționează încălcarea de către instanța statului de origine a unei norme de drept material al Uniunii, respectiv articolul 5 din Directiva 89/104. Din decizia de trimitere reiese că încălcarea ordinii publice privește astfel încălcarea dreptului Uniunii. Prin urmare, încălcarea în discuție privește nu ordinea publică națională în etapa recunoașterii, ci ordinea publică a Uniunii, care la rândul său face parte integrantă din ordinea publică națională(14). În acest sens, anumite dispoziții fundamentale pentru îndeplinirea misiunilor încredințate Uniunii și în special pentru funcționarea pieței interne(15) justifică printre altele refuzul recunoașterii unei sentințe arbitrale. Astfel, chiar dacă este de competența fiecărui stat membru să stabilească cerințele ordinii sale publice, există și în cadrul ordinii publice naționale un nucleu de valori, de principii și de norme fundamentale ale Uniunii, cu același conținut normativ, de care fiecare stat membru trebuie să țină seama.

2.      Încadrarea jurisprudențială a noțiunii „ordine publică” în sensul articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001

40.      Potrivit considerentului (6), Regulamentul nr. 44/2001 se înscrie în crearea unui spațiu judiciar european în cadrul căruia trebuie asigurată libera circulație a hotărârilor în materie civilă și comercială, care este unul dintre obiectivele fundamentale prevăzute de acest regulament. Din considerentele (16) și (17) ale Regulamentului nr. 44/2001 reiese că regimul recunoașterii și executării prevăzut de acesta se întemeiază pe încrederea reciprocă în justiție în cadrul Uniunii. Această încredere impune nu numai ca hotărârile pronunțate într‑un stat membru să fie recunoscute de drept în alt stat membru, ci și ca procedura care vizează recunoașterea executării în acest din urmă stat membru să fie eficientă și rapidă. Potrivit modului de redactare a considerentului (17) al acestui regulament, o astfel de procedură nu trebuie să includă decât un simplu control formal al documentelor necesare pentru încuviințarea executării în statul solicitat(16).

41.      În condițiile în care Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”)(17), a fost înlocuită prin Regulamentul nr. 44/2001(18) în relațiile dintre statele membre, interpretarea pe care Curtea a dat‑o convenției rămâne valabilă pentru dispozițiile corespunzătoare ale acestui regulament(19). Aceasta este situația articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, care a înlocuit articolul 27 alineatul (1) din Convenția de la Bruxelles(20). Potrivit acestui articol, o hotărâre nu este recunoscută dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat. Motivele de contestare care pot fi invocate sunt enunțate în mod expres la articolele 34 și 35 din regulamentul menționat. Această listă, ale cărei elemente trebuie interpretate strict, prezintă un caracter exhaustiv(21). În special, articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat strict întrucât constituie un obstacol în calea realizării unuia dintre obiectivele fundamentale ale acestui regulament(22). Clauza de ordine publică prevăzută de această dispoziție nu se poate aplica, așadar, decât în cazuri excepționale(23).

42.      Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 38 din prezentele concluzii, deși ordinea publică este o noțiune națională, Curtea exercită totuși asupra acesteia un control strict, interpretând‑o restrictiv(24). Această cerință de interpretare restrictivă figura deja în Raportul domnului P. Jenard(25) privind Convenția de la Bruxelles, fiind cunoscută și din drepturile naționale(26). Astfel, adverbul „vădit” adăugat la transformarea convenției în regulament concretizează în acesta din urmă așteptarea unei contradicții manifeste între recunoașterea hotărârilor și ordinea publică(27). Această modificare era, așa cum reiese din expunerea de motive referitoare la articolul 41 din propunerea de regulament al Consiliului, de natură să sublinieze „caracterul excepțional al recurgerii la ordinea publică”, într‑un „obiectiv de îmbunătățire a liberei circulații a hotărârilor”(28).

43.      În această privință, Curtea a decis că, interzicând revizuirea pe fond a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, articolul 36 și articolul 45 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 nu permit instanței din statul solicitat să refuze recunoașterea sau executarea acestei hotărâri numai pentru motivul că ar exista o divergență între norma de drept aplicată de instanța din statul de origine și cea pe care ar fi aplicat‑o instanța din statul solicitat dacă aceasta ar fi fost sesizată cu litigiul. În general, instanța din statul solicitat nu poate controla exactitatea aprecierilor de drept sau de fapt ale instanței din statul de origine(29).

44.      Rezultă din considerațiile de mai sus că recurgerea la clauza de ordine publică prevăzută la articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu poate fi, așadar, admisă decât în ipoteza în care recunoașterea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru ar încălca în mod inacceptabil ordinea juridică a statului solicitat, în măsura în care ar aduce atingere unui principiu fundamental. Pentru a respecta interzicerea revizuirii pe fond a hotărârii pronunțate în alt stat membru, atingerea respectivă ar trebui să constituie o încălcare vădită a unei norme de drept considerate a fi esențială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fundamental în această ordine juridică(30). Revine astfel instanței naționale sarcina de a asigura cu aceeași eficacitate protecția drepturilor conferite de ordinea juridică națională și a celor conferite de dreptul Uniunii(31).

