HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua)

15 iunie 2017(*)

„Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință Ucraina – Înghețarea fondurilor – Restricții în materie de admitere pe teritoriul statelor membre – Persoană fizică ce sprijină în mod activ acțiunile sau politicile care subminează sau amenință Ucraina – Obligația de motivare – Eroare vădită de apreciere – Libertatea de exprimare – Proporționalitate – Dreptul la apărare”

În cauza T‑262/15,

Dmitrii Konstantinovich Kiselev, cu domiciliul în Korolev (Rusia), reprezentat de J. Linneker, solicitor, de T. Otty, barrister, și de B. Kennelly, QC,

reclamant,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de V. Piessevaux și de J.‑P. Hix, în calitate de agenți,

pârât,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se urmărește anularea, în primul rând, a Deciziei (PESC) 2015/432 a Consiliului din 13 martie 2015 de modificare a Deciziei 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2015, L 70, p. 47) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/427 al Consiliului din 13 martie 2015 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2015, L 70, p. 1), în al doilea rând, a Deciziei (PESC) 2015/1524 a Consiliului din 14 septembrie 2015 de modificare a Deciziei 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2015, L 239, p. 157) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/1514 al Consiliului din 14 septembrie 2015 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2015, L 239, p. 30), în al treilea rând, a Deciziei (PESC) 2016/359 a Consiliului din 10 martie 2016 de modificare a Deciziei 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2016, L 67, p. 37) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2016/353 al Consiliului din 10 martie 2016 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 al Consiliului privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2016, L 67, p. 1), în măsura în care aceste acte îl vizează pe reclamant,

TRIBUNALUL (Camera a noua),

compus din domnul G. Berardis (raportor), președinte, doamna V. Tomljenović și domnul D. Spielmann, judecători,

grefier: doamna C. Heeren, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 28 septembrie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        La 17 martie 2014, Consiliul Uniunii Europene a adoptat, în temeiul articolului 29 TUE, Decizia 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 16).

2        La aceeași dată, Consiliul a adoptat, în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, Regulamentul (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 6).

3        Prin Decizia de punere în aplicare 2014/151/PESC a Consiliului din 21 martie 2014 privind punerea în aplicare a Deciziei 2014/145 (JO 2014, L 86, p. 30) și prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 284/2014 al Consiliului din 21 martie 2014 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 269/2014 (JO 2014, L 86, p. 27), numele reclamantului, domnul Dmitrii Konstantinovich Kiselev, a fost inclus pe listele persoanelor vizate de măsurile restrictive prevăzute de regulamentele și de deciziile menționate (denumite în continuare „listele în cauză”) pentru următoarele motive:

„Numit prin decret prezidențial, la 9 decembrie 2013, șef al agenției de presă «Rossiya Segodnya» a Federației Ruse. Figură centrală a propagandei guvernamentale în sprijinul desfășurării forțelor ruse în Ucraina.”

4        Ulterior, Consiliul a adoptat, la 25 iulie 2014, Decizia 2014/499/PESC de modificare a Deciziei 2014/145 (JO 2014, L 221, p. 15) și Regulamentul (UE) nr. 811/2014 de modificare a Regulamentului nr. 269/2014 (JO 2014, L 221, p. 11), printre altele în scopul adaptării criteriilor în aplicarea cărora anumite persoane fizice sau juridice, entități sau organisme pot fi vizate de măsurile restrictive în cauză.

5        Articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia 2014/145, în versiunea modificată prin Decizia 2014/499 (denumită în continuare „Decizia 2014/145 modificată”), are următorul cuprins:

„(1)      Se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, sunt deținute, păstrate sau controlate:

(a)      de către persoanele fizice care sunt responsabile, furnizează sprijin în mod activ sau asigură punerea în aplicare pentru acțiuni sau politici care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei sau stabilitatea ori securitatea Ucrainei sau care obstrucționează activitatea organizațiilor internaționale în Ucraina, precum și de către persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele asociate acestora;

[…]

astfel cum figurează pe lista din anexă.

(2)      Niciun fond sau resursă economică nu se pune, în mod direct sau indirect, la dispoziția sau în beneficiul persoanelor fizice sau juridice, al entităților sau organismelor enumerate în anexă.”

6        Modalitățile acestei înghețări a fondurilor sunt definite la alineatele următoare ale aceluiași articol.

7        Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2014/145 modificată interzice intrarea pe teritoriul statelor membre sau tranzitarea acestuia de către persoanele fizice care întrunesc criterii în esență identice cu cele enunțate la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din aceeași decizie.

8        Regulamentul nr. 269/2014, în versiunea modificată prin Regulamentul nr. 811/2014 (denumit în continuare „Regulamentul nr. 269/2014 modificat”), impune adoptarea măsurilor de înghețare a fondurilor și definește modalitățile acestei înghețări în termeni identici în esență cu cei din Decizia 2014/145 modificată. Astfel, articolul 3 alineatul (1) litera (a) din regulamentul amintit reia în esență articolul 2 alineatul (1) litera (a) din decizia menționată.

9        Prin scrisoarea din 4 februarie 2015 (denumită în continuare „scrisoarea din 4 februarie 2015”), reclamantul, prin intermediul avocaților săi, a solicitat printre altele Consiliului, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), accesul la documentele pe care s‑a întemeiat includerea numelui său pe listele în cauză.

10      Prin scrisoarea din 13 februarie 2015, adresată avocaților reclamantului, Consiliul l‑a informat printre altele pe acesta despre faptul că avea intenția să prelungească până în luna septembrie 2015 durata măsurilor restrictive care îl priveau și l‑a invitat să își prezinte observațiile în această privință cel târziu la 26 februarie 2015.

11      Prin scrisoarea din 25 februarie 2015 (denumită în continuare „scrisoarea din 25 februarie 2015”), reclamantul, prin intermediul acelorași avocați, a răspuns acestei invitații arătând că adoptarea de măsuri restrictive în privința sa nu era justificată.

12      La 13 martie 2015, Consiliul a adoptat Decizia (PESC) 2015/432 de modificare a Deciziei 2014/145 (JO 2015, L 70, p. 47) și Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/427 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 269/2014 (JO 2015, L 70, p. 1) (denumite în continuare „actele din martie 2015”), prin care, după reexaminarea desemnărilor individuale, a menținut numele reclamantului pe listele în cauză până la 15 septembrie 2015, fără ca motivarea referitoare la reclamant să fi fost modificată.

13      Prin scrisoarea din 16 martie 2015 (denumită în continuare „scrisoarea din 16 martie 2015”), Consiliul a notificat actele din martie 2015 avocaților reclamantului, precizând printre altele că argumentele pe care acesta din urmă le‑a invocat în scrisoarea din 25 februarie 2015 nu repun în discuție temeinicia motivării reținute în privința sa, din moment ce agenția de presă națională a Federației Ruse „Rossiya Segodnya” (denumită în continuare „RS”) a prezentat evenimentele care avuseseră loc în Ucraina într‑o lumină favorabilă guvernului rus și a sprijinit astfel politica guvernului menționat cu privire la situația din Ucraina.

