CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE
prezentate la 16 februarie 2017(1)
Cauza C‑75/16
Livio Menini
Maria Antonia Rampanelli
împotriva
Banco Popolare – Società Cooperativa
[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale Ordinario di Verona (Tribunalul din Verona, Italia)]
„Trimitere preliminară – Opoziție împotriva unei ordonanțe de somație de plată – Directiva 2008/52/CE – Mediere în materie civilă și comercială – Articolul 1 alineatul (2) – Domeniu de aplicare – Directiva 2013/11/UE – Soluționare alternativă a litigiilor în materie de consum – Articolul 1 – Obligația consumatorului de a iniția o procedură de mediere înainte de sesizarea unui organ jurisdicțional – Articolul 2 – Domeniu de aplicare – Articolul 8 litera (b) – Asistare obligatorie de către un avocat – Articolul 9 alineatul (2) litera (a) – Sancțiuni aplicate retragerii din procedura de mediere”
I – Introducere
1. Tribunale Ordinario di Verona (Tribunalul din Verona, Italia) este sesizat cu opoziția, formulată de doi consumatori, la o ordonanță de somație de plată obținută împotriva acestora de o instituție de credit.
2. În temeiul legislației italiene de transpunere a Directivei 2008/52/CE privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială(2), admisibilitatea opoziției este condiționată de recurgerea în prealabil, la inițiativa părților care au formulat opoziție, la o procedură de mediere. Această instanță constată, pe de altă parte, că litigiul principal intră de asemenea în domeniul de aplicare al legislației italiene de transpunere a Directivei 2013/11/UE privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum(3). Or, aceasta are îndoieli cu privire la compatibilitatea unei astfel de proceduri de mediere obligatorie, conformă totuși cu Directiva 2008/52, cu anumite dispoziții ale Directivei 2013/11.
3. În acest context, instanța amintită solicită Curții să se pronunțe, în primul rând, cu privire la delimitarea domeniilor de aplicare respective ale acestor două directive. În al doilea rând, aceasta urmărește să afle dacă dispozițiile Directivei 2013/11 se opun condiționării admisibilității unei acțiuni în justiție formulate de un consumator împotriva unui comerciant, cu privire la un contract de prestare de servicii, de inițierea în prealabil de către consumator a unei proceduri de mediere. În al treilea rând, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă modalitățile procedurii de mediere prevăzute de legislația italiană, având în vedere că obligă consumatorul să fie asistat de un avocat și aplică sancțiuni în cazul retragerii fără un motiv justificat din această procedură, sunt conforme cu Directiva 2013/11.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
1. Directiva 2008/52
4. Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/52 prevede că aceasta „se aplică, în cazul litigiilor transfrontaliere, în materie civilă și comercială, exceptând acele drepturi și obligații de care părțile nu pot dispune în conformitate cu legislația aplicabilă corespunzătoare”.
5. Articolul 3 litera (a) din această directivă definește „medierea” ca fiind „un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, în care două sau mai multe părți într‑un litigiu încearcă, din proprie inițiativă, să ajungă la un acord privind soluționarea litigiului dintre ele, cu asistența unui mediator. Acest proces poate fi inițiat de către părți, recomandat sau impus de instanță sau prevăzut de dreptul unui stat membru”.
6. Potrivit articolului 5 alineatul (2) din directiva menționată, aceasta „nu aduce atingere legislației naționale conform căreia recurgerea la mediere, înainte sau după începerea procedurii judiciare, este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancțiuni cu condiția ca o astfel de legislație să nu împiedice părțile să își exercite dreptul de acces la sistemul judiciar”.
2. Directiva 2013/11
7. Articolul 1 din Directiva 2013/11 prevede că aceasta „urmărește, prin atingerea unui nivel înalt de protecție a consumatorilor, să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin garantarea faptului că reclamațiile împotriva comercianților pot fi prezentate de către consumatori, în mod voluntar, unor entități care aplică proceduri de soluționare alternativă a litigiilor [denumite în continuare «SAL»] independente, imparțiale, transparente, eficace, rapide și echitabile. Prezenta directivă nu aduce atingere legislației naționale care prevede obligativitatea participării la astfel de proceduri, cu condiția ca legislația respectivă să nu împiedice părțile să își exercite dreptul de acces la sistemul judiciar”.
8. Conform articolului 2 din această directivă:
„(1) Prezenta directivă se aplică procedurilor de soluționare extrajudiciară a litigiilor naționale și transfrontaliere care privesc obligațiile contractuale prevăzute în contractele de vânzări sau în contractele de prestări de servicii între un comerciant stabilit în Uniune și un consumator rezident în Uniune prin intervenția unei entități SAL, care propune sau impune o soluție sau reunește părțile în scopul de a facilita o soluție amiabilă.
(2) Prezenta directivă nu se aplică:
[…]
(g) procedurilor inițiate de un comerciant împotriva unui consumator;
[…]”
9. Articolul 3 alineatele (1) și (2) din directiva menționată are următorul cuprins:
„(1) În absența unor dispoziții contrare în prezenta directivă, în cazul în care o dispoziție a prezentei directive se află în contradicție cu o dispoziție prevăzută într‑un alt act juridic al Uniunii și privește proceduri referitoare la căile de atac extrajudiciare inițiate de un consumator împotriva unui comerciant, dispoziția din prezenta directivă prevalează.
(2) Prezenta directivă nu aduce atingere Directivei 2008/52/CE.”
10. Articolul 4 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2013/11 definește „procedur[a] SAL” ca fiind „o procedură astfel cum este menționată la articolul 2, care îndeplinește cerințele prezentei directive și este aplicată de o entitate SAL”. „Entitate SAL” înseamnă, potrivit articolului 4 alineatul (1) litera (h) din această directivă, „orice entitate, indiferent cum este numită sau menționată, care este stabilită pe o bază durabilă și oferă soluționarea unui litigiu printr‑o procedură SAL și care este înscrisă pe listă în conformitate cu articolul 20 alineatul (2)”.
11. Articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată prevede că „[s]tatele membre […] se asigură că litigiile care intră sub incidența prezentei directive și care implică comercianți ale căror sedii se află pe teritoriile lor pot fi prezentate unei entități SAL care îndeplinește cerințele prevăzute de prezenta directivă”.
12. Articolul 8 litera (b) din aceeași directivă impune statelor membre să asigure părților acces la procedura SAL „fără obligația de a recurge la un avocat sau la un consilier juridic”.
13. Potrivit articolului 9 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/11, „[î]n cazul procedurilor SAL care vizează soluționarea litigiului prin propunerea unei soluții, statele membre se asigură că părțile au posibilitatea de a se retrage din procedură în orice moment dacă nu sunt satisfăcute de funcționarea sau de modul de desfășurare a procedurii. Acestea sunt informate despre acest drept înaintea începerii procedurii. Dacă normele naționale prevăd participarea obligatorie a comercianților la procedurile SAL, această literă se aplică numai consumatorilor”.