3.      Apreciere juridică

a)      Cu privire la încălcarea unei norme esențiale, a unui drept recunoscut ca fundamental sau a unui principiu fundamental al dreptului Uniunii

45.      În cauza principală, după cum reiese din cuprinsul punctului 33 din prezentele concluzii, instanța de trimitere menționează doar încălcarea de către instanța din statul de origine a articolului 5 din Directiva 89/104.

46.      În această privință, guvernul german și Comisia susțin că este dificil de imaginat că încălcarea articolului 5 din Directiva 89/104 reproșată Sofiyski gradski sad în decizia din 11 ianuarie 2010 poate fi considerată o încălcare a unui principiu fundamental al dreptului Uniunii.

47.      Suntem de acord cu aceste susțineri.

48.      Observăm mai întâi că ordinea publică în sensul articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie apreciată in concreto, cu alte cuvinte, pe baza gravității efectelor produse de recunoașterea hotărârii în discuție. Prin urmare, relația dintre cauza principală și ordinea juridică a statului solicitat trebuie să fie de asemenea luată în considerare(32).

49.      În speță, așa cum am menționat în observațiile noastre introductive, în cazul în care afirmația conținută în decizia de trimitere, potrivit căreia decizia de interpretare a Varhoven kasatsionen sad din 15 iunie 2009 este contrară dreptului Uniunii, nu este corectă, nu se poate exclude, având în vedere observațiile Comisiei în această privință, ca Sofiyski gradski sad să fi aplicat greșit această decizie.

50.      Or, potrivit jurisprudenței Curții, instanța din statul solicitat nu poate, cu riscul de a pune sub semnul întrebării finalitatea Regulamentului nr. 44/2001, să refuze recunoașterea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru numai pentru motivul că apreciază că, în această hotărâre, dreptul național sau dreptul Uniunii a fost aplicat greșit(33).

51.      Caracterul excepțional al recurgerii la ordinea publică ne determină să considerăm că, în principiu, o eventuală eroare de drept, precum cea în discuție în litigiul principal, nu poate fi considerată în sine ca o atingere adusă ordinii publice și nici nu poate justifica un refuz de recunoaștere a(34) deciziei pronunțate de Sofiyski gradski sad. Astfel, pe de o parte, refuzul recunoașterii sale nu îndeplinește criteriile menționate de jurisprudența Curții amintită la punctul 44 din prezentele concluzii. Există un motiv de refuz în cazul în care efectele recunoașterii unei decizii sunt contrare ordinii publice a statului solicitat(35), ceea ce privește atât dreptul național, cât și dreptul Uniunii, iar aceste efecte trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate, cu alte cuvinte, să aducă atingere în mod vădit unei norme de drept considerate a fi esențială în ordinea juridică a statului solicitat sau unui drept recunoscut ca fundamental în această ordine juridică(36). Pe de altă parte, recunoașterea deciziei Sofiyski gradski sad nu încalcă într‑o manieră inacceptabilă ordinea juridică a statului solicitat în măsura în care aceasta nu aduce atingere unui principiu fundamental. O decizie diferită ar risca, după cum a observat Comisia, să reintroducă competența de revizuire interzisă prin articolele 36 și 45 din Regulamentul nr. 44/2001. O astfel de decizie ar conduce de asemenea, potrivit Comisiei, pe de o parte, la contestarea încrederii reciproce în justiție în cadrul Uniunii pe care se întemeiază regimul recunoașterii și executării prevăzut de Regulamentul nr. 44/2001 și, pe de altă parte, la împiedicarea eficacității și a rapidității recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești.

52.      Desigur, nimeni nu poate exclude totuși ca, în urma unei astfel de erori, recunoașterea unei hotărâri să încalce în mod vădit normele esențiale sau principii fundamentale, inclusiv ale dreptului Uniunii. Trebuie să se insiste de altfel asupra necesității unei încălcări a acestor norme sau a acestor principii(37) de ordine publică a Uniunii. Or, ca și Comisia, nu suntem convinși de faptul că, în cauza principală, greșita aplicare sau interpretare a unei dispoziții introduse într‑o directivă de armonizare minimă care avea drept obiect apropierea legislațiilor statelor membre în materia mărcilor, lăsând totodată acestora din urmă o destul de multă libertate pentru transpunerea sa(38), poate fi considerată ca însemnând o încălcare a normelor esențiale sau a principiilor fundamentale(39).