 Procedura și concluziile părților

14      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 mai 2015, reclamantul a introdus o acțiune prin care urmărea anularea actelor din martie 2015, în măsura în care acestea îl privesc.

15      La 14 septembrie 2015, prin Decizia (PESC) 2015/1524 de modificare a Deciziei 2014/145 (JO 2015, L 239, p. 157) și prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/1514 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 269/2014 (JO 2015, L 239, p. 30) (denumite în continuare „actele din septembrie 2015”), aplicarea măsurilor restrictive în cauză a fost prelungită de Consiliu până la 15 martie 2016, fără ca motivarea referitoare la reclamant să fi fost modificată.

16      Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 24 noiembrie 2015, reclamantul, conform articolului 86 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a adaptat cererea introductivă pentru a viza și anularea actelor din septembrie 2015, în măsura în care acestea îl privesc.

17      Consiliul a formulat observații cu privire la acest memoriu prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 6 ianuarie 2016.

18      La 10 martie 2016, prin Decizia (PESC) 2016/359 de modificare a Deciziei 2014/145 (JO 2016, L 67, p. 37) și prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/353 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 269/2014 (JO 2016, L 67, p. 1) (denumite în continuare „actele din martie 2016”), aplicarea măsurilor restrictive în cauză a fost prelungită de Consiliu până la 15 septembrie 2016, fără ca motivarea referitoare la reclamant să fi fost modificată.

19      Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 20 mai 2016, reclamantul a adaptat cererea introductivă pentru a viza și anularea actelor din martie 2016, în măsura în care acestea îl privesc.

20      Consiliul a formulat observații cu privire la acest memoriu prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 14 iunie 2016.

21      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a noua) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, a pus întrebări părților, invitându‑le să răspundă la unele dintre acestea în scris, iar la altele în ședință.

22      Răspunsurile scrise ale părților au fost depuse la grefa Tribunalului în termenul acordat.

23      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 28 septembrie 2016. Cu această ocazie, Tribunalul l‑a autorizat pe reclamant să prezinte un document, pe care acesta l‑a depus în ziua următoare. Consiliul și‑a prezentat observațiile scrise cu privire la acest document la 24 octombrie 2016, iar președintele Camerei a noua a închis astfel fază orală a procedurii la 26 octombrie 2016.

24      Reclamantul solicită Tribunalului:

–        anularea actelor din martie 2015, din septembrie 2015 și din martie 2016 (denumite în continuare „actele atacate”), în măsura în care acestea îl privesc;

–        obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

25      Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        respingerea adaptărilor cererii introductive;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

26      În susținerea acțiunii formulate, reclamantul invocă șase motive, întemeiate, primul, pe o eroare vădită de apreciere în ceea ce privește aplicarea față de situația sa a criteriului de desemnare prevăzut la articolul 1 alineatul (1) litera (a) și la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2014/145 modificată, precum și la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 269/2014 modificat, al doilea, pe încălcarea dreptului la libertatea de exprimare, al treilea, pe încălcarea drepturilor la apărare și la protecție jurisdicțională efectivă, al patrulea, pe încălcarea obligației de motivare, al cincilea, invocat în subsidiar, pe faptul că criteriul în cauză ar fi incompatibil cu dreptul la libertatea de exprimare și, prin urmare, nelegal, în cazul în care ar permite adoptarea unor măsuri restrictive față de jurnaliștii care exercită acest drept, și, al șaselea, pe încălcarea Acordului de parteneriat și cooperare dintre Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Federația Rusă, pe de altă parte (JO 1997, L 327, p. 3) (denumit în continuare „acordul de parteneriat”).

27      Trebuie analizat mai întâi al șaselea motiv, în continuare al patrulea motiv, apoi primul și al doilea motiv, urmate de al cincilea motiv și, în sfârșit, de al treilea motiv.

A –  Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea acordului de parteneriat

28      Reclamantul susține că, cu ocazia adoptării măsurilor restrictive în cauză, Consiliul nu a ținut seama de cerințele acordului de parteneriat. În special, actele atacate ar încălca articolul 52 alineatele (1), (5) și (8) din acest acord, care prevede interzicerea restricțiilor privind libera circulație a capitalurilor între Uniune și Rusia, abținerea părților contractante de la introducerea de noi restricții după o perioadă tranzitorie de cinci ani și, respectiv, obligația de a consulta un Consiliu de cooperare instituit în temeiul articolului 90 din același acord. În plus, Consiliul nu ar fi întreprins niciun efort pentru a justifica încălcările acordului de parteneriat. În această privință, reclamantul subliniază că nici Decizia 2014/145, nici Regulamentul nr. 269/2014, cu modificările ulterioare, nu conțin dispoziții susceptibile să justifice măsurile restrictive în lumina articolului 99 punctul 1 litera (d) din acordul de parteneriat, care permite părților la acordul menționat să deroge de la acesta pentru a adopta măsurile necesare pentru protecția intereselor esențiale privind securitatea lor „în caz de război sau de grave tensiuni internaționale care amenință să se transforme într‑un conflict armat”.

29      Consiliul contestă argumentele reclamantului.

30      Cu titlu introductiv, trebuie observat că articolul 52 alineatele (1), (5) și (8) din acordul de parteneriat asigură, desigur, libera circulație a capitalurilor dintre Uniune și Federația Rusă.

31      Cu toate acestea, articolul 99 punctul 1 litera (d) din același acord prevede o excepție care poate fi invocată în mod unilateral de o parte pentru a lua măsurile pe care ea le consideră necesare pentru protecția intereselor esențiale privind securitatea sa printre altele „în caz de război sau de grave tensiuni internaționale care amenință să se transforme într‑un conflict armat sau pentru a‑și îndeplini obligațiile pe care le‑a acceptat pentru a menține pacea și securitatea internațională”.

32      În primul rând, este necesar să se observe că, după cum a subliniat Consiliul, acordul de parteneriat nu impune unei părți care dorește să ia măsuri în temeiul acestei dispoziții să informeze în prealabil cealaltă parte și nici să o consulte sau să îi prezinte motivele acestora.

33      În al doilea rând, în ceea ce privește situația din Ucraina la momentul la care au fost adoptate actele atacate, se poate considera că acțiunile Federației Ruse constituie un „caz de război sau de grave tensiuni internaționale care amenință să se transforme într‑un conflict armat”, în sensul articolului 99 punctul 1 litera (d) din acordul de parteneriat. Având în vedere interesul Uniunii și al statelor sale membre de a avea, ca țară vecină, o Ucraină stabilă, putea fi considerată necesară instituirea unor măsuri restrictive pentru a face presiuni asupra Federației Ruse, pentru a o determina să pună capăt activităților sale care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea sau independența Ucrainei. Pe de altă parte, astfel de măsuri pot viza „menținerea păcii și a securității internaționale”, menționată de asemenea la articolul amintit.

34      Prin urmare, este necesar să se considere că măsurile restrictive în cauză sunt compatibile cu excepțiile privind securitatea prevăzute la articolul 99 punctul 1 litera (d) din acordul de parteneriat.