14. Potrivit articolului 20 din această directivă:
„(1) Fiecare autoritate competentă evaluează, în special pe baza informațiilor primite în conformitate cu articolul 19 alineatul (1), dacă entitățile de soluționare a litigiilor care i‑au fost notificate pot fi considerate drept entități SAL care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive și îndeplinesc cerințele de calitate prevăzute în capitolul II și în măsurile naționale de punere în aplicare a acesteia, inclusiv în măsurile naționale care depășesc cerințele prezentei directive, în conformitate cu dreptul Uniunii.
(2) Fiecare autoritate competentă stabilește, pe baza evaluării menționate la alineatul (1), o listă a tuturor entităților SAL care i‑au fost notificate și care îndeplinesc condițiile prevăzute la alineatul (1).
[…]”
B – Dreptul italian
1. Decretul legislativ nr. 28/2010
15. Articolul 5 din decreto legislativo 4 marzo 2010, n. 28, recante attuazione dell’articolo 60 della legge 18 giugno 2009, n. 69, in materia di mediazione finalizzata alla conciliazione delle controversie civili e commerciali [Decretul legislativ nr. 28 din 4 martie 2010 de punere în aplicare a articolului 60 din Legea nr. 69 din 18 iunie 2009 privind medierea în vederea concilierii în litigiile civile și comerciale (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 28/2010”)](4), care transpune Directiva 2008/52, prevede:
„1-bis. Oricine intenționează să introducă o acțiune în justiție având ca obiect un litigiu în materie de coproprietate, drepturi reale, partaj, succesiune, acorduri de familie, locațiune, comodat, locațiune de întreprinderi, daune interese ca urmare a unui act medical sau sanitar sau pentru defăimare prin intermediul presei sau al oricărui alt mijloc de comunicare, contracte de asigurare, contracte bancare și financiare trebuie să recurgă în prealabil, cu asistența unui avocat, la procedura de mediere prevăzută de prezentul decret sau la procedura de conciliere prevăzută de Decretul legislativ nr. 179 din 8 octombrie 2007 sau la procedura instituită în temeiul articolului 128-bis din textul unic al legilor în materie bancară și de credit prevăzut de Decretul legislativ nr. 385 din 1 septembrie 1993, cu modificările ulterioare, pentru domeniile reglementate de acesta. Desfășurarea procedurii de mediere este o condiție de admisibilitate a actului de sesizare a instanței […]
2-bis. Atunci când desfășurarea procedurii de mediere constituie o condiție de admisibilitate a actului de sesizare a instanței, condiția este considerată îndeplinită [dacă] prima întâlnire în fața mediatorului se încheie fără a se ajunge la un acord.
[…]
4. Alineatele 1-bis și 2 nu se aplică:
a) în procedurile de somație, inclusiv de opoziție, până la pronunțarea unei hotărâri cu privire la cererile de acordare și de suspendare a executării cu titlu provizoriu […]”
16. Potrivit articolului 8 alineatul 1 din acest decret, „[l]a prima întâlnire și la întâlnirile următoare [ale părților în fața mediatorului], până la încheierea procedurii, părțile trebuie să participe cu asistența avocatului”. Alineatul 4-bis al acestei dispoziții prevede că, „[d]in neparticiparea fără motiv justificat la procedura de mediere, instanța poate deduce prezumții simple în cadrul procedurii de judecată ulterioare, în temeiul articolului 116 alineatul 2 din Codul de procedură civilă. Instanța obligă partea constituită care, în cazurile prevăzute la articolul 5, nu a participat la procedură fără motiv justificat la plata către bugetul de stat a unei sume într‑un cuantum corespunzător taxei judiciare datorate pentru judecată”.
2. Decretul legislativ nr. 130/2015
17. Decreto legislativo 6 agosto 2015, n. 130, recante attuazione della direttiva 2013/11/UE sulla risoluzione alternativa delle controversie dei consumatori [Decretul legislativ nr. 130/2015 din 6 august 2015 de transpunere a Directivei 2013/11/UE privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 130/2015”)](5) a modificat o serie de dispoziții din decreto legislativo 6 settembre 2005, n. 206, „Codice del consumo” [Decretul legislativ nr. 206/2005 din 6 septembrie 2005 privind Codul consumului (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 206/2005)](6). Articolul 1 din Decretul legislativ nr. 130/2015 a înlocuit, printre altele, articolul 141 din Decretul legislativ nr. 206/2005, ale cărui alineate 4 și 6 prevăd în prezent:
„4. Dispozițiile prezentului titlu se aplică procedurilor extrajudiciare voluntare de soluționare, inclusiv pe cale telematică, a litigiilor naționale și transfrontaliere dintre consumatorii și comercianții rezidenți și stabiliți în Uniunea Europeană, în cadrul cărora entitatea SAL propune o soluție sau reunește părțile în scopul de a facilita o soluție amiabilă, și în special entităților de mediere pentru examinarea cauzelor în materie de consum, înscrise în secțiunea specială prevăzută la articolul 16 alineatele 2 și 4 din Decretul legislativ nr. 28 din 4 martie 2010, și celorlalte entități SAL instituite sau înscrise în tablourile ținute și supravegheate de autoritățile prevăzute la alineatul 1 litera i), după verificarea existenței condițiilor și a conformității organizării și procedurilor acestora cu dispozițiile prezentului titlu.
[…]
6. Nu se aduce atingere următoarelor dispoziții care prevăd caracterul obligatoriu al procedurilor de soluționare extrajudiciară a litigiilor:
a) articolul 5 alineatul 1-bis din Decretul legislativ nr. 28 din 4 martie 2010 […]”
III – Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
18. La 15 iunie 2015, Banco Popolare – Società Cooperativa a obținut, pe cale judiciară, o ordonanță de somație de plată împotriva domnului Livio Menini și a doamnei Maria Antonia Rampanelli pentru suma de 991 848,21 euro. Această sumă corespunde soldului restant datorat de aceștia în temeiul unui contract de deschidere a unei linii de credit ipotecar în contul curent, încheiat între aceștia și Banco Popolare. În fața Tribunale Ordinario di Verona (Tribunalul din Verona), domnul Menini și doamna Rampanelli au formulat opoziție împotriva ordonanței de somație de plată și au solicitat suspendarea executării cu titlu provizoriu a acesteia.
19. În susținerea opoziției, reclamanții invocă faptul că, în pofida veniturilor lor modeste, Banco Popolare le‑a acordat credit în mod repetat în temeiul mai multor contracte succesive. Aceste credite ar fi avut scopul de a le permite să achiziționeze o cantitate exorbitantă de acțiuni, în mare parte ale Banco Popolare înseși sau ale altor societăți din cadrul aceluiași grup. În plus, Banco Popolare ar fi prezentat aceste investiții ca fiind sigure.
20. Instanța de trimitere apreciază că cererea de suspendare a executării cu titlu provizoriu ar trebui respinsă. După ce instanța menționată va fi pronunțat această hotărâre de respingere, părțile care au formulat opoziție vor trebui, sub sancțiunea inadmisibilității opoziției, să inițieze o procedură de mediere în temeiul articolului 5 alineatele 1-bis și 4 din Decretul legislativ nr. 28/2010, care a transpus Directiva 2008/52 în dreptul italian.
