HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
16 februarie 2017(*)(i)
„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Frontiere, azil și imigrare – Sistemul de la Dublin – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Tratamente inumane sau degradante – Transfer al unui solicitant de azil grav bolnav către statul responsabil de examinarea cererii sale – Lipsa unor temeiuri substanțiale de a crede în existența unor deficiențe sistemice dovedite în acest stat membru – Obligații impuse statului membru care trebuie să efectueze transferul”
În cauza C‑578/16 PPU,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia), prin decizia din 28 octombrie 2016, primită de Curte la 21 noiembrie 2016, în procedura
C. K.,
H. F.,
A. S.
împotriva
Republika Slovenija,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul J. L. da Cruz Vilaça (raportor), președinte de cameră, doamna M. Berger și domnii A. Borg Barthet, E. Levits și F. Biltgen, judecători,
avocat general: domnul E. Tanchev,
grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,
având în vedere cererea instanței de trimitere din 28 octombrie 2016, primită de Curte la 21 noiembrie 2016, de judecare a trimiterii preliminare potrivit procedurii de urgență, conform articolului 107 din Regulamentul de procedură al Curții,
având în vedere Decizia din 1 decembrie 2016 a Camerei a cincea de a admite cererea menționată,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 23 ianuarie 2017,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru doamna C. K., pentru domnul H. F. și pentru A. S., inițial de Z. Kojić și ulterior de M. Nabergoj, svetovalca za begunce;
– pentru guvernul sloven, de N. Pintar Gosenca și de A. Vran, în calitate de agenți;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de L. Cordì, avvocatto dello Stato;
– pentru guvernul Regatului Unit, de C. Crane, în calitate de agent, asistată de D. Blundell, barrister;
– pentru Comisia Europeană, de M. Condou‑Durande și de M. Žebre, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 9 februarie 2017,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (2) și a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”), a articolului 267 TFUE, precum și a articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna C. K., domnul H. F. și copilul lor, A. S., pe de o parte, și Republika Slovenija (Republica Slovenia), reprezentată de Ministerul de Interne, pe de altă parte, în legătură cu transferul acestor persoane către Croația, desemnată ca fiind statul membru responsabil de examinarea cererii lor de protecție internațională în conformitate cu dispozițiile Regulamentului Dublin III.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
Convenția de la Geneva
3 Articolul 33 din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954), completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967] (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”), intitulat „Interdicția de expulzare și returnare”, stipulează la alineatul 1:
„Niciun stat contractant nu va expulza sau returna în niciun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice.”
CEDO
4 Intitulat „Interzicerea torturii”, articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
Dreptul Uniunii
Carta
5 Potrivit articolului 1 din cartă, intitulat „Demnitatea umană”:
„Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.”
6 Articolul 4 din cartă, intitulat „Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”, prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
7 Articolul 19 din cartă, intitulat „Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare”, prevede la alineatul (2):
„Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”
8 Articolul 51 din cartă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):
„Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.”
9 Articolul 52 din cartă, intitulat „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, prevede la alineatul (3):
„În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin [CEDO], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”
Regulamentul Dublin III
10 Regulamentul Dublin III, care a intrat în vigoare la 19 iulie 2013, a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (JO 2003, L 50, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 56, denumit în continuare „Regulamentul Dublin II”) începând de la 1 ianuarie 2014.
11 Considerentele (4), (5), (9), (32) și (39) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins:
„(4) Concluziile de la Tampere exprimă de asemenea faptul că [sistemul european comun de azil] ar trebui să includă, pe termen scurt, o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil.
(5) O astfel de metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză. Ar trebui, în principiu, să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea protecției internaționale și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională.
[…]
(9) Pe baza rezultatelor evaluărilor întreprinse cu privire la punerea în aplicare a instrumentelor din prima etapă, este oportun, în acest stadiu, să se confirme principiile care stau la baza [Regulamentului Dublin II], efectuând, în același timp, îmbunătățirile necesare, pe baza experienței acumulate, privind eficacitatea sistemului de la Dublin și protecția oferită solicitanților în temeiul respectivului sistem. […] Ar trebui să se prevadă o «verificare a adecvării» cuprinzătoare, prin efectuarea unei evaluări bazate pe dovezi, care să acopere efectele juridice, economice și sociale ale sistemului de la Dublin, inclusiv efectele acestuia asupra drepturilor fundamentale.
[…]
(32) În ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră sub incidența domeniului de aplicare a prezentului regulament, statele membre sunt legate prin obligațiile care le incumbă în temeiul instrumentelor de drept internațional, inclusiv jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
[…]
(39) Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile care sunt recunoscute în special de [cartă]. În special, prezentul regulament urmărește să asigure respectarea deplină a dreptului de azil garantat de articolul 18 din cartă, precum și a drepturilor recunoscute în temeiul articolelor 1, 4, 7, 24 și 47 din cartă. Prezentul regulament ar trebui prin urmare aplicat în mod corespunzător.”
12 Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Accesul la procedura de examinare a unei cereri de protecție internațională”, prevede:
„(1) Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.
(2) […]
Atunci când este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru desemnat inițial drept responsabil, pentru că există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din [cartă], statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil continuă examinarea criteriilor stabilite la capitolul III, pentru a determina dacă alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil.
[…]”
13 Capitolul III din Regulamentul Dublin III conține criteriile de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil. Acest capitol include printre altele articolul 12 din regulamentul menționat, intitulat „Eliberarea permiselor de ședere sau a vizelor”, care prevede la alineatul (2):
„În cazul în care solicitantul deține o viză valabilă, statul membru care a eliberat viza este responsabil de examinarea cererii de protecție internațională […]”
14 Articolul 17 din regulamentul menționat, intitulat „Clauze discreționare”, prevede la alineatul (1):
„Prin derogare de la articolul 3 alineatul (1), fiecare stat membru poate decide să examineze o cerere de protecție internațională care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor stabilite în prezentul regulament.
[…]”
15 Capitolul VI din Regulamentul Dublin III este intitulat „Proceduri de preluare și reprimire”. El cuprinde printre altele articolele 27, 29, 31 și 32 din acest regulament.
16 Articolul 27 din regulamentul menționat, intitulat „Căi de atac”, prevede la alineatul (1):
„Solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale.”
17 Secțiunea VI din capitolul VI din Regulamentul Dublin III, dedicată transferului solicitanților către statul membru responsabil, cuprinde articolul 29 din acest regulament, intitulat „Modalități și termene”, care prevede:
„(1) Transferul solicitantului sau al altei persoane menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3).
Dacă transferurile către statul membru responsabil se efectuează prin plecare controlată sau sub escortă, statele membre se asigură că acestea se desfășoară în condiții umane, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale și a demnității umane.