35      Având în vedere considerațiile care precedă, al șaselea motiv trebuie respins.

B –  Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

36      Reclamantul arată că motivarea reținută de Consiliu pentru a justifica includerea și menținerea numelui său pe listele în cauză nu este suficient de precisă și de concretă. Caracterul vag al acestei motivări, chiar presupunând că ea ar fi întemeiată, nu i‑ar permite să conteste în mod util afirmațiile formulate în privința sa.

37      Pe de altă parte, reclamantul susține că motivarea menționată nu poate fi completată prin afirmațiile cuprinse în scrisoarea din 16 martie 2015 (a se vedea punctul 13 de mai sus).

38      Consiliul contestă argumentele reclamantului.

39      Trebuie amintit că obligația de a motiva un act care lezează, astfel cum este prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE și la articolul 41 alineatul (2) litera (c) de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), are ca scop, pe de o parte, să acorde persoanei interesate o indicație suficientă pentru a afla dacă actul este bine fundamentat sau dacă este, eventual, afectat de un viciu care permite contestarea validității sale în fața instanței Uniunii și, pe de altă parte, să dea posibilitatea acestei instanțe să își exercite controlul asupra legalității actului respectiv. Obligația de motivare enunțată astfel constituie un principiu esențial al dreptului Uniunii, de la care nu se poate deroga decât în considerarea unor motive imperative. Prin urmare, motivarea trebuie, în principiu, să fie comunicată persoanei interesate în același timp cu actul care lezează, lipsa sa neputând fi regularizată prin faptul că persoana interesată ia cunoștință de motivarea actului în cursul procedurii în fața instanței Uniunii (a se vedea Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 85 și jurisprudența citată).

40      Prin urmare, cu excepția situației în care există motive imperative care țin de securitatea Uniunii sau a statelor sale membre ori de modul de desfășurare a relațiilor lor internaționale care să împiedice comunicarea anumitor elemente, Consiliul este obligat să aducă la cunoștința unei persoane sau a unei entități care face obiectul unor măsuri restrictive motivele specifice și concrete pentru care consideră că era necesară adoptarea acestora. Consiliul trebuie astfel să menționeze elementele de fapt și de drept de care depinde justificarea legală a măsurilor în cauză și considerentele care l‑au determinat să le adopte (a se vedea Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 86 și jurisprudența citată).

41      Pe de altă parte, motivarea trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și contextului în care actul a fost adoptat. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, întrucât caracterul suficient al unei motivări trebuie să fie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă. În special, un act care lezează este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii adoptate în privința sa (a se vedea Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 87 și jurisprudența citată).

42      În speță, motivarea reținută în privința reclamantului în actele atacate este cea prezentată la punctul 3 de mai sus.

43      Trebuie arătat că, deși această motivare nu precizează în mod explicit care este criteriul pe care s‑a întemeiat Consiliul pentru a menține numele reclamantului pe listele în cauză, rezultă în mod suficient de clar din această motivare că Consiliul a aplicat criteriul prevăzut la articolul 1 alineatul (1) litera (a) și la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2014/145 modificată, precum și la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 269/2014 modificat, în măsura în care acesta vizează persoanele fizice care sprijină în mod activ acțiuni sau politici care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (denumit în continuare „criteriul în cauză”).

44      Astfel, în motivarea în cauză, după ce a amintit că, prin decretul prezidențial din 9 decembrie 2013, reclamantul a fost numit directorul RS, Consiliul a subliniat că acesta este o figură centrală a propagandei guvernamentale ruse în sprijinul desfășurării forțelor armate ruse în Ucraina.

45      Această motivare permite, așadar, să se înțeleagă că motivul includerii și al menținerii numelui reclamantului pe listele în cauză constă în faptul că Consiliul a considerat că acesta, prin rolul său de conducere în cadrul RS și prin declarațiile sale în calitate de jurnalist, a făcut propagandă favorabilă acțiunilor militare ale Federației Rusă în Ucraina și, prin urmare, figura printre persoanele care sprijineau în mod activ acțiunile sau politicile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei.

46      Observațiile pe care reclamantul le‑a prezentat Consiliului în scrisoarea din 25 februarie 2015 confirmă, de altfel, că el a înțeles că este vizat de măsurile restrictive în cauză tocmai ca urmare a rolului său și a conduitei sale profesionale.

47      În ceea ce privește precizările pe care Consiliul le‑a furnizat în scrisoarea din 16 martie 2015, trebuie arătat că, după cum a subliniat în mod întemeiat acesta din urmă, scrisoarea respectivă care cuprinde motive suplimentare, intervenite cu ocazia unui schimb de documente între Consiliu și reclamant, poate fi luată în considerare în cadrul examinării acestor acte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑35/10 și T‑7/11, EU:T:2013:397, punctul 88).

48      În consecință, deși ar fi fost preferabil ca motivele suplimentare să figureze direct în actele atacate, iar nu doar în scrisoarea din 16 martie 2015, motivarea actelor atacate trebuie apreciată și în lumina precizărilor pe care Consiliul le‑a efectuat în aceasta din urmă, ca răspuns la scrisoarea din 25 februarie 2015 a reclamantului, care are legătură cu faptul că RS a prezentat evenimentele care s‑au derulat în Ucraina într‑o lumină favorabilă guvernului rus și a susținut astfel politica guvernului menționat privind situația din Ucraina.

49      În orice caz, astfel cum arată în mod întemeiat Consiliul, scrisoarea din 16 martie 2015 vizează în mare măsură motivarea actelor atacate. Deși este adevărat că obiectul propagandei imputate reclamantului și RS privește în general politica rusă referitoare la Ucraina, această chestiune este strâns legată de cea a desfășurării forțelor ruse în această țară. De altfel, chiar înainte de a primi scrisoarea respectivă, reclamantul a înțeles că propaganda în cauză nu era limitată la desfășurarea forțelor ruse, din moment ce, în scrisoarea din 25 februarie 2015, acesta a făcut referire, mai general, la lipsa unei influențe din partea sa asupra „situației din Ucraina” și la lipsa unei legături de cauzalitate între „orice acțiune rusă în Ucraina” și rolul său de director și de jurnalist.

50      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze, pe de o parte, că motivarea reținută de Consiliu în actele atacate a permis reclamantului să înțeleagă motivele pentru care numele său a fost menținut pe listele în cauză, și aceasta cu atât mai mult cu cât se poate ține cont și de precizările furnizate în scrisoarea din 16 martie 2015, și, pe de altă parte, că Tribunalul este în măsură să își exercite controlul asupra temeiniciei acestei motivări.

51      Prin urmare, trebuie constatat că Consiliul și‑a îndeplinit obligația de motivare prevăzută la articolul 296 TFUE.

52      Problema dacă motivarea amintită este întemeiată nu ține de aprecierea prezentului motiv, ci de cea a primului și a celui de al doilea motiv. În această privință, trebuie amintit că obligația de motivare a unui act constituie o normă fundamentală de procedură, care trebuie distinsă de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu. Astfel, motivarea unui act constă în exprimarea formală a motivelor pe care se întemeiază acest act. Dacă aceste motive sunt afectate de erori, acestea afectează legalitatea pe fond a actului menționat, dar nu motivarea acestuia, care poate fi suficientă chiar dacă cuprinde motive eronate (a se vedea Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 96 și jurisprudența citată).