21. Această instanță constată că litigiul intră de asemenea în domeniul de aplicare al Decretului legislativ nr. 130/2015, care asigură transpunerea în dreptul italian a Directivei 2013/11. Astfel, părțile care au formulat opoziție ar avea calitatea de „consumatori” în sensul articolului 4 litera (a) din această directivă, întrucât au încheiat cu un „comerciant”, astfel cum este definit la articolul 4 litera (b) din directiva menționată, un „contract de prestări de servicii” în sensul articolului 4 litera (d) din aceeași directivă.
22. Instanța menționată afirmă în esență că Directiva 2013/11 se opune instituirii unui sistem de mediere obligatorie pentru litigiile în materie de consum – permis totuși la articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2008/52 – cum este cel prevăzut de Decretul legislativ nr. 28/2010.
23. În primul rând, considerentul (16) al Directivei 2013/11 ar recomanda statelor membre instituirea unui sistem SAL unificat pentru toate litigiile în materie de consum. Prin urmare, acesta s‑ar opune ca anumite litigii în materie de consum să fie supuse unui sistem de mediere obligatorie, în condițiile în care recurgerea la mediere are un caracter voluntar pentru celelalte litigii în materie de consum. Or, articolul 5 alineatul 1-bis din Decretul legislativ nr. 28/2010 prevede un sistem de mediere obligatorie numai pentru litigiile în materie de consum care privesc contracte bancare și financiare sau contracte de asigurări.
24. În al doilea rând, deși Directiva 2013/11 permite să se impună comerciantului participarea la o procedură de mediere, aceasta ar interzice statelor membre să impună o astfel de obligație consumatorului.
25. Prin urmare, articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2008/52 ar contraveni sistemului instituit de Directiva 2013/11. Instanța de trimitere sugerează ca acest pretins conflict să fie soluționat prin interpretarea articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2013/11, astfel încât să fie evitată orice suprapunere a domeniilor de aplicare ale acestor două directive. Astfel, Directiva 2008/52 ar reglementa numai litigiile cărora nu li se aplică Directiva 2013/11, și anume litigiile care nu privesc consumatorii, cele care privesc obligații născute din alte contracte decât contractele de vânzare sau de prestare de servicii, precum și litigiile excluse din domeniul de aplicare al acestei directive în temeiul articolului 2 alineatul (2) din aceasta (cum ar fi procedurile inițiate de un comerciant).
26. Instanța de trimitere subliniază, pe de altă parte, că articolul 5 alineatul 1-bis și articolul 8 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 28/2010 prevăd asistarea obligatorie a consumatorului de către un avocat în cursul procedurii de mediere. Or, articolul 8 litera (b) din Directiva 2013/11 s‑ar opune.
27. Instanța menționată are de asemenea îndoieli cu privire la conformitatea cu articolul 9 alineatul (2) litera (a) din această directivă a articolului 8 alineatul 4-bis din decretul amintit, întrucât acesta permite consumatorului să se retragă din procedura de mediere, fără a suferi consecințe nefavorabile în cadrul procedurii judiciare ulterioare, numai în prezența unui motiv justificat. Potrivit instanței de trimitere, noțiunea „motiv justificat” desemnează motive obiective și nu acoperă insatisfacția consumatorului cu privire la procedura de mediere.
28. În acest context, Tribunale Ordinario di Verona (Tribunalul din Verona) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2013/11, în măsura în care prevede că această directivă «nu aduce atingere Directivei 2008/52», trebuie interpretat în sensul că nu aduce atingere posibilității statelor membre de a prevedea medierea obligatorie numai pentru ipotezele care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2013/11, și anume ipotezele prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2013/11, litigiile în materie contractuală care decurg din alte contracte decât cele de vânzare sau de prestare de servicii, precum și cele care nu privesc consumatorii?
2) Articolul 1 din Directiva 2013/11, în măsura în care asigură consumatorilor posibilitatea de a prezenta o reclamație împotriva comercianților la entități speciale de soluționare alternativă a litigiilor, trebuie interpretat în sensul că această normă se opune unei reglementări naționale care prevede recurgerea la mediere, într‑un litigiu dintre cele prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2013/11, ca o condiție de admisibilitate a actului de sesizare a instanței introdus de partea care are calitatea de consumator și, în orice caz, unei reglementări naționale care prevede asistența obligatorie a unui avocat și costurile aferente, pentru consumatorul care participă la medierea privind un litigiu dintre cele menționate mai sus, precum și posibilitatea de a nu participa la mediere numai pentru un motiv justificat?”
29. Au depus observații scrise guvernele german și italian, precum și Comisia Europeană. Guvernul italian și Comisia au fost reprezentate în ședința din 24 noiembrie 2016.
IV – Analiză
A – Cu privire la competența Curții
30. În observațiile scrise și orale, intervenienții au invocat două argumente susceptibile să pună în discuție aplicabilitatea Directivei 2013/11 la litigiul principal, precum și, în consecință, pertinența întrebărilor preliminare pentru soluționarea acestui litigiu și competența Curții de a răspunde la acestea.
31. În primul rând, guvernul italian a afirmat, în ședință, că litigiul principal are la bază o procedură de somație de plată inițiată de un comerciant împotriva unor consumatori. Prin urmare, acest litigiu ar intra sub incidența excluderii din domeniul de aplicare al Directivei 2013/11 prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (g) din aceasta.
32. În al doilea rând, guvernul german și Comisia au precizat că decizia de trimitere nu indică dacă procedura de mediere instituită de Decretul legislativ nr. 28/2010 constituie o „procedură SAL” care este instrumentată de o „entitate SAL”, astfel cum sunt definite aceste noțiuni la articolul 4 alineatul (1) literele (g) și (h) din Directiva 2013/11. În ședință, guvernul italian a susținut că nu aceasta este situația. Or, în lipsa conformității cu aceste definiții, procedura de mediere prevăzută de acest decret nu ar intra, potrivit intervenienților, în domeniul de aplicare al directivei menționate, astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (1) din aceasta.
33. Vom răspunde pe rând, în continuare, la aceste două argumente, ținând seama de prezumția de pertinență asociată întrebărilor preliminare.
34. În această privință, amintim că această prezumție poate fi înlăturată numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(7). Astfel, prezumția amintită poate fi răsturnată printre altele în cazul în care se constată că aceste întrebări sunt în mod vădit lipsite de pertinență pentru soluționarea litigiului principal(8). În special, Curtea nu este competentă să răspundă la o întrebare preliminară atunci când dispoziția de drept al Uniunii supusă interpretării Curții nu poate fi în mod vădit aplicată(9).
1. Cu privire la întinderea excluderii din domeniul de aplicare al Directivei 2013/11 prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (g) din aceasta
35. Potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (g) din Directiva 2013/11, aceasta nu se aplică „procedurilor inițiate de un comerciant împotriva unui consumator”. Considerentul (16) al directivei amintite precizează, în această privință, că directiva respectivă nu ar trebui să se aplice „reclamațiilor prezentate de comercianți împotriva consumatorilor”.