53.      Răspunsul dat de Curte în Hotărârea Eco Swiss(40) cu privire la caracterul executoriu al unei sentințe arbitrale nu schimbă această apreciere. Astfel, în această hotărâre, Curtea a decis că articolul 101 TFUE este o dispoziție fundamentală necesară pentru îndeplinirea misiunilor încredințate Uniunii și în special pentru funcționarea pieței interne(41). De aici a dedus că această dispoziție de drept al Uniunii este o dispoziție de ordine publică în sensul Convenției de la New York privind arbitrajul(42), ceea ce nu poate fi valabil pentru articolul 5 din Directiva 89/104, în sensul articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001.

54.      Lipsa de pertinență a acestei hotărâri pentru litigiul principal decurge de asemenea dintr‑o serie de alte diferențe. În primul rând, articolul 34 punctul 1 permite să se refuze recunoașterea nu a unei sentințe arbitrale, ci a unei hotărâri judecătorești pronunțate în alt stat membru. Or, hotărârile instanțelor naționale beneficiază de o prezumție de legalitate. Această prezumție de legalitate justifică faptul ca criteriul ordinii publice aplicat de Curte să fie mai puțin strict pentru hotărârile judecătorești decât pentru sentințele arbitrale. În al doilea rând, hotărârile pronunțate de instanțele statelor membre sunt supuse sistemului de protecție jurisdicțională instituit de dreptul Uniunii și în special mecanismului trimiterii preliminare, ceea ce nu este valabil pentru sentințele arbitrale(43). Curtea a subliniat în această privință că o instanță arbitrală convențională nu constituie o „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE, din moment ce arbitrii, spre deosebire de o instanță națională, nu sunt competenți să solicite Curții să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la probleme referitoare la interpretarea dreptului Uniunii(44). Astfel, încrederea reciprocă pe care statele membre o acordă hotărârilor judecătorești și sistemul de protecție jurisdicțională instituit de dreptul Uniunii explică în mare măsură soluționarea diferită a cauzelor Eco Swiss și Renault(45). În plus, trebuie amintit că dreptul Uniunii impune statelor membre să repare orice prejudiciu cauzat particularilor printr‑o încălcare a dreptului Uniunii care le este imputabilă, inclusiv atunci când acest principiu decurge dintr‑o hotărâre a unei instanțe de ultim grad(46). La răspunderea statului se adaugă și posibilitatea introducerii unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE.

b)      Cu privire la încălcarea principiului cooperării loiale

55.      Diageo Brands invocă încălcarea, atât de către Sofiyski gradski sad, cât și de către Varhoven kasatsionen sad, a obligației de a sesiza Curtea cu o întrebare preliminară.

56.      În ceea ce privește, în primul rând, obligația de trimitere a Sofiyski gradski sad, amintim că Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că sistemul stabilit prin articolul 267 TFUE în vederea asigurării unității de interpretare a dreptului Uniunii în statele membre instituie o cooperare directă între Curte și instanțele naționale(47).

57.      În această privință, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanțe, a cărui declanșare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanța națională asupra pertinenței și a necesității acestei trimiteri(48). Astfel, în măsura în care nu există nicio cale de atac împotriva hotărârii unei instanțe naționale, aceasta are, în principiu, obligația de a sesiza Curtea în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE atunci când se invocă în fața sa o întrebare privind interpretarea Tratatului privind funcționarea Uniunii(49).

58.      În cauza principală, este dificil să se reproșeze o încălcare vădită de către instanța din statul de origine a unei obligații de trimitere. Astfel, Sofiyski gradski sad este o instanță de prim grad a cărei hotărâre ar fi putut face obiectul unui apel, chiar al unui recurs la instanța bulgară de ultim grad. În consecință, potrivit articolului 267 al doilea paragraf TFUE, aceasta nu era obligată să adreseze o întrebare preliminară(50).

59.      În ceea ce privește, în al doilea rând, decizia de interpretare din 15 iunie 2009 a Varhoven kasatsionen sad, care a constituit temeiul deciziei din 11 ianuarie 2010 a Sofiyski gradski sad, ne vom limita să constatăm că litigiul principal privește numai recunoașterea deciziei din 11 ianuarie 2010 a Sofiyski gradski sad.

c)      Cu privire la neepuizarea căilor de atac

60.      Din decizia de trimitere reiese că, în procedura care o vizează, Diageo Brands nu a exercitat căile de atac pe care i le oferea dreptul național. În această privință, ea arată că această abținere este motivată de faptul că exercitarea căilor de atac disponibile în fața instanțelor bulgare era lipsită de sens, întrucât nu ar fi condus la o decizie diferită din partea acestor instanțe.

61.      Acest argument nu ne convinge.

62.      La punctul 50 din prezentele concluzii, s‑a amintit că o simplă eroare de drept național sau de drept al Uniunii nu poate justifica un refuz de recunoaștere întemeiat pe articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001(51). Curtea a declarat că, în asemenea situații, sistemul de căi de atac instituit în fiecare stat membru, completat de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE, furnizează justițiabililor o garanție suficientă(52).