53      În consecință, al patrulea motiv trebuie respins.

C –  Cu privire la primul și la al doilea motiv, întemeiate pe o eroare vădită de apreciere în ceea ce privește aplicarea criteriului în cauză situației reclamantului și pe încălcarea dreptului la libertatea de exprimare

54      Reclamantul, după o amintire a principiilor generale privind printre altele întinderea controlului jurisdicțional, arată că Consiliul a omis să demonstreze, prin elemente de probă care constituie o bază factuală solidă, că în cazul său era îndeplinit criteriul în cauză, care nu ar putea viza orice tip de sprijinire a acțiunilor sau a politicilor care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei ori stabilitatea sau securitatea Ucrainei. Acest criteriu ar trebui să respecte principiul securității juridice și să fie interpretat în conformitate cu dispozițiile privind dreptul la libertatea de exprimare, astfel cum sunt enunțate la articolul 11 din cartă și la articolul 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

55      În special, în primul rând, reclamantul subliniază că restrângerile acestui drept trebuie să fie prevăzută de lege, cu respectarea principiului securității juridice, să urmărească un obiectiv de interes general și să fie necesare și proporționale în raport cu acest obiectiv, fără a aduce atingere substanței înseși a acestei libertăți și fără a împiedica în mod semnificativ activitatea de jurnalist. Noțiunile de securitate națională și de discurs de incitare la ură ar fi de asemenea de strictă interpretare.

56      În al doilea rând, reclamantul susține că Consiliul nu a furnizat probe fiabile din care să rezulte o propagandă din partea sa privind politica guvernului rus în Ucraina.

57      Consiliul amintește că criteriul în cauză vizează persoanele fizice care sprijină în mod activ acțiunile sau politicile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei ori stabilitatea sau securitatea Ucrainei, ceea ce ar fi cazul reclamantului. Prin urmare, nu ar fi necesar să demonstreze că aceste persoane sunt responsabile ele înseși de astfel de acțiuni sau de astfel de politici, ci ar fi suficient ca respectivele persoane să aducă un sprijin important din punct de vedere calitativ sau cantitativ în această privință, ceea ce ar fi compatibil cu principiul securității juridice.

58      În special, în primul rând, potrivit Consiliului, desemnarea reclamantului pe baza acestui criteriu nu încalcă dreptul la libertatea de exprimare, din moment ce ea este prevăzută de lege, urmărește obiectivul, menționat la articolul 21 alineatul (2) litera (c) TUE, de a face presiuni asupra guvernului rus pentru ca acesta să pună capăt activităților sale care amenință Ucraina, și nu împiedică reclamantul să își desfășoare activitățile jurnalistice și să își exprime opiniile. Restrângerile aduse dreptului reclamantului ar fi, așadar, compatibile cu articolul 52 alineatul (1) din cartă și cu articolul 10 alineatul (2) din CEDO.

59      În al doilea rând, Consiliul subliniază că concluzia sa potrivit căreia reclamantul este o figură centrală a propagandei care sprijină în mod activ politica guvernului rus în Ucraina este întemeiată pe mai multe elemente de probă fiabile.

60      Trebuie începută examinarea acestor argumente prin amintirea principiilor referitoare la controlul exercitat de Tribunal, precum și la necesitatea interpretării criteriului în cauză în lumina dreptului primar, în special a libertății de exprimare, care face parte din acesta.

1.     Cu privire la întinderea controlului jurisdicțional

61      Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, în ceea ce privește normele generale care definesc condițiile de aplicare a măsurilor restrictive, Consiliul dispune de o largă putere de apreciere în privința elementelor care trebuie luate în considerare în vederea adoptării unor sancțiuni economice și financiare pe baza articolului 215 TFUE, în conformitate cu o decizie adoptată în temeiul capitolului 2 din titlul V din Tratatul UE, în special al articolului 29 TUE. Întrucât instanța Uniunii nu poate să aprecieze ea însăși, în locul Consiliului, probele, faptele și împrejurările care justifică adoptarea unor astfel de măsuri, controlul exercitat de instanța menționată trebuie să se limiteze la verificarea respectării regulilor de procedură și de motivare, a exactității materiale a situației de fapt, precum și a absenței unei erori vădite în aprecierea faptelor și a unui abuz de putere. Acest control restrâns se aplică în special în privința aprecierii considerațiilor de oportunitate pe care se întemeiază astfel de măsuri (a se vedea Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 127 și jurisprudența citată).

62      Totuși, deși Consiliul dispune, așadar, de o largă putere de apreciere în privința criteriilor generale care trebuie luate în considerare în vederea adoptării de măsuri restrictive, efectivitatea controlului jurisdicțional garantat la articolul 47 din cartă impune ca, în cadrul controlului legalității motivelor pe care se întemeiază decizia de includere sau de menținere a numelui unei anumite persoane pe o listă de persoane care fac obiectul unor măsuri restrictive, instanța Uniunii să se asigure că această decizie, care are o aplicabilitate individuală pentru persoana în cauză, se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă. Aceasta presupune verificarea faptelor invocate în expunerea de motive pe care se bazează decizia menționată, astfel încât controlul jurisdicțional să nu se limiteze la aprecierea verosimilității abstracte a motivelor invocate, ci să privească aspectul dacă respectivele motive sau cel puțin unul dintre ele, considerat suficient în sine pentru a susține aceeași decizie, sunt fundamentate în mod suficient de precis și de concret (Hotărârea din 21 aprilie 2015, Anbouba/Consiliul, C‑605/13 P, EU:C:2015:248, punctele 41 și 45, și Hotărârea din 26 octombrie 2015, Portnov/Consiliul, T‑290/14, EU:T:2015:806, punctul 38).

63      Autoritatea competentă a Uniunii este cea care are sarcina să demonstreze, în caz de contestare, temeinicia motivelor reținute împotriva persoanei vizate, aceasta din urmă neavând obligația să facă dovada negativă a netemeiniciei motivelor menționate (Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 121, și Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 128).

2.     Cu privire la interpretarea criteriului în cauză în lumina dreptului primar, în special a libertății de exprimare

64      Trebuie arătat că, deși Consiliul dispune, desigur, de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește definirea criteriilor în temeiul cărora persoanele sau entitățile pot fi vizate de măsuri restrictive, aceste criterii pot fi considerate ca fiind conforme cu ordinea juridică a Uniunii numai în măsura în care este posibil să li se atribuie un sens compatibil cu cerințele normelor superioare pe care trebuie să le respecte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, Yanukovych/Consiliul, T‑346/14, în prezent în recurs, EU:T:2016:497, punctul 100).

65      În consecință, este necesară o interpretare a acestor criterii generale în conformitate cu cerințele dreptului primar.

66      În această privință, trebuie observat că dreptul la libertatea de exprimare face parte din dreptul primar. Astfel, carta, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, prevede următoarele la articolul 11:

„(1)      Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

(2)      Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.”

67      Acest drept nu este absolut, din moment ce, potrivit articolului 52 alineatul (1) din cartă:

„Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.”