36. Această excludere reflectă obiectivul directivei amintite, care, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 1 din aceasta, constă în a contribui la buna funcționare a pieței interne prin atingerea unui nivel înalt de protecție a consumatorilor, cu asigurarea faptului că aceștia pot avea acces, în întreaga Uniune, la proceduri SAL care respectă anumite cerințe de calitate, pentru a prezenta reclamații împotriva comercianților. În schimb, Directiva 2013/11 nu urmărește să garanteze disponibilitatea acestor proceduri pentru comercianți pentru a formula pretenții față de consumatori.
37. În opinia noastră, excluderea menționată implică de asemenea că, în ipoteza în care comerciantul introduce o reclamație împotriva consumatorului și are câștig de cauză în instanțe, această directivă nu impune ca consumatorul care dorește să conteste hotărârea respectivă, în loc să declare apel sau să formuleze opoziție împotriva acesteia, să poată contesta hotărârea menționată anterior în fața unei entități SAL.
38. În consecință, excluderea prevăzută la articolul 2 alineatul (2) litera (g) din Directiva 2013/11 acoperă, în opinia noastră, situația în care un consumator contestă o ordonanță de somație de plată pronunțată împotriva sa la cererea unui comerciant.
39. Totuși, situația ar putea fi diferită în ipoteza în care consumatorul, în etapa opoziției împotriva acestei ordonanțe, ar formula o pretenție autonomă față de comerciant, care ar fi putut face, ca atare, obiectul unei acțiuni în justiție distincte. În special, în cazul în care consumatorul invocă, în cadrul opoziției, nevaliditatea contractului sau a unora dintre clauzele acestuia, cererea de constatare a acestei nevalidități (precum și, eventual, de a obține despăgubiri ca urmare a acestui fapt) constituie, pe lângă un mijloc de apărare invocat în cadrul procedurii de somație de plată, o pretenție autonomă a consumatorului față de comerciant(10). În opinia noastră, Directiva 2013/11 impune ca consumatorul să poată formula această pretenție în fața unei entități SAL(11). Excluderea prevăzută la articolul 2 alineatul (2) litera (g) din această directivă nu ar intra, așadar, în discuție în ceea ce privește o astfel de pretenție.
40. Aspectul dacă consumatorul care formulează opoziție împotriva unei hotărâri invocă, în acest cadru, o pretenție autonomă față de comerciant, care ar fi putut face, în sine, obiectul unei acțiuni în justiție, intră sub incidența dreptului intern al fiecărui stat membru. Prin urmare, această apreciere este de competența exclusivă a instanței naționale.
41. În speță, cadrul factual descris în decizia de trimitere și reluat la punctul 19 din prezentele concluzii sugerează că domnul Menini și doamna Rampanelli au afirmat, în susținerea opoziției, că Banco Popolare a încălcat dreptul aplicabil prin faptul că le‑a acordat creditele în litigiu. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă o astfel de afirmație constituie sau nu constituie o reclamație autonomă a consumatorilor față de un comerciant.
42. În aceste condiții, apreciem că, deși litigiul amintit are la bază o procedură de somație de plată inițiată de un comerciant împotriva unor consumatori, nu este evident că dispozițiile Directivei 2013/11 a căror interpretare este solicitată nu sunt aplicabile litigiului principal și, în consecință, că întrebările preliminare nu sunt pertinente pentru soluționarea acestui litigiu.
2. Cu privire la calitatea „entitate SAL” în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (h) din Directiva 2013/11 și la consecințele care decurg din aceasta
43. Articolul 4 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2013/11 definește „procedura SAL” ca fiind o procedură aplicată de o „entitate SAL”. La rândul său, „entitatea SAL” este definită la articolul 4 alineatul (1) litera (h) din această directivă prin referire la lista prevăzută la articolul 20 alineatul (2) din directiva respectivă. Această listă, care trebuie întocmită de autoritățile competente ale fiecărui stat membru și transmisă Comisiei, enumeră toate entitățile care le‑au fost notificate și care îndeplinesc, după verificarea efectuată în conformitate cu alineatul (1) al acestui articol, cerințele de calitate prevăzute de directiva menționată și de măsurile naționale de transpunere a acesteia(12).
44. Or, astfel cum reiese din articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2013/11, aceasta se aplică doar procedurilor desfășurate „prin intervenția unei entități SAL”. Considerentul (37) al acestei directive precizează, în această privință, că cerințele de calitate prevăzute de aceasta au vocația de a se aplica „procedurilor SAL desfășurate de o entitate SAL care a fost notificată Comisiei”. Altfel spus, directiva menționată reglementează doar procedurile care se desfășoară în fața unei entități SAL, astfel cum este definită la articolul 4 litera (h) din aceasta.
45. Această limitare a domeniului de aplicare material al Directivei 2013/11, departe de a consacra o definiție formalistă a acestuia, se explică în raport cu economia generală a sistemului pe care îl instituie.
46. Subliniem, în această privință, că articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată coroborat cu articolul 4 alineatul (1) litera (h) din aceasta obligă fiecare stat membru să garanteze, pentru toate litigiile care intră în domeniul de aplicare al directivei respective și care implică un comerciant stabilit pe teritoriul său, accesul consumatorilor la (cel puțin) o entitate extrajudiciară care prezintă calitățile solicitate de aceeași directivă și este înscrisă pe lista națională întocmită în conformitate cu articolul 20 alineatul (2) din aceasta.
47. Cu condiția să îndeplinească obligația menționată, statelor membre le este permis să instituie alte entități extrajudiciare care nu prezintă în mod necesar aceste calități și, în consecință, nu figurează pe lista respectivă. Directiva 2013/11 nu armonizează ansamblul procedurilor extrajudiciare naționale; aceasta urmărește doar să asigure că fiecare stat membru prevede cel puțin o procedură SAL care îndeplinește cerințele stabilite de ea.
48. În speță, decizia de trimitere nu precizează dacă procedura de mediere prevăzută de Decretul legislativ nr. 28/2010 are loc în fața unei „entități SAL” în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (h) din Directiva 2013/11, și anume o entitate înscrisă pe lista întocmită de autoritățile italiene în conformitate cu articolul 20 alineatul (2) din această directivă. Ea nu indică nici dacă consumatorii dispun de posibilitatea de a formula un litigiu în materie de consum, prevăzut la articolul 5 alineatul 1-bis din Decretul legislativ nr. 28/2010, în fața altor entități care ar figura, dacă este cazul, pe această listă(13). În ședință, guvernul italian a susținut că organismul de mediere competent în cadrul procedurii instituite de Decretul legislativ nr. 28/2010 nu este înscris pe lista menționată.
49. Presupunând că o astfel de înscriere nu există – aspect a cărui apreciere revine instanței de trimitere –, considerăm, având în vedere cele ce precedă și asemenea intervenienților, că această procedură de mediere nu ar intra în domeniul de aplicare al Directivei 2013/11(14).
50. Aceste considerații nu repun totuși în discuție competența Curții. Astfel, având în vedere incertitudinea menționată la punctul 48 din prezentele concluzii, inaplicabilitatea în litigiul principal a dispozițiilor Directivei 2013/11 a căror interpretare este solicitată și, în consecință, lipsa de pertinență a întrebărilor preliminare în vederea soluționării acestui litigiu nu este vădită.