63.      Desigur, în ceea ce privește căile de atac instituite la nivel național, articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu impune epuizarea căilor de atac în statul membru de origine. Cu toate acestea, Comisia observă că Regulamentul nr. 44/2001 se întemeiază pe ideea fundamentală potrivit căreia actele adoptate în cadrul unei proceduri pe fond, inclusiv rectificarea unor erori pe fond, trebuie să fie concentrate în statul membru de origine(53).

64.      Subscriem în mod evident la această abordare. Astfel, caracterul excepțional al rezervei de ordine publică se întemeiază deopotrivă pe principiul că pârâții utilizează toate căile de atac oferite de dreptul din statul membru de origine pentru rectificarea erorilor de drept. Desigur, articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu impune epuizarea căilor de atac în statul membru de origine. Este necesar să se considere însă că în general și, în mod evident, cu excepția circumstanțelor speciale care fac prea dificilă sau imposibilă exercitarea căilor de atac în statul membru de origine, justițiabilii trebuie să exercite în acest stat membru toate căile de atac disponibile pentru a împiedica în amonte o încălcare a ordinii publice. Acest lucru este cu atât mai important atunci când pretinsa încălcare a ordinii publice decurge din încălcarea dreptului Uniunii. Astfel, există o obligație certă a fiecărei instanțe dintr‑un stat membru de a respecta ordinea publică a Uniunii(54).

65.      În această privință, suntem de părere că sensul și finalitatea Regulamentului nr. 44/2001 pledează în favoarea luării în considerare de către instanța statului solicitat a faptului că persoana care se opune recunoașterii deciziei care provine din partea statului de origine nu a utilizat căile de atac pe care i le oferea dreptul național(55). În consecință, existența în ordinea juridică a statului de origine a unor mecanisme de reparare a încălcărilor dreptului Uniunii de către o instanță națională trebuie luată în considerare în mod cert de către instanța din statul solicitat pentru a aprecia existența unei eventuale încălcări vădite a ordinii sale publice care justifică un refuz de recunoaștere a unei hotărâri în cadrul Regulamentului nr. 44/2001(56). Totuși, această luare în considerare trebuie să se efectueze de la caz la caz în funcție de circumstanțele concrete ale speței(57). Astfel cum s‑a menționat la punctul 39 din prezentele concluzii, în cazul în care încălcarea în discuție privește ordinea publică a Uniunii, spre deosebire de ordinea publică națională, obligația tuturor statelor membre de a ține seama de această încălcare rezultă din obligația lor de a asigura aplicarea corespunzătoare a dreptului Uniunii(58).

66.      În cauza principală, epuizarea căilor de atac pe care le oferea dreptul bulgar Diageo Brands i‑ar fi permis eventual să invoce în fața instanței bulgare de ultim grad necesitatea de a adresa o întrebare preliminară.

67.      În orice caz, nu trebuie ignorat faptul că, în ipoteza în care, pe de o parte, Diageo Brands ar fi epuizat căile de atac aflate la dispoziția sa în fața instanțelor bulgare și, pe de altă parte, instanțele superioare nu ar fi respectat dreptul Uniunii, Diageo Brands ar fi avut posibilitatea de a angaja răspunderea statului bulgar. Potrivit Comisiei, deși sistemul de protecție jurisdicțională instituit de dreptul Uniunii nu poate garanta lipsa oricărei erori, acesta oferă totuși părților posibilitatea de a obține o indemnizație în cazul aplicării eronate a dreptului Uniunii. În această privință, Curtea a statuat, după cum s‑a amintit de asemenea la punctul 54 din prezentele concluzii, că principiul potrivit căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care le sunt imputabile este de asemenea aplicabil atunci când încălcarea în discuție decurge dintr‑o hotărâre a unei instanțe de ultim grad(59).

4.      Concluzie intermediară

68.      Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că faptul că o hotărâre pronunțată în statul de origine este contrară dreptului Uniunii nu justifică nerecunoașterea acestei hotărâri în statul solicitat pentru motivul că încalcă ordinea publică a statului respectiv. Astfel, o simplă eroare de drept național sau de drept al Uniunii precum cea în discuție în cauza principală, în măsura în care aceasta nu constituie o încălcare vădită a unei norme de drept esențiale în ordinea juridică a statului solicitat, nu poate justifica un refuz de recunoaștere întemeiat pe articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001.

69.      Instanța din statul solicitat trebuie, atunci când verifică existența eventuală a unei încălcări vădite a ordinii publice care decurge din încălcarea normelor fundamentale de drept al Uniunii, să țină seama de faptul că persoana care se opune recunoașterii deciziei în statul solicitat nu și‑a exercitat căile de atac care se aflau la dispoziția sa în statul de origine.