68      Dispoziții similare figurează în CEDO, menționată la articolul 6 alineatul (3) TUE. Astfel, articolul 10 din aceasta are următorul cuprins:

„1.      Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. […]

2.      Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într‑o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

69      Potrivit jurisprudenței, dreptul la libertatea de exprimare nu constituie o prerogativă absolută și, în consecință, poate face obiectul unor restrângeri, în condițiile menționate la articolul 52 alineatul (1) din cartă. Astfel, pentru a fi conformă dreptului Uniunii, o atingere adusă libertății de exprimare și libertății mass‑mediei trebuie să îndeplinească o triplă condiție. În primul rând, restrângerea în cauză trebuie să fie „prevăzută de lege”. Cu alte cuvinte, instituția Uniunii care adoptă măsuri susceptibile să restrângă libertatea de exprimare a unei persoane trebuie să aibă un temei legal în acest scop. În al doilea rând, restrângerea în cauză trebuie să vizeze un obiectiv de interes general, recunoscut ca atare de Uniune. În al treilea rând, restrângerea în cauză nu trebuie să fie excesivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2015, Sarafraz/Consiliul, T‑273/13, nepublicată, EU:T:2015:939, punctele 177-182 și 184).

70      Aceste condiții corespund în esență celor prevăzute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea Europeană a Drepturilor Omului”), potrivit căreia, pentru a fi justificată din perspectiva paragrafului 2 al articolului 10 din CEDO, o ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare trebuie să fie „prevăzută de lege”, să urmărească unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate la această dispoziție și să fie „necesară, într‑o societate democratică”, pentru realizarea acestui scop sau a acestor scopuri (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Perinçek împotriva Elveției din 15 octombrie 2015, CE:ECHR:2015:1015JUD002751008, § 124). În consecință, criteriul în cauză trebuie interpretat în sensul că Consiliul putea adopta măsuri restrictive susceptibile să restrângă libertatea de exprimare a reclamantului, în măsura în care aceste restrângeri respectă condițiile, amintite mai sus, care trebuie să fie îndeplinite pentru ca această libertate să poată fi limitată.

71      Prin urmare, trebuie verificat dacă măsurile restrictive referitoare la reclamant sunt prevăzute de lege, urmăresc un obiectiv de interes general și nu sunt excesive.

a)     Cu privire la condiția potrivit căreia orice restrângere a libertății de exprimare trebuie să fie „prevăzută de lege”

72      În ceea ce privește problema dacă măsurile restrictive în cauză au fost prevăzute de lege, este necesar să se arate că acestea sunt enunțate în acte având printre altele o aplicabilitate generală și au, în primul rând, temeiuri juridice clare în dreptul Uniunii, și anume articolul 29 TUE și articolul 215 TFUE, și, în al doilea rând, o motivare suficientă în ceea ce privește atât conținutul lor, cât și motivele care justifică aplicarea lor în privința reclamantului (a se vedea punctele 42-51 de mai sus) (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 176 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, trebuie stabilit dacă reclamantul se putea aștepta în mod rezonabil că criteriul în cauză, care se referă la noțiunea „sprijin activ”, poate fi aplicat situației sale, care era în principiu protejată prin libertatea de exprimare.

73      În această privință, deși este adevărat că actele atacate nu conțin o definiție exactă a conceptului „sprijin activ”, acesta nu poate fi înțeles decât în sensul că vizează persoane care, fără a fi ele înseși responsabile de acțiunile și de politicile guvernului rus de destabilizare a Ucrainei și fără a pune ele înseși în aplicare aceste acțiuni sau politici, furnizează o susținere a acestor politici și acțiuni.

74      În plus, este necesar să se precizeze că criteriul în cauză nu vizează orice formă de susținere a guvernului rus, ci vizează formele de susținere care, prin importanța lor cantitativă sau calitativă, contribuie la continuarea acțiunilor și a politicilor acestuia care destabilizează Ucraina. Interpretat, sub controlul instanței Uniunii, în legătură cu obiectivul care constă în a face presiuni asupra guvernului rus pentru ca acesta să pună capăt acțiunilor și politicilor menționate, criteriul în cauză definește astfel în mod obiectiv o categorie circumscrisă de persoane și de entități susceptibile să facă obiectul măsurilor de înghețare a fondurilor (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2014, National Iranian Oil Company/Consiliul, T‑578/12, nepublicată, EU:T:2014:678, punctul 119).

75      Cu ocazia interpretării acestui criteriu, trebuie să se țină seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care recunoaște imposibilitatea ca în redactarea legilor să se atingă o precizie absolută, mai ales în domeniile în care situația variază în funcție de opiniile predominante în societate, și care admite că necesitatea de a evita rigiditatea și de a se adapta la schimbările de situație implică faptul că numeroase legi se servesc de formule mai mult sau mai puțin vagi a căror interpretare și aplicare depind de practică. Condiția potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar încălcările este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, pornind de la textul dispoziției în cauză, și, la nevoie, cu ajutorul interpretării sale de către tribunale, care acte și omisiuni îi angajează răspunderea (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Perinçek împotriva Elveției din 15 octombrie 2015, CE:ECHR:2015:1015JUD002751008, § 133 și 134).

76      Or, având în vedere importanța rolului pe care mass‑media, în special cea din domeniul audiovizual, o are în societatea contemporană (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Manole și alții împotriva Moldovei din 17 septembrie 2009, CE:ECHR:2009:0917JUD001393602, § 97, și Hotărârea Delfi împotriva Estoniei din 16 iunie 2016, CE:ECHR:2015:0616JUD006456909, § 134), era previzibil ca un sprijin mediatic de anvergură al acțiunilor și al politicilor guvernului rus de destabilizare a Ucrainei, exprimat, în special cu ocazia unor emisiuni foarte populare, de o persoană numită prin decret al președintelui Putin în calitate de director al RS, o agenție de presă pe care reclamantul însuși o califică drept o „întreprindere unitară” a statului rus, să poate fi vizat de criteriul întemeiat pe conceptul „sprijin activ”, în măsura în care restrângerile libertății de exprimare care decurg din acesta respectă celelalte condiții impuse pentru ca respectiva libertate să poată fi restrânsă în mod legitim.

77      Pe de altă parte, este necesar să se arate că, contrar celor susținute de reclamant, jurisprudența rezultată din Hotărârea din 23 septembrie 2014, Mikhalchanka/Consiliul (T‑196/11 și T‑542/12, nepublicată, EU:T:2014:801), nu permite să se concluzioneze că conceptul „sprijin activ” nu se aplică muncii unui jurnalist decât în cazul în care afirmațiile acestuia au un impact concret. Astfel, după cum a remarcat în mod întemeiat Consiliul, în hotărârea menționată, Tribunalul nu s‑a pronunțat asupra libertății de exprimare, ci a considerat că Consiliul nu a dovedit că situația reclamantului în cauza în care s‑a pronunțat respectiva hotărâre este acoperită de criteriile de desemnare prevăzute de actele care erau în discuție. Aceste criterii vizau printre altele persoanele responsabile de atingeri aduse normelor electorale internaționale care marcaseră alegerile prezidențiale organizate în Bielorusia la 19 decembrie 2010 și pe cele responsabile de încălcări grave ale drepturilor omului sau de represiunea societății civile și a opoziției democratice în țara amintită. În aceste împrejurări Tribunalul a statuat că Consiliul nu a comunicat elemente de natură să demonstreze influența, impactul concret și mai ales responsabilitatea pe care ar fi putut să o aibă reclamantul, precum și, eventual, programul televizat pe care el îl prezenta în atingerile aduse normelor electorale internaționale și în represiunea societății civile și a opoziției democratice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2014, Mikhalchanka/Consiliul T‑196/11 și T‑542/12, nepublicată, EU:T:2014:801, punctele 7, 8, 15, 134 și 135).