[…]
(2) Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil este exonerat de obligația de a prelua sau reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant. Acest termen poate fi prelungit până la maximum un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită detenției în închisoare a persoanei în cauză sau până la maximum optsprezece luni în cazul în care persoana în cauză se sustrage procedurii.
[…]
(4) Comisia, prin acte de punere în aplicare, stabilește condiții uniforme pentru consultarea de date și schimbul de date între statele membre, în special pentru cazurile de transferuri amânate sau întârziate, transferuri ca urmare a acceptării din oficiu, transferuri de minori sau de persoane aflate în îngrijire și de transferuri supravegheate. […]”
18 În cadrul aceleiași secțiuni VI, articolul 31 din regulamentul menționat, intitulat „Schimbul de informații relevante înaintea efectuării unui transfer”, prevede:
„(1) Statul membru care efectuează transferul unui solicitant […] comunică statului membru responsabil datele cu caracter personal referitoare la persoana care va fi transferată, date care sunt adecvate, relevante și neexcesive cu unicul scop de a se asigura că autoritățile competente, în conformitate cu dreptul național din statul membru responsabil, au posibilitatea de a oferi persoanei în cauză asistența adecvată, inclusiv asistența medicală imediată necesară în vederea protejării intereselor sale vitale, precum și de a asigura continuitatea protecției și drepturilor conferite de prezentul regulament și de alte instrumente juridice relevante în materie de azil. Aceste date sunt comunicate statului membru responsabil într‑un termen rezonabil înainte de efectuarea transferului, pentru a garanta faptul că autoritățile sale competente, în conformitate cu dreptul național, dispun de suficient timp pentru a lua măsurile necesare.
(2) Statul membru care efectuează transferul transmite statului membru responsabil, în măsura în care informațiile respective se află la dispoziția autorității competente, în conformitate cu dreptul național al statului membru responsabil, toate informațiile esențiale în vederea conservării drepturilor și nevoilor speciale imediate ale persoanei supuse transferului, mai ales:
(a) orice măsuri imediate pe care statul membru responsabil trebuie să le ia pentru a asigura respectarea corespunzătoare a nevoilor speciale ale persoanei care urmează să fie transferată, inclusiv orice formă de asistență medicală imediată care ar putea fi necesară;
[…]”
19 Tot în secțiunea menționată, articolul 32 din Regulamentul Dublin III, intitulat „Schimbul de date medicale înaintea efectuării unui transfer”, prevede la alineatul (1):
„În scopul unic de administrare a unor îngrijiri sau tratamente medicale, în special privind persoanele cu handicap, persoanele vârstnice, femeile însărcinate, minorii și persoanele care au fost victime ale unor acte de tortură, viol sau altor forme grave de violență psihologică, fizică sau sexuală, statul membru care efectuează transferul transmite statului membru responsabil, în măsura în care respectivele informații se află la dispoziția autorității competente în conformitate cu dreptul național, informații cu privire la orice nevoi speciale ale persoanei care va fi transferată, care, în cazuri specifice, pot include informații privind starea fizică și mentală a persoanei în cauză. Informațiile respective sunt transferate printr‑un certificat medical comun, cu documentele necesare anexate. Statul membru responsabil se asigură că aceste nevoi speciale sunt tratate corespunzător, inclusiv, în special, orice îngrijiri medicale esențiale care ar putea fi cerute.
[…]”
Regulamentul de punere în aplicare
20 Regulamentul (CE) nr. 1560/2003 al Comisiei din 2 septembrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 (JO 2003, L 222, p. 3, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 140), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 118/2014 al Comisiei din 30 ianuarie 2014 (JO 2014, L 39, p. 1) (denumit în continuare „regulamentul de aplicare”), conține normele de aplicare a Regulamentului Dublin II și, în prezent, a Regulamentului Dublin III.
21 Capitolul III din regulamentul de aplicare este intitulat „Executarea transferurilor”. În cadrul acestui capitol figurează printre altele articolele 8 și 9 din acest regulament.
22 Articolul 8 din regulamentul menționat, intitulat „Cooperarea în vederea transferului”, prevede:
„(1) Este obligația statului membru responsabil să permită ca transferul solicitantului de azil să aibă loc cât de repede posibil și să asigure că nu există obstacole în realizarea acestui transfer. Statul membru respectiv determină, după caz, locul de pe propriul teritoriu unde va fi transferat solicitantul de azil sau predat autorităților competente, luând în considerare limitările geografice și modalitățile de transport disponibile pentru statul membru care execută transferul. Nu se poate în niciun caz impune condiția ca escorta să însoțească solicitantul de azil dincolo de punctul de sosire al mijloacelor de transport internațional folosite sau ca statul membru care execută transferul să suporte costurile de transport dincolo de acest punct.
(2) Statul membru care organizează transferul determină modalitatea de transport a solicitantului de azil și escorta acestuia și hotărăște, prin consultare cu statul membru responsabil, ora sosirii și, după caz, detaliile predării solicitantului autorităților competente. Statul membru responsabil poate solicita un termen de preaviz de trei zile lucrătoare.
(3) Pentru transmiterea către statul membru responsabil a datelor esențiale pentru protejarea drepturilor și a nevoilor imediate ale persoanei care urmează să fie transferată se utilizează formularul‑tip prevăzut în anexa VI. Acest formular‑tip este considerat un preaviz în sensul alineatului (2).”
23 Potrivit articolului 9 din același regulament, intitulat „Transferuri amânate și transferuri întârziate”:
„(1) Statul membru responsabil este informat fără întârziere cu privire la orice amânare cauzată fie de o procedură de atac sau de revizuire cu efect suspensiv sau de motive materiale, precum starea de sănătate precară a solicitantului de azil, indisponibilitatea unor mijloace de transport sau faptul că solicitantul de azil s‑a sustras procedurii de transfer.
(1a) În cazul în care un transfer a fost amânat la cererea statului membru care efectuează transferul, statul membru care efectuează transferul și statul membru responsabil trebuie să reia comunicarea în vederea organizării unui nou transfer cât mai curând posibil, în conformitate cu articolul 8, și cel târziu la două săptămâni de la data la care autoritățile constată încetarea circumstanțelor care au cauzat întârzierea sau amânarea. Într‑un astfel de caz, înaintea transferului se trimite un formular‑tip actualizat pentru transferul datelor înaintea efectuării transferului, astfel cum este prevăzut în anexa VI.
(2) Un stat membru care, din cauza unuia dintre motivele prevăzute la articolul 29 alineatul (2) din [Regulamentul Dublin III], nu poate efectua transferul în termenul normal de șase luni de la data acceptării cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la decizia finală privind o cale de atac sau o reexaminare cu efect suspensiv informează statul membru responsabil înainte de expirarea acestui termen. În caz contrar, răspunderea pentru prelucrarea cererii de protecție internațională și alte obligații prevăzute în temeiul [Regulamentului Dublin III] incumbă statului membru solicitant, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din regulamentul menționat anterior.