51. În orice caz, chiar dacă procedura de mediere prevăzută de Decretul legislativ nr. 28/2010 nu ar intra în domeniul de aplicare al directivei respective, această împrejurare nu ar avea drept consecință lipsa de competență a Curții, întrucât ar trebui să se considere, în acest caz, că legiuitorul italian a extins, în temeiul dreptului său intern, regimul prevăzut de directiva menționată în privința acestei proceduri.
52. Amintim în această privință că, atunci când aplicabilitatea dispozițiilor dreptului Uniunii în privința unor situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestora a fost determinată de dreptul național al unui stat membru în mod direct și necondiționat pentru a asigura un tratament identic acestor situații și situațiilor care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea consideră că este totuși competentă să interpreteze aceste dispoziții în temeiul articolului 267 TFUE. Această abordare este justificată de interesul de a asigura că dispozițiile dreptului Uniunii primesc o interpretare uniformă(15).
53. În speță, instanța de trimitere furnizează indicații suficient de precise cu privire la o astfel de trimitere la dreptul Uniunii(16). Astfel, reiese din această decizie că legislația italiană de transpunere a Directivei 2013/11 include în mod expres în domeniul său de aplicare procedura de mediere prevăzută de Decretul legislativ nr. 28/2010(17). Procedând astfel, chiar presupunând că această procedură implică un organism care nu figurează pe lista întocmită în conformitate cu articolul 20 alineatul (2) din Directiva 2013/11, legiuitorul italian a intenționat cel puțin ca procedura menționată să fie să reglementată, în același mod ca procedurile desfășurate în fața unor entități SAL înscrise în mod corespunzător, prin dispozițiile naționale de transpunere a acestei directive.
54. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, considerăm că Curtea este competentă să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere.
B – Cu privire la relația dintre Directiva 2008/52 și Directiva 2013/11
55. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2013/11, potrivit căruia această directivă se aplică „[fără a] aduce atingere Directivei 2008/52/CE”. Instanța menționată urmărește să afle dacă domeniile de aplicare materiale ale acestor directive se suprapun sau dacă, dimpotrivă, Directiva 2008/52 reglementează doar litigiile cărora nu li se aplică Directiva 2013/11.
56. Nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2013/11 permite o anumită suprapunere a domeniului de aplicare al acesteia și, respectiv, al Directivei 2008/52. În această privință, considerentul (19) in fine al Directivei 2013/11 precizează că aceasta „este menită să se aplice în mod orizontal tuturor tipurilor de proceduri SAL, inclusiv [celor] reglementate de Directiva 2008/52”. Astfel cum a subliniat guvernul italian, aceste două directive pot reglementa același litigiu în mod concomitent în măsura în care, deși Directiva 2008/52 reglementează deja procedurile de mediere, Directiva 2013/11 armonizează mai detaliat ansamblul procedurilor SAL. Aceasta reglementează așadar numeroase aspecte ale acestor proceduri care nu sunt abordate de Directiva 2008/52(18).
57. În aceste condiții, din decizia de trimitere reiese că prima întrebare se întemeiază pe premisa potrivit căreia litigiul principal ar fi teatrul unui conflict între aceste două directive. Presupunând că această premisă este întemeiată, ar trebui, pentru a furniza un răspuns util instanței de trimitere, ca acesteia să i se ofere lămuriri și cu privire la normele aplicabile în ipoteza în care dispozițiile Directivei 2008/52 și cele ale Directivei 2013/11 ar intra în conflict.
58. Avem totuși îndoieli cu privire la exactitatea premisei menționate anterior. Astfel cum a menționat Comisia, un asemenea conflict poate interveni doar cu condiția ca un litigiu să intre simultan în domeniul de aplicare al acestor două directive și ca, în plus, dispozițiile acestora să fie efectiv incompatibile. Or, niciuna dintre aceste două condiții nu este îndeplinită în speță.
59. În primul rând, litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/52, care, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din această directivă, se aplică doar litigiilor transfrontaliere(19). Acestea includ în esență potrivit articolului 2 alineatul (1) din directiva menționată, toate litigiile în care cel puțin două dintre părți au domiciliul sau reședința obișnuită în state membre diferite. Având în vedere că părțile care au formulat opoziție au domiciliul în Italia, iar Banco Popolare este de asemenea stabilită în statul menționat, litigiul principal nu corespunde acestei definiții.
60. Desigur, astfel cum indică considerentul (8) al Directivei 2008/52, nimic nu împiedică statele membre să aplice dispozițiile acesteia procedurilor interne de mediere. Legiuitorul italian a utilizat această posibilitate, extinzând aplicabilitatea dispozițiilor Decretului legislativ nr. 28/2010 la litigiile naționale. Totuși, acest considerent nu poate avea drept efect extinderea, contrară modului clar de redactare a articolului 1 alineatul (2) din această directivă, a domeniului său de aplicare în privința acestor litigii. Astfel cum a precizat Comisia în ședință, considerentul menționat se limitează la a constata posibilitatea statelor membre de a aplica, în temeiul dreptului lor intern, dispoziții ale dreptului Uniunii unor situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestor dispoziții(20).
61. În al doilea rând și în orice caz, nu suntem de acord cu analiza instanței de trimitere potrivit căreia articolul 3 litera (a) și articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2008/52, prin faptul că permit statelor membre să impună recurgerea la procedura de mediere înainte de sesizarea unei instanțe judiciare, ar fi incompatibile cu sistemul instituit de Directiva 2013/11. În măsura în care această problematică face obiectul primei părți a celei de a doua întrebări, raționamentul nostru va fi detaliat în continuarea expunerii(21).
62. Dat fiind că litigiul principal nu implică, așadar, niciun conflict între dispozițiile Directivei 2008/52 și cele ale Directivei 2013/11, nu este necesar să se stabilească care dintre aceste dispoziții au prioritate.
63. Din considerente de exhaustivitate, adăugăm totuși că, presupunând că un astfel de conflict există, Directiva 2008/52 ar trebui să prevaleze. Astfel, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/11 conferă acesteia din urmă prioritate în raport cu celelalte acte ale Uniunii care cuprind dispoziții privind căile de atac extrajudiciare inițiate de un consumator împotriva unui comerciant, „cu excepția cazurilor în care aceasta cuprinde dispoziții contrare explicite”. Articolul 3 alineatul (2) din această directivă coroborat cu considerentul (19) al acesteia constituie o astfel de derogare expresă, prevăzând că directiva amintită „nu aduce atingere Directivei 2008/52”. Acest considerent, pe lângă afirmarea prevalenței acestei directive asupra Directivei 2013/11, indică faptul că situația este aceasta în măsura în care Directiva 2008/52 stabilește deja un cadru aplicabil în mod specific sistemelor de mediere pentru litigiile transfrontaliere.
C – Cu privire la compatibilitatea cu Directiva 2013/11 a unei obligații de a iniția o procedură de mediere
64. Potrivit primei părți a celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 1 din Directiva 2013/11 se opune unei dispoziții legislative naționale precum articolul 5 alineatul 1-bis din Decretul legislativ nr. 28/2010, care condiționează admisibilitatea unei acțiuni în justiție formulate de un consumator împotriva unui comerciant, cu privire la un contract de prestare de servicii, de recurgerea în prealabil la o procedură de mediere inițiată de consumator.