78      Or, în speță, criteriul „sprijinului activ”, aplicat de Consiliu reclamantului, este mai larg decât cele, întemeiate pe responsabilitate, în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 23 septembrie 2014, Mikhalchanka/Consiliul (T‑196/11 și T‑542/12, nepublicată, EU:T:2014:801). În consecință, reclamantul nu poate, în mod întemeiat, să invoce hotărârea menționată în susținerea tezei sale potrivit căreia Consiliul ar fi trebuit să demonstreze efectele concrete ale declarațiilor sale.

79      În aceste împrejurări, este necesar să se considere că în speță este îndeplinită condiția potrivit căreia restrângerile libertății de exprimare trebuie să fie prevăzute de lege.

b)     Cu privire la urmărirea unui obiectiv de interes general

80      În ceea ce privește condiția privind urmărirea unui obiectiv de interes general, recunoscut ca atare de Uniune, este necesar să se observe că, prin măsurile restrictive adoptate în special în aplicarea criteriului în cauză, Consiliul vizează să exercite o presiune asupra autorităților ruse pentru ca acestea să pună capăt acțiunilor și politicilor lor de destabilizare a Ucrainei, ceea ce corespunde unuia dintre obiectivele politicii externe și de securitate comune (PESC).

81      Astfel, adoptarea unor măsuri restrictive printre altele împotriva persoanelor care sprijină în mod activ acțiunile și politicile guvernului rus de destabilizare a Ucrainei răspunde obiectivului, vizat la articolul 21 alineatul (2) litera (c) TUE, privind menținerea păcii, prevenirea conflictelor și consolidarea securității internaționale, în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite.

82      În această privință, trebuie subliniat, astfel cum a făcut Consiliul, că, la 27 martie 2014, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 68/262, intitulată „Integritatea teritorială a Ucrainei”, prin care a amintit obligația pe care o au toate statele, potrivit articolului 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite, de a se abține, în relațiile lor internaționale, să recurgă la amenințarea cu forța sau la folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori a independenței politice a vreunui stat și de a rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice. Aceasta s‑a felicitat pentru eforturile neîncetate depuse în special de organizații internaționale și regionale pentru dezamorsarea situației privind Ucraina. În dispozitivul acestei rezoluții, Adunarea Generală a reafirmat între altele importanța suveranității, a independenței politice, a unității și a integrității teritoriale a Ucrainei în interiorul frontierelor sale recunoscute pe plan internațional și a îndemnat toate părțile să încerce imediat să rezolve prin mijloace pașnice situația privind Ucraina, să facă dovadă de reținere, să se abțină de la orice act unilateral și de la orice discurs incendiar susceptibil să intensifice tensiunile și să participe pe deplin la eforturile internaționale de mediere.

83      În consecință, este necesar să se concluzioneze că în speță este îndeplinită condiția privind urmărirea unui obiectiv de interes general.

c)     Cu privire la caracterul neexcesiv al măsurilor restrictive care îl afectează pe reclamant

84      În ceea ce privește condiția privind caracterul neexcesiv al restrângerilor libertății de exprimare care decurg din măsurile restrictive în cauză, trebuie arătat că aceasta cuprinde două părți: pe de o parte, aceste restrângeri trebuie să fie necesare și proporționale cu obiectivul urmărit și, pe de altă parte, nu trebuie să se aducă atingere substanței acestei libertăți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2015, Sarafraz/Consiliul, T‑273/13, nepublicată, EU:T:2015:939, punctul 184 și jurisprudența citată).

 Cu privire la caracterul necesar și proporțional al restrângerilor

85      În primul rând, în ceea ce privește caracterul necesar al restrângerilor în cauză, trebuie constatat că măsuri alternative și mai puțin restrictive, precum un sistem de autorizare prealabilă sau obligația de a justifica a posteriori utilizarea fondurilor plătite, nu permit atingerea într‑o manieră la fel de eficientă a obiectivelor urmărite, și anume exercitarea unei presiuni asupra decidenților ruși responsabili de situația din Ucraina, în special în privința posibilității de a eluda restricțiile impuse (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 martie 2014, Al Assad/Consiliul, T‑202/12, EU:T:2014:113, punctul 117 și jurisprudența citată).

86      În al doilea rând, în ceea ce privește caracterul proporțional al restrângerilor în cauză, trebuie amintită jurisprudența referitoare la principiul proporționalității și la restrângerile libertății de exprimare și trebuie stabilit modul în care acestea pot fi aplicate situației specifice a reclamantului, astfel cum aceasta rezultă din elementele care figurează în dosarul Consiliului.

87      Principiul proporționalității, ca principiu general al dreptului Uniunii, impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite de reglementarea în cauză. Astfel, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea Hotărârea din 4 decembrie 2015, Sarafraz/Consiliul, T‑273/13, nepublicată, EU:T:2015:939, punctul 185 și jurisprudența citată).

88      În această privință, potrivit jurisprudenței, în ceea ce privește controlul jurisdicțional al respectării principiului proporționalității, legiuitorului Uniunii trebuie să i se recunoască o largă putere de apreciere în domenii care implică din partea acestuia alegeri de natură politică, economică și socială și în care este chemat să efectueze aprecieri complexe. Prin urmare, numai caracterul vădit inadecvat al unei măsuri adoptate în aceste domenii în raport cu obiectivul pe care instituția competentă urmărește să îl atingă poate afecta legalitatea unei astfel de măsuri (a se vedea Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Manufacturing Support & Procurement Kala Naft, C‑348/12 P, EU:C:2013:776, punctul 120 și jurisprudența citată).

89      În ceea ce privește, mai exact, restrângerile libertății de exprimare, mai multe principii pot fi identificate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

90      În primul rând, aceasta arată că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale al unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale pentru progresul acesteia și pentru dezvoltarea fiecărei persoane și că ea protejează, în principiu, nu numai „informațiile” sau „ideile” primite favorabil ori considerate ca fiind inofensive sau indiferente, dar și pe acelea care frapează, șochează sau neliniștesc, și aceasta în scopul de a garanta pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există o societate democratică. Această libertate cuprinde excepții, desigur, însă ele sunt de strictă interpretare, iar necesitatea oricărei restrângeri trebuie stabilită în mod convingător [Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Perinçek împotriva Elveției din 15 octombrie 2015, CE:ECHR:2015:1015JUD002751008, § 196 punctul (i)].