[…]”
24 Anexele VI și IX la regulamentul de aplicare conțin formularele‑tip dedicate transferului de date și, respectiv, schimbului de date medicale înaintea efectuării unui transfer în temeiul Regulamentului Dublin III.
Directiva privind accesul
25 Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (JO 2013, L 180, p. 96, denumită în continuare „Directiva privind primirea”) are ca obiectiv, conform articolului 1 din aceasta, stabilirea standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională în statele membre.
26 Articolul 17 din această directivă, intitulat „Normele generale privind condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale”, prevede:
„(1) Statele membre se asigură că solicitanții de azil au acces la condițiile materiale de primire din momentul prezentării cererii lor de protecție internațională.
(2) Statele membre asigură prin condițiile materiale de primire un nivel de trai pentru solicitanți, care garantează subzistența acestora și protejează sănătatea fizică și mintală a acestora.
Statele membre se asigură că nivelul de trai respectiv este garantat în cazul persoanelor vulnerabile, în conformitate cu articolul 21 […]
[…]”
27 Articolul 18 din directiva menționată, intitulat „Modalitățile condițiilor materiale de primire”, prevede la alineatul (3):
„Statele membre iau în considerare problemele specifice legate de sex și vârstă, precum și situația persoanelor vulnerabile, în ceea ce privește solicitanții din interiorul localurilor și centrelor de cazare prevăzute la alineatul (1) literele (a) și (b).”
28 Potrivit articolului 19 din Directiva privind primirea, intitulat „Îngrijirile medicale”:
„(1) Statele membre se asigură că solicitanții primesc îngrijirile medicale necesare, care includ, cel puțin, îngrijirile de urgență și tratamentul de bază al bolilor și al afecțiunilor mintale grave.
(2) Statele membre acordă asistența medicală sau de alt tip necesară solicitanților cu nevoi speciale de primire, inclusiv îngrijirea corespunzătoare a sănătății mintale, dacă este cazul.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
29 Din decizia de trimitere, precum și din elementele dosarului și din intervențiile în ședința care a avut loc în fața Curții reiese că, la 16 august 2015, doamna C. K., resortisant al Republicii Arabe Siriene, și domnul H. F., resortisant al Republicii Arabe Egipt, au intrat pe teritoriul Uniunii Europene pe baza unei vize eliberate în mod valabil de Republica Croația. Reiese de asemenea că, după un scurt sejur în acest stat membru, ei au trecut frontiera slovenă cu documente de identitate elene false. Ulterior, aceste persoane au fost cazate la centrul de primire a solicitanților de azil din Ljubljana (Slovenia) și au depus fiecare câte o cerere de azil la Ministerul de Interne al Republicii Slovenia. Din aceste informații mai rezultă că doamna C. K. era însărcinată în momentul intrării sale pe teritoriul sloven.
30 La 28 august 2015, autoritățile slovene, considerând că Republica Croația era, în temeiul articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, statul membru responsabil de examinarea cererii de azil a reclamanților din litigiul principal, au adresat autorităților din acest stat membru o cerere de preluare a acestora. Prin răspunsul formulat la 14 septembrie 2015, Republica Croația și‑a admis responsabilitatea cu privire la aceste persoane.
31 Ținând cont de stadiul avansat de graviditate al doamnei C. K., Republica Slovenia nu a urmat procedura prevăzută de Regulamentul Dublin III decât după 20 noiembrie 2015, dată la care reclamanta din litigiul principal a dat naștere copilului său A. S. Pentru acesta din urmă a fost depusă la 27 noiembrie 2015 o cerere de protecție internațională, care a fost tratată împreună cu cele introduse de doamna C. K. și de domnul H. F.
32 La 20 ianuarie 2016, Ministerul de Interne a emis o decizie de refuz de examinare a cererilor de azil ale reclamanților din litigiul principal și de transfer al acestora către Croația.
33 Prin hotărârea din 2 martie 2016, Upravno sodišče (Tribunalul Administrativ, Slovenia) a anulat această decizie și a trimis cauza în vederea unei noi examinări, dând instrucțiuni autorităților competente să obțină din partea Republicii Croația asigurarea că doamna C. K., domnul H. F. și copilul lor vor avea acces la îngrijiri medicale adecvate în acest stat membru.
34 O cerere în acest sens a fost adresată de autoritățile slovene Republicii Croația la 30 martie 2016. Prin răspunsul formulat la data de 7 aprilie 2016, acest stat membru a dat asigurări că reclamanții din litigiul principal ar beneficia în Croația de un adăpost, de îngrijiri adecvate și de tratamentele medicale necesare.
35 La 5 mai 2016, Ministerul de Interne a adoptat o nouă decizie în sensul refuzului de examinare a cererilor de azil ale reclamanților din litigiul principal și al transferului acestora către Croația.
36 Reclamanții din litigiul principal au formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Upravno sodišče (Tribunalul Administrativ). În plus, ei au solicitat acestei instanțe suspendarea, cu titlu provizoriu, a executării deciziei menționate până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive pe fond.
37 În cadrul acestei acțiuni, reclamanții din litigiul principal au susținut în special că transferul lor ar avea consecințe negative asupra stării de sănătate a doamnei C. K., care pot afecta și bunăstarea copilului său nou‑născut. În această privință, ei au afirmat, prezentând diferite certificate medicale în acest sens, că doamna C. K. avusese o sarcină cu risc și că suferea, de la nașterea fiului său, de dificultăți de natură psihiatrică. Astfel, un psihiatru specialist ar fi diagnosticat‑o pe aceasta cu depresie post‑partum și tendințe suicidare periodice. Pe de altă parte, ar reieși din mai multe avize medicale că starea de sănătate precară a doamnei C. K. rezultă în principal din incertitudinea acesteia cu privire la statutul său și din stresul care decurge din aceasta. În plus, deteriorarea stării sale de sănătate mintală ar putea conduce la un comportament agresiv al acesteia îndreptat împotriva ei însăși și a terților, care ar necesita, după caz, îngrijiri spitalicești. Afecțiunea de care suferă doamna C. K. ar impune, așadar, în opinia acestui psihiatru, ca ea și copilul său să rămână la centrul de primire din Ljubljana pentru a primi îngrijiri în acest loc.
38 Prin hotărârea din 1 iunie 2016, Upravno sodišče (Tribunalul Administrativ) a anulat decizia de transfer al reclamanților din litigiul principal. Printr‑o ordonanță din aceeași zi, această instanță a suspendat și executarea deciziei menționate până la adoptarea unei hotărâri judecătorești definitive pe fondul litigiului.