1. Cu privire la inexistența interdicției de principiu de a prevedea obligația consumatorului de a iniția o procedură de mediere
65. Tribunale Ordinario di Verona (Tribunalul din Verona) are îndoieli cu privire la compatibilitatea articolului 5 alineatul 1-bis din Decretul legislativ nr. 28/2010 cu articolul 1 din Directiva 2013/11, din două motive distincte.
66. Pe de o parte, această instanță ridică problema dacă directiva amintită impune statelor membre să prevadă un sistem SAL unic și uniform pentru toate litigiile în materie de consum. Or, articolul 5 alineatul 1-bis menționat ar avea drept efect fragmentarea sistemelor SAL aplicabile acestor litigii în măsura în care prevede un sistem de mediere obligatorie pentru anumite litigii în materie de consum (și anume, potrivit instanței amintite, cele care privesc contracte bancare și financiare sau contracte de asigurări), în timp ce celelalte litigii în materie de consum sunt supuse doar unui sistem de mediere voluntară(22).
67. Nici modul de redactare, nici finalitatea Directivei 2013/11 nu susțin o asemenea cerință(23). Astfel cum am amintit la punctul 36 din prezentele concluzii, această directivă are în esență vocația de a asigura consumatorilor accesul, în întreaga Uniune, la proceduri SAL care îndeplinesc anumite cerințe de calitate armonizate pentru a formula reclamații împotriva comercianților. Aceste proceduri trebuie să fie „independente, imparțiale, transparente, eficace, rapide și echitabile”. Directiva amintită nu vizează nicidecum, dincolo de acest obiectiv, să garanteze unicitatea sau uniformitatea modalităților acestor proceduri în cadrul aceluiași stat membru pentru toate litigiile în materie de consum. Această concluzie decurge de asemenea din caracterul minimal al armonizării operate de aceeași directivă, care reiese din articolul 2 alineatul (3) din aceasta.
68. Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema dacă poate fi obligat să participe la o procedură de mediere în vederea soluționării unui litigiu care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2013/11 numai comerciantul sau și consumatorul(24).
69. În această privință, astfel cum a arătat instanța amintită, modul de redactare a articolului 1 din directiva respectivă prezintă, cel puțin în aparență, o anumită ambiguitate. Prima teză a acestui articol subliniază caracterul voluntar al recurgerii consumatorilor la procedurile SAL pentru a‑și invoca drepturile împotriva comercianților. În ceea ce privește a doua teză a articolului menționat, aceasta rezervă statelor membre posibilitatea de a adopta legislații care prevăd obligativitatea participării la astfel de proceduri, cu condiția ca aceste legislații „să nu împiedice părțile să își exercite dreptul de acces la sistemul judiciar”. Textul acestei dispoziții nu precizează dacă noțiunea de participare face trimitere doar la participarea comerciantului la o procedură SAL inițiată de consumator sau vizează de asemenea participarea acestuia din urmă la o asemenea procedură.
70. Utilizarea termenului „părțile” sugerează că această noțiune vizează atât implicarea consumatorului, cât și a comerciantului în procedura SAL. Totuși, considerentul (49) al Directivei 2013/11 se axează mai degrabă pe implicarea comerciantului, precizând că, deși această directivă nu prevede obligativitatea participării comerciantului la procedurile SAL, ea nu împiedică statele membre să prevadă o astfel de obligație, sub rezerva respectării dreptului de acces al părților la sistemul judiciar.
71. Din moment ce textul articolului 1 din Directiva 2013/11 coroborat cu considerentul (49) al acesteia nu permite, așadar, o interpretare univocă, trebuie să se țină seama de obiectivele și de contextul acestei dispoziții, precum și de reglementarea din care face parte(25).
72. Din această perspectivă, observăm, în primul rând, că contextul legislativ mai larg în care se înscrie această directivă confirmă compatibilitatea dintre caracterul voluntar al medierii și obligația impusă consumatorului de a recurge la aceasta. Directiva 2008/52 oferă, în această privință, o clarificare care se dovedește pertinentă în vederea interpretării articolului 1 din Directiva 2013/11(26).
73. Articolul 3 litera (a) din Directiva 2008/52 definește medierea ca fiind un proces voluntar, precizând în același timp că acest proces poate fi atât inițiat de părți, cât și impus de o instanță sau prevăzut de dreptul unui stat membru. Articolul 5 alineatul (2) din această directivă prezervă, pe aceeași linie, posibilitatea statelor membre de a prevedea, în temeiul legislațiilor naționale, obligativitatea „recurgerii” la mediere. Această formulare indică, fără ambiguitate, că acestea pot prevedea obligația consumatorului de a iniția o procedură de mediere(27). Astfel cum reiese din considerentul (13) al directivei menționate, caracterul voluntar al medierii rezidă nu în libertatea părților de a recurge sau de a nu recurge la această procedură, ci în faptul că „părțile sunt ele însele responsabile de procedură și o pot organiza după cum doresc și încheia în orice moment”.
74. Nu observăm niciun element care ar justifica atribuirea unei semnificații diferite caracterului voluntar al procedurilor SAL consacrat la articolul 1 din Directiva 2013/11. Prin urmare, această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că interzice statelor membre să condiționeze admisibilitatea unei acțiuni în justiție formulate de consumator de recurgerea în prealabil la o procedură SAL.
75. Or, subliniem, în al doilea rând, că, în ceea ce privește modalitățile și caracteristicile procedurilor SAL nereglementate de Directiva 2013/11, statele membre își păstrează pe deplin autonomia legislativă, în măsura în care este respectat efectul util al acestei directive(28). Această considerație rezultă din caracterul minimal al armonizării efectuate de aceasta(29). Considerentul (15) al directivei amintite precizează, pe de altă parte, că sistemul SAL pe care aceasta urmărește să îl instituie are vocația „să se bazeze pe procedurile SAL existente în statele membre și să respecte tradițiile juridice ale acestora”.
76. Nimic nu sugerează că obligația consumatorului de a iniția o procedură SAL ar împiedica realizarea obiectivului Directivei 2013/11, astfel cum este definit la articolul 1 din aceasta și, în consecință, efectul util al acestei directive. Dimpotrivă, ea urmărește consolidarea acestuia prin faptul că garantează caracterul sistematic al recurgerii la această procedură extrajudiciară(30). În plus, în măsura în care se presupune că această obligație vizează degrevarea instanțelor – obiectiv a cărui legitimitate a fost, de altfel, recunoscută de Curte(31) – ea promovează de asemenea, în mod indirect, accesul la justiție al consumatorilor, a cărui importanță este confirmată la articolul 1 menționat. Din această perspectivă, ar fi contraproductivă interpretarea acestei dispoziții astfel încât statelor membre să le fie interzis să impună consumatorului o astfel de obligație.
77. Amintim, în plus, că dispozițiile Directivei 2008/52 prevalează asupra celor ale Directivei 2013/11 în caz de conflict între aceste dispoziții(32). Or, în cazul litigiilor transfrontaliere, articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2008/52 autorizează statele membre să prevadă obligativitatea recurgerii la mediere. Ar fi paradoxal ca acestea să nu aibă, în schimb, această posibilitate în cadrul litigiilor naționale, cărora le este aplicabilă doar Directiva 2013/11.