91      În al doilea rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că articolul 10 paragraful 2 din CEDO nu permite nicio restrângere a libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general. Astfel, în principiu, afirmațiile care se raportează la asemenea chestiuni de interes public necesită o protecție sporită, spre deosebire de cele care promovează sau justifică violența, ura, xenofobia sau alte forme de intoleranță, care în mod normal nu sunt protejate. Discursul politic, prin natura sa, este o sursă de polemici și este adesea virulent, însă el rămâne totuși de interes public, cu excepția cazului în care depășește o limită și degenerează într‑un apel la violență, la ură sau la intoleranță (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Perinçek împotriva Elveției din 15 octombrie 2015, CE:ECHR:2015:1015JUD002751008, §§ 197, 230 și 231).

92      În al treilea rând, în ceea ce privește caracterul „necesar” al unei restrângeri a libertății de exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că acesta implică o nevoie socială imperioasă și că este necesar ca o ingerință să fie examinată în lumina ansamblului cauzei pentru a se stabili dacă aceasta este proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autorități pentru justificarea ei sunt pertinente și suficiente [Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Perinçek împotriva Elveției din 15 octombrie 2015, CE:ECHR:2015:1015JUD002751008, § 196 punctele (ii) și (iii)].

93      Aceste principii constituie, desigur, elemente importante care trebuie luate în considerare în speță. Trebuie arătat totuși că acestea sunt aplicabile numai în măsura în care sunt relevante în contextul prezentei cauze, care se caracterizează prin particularități care o disting de cele care au permis Curții Europene a Drepturilor Omului să își dezvolte jurisprudența.

94      Astfel, trebuie subliniat că principiile care decurg din jurisprudența Curții EDO au fost stabilite având în vedere situații în care unei persoane care a făcut afirmații sau a desfășurat acțiuni considerate inacceptabile de un stat care a aderat la CEDO i se impuneau de către acest stat, în care era stabilită, măsuri represive, adesea de natură penală, iar aceasta invoca libertatea de exprimare ca mijloc de apărare împotriva statului respectiv.

95      În schimb, în speță, reclamantul este un cetățean rus, cu reședința în Rusia, care a fost numit prin decret al președintelui Putin în calitate de director al agenției de presă RS, care este o „întreprindere unitară” a statului rus.

96      În exercitarea atribuțiilor de jurnalist, care nu pot fi separate de cele de director al RS, reclamantul s‑a pronunțat de mai multe ori asupra situației pe care guvernul rus a creat‑o în Ucraina și, potrivit Consiliului, a prezentat evenimentele referitoare la această situație într‑o lumină favorabilă guvernului rus.

97      Într‑un astfel de context reclamantul invocă dreptul la libertatea de exprimare. Prin urmare, nu este vorba de a se prevala de acest drept ca de un mijloc de apărare împotriva statului rus, ci pentru a evita măsuri restrictive, care au o natură conservatorie, iar nu penală, pe care le‑a adoptat Consiliul pentru a reacționa la acțiunile și la politicile guvernului rus care destabilizează Ucraina. Or, este de notorietate că aceste acțiuni și aceste politici beneficiază în Rusia de o acoperire mediatică foarte largă și sunt prezentate foarte frecvent poporului rus, pe cale de propagandă, ca fiind pe deplin justificate.

98      În special, este necesar să se observe că, la 13 februarie 2014, Colegiul public rus însărcinat cu plângerile privind presa (denumit în continuare „colegiul rus”) a adoptat o rezoluție în privința reclamantului în urma unei plângeri referitoare la emisiunea „Vesti Nedeli” (știrile săptămânii), animată de acesta. Cu această ocazie, Colegiul rus a considerat că afirmațiile reclamantului din cadrul emisiunii „Vesti Nedeli” difuzate la 8 decembrie 2013 constituiau o propagandă care prezenta evenimentele care s‑au derulat la 30 noiembrie și la 1 decembrie 2013 în Piața Independenței din Kiev (Ucraina) în mod părtinitor și contrar principiilor responsabilității sociale, inocuității, adevărului, imparțialității și justiției care se impun jurnaliștilor, și aceasta în scopul de a manipula opinia publică rusă prin tehnici de dezinformare.

99      Reclamantul nu neagă faptul că a făcut afirmații asupra cărora Colegiul rus s‑a pronunțat în rezoluția sa, însă arată că propaganda este protejată de libertatea de exprimare.

100    Pe de altă parte, trebuie arătat că faptul că reclamantul a desfășurat activități de propagandă în favoarea acțiunilor și a politicilor guvernului rus care destabilizează Ucraina reiese de asemenea din decizia Nacionālā elektronisko plašsaziņas līdzekļu padome (Consiliul Național al Mass‑mediei Electronice din Letonia) din 3 aprilie 2014 (denumită în continuare „decizia letonă”) și din decizia Lietuvos radijo ir televizijos komisija (Comisia Lituaniană a Radioului și a Televiziunii) din 2 aprilie 2014, astfel cum a fost confirmată de Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania) la 7 aprilie 2014 (denumită în continuare „decizia lituaniană”), privind suspendarea, în țările respective, a difuzării printre altele a emisiunilor „Vesti Nedeli” la care a participat reclamantul.

101    Potrivit reclamantului, deciziile letonă și lituaniană sunt luări de poziție unilaterale cu privire la care nici el, nici RS nu s‑au putut pronunța, astfel încât Consiliul nu s‑ar putea întemeia pe acestea.

102    În ceea ce privește deciziile respective, în primul rând, trebuie observat că Consiliul, în răspunsul scris la o întrebare a Tribunalului, a indicat că acestea au fost depuse în mod formal la dosarul administrativ la 1 februarie 2016.

103    Astfel, deși este clar că respectivele decizii fac parte dintre probele pe care se întemeiază actele din martie 2016, situația este diferită în ceea ce privește actele din martie 2015 și din septembrie 2015.

104    În această privință, nu poate fi reținută teza propusă de Consiliu potrivit căreia acesta cunoștea deja conținutul deciziilor letonă și lituaniană cu ocazia adoptării actelor din martie 2015, din moment ce aceste decizii au fost publicate, inclusiv în engleză, în aprilie și în octombrie 2014. Astfel, nu se poate prezuma că Consiliul a avut cunoștință de orice document privind reclamantul doar ca urmare a faptului că acest document era public.

105    În ceea ce privește conținutul acestor decizii, în primul rând, trebuie arătat că Consiliul național al mass‑mediei electronice din Letonia, pe baza unui raport întocmit de poliția letonă care examinase emisiunile „Vesti Nedeli”, în special din 2 și din 16 martie 2014, la care a participat reclamantul, a considerat că aceste emisiuni făceau propagandă de război justificând intervenția militară rusă în Ucraina și îi asimilau pe apărătorii democrației ucrainene cu naziștii, cu transmiterea mesajului că, dacă acești apărători ar fi la putere, ei ar fi repetat crimele comise de naziști.

106    În al doilea rând, Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius) a confirmat concluzia Comisiei Lituaniene a Radioului și a Televiziunii potrivit căreia emisiunea „Vesti Nedeli” din 2 martie 2014, pe aceasta o examinase, incita la ură între ruși și ucraineni și justifica intervenția militară rusă în Ucraina, precum și anexarea la Rusia a unei părți din teritoriul ucrainean.