39 Ulterior, Ministerul de Interne a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia). La 29 iunie 2016, această instanță a modificat hotărârea primei instanțe și a confirmat decizia de transfer menționată. Cu privire la îngrijirile pe care le impune starea de sănătate a doamnei C. K., a apreciat că dintr‑un raport al Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), primit la cererea autorităților slovene, reieșea că situația din Croația în ceea ce privește primirea solicitanților de azil era bună. Acest stat membru dispunea printre altele, la Kutina (Croația), de un centru de cazare destinat în special persoanelor vulnerabile, în care solicitanții de azil ar avea acces liber la îngrijiri medicale acordate de un medic care vine în mod regulat la centru sau, în caz de urgență, de spitalul local sau, dacă este necesar, chiar de cel din Zagreb (Croația).
40 În ceea ce privește celelalte afirmații ale reclamanților din litigiul principal, potrivit cărora aceștia ar fi fost victimele unor remarci și ale unor violențe cu caracter rasial în Croația, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) a apreciat că aceștia nu demonstraseră că ar exista temeiuri substanțiale de a crede că în Croația există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de natură a atrage, în privința acestora, un risc de tratamente inumane sau degradante, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III. De altfel, nici instituțiile Uniunii, nici UNHCR nu ar fi considerat critică situația din acest stat membru.
41 Ulterior, hotărârea Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) a rămas definitivă. Reclamanții din litigiul principal au introdus însă o plângere constituțională la Ustavno sodišče (Curtea Constituțională, Slovenia).
42 Prin decizia din 28 septembrie 2016, această instanță a statuat că, desigur, în speță nu se dovedise că în Croația există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III. Totuși, acest fapt nu ar constitui singurul motiv care poate fi invocat de reclamanții din litigiul principal pentru a demonstra că transferul lor către acest stat membru i‑ar expune unui risc real de tratamente inumane sau degradante.
43 Astfel, în conformitate cu considerentul (32) al acestui regulament, statele membre ar fi obligate să respecte cerințele care decurg din articolul 33 alineatul 1 din Convenția de la Geneva, precum și din articolul 3 din CEDO și din jurisprudența aferentă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, aceste cerințe ar fi mai extinse decât criteriul deficiențelor sistemice prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din regulamentul menționat, care s‑ar referi, de altfel, numai la situația în care este imposibil pentru statele membre să efectueze orice transfer al solicitanților de azil către un stat membru determinat. În ipoteza în care, cu excepția cazului avut în vedere în această dispoziție, transferul unui solicitant de azil către un alt stat membru ar conduce la o încălcare a cerințelor fundamentale menționate, statele membre ar fi obligate să aplice clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.
44 De aici ar rezulta obligația autorităților competente și a instanței ca, atunci când un solicitant de azil afirmă că statul membru responsabil de cererea sa nu este, pentru el, o „țară sigură”, să examineze toate circumstanțele importante în vederea respectării principiului nereturnării, inclusiv starea de sănătate a persoanei interesate. În acest context, autoritățile respective ar trebui să țină seama de situația personală a solicitantului în Slovenia și să aprecieze dacă simplul transfer al acestuia nu ar putea fi contrar, în sine, principiului nereturnării.
45 În consecință, potrivit Ustavno sodišče (Curtea Constituțională), din moment ce, în speță, reclamanții din litigiul principal au susținut că o nouă deplasare a doamnei C. K. ar avea o incidență nefavorabilă asupra stării sale de sănătate, prezentând mai multe avize medicale de natură să demonstreze afirmațiile lor, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) nu se putea limita, astfel cum a procedat, să ia în considerare starea de sănătate în cadrul aprecierii situației din Croația, ci ar fi trebuit și să verifice dacă transferul către acest stat membru, în sine, ar fi compatibil cu articolul 3 din CEDO. Prin faptul că nu a apreciat susținerile și probele prezentate de reclamanții din litigiul principal în această privință, această instanță ar fi încălcat dreptul pe care li‑l recunoaște constituția slovenă de a li se asigura o „protecție egală a drepturilor”. Pentru aceste motive, Ustavno sodišče (Curtea Constituțională) a anulat hotărârea Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) și a trimis cauza acesteia din urmă pentru a fi rejudecată conform considerațiilor expuse în decizia sa.
46 Întrucât a constatat că Ustavno sodišče (Curtea Constituțională) nu a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară înainte de a adopta decizia sa din 28 septembrie 2016 și întrucât avea totuși îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a considerațiilor dezvoltate în cuprinsul acesteia de instanța constituțională, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Interpretarea normelor referitoare la aplicarea clauzei discreționare în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III aparține, având în vedere natura acestei dispoziții, în ultimă instanță, instanței statului membru, iar aceste norme exonerează instanța ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac de obligația de a supune cauza Curții de Justiție în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE?
Cu titlu subsidiar, în cazul în care se răspunde negativ la prima întrebare:
2) Aprecierea circumstanțelor în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III (într‑o situație precum cea care face obiectul trimiterii) este suficientă pentru a îndeplini cerințele prevăzute la articolul 4 și la articolul 19 alineatul (2) din cartă coroborate cu articolul 3 din CEDO și cu articolul 33 din Convenția de la Geneva?
În legătură cu această întrebare:
3) Din interpretarea articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III decurge că aplicarea clauzei discreționare de către statul membru este obligatorie în vederea asigurării unei protecții efective împotriva unei încălcări a drepturilor recunoscute de articolul 4 din cartă în situații precum cea care face obiectul prezentei trimiteri și că această aplicare interzice transferul solicitantului de protecție internațională către statul membru competent care a admis competența sa în conformitate cu acest regulament?
În cazul în care se răspunde afirmativ la a treia întrebare:
4) Clauza discreționară în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III poate constitui temeiul care să permită solicitantului de protecție internațională sau unei alte persoane în cadrul unei proceduri de transfer în sensul acestui regulament să invoce aplicarea sa, cu privire la care trebuie să aprecieze autoritățile administrative competente și instanțele statului membru sau autoritățile administrative și instanțele menționate sunt obligate să constate din oficiu circumstanțele citate?”
Cu privire la procedura preliminară de urgență
47 Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
48 În susținerea acestei cereri, instanța menționată a arătat în esență că, ținând seama de starea de sănătate a doamnei C. K., problema statutului său trebuia să fie rezolvată în cel mai scurt termen.
49 În această privință, este necesar să se arate, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară privește interpretarea Regulamentului Dublin III, care a fost adoptat în temeiul, în principal, al articolului 78 alineatul (2) litera (e) TFUE, dispoziție care figurează în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. În consecință, aceasta poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență.
50 În al doilea rând, nu poate fi exclusă din prezenta cauză posibilitatea ca reclamanții din litigiul principal să fie transferați către Republica Croația înainte de încheierea unei proceduri preliminare ordinare. Astfel, în răspunsul la o cerere de lămuriri a Curții, formulată în temeiul articolului 101 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură, instanța de trimitere a arătat că, deși, în primă instanță, Upravno sodišče (Tribunalul Administrativ), la cererea acestor persoane, dispusese suspendarea executării deciziei de transfer care le privea, nicio măsură jurisdicțională nu suspendă executarea acestei decizii în etapa actuală a procedurii naționale.