C –    Cu privire la a treia întrebare

70.      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere ridică, în esență, problema dacă cheltuielile de judecată în procedura principală inițiată într‑un stat membru, care privește o cerere de despăgubire a unui prejudiciu printr‑un sechestru, în cursul căreia a fost invocată problema recunoașterii unei hotărâri în alt stat membru în cadrul unui litigiu privind respectarea unui drept de proprietate intelectuală, intră sub incidența articolului 14 din Directiva 2004/48.

71.      Potrivit articolului 1, Directiva 2004/48 privește toate măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. În plus, articolul 2 alineatul (1) din această directivă prevede că aceste măsuri, proceduri și mijloace de reparație se aplică, în conformitate cu articolul 3 din directiva menționată, oricărei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală prevăzute, inter alia, de legislația internă a statului membru în cauză. Astfel, obiectivul general al Directivei 2004/48 constă în apropierea legislațiilor statelor membre pentru a asigura un nivel de protecție ridicat, echivalent și omogen, al proprietății intelectuale în cadrul pieței interne(60).

72.      Pe de altă parte, Directiva 2004/48 nu urmărește să reglementeze toate aspectele legate de drepturile de proprietate intelectuală, ci doar pe cele care sunt inerente, pe de o parte, respectării acestor drepturi și, pe de altă parte, încălcărilor aduse acestora, impunând existența unor căi de atac legale eficace, destinate să prevină, să pună capăt sau să remedieze orice încălcare a unui drept de proprietate intelectuală existent(61).

73.      În această privință, acțiunile în reparare ar fi strâns legate de procedurile privind asigurarea protecției drepturilor de proprietate intelectuală. Astfel, pe de o parte, articolul 7 din Directiva 2004/48 prevede măsuri care permit sechestrul mărfurilor suspectate că aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală(62). Pe de altă parte, articolul 9 alineatul (7) din această directivă prevede măsuri care permit să se introducă o acțiune în repararea prejudiciului cauzat de un sechestru nejustificat. Potrivit Comisiei, aceste măsuri constituie o garanție pe care legiuitorul a considerat‑o necesară în schimbul unor măsuri provizorii rapide și eficiente a căror existență a prevăzut‑o(63).

74.      În ceea ce privește articolul 14 din Directiva 2004/48, Curtea a declarat că această dispoziție urmărește consolidarea nivelului de protecție a proprietății intelectuale, evitându‑se ca persoana prejudiciată să fie descurajată să inițieze o procedură judiciară în vederea protejării drepturilor sale(64).

75.      Considerăm, asemenea Comisiei, că formularea largă și generală a articolului 14 din Directiva 2004/48, care se referă la „partea care a obținut câștig de cauză” și la „partea care a pierdut”, fără a preciza despre ce tip de procedură prevăzută de această directivă este vorba, permite să se considere că această dispoziție este aplicabilă în cazul unei părți care cade în pretenții fără a fi titularul unui drept de proprietate intelectuală, fiind bănuită în același timp că a adus atingere unui astfel de drept.

76.      Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că cheltuielile de judecată legate de procedura principală inițiată în Țările de Jos, care privește o cerere de despăgubire a unui prejudiciu printr‑un sechestru, în cursul căreia este invocată problema recunoașterii unei hotărâri pronunțate într‑un stat membru în cadrul unui litigiu privind respectarea unui drept de proprietate intelectuală, intră sub incidența articolului 14 din Directiva 2004/48.

V –    Concluzie

77.      Având în vedere toate considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Hoge Raad der Nederlanden după cum urmează:

„1)      Articolul 34 punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că faptul că o hotărâre pronunțată în statul de origine este contrară dreptului Uniunii Europene nu justifică nerecunoașterea acestei hotărâri în statul solicitat pentru motivul că încalcă ordinea publică din acest stat. Astfel, o simplă eroare de drept național sau de drept al Uniunii precum cea în discuție în litigiul principal, în măsura în care nu constituie o încălcare vădită a unei norme de drept esențiale în ordinea juridică a statului solicitat, nu poate justifica un refuz de recunoaștere întemeiat pe articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Instanța din statul solicitat trebuie, atunci când verifică existența eventuală a unei încălcări vădite a ordinii publice care decurge din încălcarea normelor fundamentale de drept al Uniunii, să țină seama de faptul că persoana care se opune recunoașterii hotărârii în statul solicitat nu a exercitat căile de atac care se aflau la dispoziția sa în statul de origine.

2)      Cheltuielile de judecată legate de procedura principală inițiată într‑un stat membru, care privește o cerere de reparare a unui prejudiciu cauzat de un sechestru, în cursul căreia este invocată problema recunoașterii unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în cadrul unui litigiu privind respectarea unui drept de proprietate intelectuală, intră sub incidența articolului 14 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.”


