Language of document : ECLI:EU:C:2014:2044

Cauzele conexate C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13

Maurizio Fiamingo și alții

împotriva

Rete Ferroviaria Italiana SpA

(cereri de decizie preliminară formulate de Corte suprema di cassazione)

„Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Sectorul maritim – Feriboturi care efectuează o cursă între două porturi situate în același stat membru – Contracte de muncă pe durată determinată succesive – Clauza 3 punctul (1) – Noțiunea «contract de muncă pe durată determinată» – Clauza 5 punctul (1) – Măsuri de prevenire a recurgerii abuzive la contracte pe durată determinată – Sancțiuni – Transformarea în raport de muncă pe durată nedeterminată – Condiții”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a treia) din 3 iulie 2014

1.        Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Domeniu de aplicare – Contracte de muncă pe durată determinată pe feriboturi care efectuează un parcurs maritim între două porturi situate în același stat membru – Includere

[Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 3 pct. (1)]

2.        Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Noțiunea „lucrător pe durată determinată” – Domeniu de aplicare – Contracte de muncă pe durată determinată care indică durata, iar nu încetarea lor – Includere

[Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 3 pct. (1)]

3.        Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Contracte de muncă pe durată determinată succesive – Reglementare națională care consideră ca succesive doar contractele separate de un interval de timp mai mic sau egal cu 60 de zile lucrătoare – Admisibilitate – Verificare care incumbă instanței naționale – Întindere

(Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 5)

1.        Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, care figurează în anexa la Directiva 1999/70 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretat în sensul că se aplică unor lucrători angajați în calitate de navigatori în cadrul unor contracte de muncă pe durată determinată pe feriboturi care efectuează un parcurs maritim între două porturi situate în același stat membru.

Astfel, din însuși modul de redactare a clauzei 2 punctul (1) din acordul‑cadru reiese că domeniul de aplicare al acestuia este conceput larg. În plus, definiția noțiunii „lucrători pe durată determinată” în sensul acordului‑cadru, prevăzută la clauza 3 punctul (1) din acesta, cuprinde toți lucrătorii, fără a face distincție în funcție de calitatea publică sau privată a angajatorului lor. Astfel, acordul‑cadru se aplică tuturor lucrătorilor care prestează servicii remunerate în cadrul unui raport de muncă pe durată determinată încheiat cu angajatorul lor.

Desigur, domeniul de aplicare al acordului‑cadru nu este nelimitat. Astfel, din modul de redactare a clauzei 2 punctul (1) din acordul‑cadru reiese că definirea contractelor și a raporturilor de muncă cărora li se aplică acordul‑cadru respectiv nu este prevăzută de acesta sau de dreptul Uniunii, ci de legislația și/sau de practicile naționale, cu condiția ca definirea acestor noțiuni să nu conducă la excluderea arbitrară a unei categorii de persoane de la beneficiul protecției oferite de acordul‑cadru.

Această concluzie este confirmată de conținutul clauzei 5 punctul (1) din acordul‑cadru, din care reiese că, în conformitate cu al treilea paragraf din preambulul acordului‑cadru, precum și cu punctele 8 și 10 din considerațiile sale generale, în cadrul punerii în aplicare a acestui acord‑cadru au statele membre, în măsura în care se justifică obiectiv, posibilitatea de a ține seama de nevoile speciale aferente sectoarelor de activitate specifice și/sau categoriilor de lucrători în cauză.

(a se vedea punctele 28-31, 39 și 40 și dispozitiv 1)

2.        Dispozițiile acordului‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, care figurează în anexa la Directiva 1999/70 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care prevede că contractele de muncă pe durată determinată trebuie să indice durata, iar nu încetarea lor.

Astfel, acordul‑cadru nu are ca obiectiv să armonizeze ansamblul normelor naționale referitoare la contractele de muncă pe durată determinată, ci vizează exclusiv, prin stabilirea principiilor generale și a cerințelor minime, să stabilească un cadru general pentru asigurarea egalității de tratament pentru lucrătorii cu contract de muncă pe durată determinată, protejându‑i împotriva discriminării, și să prevină abuzurile care rezultă din folosirea de raporturi de muncă sau de contracte de muncă pe durată determinată succesive. Acordul‑cadru nu conține nicio dispoziție referitoare la mențiunile de formă care trebuie să figureze în contractele de muncă pe durată determinată.