51 În aceste condiții, a fost admisă cererea instanței de trimitere de judecare a prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență, în conformitate cu decizia luată la 1 decembrie 2016 de Camera a cincea a Curții, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
52 Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că problema aplicării de către un stat membru a „clauzei discreționare” prevăzute de această dispoziție intră numai sub incidența dreptului național și a interpretării date de instanța constituțională a statului membru respectiv sau dacă constituie o problemă de interpretare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 267 TFUE.
53 În această privință, trebuie amintit că, în ceea ce privește „clauza de suveranitate” care figura la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin II, ai cărei termeni coincid în mare parte cu cei ai „clauzei discreționare” prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III și a cărei interpretare poate fi transpusă, prin urmare, acesteia, Curtea a statuat deja că puterea de apreciere pe care o recunoaște statelor membre face parte integrantă din sistemul de determinare a statului membru responsabil elaborat de legiuitorul Uniunii (denumit în continuare „sistemul de la Dublin”). Rezultă că un stat membru pune în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă inclusiv atunci când face uz de această clauză (a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții, C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctele 64-68). În consecință, aplicarea „clauzei discreționare” prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III presupune o interpretare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 267 TFUE.
54 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că problema aplicării de către un stat membru a „clauzei discreționare” prevăzute de această dispoziție nu intră numai sub incidența dreptului național și a interpretării date de instanța constituțională a statului membru respectiv, ci constituie o problemă de interpretare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 267 TFUE.
Cu privire la a întrebările a doua – a patra
55 Prin intermediul întrebărilor a doua – a patra, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 din cartă trebuie să fie interpretat în sensul că, în situații în care transferul unui solicitant de azil care prezintă o afecțiune mintală sau fizică deosebit de gravă ar presupune riscul real și dovedit al unei deteriorări semnificative și iremediabile a stării de sănătate a persoanei interesate, acest transfer ar constitui un tratament inuman sau degradant, în sensul acestui articol. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere urmărește să afle dacă statul membru în cauză ar fi obligat să aplice „clauza discreționară” prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat și să examineze el însuși cererea de azil în discuție.
56 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, o cerere de azil prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul unuia dintre statele membre, oricare ar fi acesta, este, în principiu, examinată doar de statul membru pe care criteriile enunțate în capitolul III din acest regulament îl desemnează drept responsabil.
57 Sistemul de la Dublin, în care se înscrie regulamentul menționat, tinde, după cum decurge din considerentele (4) și (5) ale acestuia, să facă posibilă printre altele determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea protecției internaționale și să nu se compromită obiectivul prelucrării cu celeritate a cererilor de protecție internațională.
58 În acest context, un stat membru în care a fost introdusă o cerere de azil este obligat să urmeze procedurile prevăzute în capitolul VI din același regulament cu scopul de a determina statul membru responsabil de examinarea acestei cereri, de a cere acestui stat să îl preia pe solicitantul în discuție și, odată acceptată această cerere, de a transfera această persoană către statul membru menționat.
59 În aceste condiții, conform unei jurisprudențe constante a Curții, normele dreptului derivat al Uniunii, inclusiv dispozițiile Regulamentului Dublin III, trebuie să fie interpretate și aplicate cu respectarea drepturilor fundamentale garantate de cartă (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește Regulamentul Dublin II, Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții, C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctele 77 și 99). În această privință, interzicerea pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, prevăzută la articolul 4 din cartă, este de o importanță fundamentală, întrucât are un caracter absolut în măsura în care este strâns legată de respectarea demnității umane prevăzute la articolul 1 din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctele 85 și 86).
60 Or, în Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctele 86-94 și 106), Curtea a subliniat că transferul solicitanților de azil în cadrul sistemului de la Dublin poate fi incompatibil, în anumite împrejurări, cu interdicția prevăzută la articolul 4 din cartă. Ea a statuat astfel că un solicitant de azil era expus unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante, în sensul acestui articol, în caz de transfer către un stat membru în care ar exista temeri serioase că există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților. În consecință, în conformitate cu interdicția prevăzută la articolul menționat, statelor membre le revine obligația de a nu efectua transferuri în cadrul sistemului de la Dublin către un stat membru atunci când nu pot ignora existența unor asemenea deficiențe în statul membru respectiv.
61 Reiese din considerentul (9) al Regulamentului Dublin III că legiuitorul Uniunii a luat act de efectele sistemului de la Dublin asupra drepturilor fundamentale ale solicitanților de azil. Reiese de asemenea de aici că, prin adoptarea acestui regulament, legiuitorul Uniunii a înțeles să efectueze îmbunătățirile necesare, pe baza experienței acumulate, nu numai privind eficacitatea acestui sistem, ci și privind protecția oferită solicitanților de azil în temeiul respectivului sistem.
62 Astfel, Curtea a constatat deja că, în ceea ce privește drepturile acordate solicitanților de azil, Regulamentul Dublin III diferă în puncte esențiale de Regulamentul Dublin II (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash, C‑63/15, EU:C:2016:409, punctul 34).
63 În ceea ce privește drepturile fundamentale care le sunt recunoscute, pe lângă codificarea, la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, a jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865), menționată la punctul 60 din prezenta hotărâre, legiuitorul Uniunii a ținut să sublinieze, în considerentele (32) și (39) ale regulamentului menționat, că statele membre sunt legate, în aplicarea acestuia, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și de articolul 4 din cartă.
64 În ceea ce privește, mai precis, deciziile de transfer, pe de o parte, legiuitorul Uniunii a înconjurat legalitatea acestora de garanții, recunoscându‑i printre altele solicitantului de azil în cauză, la articolul 27 din Regulamentul Dublin III, dreptul de a formula o cale de atac efectivă în fața unei instanțe împotriva deciziei respective, a cărei întindere acoperă atât împrejurările de fapt, cât și pe cele de drept aferente acesteia. Pe de altă parte, la articolul 29 din regulamentul menționat, el a încadrat modalitățile acestor transferuri într‑o manieră mai detaliată, spre deosebire de modul în care procedase în Regulamentul Dublin II.
65 Din ansamblul considerațiilor care precedă reiese că transferul unui solicitant de azil în cadrul Regulamentului Dublin III nu poate fi efectuat decât în condiții în care este exclus ca acest transfer să presupună un risc real ca persoana interesată să sufere tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă.
66 În această privință, nu se poate exclude de la bun început ca, având în vedere starea de sănătate deosebit de gravă a unui solicitant de azil, transferul său în aplicarea Regulamentului Dublin III să îl poată supune pe acesta unui asemenea risc.