1 – Limba originală: franceza.


2 – Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).


3 – C‑420/07, EU:C:2009:271, punctul 60.


4–      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (JO L 157, p. 45, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 56).


5 – A se vedea printre altele Hotărârile WWF și alții (C‑435/97, EU:C:1999:418, punctul 32) și Danosa (C‑232/09, EU:C:2010:674, punctul 33).


6 – A se vedea în acest sens Hotărârile Haim (C‑424/97, EU:C:2000:357, punctul 58), Vatsouras și Koupatantze (C‑22/08 și C‑23/08, EU:C:2009:344, punctul 23), precum și Danosa (EU:C:2010:674, punctul 34).


7 – Hotărârea Danosa (EU:C:2010:674, punctul 36).


8 – Din observațiile orale formulate de Simiramida la ședință reiese că o decizie de interpretare a Varhoven kasatsionen sad prezintă un caracter obligatoriu pentru toate instanțele inferioare.


9 – Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO L 299, p. 25), care a abrogat și a înlocuit Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, rectificare în JO 1989, L 207, p. 44, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 92).


10 – În observațiile orale, Simiramida și‑a exprimat dezacordul cu această afirmație din decizia de trimitere. Din observațiile scrise și orale ale acesteia rezultă însă că, în opinia sa, Sofiyski gradski sad a aplicat în mod greșit articolul 5 din Directiva 89/104.


11 – Condițiile în care acest drept se epuizează au fost definite ulterior prin jurisprudența Curții. A se vedea printre altele Ordonanța Honda Giken Kogyo Kabushiki Kaisha (C‑535/13, EU:C:2014:2123).


12 – A se vedea printre altele Hotărârea Class International (C‑405/03, EU:C:2005:616, punctul 58) și Ordonanța Canon (C‑449/09, EU:C:2010:651, punctele 19 și 26).


13 – Hotărârile Krombach (C‑7/98, EU:C:2000:164, punctele 22 și 23), Renault (C‑38/98, EU:C:2000:225, punctele 27 și 28), Apostolides (EU:C:2009:271, punctul 56 și 57) și flyLAL‑Lithuanian Airlines (C‑302/13, EU:C:2014:2319, punctul 47). Avocatul general Alber a fost foarte clar cu privire la acest subiect în Concluziile prezentate în cauza Renault: „interpretarea de către Curte are drept sens și drept finalitate să se evite ca o convenție să facă obiectul unor interpretări divergente” (Hotărârea Renault, EU:C:1999:325, punctul 58).


14 – A se vedea Fallon, M., „Les conflits de lois et de juridictions dans un espace économique intégré – lʼexpérience de la Communauté européenne”, Recueil des cours, 1995, p. 255: „Comme tout système juridique le droit [de lʼUnion] produit un corps de règles dʼordre public auquel il nʼest pas permis de déroger en raison de leur caractère fondamental. De telles normes sont qualifiées dʼessentielles en fonction de leur importance tantôt pour le fonctionnement du marché, tantôt pour la personne dont elles cherchent à assurer la protection”.


15 – A se vedea Hotărârea Eco Swiss (C‑126/97, EU:C:1999:269, punctul 36).


16 – Hotărârile Prism Investments (C‑139/10, EU:C:2011:653, punctele 27 și 28) și flyLAL‑Lithuanian Airlines (EU:C:2014:2319, punctul 45).


17 – JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3.


18 – A se vedea articolul 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.


19 – Hotărârile Draka NK Cables și alții (C‑167/08, EU:C:2009:263, punctul 20), SCT Industri (C‑111/08, EU:C:2009:419, punctul 22), German Graphics Graphische Maschinen (C‑292/08, EU:C:2009:544, punctul 27), Realchemie Nederland (C‑406/09, EU:C:2011:668, punctul 38), Sapir și alții (C‑645/11, EU:C:2013:228, punctul 31), precum și Sunico și alții (C‑49/12, EU:C:2013:545, punctul 32).


20 – În cadrul articolului 27 alineatul (1) din convenție, în temeiul căruia o hotărâre nu era recunoscută dacă recunoașterea era „contrară ordinii publice a statului respectiv”, Hotărârile Krombach (EU:C:2000:164), Renault (EU:C:2000:225) și Gambazzi (C‑394/07, EU:C:2009:219) au fost pronunțate de Curte.


21 – Hotărârile Apostolides (EU:C:2009:271, punctul 55 și jurisprudența citată), Prism Investments (EU:C:2011:653, punctul 33) și flyLAL‑Lithuanian Airlines (EU:C:2014:2319, punctul 46).


22 – A se vedea în acest sens Hotărârile Solo Kleinmotoren (C‑414/92, EU:C:1994:221, punctul 20), Krombach (EU:C:2000:164, punctul 21), Renault (EU:C:2000:225, punctul 26), Apostolides (EU:C:2009:271, punctul 55) și Prism Investments (EU:C:2011:653, punctul 33).