78. În lumina tuturor acestor considerații, apreciem că articolul 1 din Directiva 2013/11 trebuie să fie interpretat în sensul că statelor membre le este permis nu numai să impună comercianților participarea la o procedură SAL, ci și să oblige consumatorii să inițieze o astfel de procedură anterior sesizării unui organ jurisdicțional. Această posibilitate este totuși limitată de condiția, prevăzută la articolul 1 in fine din această directivă, potrivit căreia o astfel de obligație nu poate priva părțile de dreptul lor de acces la sistemul judiciar – condiție a cărei întindere o examinăm în continuare.
2. Cu privire la întinderea condiției potrivit căreia recurgerea obligatorie la mediere nu poate împiedica accesul la sistemul judiciar
79. Considerentele (45) și (49) ale Directivei 2013/11 clarifică întindere condiției menționate mai sus, amintind că, având în vedere dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), procedurile SAL nu pot împiedica accesul părților la o instanță. Considerentul (45) precizează că, în cazurile în care un litigiu nu a putut fi soluționat printr‑o procedură SAL al cărei rezultat nu este obligatoriu pentru părți, acestea trebuie să aibă posibilitatea de a iniția ulterior proceduri judiciare.
80. Încă înainte de adoptarea Directivei 2013/11, Curtea a statuat, în Hotărârea Alassini și alții(33), că o obligație de punere în aplicare a unei proceduri de conciliere drept condiție de admisibilitate a unei acțiuni în justiție este compatibilă cu principiul protecției jurisdicționale efective consacrat la articolul 47 din cartă în măsura în care această procedură:
– nu conduce la o decizie obligatorie în privința părților(34);
– nu determină o întârziere substanțială pentru introducerea unei acțiuni în justiție;
– suspendă prescrierea drepturilor în cauză(35);
– nu generează cheltuieli substanțiale pentru părți(36);
– nu este accesibilă doar pe cale electronică(37) (aspect a cărui verificare revine totuși instanței de trimitere) și
– nu împiedică acordarea de măsuri provizorii în cazurile excepționale în care urgența situației o impune (aspect care trebuie de asemenea verificat de această instanță).
81. Deși această hotărâre privea o legislație națională care impunea recurgerea la o procedură de conciliere, raționamentul adoptat de Curte poate fi transpus unor legislații naționale care prevăd obligația de a recurge la alte proceduri extrajudiciare, precum procedura de mediere în discuție în litigiul principal. Astfel de legislații ridică probleme similare din perspectiva dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, în măsura în care introduc „o etapă suplimentară pentru accesul la instanță”(38). Acestea pot urmări de asemenea obiective legitime de interes general, precum soluționarea rapidă și puțin costisitoare a litigiilor, precum și degrevarea instanțelor(39).
82. Pe de altă parte, astfel cum evidențiază considerentul (45) al Directivei 2013/11, condiția prevăzută la articolul 1 in fine din aceasta vizează tocmai să asigure conformitatea procedurilor SAL cu articolul 47 din cartă. În consecință, împrejurările luate în considerare de Curte în Hotărârea Alassini și alții(40) sunt de asemenea pertinente pentru a evalua compatibilitatea cu articolul 1 din această directivă a unei obligații de a recurge la o procedură SAL(41).
83. Deși revine instanței de trimitere sarcina de a efectua o astfel de evaluare, apreciem totuși că este util să prezentăm aici unele considerații care o pot ajuta la îndeplinirea sarcinii menționate.
84. Constatăm, în primul rând, că articolul 141 alineatul (4) din Decretul legislativ nr. 206/2005, în versiunea care rezultă din articolul 1 din Decretul legislativ nr. 130/2015, prevede că procedurile care intră în domeniul său de aplicare – printre care figurează procedura de mediere prevăzută de Decretul legislativ nr. 28/2010 – au vocația să aibă ca rezultat un acord amiabil sau propunerea unei soluții de către mediator sau de către orice altă entitate implicată. Sub rezerva confirmării de către instanța de trimitere, rezultatul acestei proceduri nu este, așadar, obligatoriu pentru părți.
85. În al doilea rând, în temeiul articolului 5 alineatul (4) din Decretul legislativ nr. 28/2010, obligația de a recurge la mediere nu se aplică, în cadrul unei proceduri de somație, decât după pronunțarea unei hotărâri cu privire la cererile eventuale de acordare și de suspendare a executării cu titlu provizoriu. De asemenea, această obligație nu împiedică, dacă este cazul, acordarea de măsuri provizorii, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere.
86. Adăugăm că legislația italiană în discuție în litigiul principal prezintă, prin faptul că sancționează retragerea din procedura de mediere în lipsa unui motiv justificat, un aspect specific – care nu a fost în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Alassini și alții(42) – susceptibil să compromită posibilitatea părților de a‑și invoca efectiv drepturile în fața unei instanțe la finalul acestei proceduri. Această problematică va fi examinată în cadrul celei de a treia părți a celei de a doua întrebări preliminare(43).
D – Cu privire la compatibilitatea cu Directiva 2013/11 a modalităților procedurii de mediere
1. Cu privire la obligația de a fi asistat de un avocat
87. A doua parte a celei de a doua întrebări privește în esență compatibilitatea cu articolul 1 și cu articolul 8 litera (b) din Directiva 2013/11 a unei dispoziții legislative naționale, precum articolul 8 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 28/2010(44), care impune părților să fie asistate de un avocat în cadrul procedurii de mediere.
88. Răspunsul la această întrebare rezultă fără echivoc din modul de redactare a articolului 8 litera (b) din această directivă, care prevede că statele membre nu pot impune o astfel de obligație în cadrul procedurilor SAL care intră în domeniul de aplicare al directivei amintite. Această considerație este suficientă prin ea însăși pentru a furniza instanței de trimitere un răspuns util la cea a doua parte a celei de a doua întrebări.
89. Prin urmare, nu este necesară examinarea argumentului, invocat de guvernul italian, potrivit căruia obligația de a fi asistat de un avocat în cursul procedurii de mediere, deși restrânge drepturile consacrate la articolul 47 din cartă, este necesară și proporțională cu realizarea unui obiectiv de interes general. În măsura în care o astfel de obligație încalcă articolul 8 litera (b) din Directiva 2013/11, nu este necesar să se verifice conformitatea acesteia cu articolul 47 din cartă și cu articolul 1 din această directivă.
2. Cu privire la sancțiunile aplicate retragerii din procedura de mediere
90. Prin cea de a treia parte a celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 și articolul 9 alineatul (2) din Directiva 2013/11 se opun unei dispoziții legislative naționale precum articolul 8 alineatul 4-bis din Decretul legislativ nr. 28/2010, care permite părților să nu participe la procedura de mediere doar în situația existenței unui motiv justificat, în caz contrar putând fi aplicate sancțiuni în cadrul procedurii judiciare ulterioare.