67 Astfel, trebuie amintit că interzicerea tratamentelor inumane sau degradante, prevăzută la articolul 4 din cartă, corespunde celei enunțate la articolul 3 din CEDO și că, în această măsură, înțelesul și întinderea sa sunt, conform articolului 52 alineatul (3) din cartă, aceleași cu cele pe care i le conferă această convenție.
68 Or, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 3 din CEDO, care trebuie să fie luată în considerare în scopul interpretării articolului 4 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții, C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctele 87-91), reiese că suferința cauzată de o maladie care survine în mod natural, indiferent dacă este fizică sau mintală, poate intra sub incidența articolului 3 din CEDO dacă este exacerbată sau riscă să fie exacerbată de un tratament – indiferent dacă acesta rezultă din condițiile de detenție, dintr‑o expulzare sau din alte măsuri – cu privire la care autoritățile pot fi făcute răspunzătoare, iar aceasta cu condiția ca suferințele rezultate de aici să atingă nivelul minim de gravitate cerut de acest articol (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Paposhvili împotriva Belgiei din 13 decembrie 2016, CE:ECHR:2016:1213JUD004173810, § 174 și 175).
69 Ținând seama de caracterul general și absolut al articolului 4 din cartă, aceste considerații de principiu sunt de asemenea pertinente în cadrul sistemului de la Dublin.
70 În această privință, în ceea ce privește condițiile de primire și îngrijirile disponibile în statul membru responsabil, trebuie subliniat că statele membre legate de Directiva privind primirea, printre care și Republica Croația, sunt ținute, inclusiv în cadrul procedurii prevăzute de Regulamentul Dublin III, conform articolelor 17-19 din această directivă, să acorde solicitanților de azil îngrijirile medicale și asistența medicală necesare, cuprinzând minimum îngrijirile urgente și tratamentul esențial al maladiilor și al afecțiunilor mintale grave. În aceste condiții și în conformitate cu încrederea reciprocă pe care și‑o acordă statele membre, există o puternică prezumție că tratamentele medicale oferite solicitanților de azil în statele membre vor fi adecvate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții, C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctele 78, 80 și 100-105).
71 În speță, nici decizia de trimitere, nici elementele dosarului nu indică faptul că există temeiuri substanțiale de a crede că există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de azil în Croația, în ceea ce privește în special accesul la îngrijiri medicale, aspect care, de altfel, nu este susținut de reclamanții din litigiul principal. Dimpotrivă, din decizia menționată reiese că Republica Croația dispune printre altele, în orașul Kutina, de un centru de primire destinat persoanelor vulnerabile, în care acestea au acces la îngrijiri medicale acordate de un medic sau, în caz de urgență, de spitalul local ori chiar de cel din Zagreb. Pe de altă parte, autoritățile slovene ar fi obținut din partea autorităților croate asigurarea că reclamanții din litigiul principal ar beneficia de tratamentele medicale necesare.
72 În plus, deși este posibil ca, pentru anumite afecțiuni severe și specifice, tratamentul medical adecvat să fie disponibil numai în anumite state membre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2014, I, C‑255/13, EU:C:2014:1291, punctele 56 și 57), reclamanții din litigiul principal nu au susținut că aceasta ar fi situația în ceea ce îi privește.
73 Acestea fiind spuse, nu se poate exclude că transferul unui solicitant de azil a cărui stare de sănătate este deosebit de gravă poate, în sine, să expună persoana interesată unui risc real de tratamente inumane sau degradante, în sensul articolului 4 din cartă, iar aceasta independent de calitatea primirii și a îngrijirilor disponibile în statul membru responsabil de examinarea cererii sale.
74 În acest cadru, este necesar să se considere că, în situații în care transferul unui solicitant de azil care prezintă o afecțiune mintală sau fizică deosebit de gravă ar presupune riscul real și dovedit al unei deteriorări semnificative și iremediabile a stării sale de sănătate, acest transfer ar constitui un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului menționat.
75 În consecință, în cazul în care un solicitant de azil prezintă, în special în cadrul căii de atac efective care îi este garantată prin articolul 27 din Regulamentul Dublin III, elemente obiective, cum ar fi certificate medicale întocmite cu privire la persoana sa, de natură să demonstreze gravitatea deosebită a stării sale de sănătate și consecințele semnificative și iremediabile pe care le‑ar putea produce un transfer asupra acestuia, autoritățile statului membru în cauză, inclusiv instanțele sale, nu pot ignora elementele respective. Dimpotrivă, ele sunt ținute să aprecieze riscul concretizării unor asemenea consecințe atunci când decid cu privire la transferul persoanei interesate sau, dacă este vorba despre o instanță, cu privire la legalitatea unei decizii de transfer, din moment ce executarea acestei decizii ar putea conduce la un tratament inuman sau degradant al acesteia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 88).
76 Prin urmare, acestor autorități le‑ar reveni sarcina de a elimina orice îndoială serioasă privind impactul transferului asupra stării de sănătate a persoanei interesate. În această privință, în special atunci când este vorba despre o afecțiune gravă de natură psihiatrică, trebuie ca autoritățile respective să nu se oprească doar la consecințele transportului fizic al persoanei în cauză dintr‑un stat membru în altul, ci să ia în considerare ansamblul consecințelor semnificative și iremediabile care ar rezulta din transfer.
77 În acest context, autoritățile statului membru în cauză trebuie să verifice dacă starea de sănătate a persoanei în discuție va putea fi protejată în mod adecvat și suficient prin luarea măsurilor de precauție preconizate de Regulamentul Dublin III și, în cazul unui răspuns afirmativ, să pună în aplicare aceste măsuri de precauție.
78 Astfel, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că articolul 3 din CEDO nu obligă, în principiu, un stat contractant să se abțină de la îndepărtarea sau de la expulzarea unei persoane atunci când aceasta este aptă să călătorească și cu condiția de a fi luate în această privință măsurile necesare, adecvate și adaptate la starea persoanei (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Karim împotriva Suediei din 4 iulie 2006, CE:ECHR:2006:0704DEC002417105, § 2, și Hotărârea Kochieva și alții împotriva Suediei din 30 aprilie 2013, CE:ECHR:2013:0430DEC007520312, § 35).
79 În ceea ce privește mai precis împrejurările în care dificultățile de natură psihiatrică pe care le întâmpină un solicitant de azil indică tendințe suicidare ale acestuia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mai multe rânduri, că faptul că o persoană a cărei îndepărtare a fost dispusă amenință cu sinuciderea nu obligă statul contractant să se abțină de la executarea măsurii preconizate, dacă ia măsuri concrete pentru a preveni concretizarea amenințării (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Dragan și alții împotriva Germaniei din 7 octombrie 2004, CE:ECHR:2004:1007DEC003374303, § 1, Hotărârea Karim împotriva Suediei din 4 iulie 2006, CE:ECHR:2006:0704DEC002417105, § 2, precum și Hotărârea Kochieva și alții împotriva Suediei din 30 aprilie 2013, CE:ECHR:2013:0430DEC007520312, § 34).