23 –      A se vedea în acest sens Hotărârile Hoffmann (145/86, EU:C:1988:61, punctul 21), Krombach (EU:C:2000:164, punctul 21), Renault (EU:C:2000:225, punctul 26) și Apostolides (EU:C:2009:271, punctul 55).


24 – A se vedea de asemenea Gaudemet‑Tallon, H., „De la définition de lʼordre public faisant obstacle à lʼexequatur, Cour de justice des Communautés européennes – 11 mai 2000, Régie nationale des usines Renault SA c. Mexicar SpA și Orazio Formento”, Revue critique de droit international privé, 2000, p. 497.


25 – Raportul referitor la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1979, C 59, p. 44). A se vedea comentariul la articolul 27 alineatul (1) din convenție: „[r]ecunoașterea poate fi refuzată dacă este contrară ordinii publice a statului solicitat. În opinia comitetului, această clauză trebuie să se aplice doar în cazuri excepționale”.


26 – Cu privire la „efectul atenuat”, a se vedea Gaudemet‑Tallon, H., Compétence et exécution des jugements en Europe. Règlement n°44/2001. Conventions de Bruxelles et de Lugano, ediția a patra, L.G.D.J., 2010, p. 412, și Francq, S., „Article 34”, Brussels I Regulation, Ulrich Magnus și Peter Mankowski (editori), p. 554-600, p. 566.


27 –      Ceea ce era deja inclus încă de la începutul Convenției de la Bruxelles. A se vedea în acest sens Francq, S., op. cit., p. 566.


28 – Propunerea de regulament (CE) al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [COM(1999) 348 final]. Cu ocazia revizuirii Regulamentului nr. 44/2001, Comisia a propus să se elimine procedura de exequatur și clauza de ordine publică drept motiv de refuz privind executarea unei hotărâri. Însă această propunere nu a fost acceptată. Desigur, regimul executării a fost atenuat, însă clauza de ordine publică a rămas neschimbată. În această privință, a se vedea Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [COM(2010) 748 final], precum și articolul 45 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 351, p. 1).


29 – A se vedea Hotărârile Krombach (EU:C:2000:164, punctul 36), Renault (EU:C:2000:225, punctul 29), Apostolides (EU:C:2009:271, punctul 58) și flyLAL‑Lithuanian Airlines (EU:C:2014:2319, punctul 48).


30 – Hotărârile Renault (EU:C:2000:225, punctul 30), Gambazzi (EU:C:2009:219, punctul 27), Apostolides (EU:C:2009:271, punctul 59) și flyLAL‑Lithuanian Airlines (EU:C:2014:2319, punctul 49). Poate fi vorba despre o ordine publică procedurală, ca și despre o ordine publică de fond, însă mecanismul trebuie să rămână excepțional. A se vedea în acest sens Gaudemet‑Tallon, H., op. cit., p. 424.


31 – Hotărârea Renault (EU:C:2000:225, punctul 32).


32 – A se vedea Francq, S., op.cit., p. 566, și Moitinho de Almeida, J. C., „Refus de la reconnaissance ou de lʼexécution des jugements étrangers: lʼordre public”. LʼEurope des droits fondamentaux, editori Luc Weitzel și A. Pedone, 2013, p. 153-164, p. 155.


33 – Hotărârile Renault (EU:C:2000:225, punctul 33) și Apostolides (EU:C:2009:271, punctul 60).


34 – Potrivit avocatului general Alber, pot fi pronunțate hotărâri eronate chiar și în statul solicitat și să dobândească în acest stat autoritate de lucru judecat. Cu alte cuvinte, acestea vor trebui să fie aplicate în statul respectiv în pofida erorilor de care sunt afectate. Recunoașterea hotărârilor străine echivalente nu poate, ca atare, încălca deci ordinea publică a statului solicitat. A se vedea Concluziile avocatului general Alber prezentate în cauza Renault (EU:C:1999:325, punctul 66).


35 – Raportul Jenard, p. 44.


36 – Hotărârile Renault (EU:C:2000:225, punctul 30) și Apostolides (EU:C:2009:271, punctul 59). În această privință, doctrina susține că, în cazul în care instanța de origine s‑a pronunțat, dintr‑o eroare, în temeiul unei legi naționale contrare dreptului Uniunii, aceasta ar încălca astfel o dispoziție substanțială de drept al Uniunii care poate fi, după caz, mai mult sau mai puțin importantă, însă ar încălca mai ales un principiu fundamental de drept al Uniunii, și anume principiul supremației acestui drept asupra dreptului național. A se vedea Gaudemet‑Tallon, H., „De la définition […]”, loc. cit., p. 497.


37 – A se vedea prin analogie Concluziile avocatului general Alber prezentate în cauza Renault (EU:C:1999:325, punctul 67).