În această privință, clauza 3 punctul (1) din acordul‑cadru, astfel cum reiese cu claritate din titulatura sa și din modul său de redactare, se limitează să definească noțiunea „lucrător pe durată determinată” și să desemneze, în acest cadru, elementul caracteristic al unui contract pe durată determinată, respectiv împrejurarea că încetarea unui astfel de contract este determinată de „condiții obiective, cum ar fi împlinirea termenului, îndeplinirea unei sarcini determinate sau producerea unui eveniment determinat”. În schimb, această clauză nu impune nicio obligație statelor membre în ceea ce privește normele de drept intern aplicabile încheierii contractelor de muncă pe durată determinată.

(a se vedea punctele 44-46 și 48 și dispozitiv 2)

3.        Clauza 5 din acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, care figurează în anexa la Directiva 1999/70 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că nu se opune, în principiu, unei reglementări naționale care prevede transformarea contractelor de muncă pe durată determinată în raport de muncă pe durată nedeterminată numai în cazul în care lucrătorul în cauză a fost angajat în mod neîntrerupt în temeiul unor astfel de contracte de către același angajator pe o durată mai lungă de un an, raportul de muncă fiind considerat neîntrerupt atunci când contractele de muncă pe durată determinată sunt separate de un interval de timp mai mic sau egal cu 60 de zile.

Astfel, clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru impune statelor membre, pentru a preveni folosirea abuzivă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, adoptarea efectivă și obligatorie a cel puțin uneia dintre măsurile prevăzute de această clauză, în cazul în care dreptul lor intern nu cuprinde măsuri legale echivalente. Măsurile astfel enumerate la punctul (1) literele (a)-(c) al clauzei menționate, în număr de trei, se referă la motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă, la durata totală maximă a acestor contracte sau raporturi de muncă succesive și, respectiv, la numărul de reînnoiri ale acestora.

Cu toate acestea, acordul‑cadru nu obligă statele membre să adopte o măsură care să impună ca orice prim sau unic contract de muncă pe durată determinată să fie justificat printr‑un motiv obiectiv. Statele membre dispun de o marjă de apreciere pentru punerea în aplicare a clauzei 5 punctul (1) din acordul‑cadru, din moment ce pot alege să recurgă la una sau la mai multe dintre măsurile enunțate la punctul (1) literele (a)-(c) al acestei clauze sau, în plus, la măsuri legale echivalente existente, ținând cont în același timp de nevoile sectoarelor specifice și/sau ale categoriilor de lucrători.

În plus, acordul‑cadru nu stabilește o obligație generală a statelor membre de a prevedea transformarea în contracte pe durată nedeterminată a contractelor de muncă pe durată determinată. Astfel, clauza 5 punctul (2) din acordul‑cadru lasă în principiu statelor membre sarcina de a stabili care sunt condițiile în care contractele sau raporturile de muncă pe durată determinată sunt considerate încheiate pentru o durată nedeterminată. Rezultă din aceasta că acordul‑cadru nu prevede condițiile în care se poate recurge la contractele de muncă pe durată nedeterminată.

Totuși, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă condițiile de aplicare, precum și punerea în aplicare efectivă a reglementării respective fac din aceasta o măsură adecvată pentru prevenirea și sancționarea folosirii abuzive de contracte sau de raporturi de muncă pe durată determinată succesive. În special, revine instanței de trimitere sarcina de a se asigura că durata maximă de un an prevăzută de reglementarea națională este calculată într‑un mod care să nu conducă la reducerea substanțială a caracterului efectiv al prevenirii și al sancționării recurgerii abuzive la contracte de muncă pe durată determinată succesive. Acesta ar putea fi cazul dacă durata maximă respectivă ar fi calculată nu în funcție de numărul de zile calendaristice acoperite de aceste contracte de muncă, ci în funcție de numărul de zile de activitate îndeplinite efectiv de lucrătorul în cauză, atunci când, spre exemplu, ca urmare a frecvenței slabe a curselor, acesta din urmă este net inferior celui dintâi.

(a se vedea punctele 56, 57, 59, 65, 73 și 74 și dispozitiv 3)