80 În ceea ce privește aceste măsuri de precauție, este necesar să se sublinieze că statul membru care trebuie să efectueze transferul poate coopera cu statul membru responsabil, conform articolului 8 din regulamentul de aplicare, pentru a se asigura că solicitantul de azil în cauză primește îngrijiri medicale în timpul și la finalul transferului.
81 În această privință, statul membru care efectuează transferul trebuie să îl poată organiza în așa fel încât solicitantul de azil în cauză să fie însoțit, în timpul transportului, de personalul medical adecvat, care dispune de materialele, de resursele și de medicamentele necesare, astfel încât să se prevină orice agravare a stării sale de sănătate sale sau orice act de violență a acestuia față de el însuși ori față de terți.
82 Acest stat membru trebuie să se poată asigura de asemenea că solicitantul de azil în cauză beneficiază de îngrijiri din momentul sosirii sale în statul membru responsabil. În această privință, trebuie amintit că articolele 31 și 32 din Regulamentul Dublin III impun statului membru care efectuează transferul să comunice statului membru responsabil informațiile privind starea de sănătate a solicitantului de azil care sunt de natură să permită acestui stat membru să îi acorde îngrijirile medicale urgente indispensabile pentru protejarea intereselor sale esențiale.
83 Formularul‑tip din anexa VI la regulamentul de aplicare și certificatul medical comun care se găsește în anexa IX la acest regulament pot fi astfel utilizate pentru a informa statul membru responsabil cu privire la faptul că solicitantul de azil în cauză are nevoie de asistență medicală și de îngrijiri la sosire, precum și cu privire la toate aspectele relevante ale afecțiunii sale și la îngrijirile pe care aceasta le va necesita în viitor. În acest caz, informațiile respective trebuie să fie comunicate într‑un termen rezonabil înainte de efectuarea transferului, pentru a lăsa statului membru responsabil suficient timp pentru a lua măsurile necesare. Statul membru care efectuează transferul poate de asemenea să obțină din partea statului membru responsabil confirmarea că îngrijirile indispensabile vor fi cu siguranță disponibile la sosire.
84 Dacă instanța competentă apreciază că aceste măsuri de precauție sunt suficiente pentru a exclude orice risc real de tratamente inumane sau degradante în caz de transfer al solicitantului de azil în cauză, îi va reveni sarcina să ia măsurile necesare pentru a se asigura că vor fi puse în aplicare de autoritățile statului membru solicitant înaintea transferului persoanei interesate. La nevoie, starea de sănătate a acesteia va trebui să fie reevaluată înainte de executarea transferului.
85 În schimb, în ipoteza în care luarea măsurilor de precauție menționate nu ar fi suficientă, ținând seama de gravitatea deosebită a afecțiunii solicitantului de azil în cauză, pentru a se garanta că transferul acestuia nu va presupune riscul real al unei agravări semnificative și iremediabile a stării sale de sănătate, autoritățile statului membru respectiv ar trebui să suspende executarea transferului acestei persoane până când starea sa o face aptă pentru un asemenea transfer.
86 În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, transferul solicitantului din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face „cât de repede posibil”. După cum reiese din articolul 9 din regulamentul de aplicare, starea de sănătate a solicitantului de azil este considerată tocmai o „circumstanță materială” de natură să justifice amânarea transferului.
87 Dacă starea de sănătate a solicitantului de azil în cauză nu ar permite transferul său, statul membru solicitant ar trebui astfel, conform acestei dispoziții, să informeze de îndată statul membru responsabil cu privire la amânarea transferului imputabilă stării acestui solicitant.
88 Eventual, dacă s‑ar constata că starea de sănătate a solicitantului de azil în cauză nu ar urma să se amelioreze pe termen scurt sau că suspendarea procedurii pentru o perioadă lungă ar risca să agraveze starea persoanei interesate, statul membru solicitant ar putea alege să examineze el însuși cererea acestuia, făcând uz de „clauza discreționară” prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 2013, Halaf, C‑528/11, EU:C:2013:342, punctul 38). Nu este mai puțin adevărat că dispoziția menționată, citită în lumina articolului 4 din cartă, nu poate fi interpretată, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în sensul că ar presupune obligația acestui stat de a o aplica astfel.
89 În orice caz, în ipoteza în care starea de sănătate a solicitantului de azil în cauză nu ar permite statului membru solicitant să efectueze transferul acestuia înainte de expirarea termenului de șase luni prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, statul membru responsabil ar fi exonerat de obligația de a prelua persoana interesată, iar responsabilitatea s‑ar transfera atunci primului stat membru, conform alineatului (2) al acestui articol.
90 Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, în cauza principală, dacă starea de sănătate a doamnei C. K. prezintă o asemenea gravitate încât există îndoieli serioase, care ar face să se creadă că transferul acesteia ar presupune pentru ea un risc real de tratamente inumane sau degradante, în sensul articolului 4 din Cartă. În caz afirmativ, îi va reveni sarcina de a elimina aceste îndoieli, asigurându‑se că măsurile de precauție prevăzute la punctele 81-83 din prezenta hotărâre vor fi luate înaintea transferului doamnei C. K. sau, dacă este necesar, că transferul acestei persoane va fi suspendat până când starea sa de sănătate îl va permite.
91 În acest context, argumentul Comisiei potrivit căruia din articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III ar reieși că numai existența unor deficiențe sistemice în statul membru responsabil ar putea afecta obligația de transfer al unui solicitant de azil către acest stat membru nu este fondat.
92 Într‑adevăr, nimic din textul acestei dispoziții nu indică faptul că intenția legiuitorului Uniunii ar fi fost să stabilească o altă circumstanță decât cea a deficiențelor sistemice care împiedică orice transfer al solicitanților de azil către un stat membru determinat. Dispoziția menționată nu poate pentru acest motiv să fie interpretată ca excluzând că unele considerații legate de riscurile reale și dovedite de tratamente inumane sau degradante, în sensul articolului 4 din cartă, pot, în situații excepționale precum cele avute în vedere în prezenta hotărâre, să atragă consecințe cu privire la transferul unui solicitant de azil în particular.
93 În plus, o asemenea interpretare a articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III ar fi, pe de o parte, ireconciliabilă cu caracterul general al articolului 4 din cartă, care interzice tratamentele inumane sau degradante sub toate formele lor. Pe de altă parte, ar fi vădit incompatibil cu caracterul absolut al acestei interdicții ca statele membre să poată ignora un risc real și dovedit de tratamente inumane sau degradante care afectează un solicitant de azil, sub pretextul că acesta nu rezultă dintr‑o deficiență sistemică în statul membru responsabil.