38 – A se vedea considerentele (3)-(5) ale Directivei 89/104.


39 – În plus, potrivit doctrinei dominante, în materiile vizate de Regulamentul nr. 44/2001, ordinea publică a unui stat membru al Uniunii este rar afectată de o hotărâre pronunțată în alt stat. Cu privire la această „materie civilă și comercială”, concepțiile de fond care sunt aplicate în diversele state membre implică aceleași idei directoare și nu sunt semnificative în raport cu ordinea publică, astfel cum ar putea fi de exemplu dreptul familiei. A se vedea în această privință Gaudemet‑Tallon, H., op. cit., p. 414.


40 – EU:C:1999:269.


41 – Punctul 36.


42Recueil des traités des Nations unies, vol. 330, p. 3. A se vedea Hotărârea Eco Swiss (EU:C:1999:269, punctul 39).


43 – A se vedea Francq, S., op. cit., p. 570.


44 – EU:C:1999:269, punctele 34 și 40.


45 – A se vedea în acest sens Francq, S., op. cit., p. 571.


46 – Hotărârea Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 50).


47 – Hotărârile Cartesio (C‑210/06, EU:C:2008:723, punctul 90), Kelly (C‑104/10, EU:C:2011:506, punctul 6) și Consiglio nazionale dei geologi și Autorità garante della concorrenza e del mercato (C‑136/12, EU:C:2013:489, punctul 28).


48 – Hotărârile Cartesio (EU:C:2008:723, punctul 91) și Kelly (EU:C:2011:506, punctul 63).


49 – A se vedea Hotărârile Parfums Christian Dior (C‑337/95, EU:C:1997:517, punctul 26) și Consiglio nazionale dei geologi și Autorità garante della concorrenza e del mercato (EU:C:2013:489, punctul 25).


50 – Observăm de asemenea că în dosarul de care dispune Curtea nu se precizează dacă problema interpretării articolului 5 din Directiva 89/104 a fost invocată în fața Varhoven kasatsionen sad.


51 – Hotărârile Renault (EU:C:2000:225, punctul 33) și Apostolides (EU:C:2009:271, punctul 60).


52 – Hotărârea Renault (EU:C:2000:225, punctul 33).


53 – În această privință, a se vedea în special articolul 46 din Regulamentul nr. 44/2001.


54 – A se vedea Fallon, M., op. cit., p. 255.


55 – Francq, S., op. cit., p. 567-568.


56Ibidem, p. 573. A se vedea de asemenea Hess, B., Pfeiffer, T., și Schlosser, P., The Brussels I. Regulation (EC) No 44/2001, Beck München, 2008, p. 145: „[…] the control of the foreign judgment should at least be retained when the Member State of origin does not provide for an efficient remedy”.


57 – În special după cum persoana în cauză dispunea sau nu dispunea de mijloacele necesare pentru exercitarea căilor de atac și a unei asistențe jurisdicționale adecvate.


58 – Conceptul de încredere reciprocă în cadrul Uniunii implică, în domeniul jurisdicțional, faptul că instanța din statul de origine păstrează controlul cu privire la desfășurarea și la rezultatul procesului. Eventuale neregularități (de procedură și de fond) trebuie de asemenea să fie invocate de persoana interesată în fața unei instanțe din acest stat. Persoana interesată nu poate ține seama de posibilitatea de a invoca aceste neregularități în fața unei instanțe din statul solicitat întrucât normele în materie de protecție jurisdicțională sunt comparabile în cele două state. A se vedea Grzegorczyk, P., „Automatyczna wykonalność orzeczeń sądowych w sprawach cywilnych w Unii Europejskiej - geneza, stan obecny i perspektywy”, Europejskie prawo procesowe cywilne i kolizyjne, P. Grzegorczyk, K. Weitz (ed.), Varșovia, 2012, p. 37. Am adăuga că, atunci când este vorba despre încălcări ale ordinii publice a Uniunii care decurg din nerespectarea dreptului Uniunii, nivelul protecției trebuie considerat ca fiind identic în toate statele membre ale Uniunii.


59 – Hotărârea Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 50).


60 – A se vedea considerentele (10) și (11) ale Directivei 2004/48.


61 – Hotărârea Bericap Záródástechnikai (C‑180/11, EU:C:2012:717, punctul 75).


62 – Articolul 7 alineatul (4) din Directiva 2004/48 prevede că, „în cazurile în care se constată ulterior că nu a existat o încălcare sau o amenințare de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală, autoritățile judecătorești sunt împuternicite să ordone reclamantului, la cererea pârâtului, să acorde acestuia o despăgubire corespunzătoare ca reparație pentru orice prejudiciu provocat de aceste măsuri”.


63 – Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/48.


64 – Hotărârea Realchemie Nederland (EU:C:2011:668, punctul 48).