91. Astfel cum menționează decizia de trimitere, articolul 8 alineatul 4-bis din acest decret sancționează în special retragerea uneia dintre părți din procedura de mediere(45) atunci când aceasta nu se întemeiază pe un motiv justificat, generând în cadrul procedurii judiciare ulterioare consecințe nefavorabile părții care s‑a retras. Astfel, instanța poate, în cazul retragerii fără un motiv justificat, să deducă prezumții și indicii în cadrul procedurii de judecată. Pe de altă parte, aceasta trebuie să aplice o sancțiune financiară părții care s‑a retras.
92. Astfel cum sunt prezentate în decizia de trimitere, articolul 5 alineatele 1-bis și 2-bis coroborat cu articolul 8 alineatul 4-bis din Decretul legislativ nr. 28/2010 instituie, așadar, următorul sistem:
– Reclamantul (sau, precum în speță, partea care a formulat opoziție) nu poate să introducă o acțiune în justiție, sub sancțiunea inadmisibilității, decât după ce a inițiat o procedură de mediere (articolul 5 alineatul 1-bis).
– Pentru a îndeplini această condiție, este suficient ca părțile să aibă o primă și unică întâlnire cu mediatorul, chiar dacă aceasta se soldează cu un eșec (articolul 5 alineatul 2-bis).
– Totuși, deși este suficientă, așadar, inițierea unei astfel de încercări de mediere pentru a avea acces la instanță, retragerea din procedura de mediere într‑un stadiu ulterior implică, în cadrul procedurii judiciare, consecințe nefavorabile pentru partea care s‑a retras fără un motiv justificat (articolul 8 alineatul 4-bis).
93. Or, articolul 9 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/11 prevede că, în ceea ce privește o procedură finalizată cu o decizie propusă de entitatea SAL, părțile trebuie să aibă posibilitatea de a se retrage din procedură în orice moment „dacă nu sunt satisfăcute de funcționarea sau de modul de desfășurare a procedurii”(46). Totuși, această dispoziție adaugă că, dacă dreptul intern al unui stat membru prevede participarea obligatorie a comerciantului la procedurile SAL, de acest drept de retragere beneficiază numai consumatorul(47). Decizia de trimitere nu precizează, în speță, dacă Decretul legislativ nr. 28/2010 obligă comerciantul să participe la procedura de mediere.
94. Dispoziția menționată are, așadar, ca efect consacrarea libertății totale a fiecăreia dintre părți – sau, cel puțin, a consumatorului – de a se retrage din procedură în orice moment, chiar și din motive pur subiective. O legislație națională care generează, la retragerea din procedura de mediere, în cadrul acțiunii judiciare ulterioare, consecințe nefavorabile pentru partea care s‑a retras, precum cele prevăzute la articolul 8 alineatul 4-bis din acest decret, aduce atingere acestei libertăți și încalcă, în consecință, articolul 9 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/11.
95. Pe de altă parte, considerăm că o astfel de legislație, prin faptul că impune recurgerea la o procedură extrajudiciară, sancționând în același timp retragerea din aceasta, limitează dreptul de acces al părților la sistemul judiciar într‑o asemenea măsură încât nu îndeplinește condiția prevăzută la articolul 1 in fine din Directiva 2013/11.
96. Astfel, această condiție ar fi lipsită de efect util dacă s‑ar permite ca statele membre, recunoscând formal dreptul părților de acces la instanțe, să pericliteze în același timp posibilitatea acestora de a invoca în mod util de drepturile lor pe cale judiciară. Prin urmare, condiția menționată implică, în opinia noastră, faptul că retragerea din procedura SAL nu poate avea consecințe nefavorabile pentru partea care s‑a retras – cel puțin în ceea ce privește consumatorul(48) – în cadrul unei căi de atac jurisdicționale ulterioare.
97. Comisia a subliniat totuși că, înainte de a constata incompatibilitatea acestuia cu articolul 1 și cu articolul 9 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/11, instanța de trimitere ar trebui să verifice dacă articolul 8 alineatul 4-bis din decretul menționat nu ar putea fi interpretat astfel încât să se evite această incompatibilitate.
98. Amintim în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante, instanțele naționale sunt obligate să interpreteze, în măsura posibilului, dreptul lor național astfel încât să asigure conformitatea acestuia cu dreptul Uniunii(49). Această obligație de interpretare conformă nu poate impune totuși instanțelor menționate să procedeze la o interpretare contra legem a dreptului lor național(50).
99. În special, Comisia a susținut în mod întemeiat că conformitatea articolului 8 alineatul 4-bis din Decretul legislativ nr. 28/2010 cu dispozițiile menționate mai sus ale Directivei 2013/11 ar putea fi garantată prin interpretarea noțiunii „motiv justificat” astfel încât să includă insatisfacția părților [sau, cel puțin, a consumatorului(51)] cu privire la desfășurarea sau la funcționarea procedurii de mediere. Deși din decizia de trimitere reiese că această instanță a apreciat a priori că noțiunea „motiv justificat” se referă exclusiv la motive obiective(52), aceasta va trebui să verifice dacă articolul 8 alineatul 4-bis menționat poate primi totuși o interpretare mai largă.
V – Concluzie
100. Având în vedere toate cele ce precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Tribunale Ordinario di Verona (Tribunalul din Verona, Italia) după cum urmează:
„1) Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2013/11/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE trebuie interpretat în sensul că Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială se aplică tuturor litigiilor care intră în domeniul de aplicare al acesteia, astfel cum este delimitat la articolul 1 alineatul (2) din aceasta, chiar și în cazul în care litigiile respective intră de asemenea în domeniul de aplicare al Directivei 2013/11, astfel cum este delimitat la articolul 2 din această directivă.
2) Articolul 1 din Directiva 2013/11 nu se opune unei legislații naționale care condiționează admisibilitatea unei acțiuni în justiție formulate de un consumator împotriva unui comerciant, cu privire la un contract de prestare de servicii, de inițierea în prealabil de către consumator a unei proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, precum o procedură de mediere, în măsura în care o astfel de legislație nu are ca efect să împiedice accesul părților la sistemul judiciar, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.
3) Articolul 8 litera (b) din Directiva 2013/11 se opune unei legislații naționale care obligă părțile, în cazul litigiilor care intră în domeniul de aplicare al acestei directive, astfel cum este delimitat la articolul 2 din aceasta, să fie asistate de un avocat în cadrul unei proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, precum o procedură de mediere.
4) Articolul 1 și articolul 9 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/11 se opun unei legislații naționale care sancționează retragerea fără un motiv justificat dintr‑o procedură de soluționare alternativă, precum o procedură de mediere, a litigiilor care intră în domeniul de aplicare al acestei directive, astfel cum este delimitat la articolul 2 din aceasta, generând în cazul unei astfel de retrageri consecințe nefavorabile, în cadrul unei proceduri judiciare ulterioare, pentru partea care s‑a retras, cu excepția cazului în care noțiunea de motiv justificat include insatisfacția părții care s‑a retras cu privire la desfășurarea sau la funcționarea procedurii de soluționare alternativă, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.
În cazul în care dreptul național prevede participarea obligatorie a comerciantului la o procedură de soluționare alternativă, articolul 1 și articolul 9 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/11 nu se opun unei astfel de legislații decât în măsura în care aceasta sancționează retragerea consumatorului din această procedură fără un motiv.”