94 De asemenea, interpretarea articolului 4 din cartă care figurează în prezenta hotărâre nu este infirmată de Hotărârea din 10 decembrie 2013, Abdullahi (C‑394/12, EU:C:2013:813, punctul 60), în care Curtea a statuat în esență, cu privire la Regulamentul Dublin II, că, în împrejurări precum cele ale cauzei în care a fost pronunțată această hotărâre, un solicitant de azil nu poate contesta transferul său decât dacă invocă existența unor deficiențe sistemice în statul membru responsabil. Astfel, pe lângă faptul că Curtea a statuat, după cum s‑a amintit la punctul 62 din prezenta hotărâre, că, în ceea ce privește drepturile acordate solicitanților de azil, Regulamentul Dublin III diferă în puncte esențiale de Regulamentul Dublin II, trebuie amintit că hotărârea menționată a fost pronunțată într‑o cauză în care era implicat un resortisant care nu a invocat, în fața Curții, nicio circumstanță specială de natură să indice că transferul său ar fi, în sine, contrar articolului 4 din cartă. Prin urmare, Curtea nu a făcut decât să amintească Hotărârea anterioară din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865), privind imposibilitatea de a efectua orice transfer de solicitanți de azil către un stat membru în care există deficiențe sistemice ale procedurii de azil sau ale condițiilor de primire a acestora.
95 În sfârșit, interpretarea menționată respectă pe deplin principiul încrederii reciproce întrucât, departe de a afecta existența unei prezumții de respectare a drepturilor fundamentale în fiecare stat membru, ea garantează că situațiile excepționale avute în vedere în prezenta hotărâre sunt luate în considerare în mod corespunzător de statele membre. De altfel, dacă un stat membru ar efectua transferul unui solicitant de azil în astfel de situații, tratamentul inuman sau degradant care ar rezulta din acest fapt nu ar fi imputabil, în mod direct sau indirect, autorităților statului membru responsabil, ci numai primului stat membru.
96 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările a doua‑a patra întrebare că articolul 4 din cartă trebuie să fie interpretat în sensul că:
– chiar în lipsa unor temeiuri substanțiale de a crede că există deficiențe sistemice în statul membru responsabil de examinarea cererii de azil, transferul unui solicitant de azil în cadrul Regulamentului Dublin III nu poate fi efectuat decât în condiții în care este exclus ca acest transfer să presupună un risc real și dovedit ca persoana interesată să sufere tratamente inumane sau degradante, în sensul acestui articol;
– în situații în care transferul unui solicitant de azil care prezintă o afecțiune mintală sau fizică deosebit de gravă ar presupune riscul real și dovedit al unei deteriorări semnificative și iremediabile a stării de sănătate a persoanei interesate, acest transfer ar constitui un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului menționat;
– autoritățile statului membru care trebuie să efectueze transferul și, după caz, instanțele acestuia sunt obligate să elimine orice îndoieli serioase privind impactul transferului asupra stării de sănătate a persoanei interesate, luând măsurile de precauție necesare pentru ca transferul său să aibă loc în condiții care permit protejarea în mod adecvat și suficient a stării de sănătate a acestei persoane. În ipoteza în care, ținând seama de deosebita gravitate a afecțiunii solicitantului de azil în cauză, luarea măsurilor de precauție menționate nu ar fi suficientă pentru a se garanta că transferul său nu va presupune riscul real al unei agravări semnificative și iremediabile a stării sale de sănătate, autoritățile statului membru respectiv trebuie să suspende executarea transferului persoanei interesate până când starea sa o face aptă pentru un asemenea transfer și
– după caz, dacă s‑ar constata că starea de sănătate a solicitantului de azil respectiv nu ar urma să se amelioreze pe termen scurt sau că suspendarea procedurii pentru o perioadă lungă ar risca să agraveze starea persoanei interesate, statul membru solicitant ar putea alege să examineze el însuși cererea acesteia, făcând uz de „clauza discreționară” prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.
97 Articolul 17 alineatul (1) din acest regulament, citit în lumina articolului 4 din cartă, nu poate fi interpretat în sensul că obligă acest stat membru, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, să facă aplicarea clauzei menționate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
98 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
1) Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid trebuie să fie interpretat în sensul că problema aplicării de către un stat membru a „clauzei discreționare” prevăzute de această dispoziție nu intră numai sub incidența dreptului național și a interpretării date de instanța constituțională a statului membru respectiv, ci constituie o problemă de interpretare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 267 TFUE.
2) Articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie să fie interpretat în sensul că:
– chiar în lipsa unor temeiuri substanțiale de a crede că există deficiențe sistemice în statul membru responsabil de examinarea cererii de azil, transferul unui solicitant de azil în cadrul Regulamentului nr. 604/2013 nu poate fi efectuat decât în condiții în care este exclus ca acest transfer să presupună un risc real și dovedit ca persoana interesată să sufere tratamente inumane sau degradante, în sensul acestui articol;
– în situații în care transferul unui solicitant de azil care prezintă o afecțiune mintală sau fizică deosebit de gravă ar presupune riscul real și dovedit al unei deteriorări semnificative și iremediabile a stării de sănătate a persoanei interesate, acest transfer ar constitui un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului menționat;
– autoritățile statului membru care trebuie să efectueze transferul și, după caz, instanțele acestuia sunt obligate să elimine orice îndoieli serioase privind impactul transferului asupra stării de sănătate a persoanei interesate, luând măsurile de precauție necesare pentru ca transferul său să aibă loc în condiții care permit protejarea în mod adecvat și suficient a stării de sănătate a acestei persoane. În ipoteza în care, ținând seama de deosebita gravitate a afecțiunii solicitantului de azil în cauză, luarea măsurilor de precauție menționate nu ar fi suficientă pentru a se garanta că transferul său nu va presupune riscul real al unei agravări semnificative și iremediabile a stării sale de sănătate, autoritățile statului membru respectiv trebuie să suspende executarea transferului persoanei interesate până când starea sa o face aptă pentru un asemenea transfer și
– după caz, dacă s‑ar constata că starea de sănătate a solicitantului de azil respectiv nu ar urma să se amelioreze pe termen scurt sau că suspendarea procedurii pentru o perioadă lungă ar risca să agraveze starea persoanei interesate, statul membru solicitant ar putea alege să examineze el însuși cererea acesteia, făcând uz de „clauza discreționară” prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013.
Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013, citit în lumina articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu poate fi interpretat în sensul că obligă acest stat membru, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, să facă aplicarea clauzei menționate.
Semnături
i Punctul 67 din prezentul text a făcut obiectul unei modificări de ordin lingvistic ulterior primei publicări.