107    Or, astfel de constatări, emanând de la autoritățile a două state membre care au examinat emisiunile în cauză, constituie elemente de probă solide a faptului că reclamantul s‑a dedat la activități de propagandă în favoarea acțiunilor și a politicilor guvernului rus de destabilizare a Ucrainei.

108    Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât, în fața Tribunalului, reclamantul nu a repus în discuție constatările cuprinse în deciziile letonă și lituaniană, ci s‑a limitat să invoce obiecții formale (a se vedea punctul 101 de mai sus).

109    În această privință, trebuie observat că împrejurările invocate de reclamant nu au nicio incidență asupra posibilității pe care acesta o avea de a prezenta, în cursul procedurii în fața Tribunalului, argumente și elemente de probă care să repună în discuție temeinicia constatărilor cuprinse în deciziile menționate.

110    Pe de altă parte, trebuie arătat că nici reclamantul, nici RS nu au contestat deciziile letonă și lituaniană la instanțele naționale competente, cu toate că, cel puțin în ceea ce privește decizia letonă, rezultă din dosar că aceasta putea face obiectul unei căi de atac.

111    În aceste împrejurări, trebuie concluzionat că, prin faptul că s‑a sprijinit pe rezoluția Colegiului rus și, în ceea ce privește actele din martie 2016, și pe deciziile letonă și lituaniană, Consiliul putea considera că reclamantul a făcut propagandă.

112    Or, adoptarea de către Consiliu a unor măsuri restrictive în privința reclamantului ca urmare a propagandei sale în favoarea acțiunilor și a politicilor guvernului rus de destabilizare a Ucrainei nu poate fi considerată ca fiind o restricție disproporționată în dreptul său la libertatea de exprimare.

113    Astfel, dacă aceasta ar fi situația, Consiliul s‑ar vedea în imposibilitatea de a‑și urmări obiectivul politic de a face presiuni asupra guvernului rus adoptând măsuri restrictive nu numai împotriva persoanelor care sunt responsabile de acțiunile sau de politicile acestui guvern în ceea ce privește Ucraina sau împotriva persoanelor care pun în aplicare asemenea acțiuni sau politici, ci și împotriva persoanelor care aduc un sprijin activ acestora din urmă.

114    Conform jurisprudenței amintite la punctul 74 de mai sus, noțiunea de sprijin activ vizează formele de susținere care, prin importanța lor cantitativă sau calitativă, contribuie la continuarea acțiunilor și a politicilor guvernului rus de destabilizare a Ucrainei.

115    Această noțiune nu se limitează la un sprijin material, ci acoperă și sprijinul pe care îl poate aduce directorul RS, care este o „întreprindere unitară” a statului rus, numit de președintele acestui stat, căruia îi revine responsabilitatea finală pentru acțiunile și politicile pe care le condamnă Consiliul și la care se dorește să se reacționeze prin adoptarea măsurilor restrictive în cauză.

116    În această privință, este adevărat, desigur, că, în cadrul aprecierii proporționalității măsurilor restrictive în privința reclamantului, este necesar să se examineze dacă acestea descurajează jurnaliștii ruși să se exprime în mod liber asupra chestiunilor politice de interes general, precum acțiunile și politicile guvernului rus de destabilizare a Ucrainei. Astfel, acest lucru ar constitui o consecință nocivă pentru societate în ansamblul său (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Cumpănă și Mazăre împotriva României din 17 decembrie 2004, CE:ECHR:2004:1217JUD003334896, § 114).

117    Nu acesta este însă cazul în speță, dat fiind că situația reclamantului prezintă caracteristica specifică sau chiar unică că acesta face propagandă în sprijinul acțiunilor și al politicilor guvernului rus de destabilizare a Ucrainei prin utilizarea mijloacelor și a competenței proprii funcției de director al RS, pe care a obținut‑o în virtutea unui decret al președintelui Putin însuși.

118    Or, ceilalți jurnaliști care au dorit să se exprime, chiar prin afirmații care frapează, șochează sau neliniștesc (a se vedea punctul 90 de mai sus), asupra unor chestiuni care țin de discursul politic și care prezintă un interes general (a se vedea punctul 91 de mai sus), precum acțiunile sau politicile guvernului rus de destabilizare a Ucrainei, nu se găsesc într‑o situație comparabilă cu cea a reclamantului, care este singurul titular al funcției de director al RS, ca urmare a unei alegeri deliberate a președintelui Putin.

119    De altfel, numele niciunui alt jurnalist nu figurează pe listele în cauză și numai motivarea privind un membru al autorităților așa‑numitei „Republici Populare Donețk” se referă la activități de propagandă.

120    Considerațiile care precedă sunt suficiente, ținând seama și de larga putere de apreciere de care beneficiază Consiliul (a se vedea punctul 88 de mai sus), pentru a stabili că restrângerile dreptului la libertatea de exprimare a reclamantului pe care măsurile restrictive în cauză sunt susceptibile să le antreneze sunt necesare și nu sunt disproporționate, fără să fie necesar să se examineze dacă celelalte elemente de probă pe care s‑a întemeiat Consiliul demonstrează că reclamantul a incitat la violență sau a ținut discursuri de incitare la ură.

121    Din moment ce restrângerile libertății de exprimare a reclamantului pe care măsurile restrictive în cauză sunt susceptibile să le producă în privința reclamantului sunt necesare și proporționale cu obiectivul urmărit, trebuie analizată condiția referitoare la lipsa atingerii aduse substanței acestei libertăți.

 Cu privire la lipsa atingerii aduse substanței libertății de exprimare a reclamantului

122    În ceea ce privește condiția referitoare la lipsa atingerii substanței libertății de exprimare a reclamantului, trebuie amintit că măsurile restrictive în cauză prevăd, pe de o parte, că statele membre iau măsurile necesare pentru a împiedica intrarea sau tranzitul acestuia pe teritoriul lor și, pe de altă parte, o înghețare a fondurilor sale sau a resurselor sale economice plasate în Uniune.

123    Or, reclamantul este resortisantul unui stat din afara Uniunii, Federația Rusă, și are reședința în acest stat, unde își exercită activitatea profesională de director al RS. Prin urmare, măsurile restrictive în cauză nu aduc atingere substanței dreptului reclamantului de a‑și exercita libertatea de exprimare în special în cadrul activității sale profesionale din sectorul mass‑mediei, în țara în care are reședința și în care lucrează (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 decembrie 2015, Sarafraz/Consiliul, T‑273/13, nepublicată, EU:T:2015:939, punctul 190 și jurisprudența citată).

124    În plus, aceste măsuri au un caracter temporar și reversibil. Astfel, rezultă din articolul 6 din Decizia 2014/145 că aceasta se reexaminează permanent, iar din articolul 14 alineatul (4) din Regulamentul nr. 269/2014 că lista din anexa la acesta se revizuiește periodic și cel puțin o dată la 12 luni.

125    Rezultă că măsurile restrictive impuse reclamantului nu aduc atingere substanței libertății sale de exprimare.

126    Având în vedere considerațiile care precedă, primul și al doilea motiv trebuie respinse.

D –  Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că criteriul în cauză ar fi incompatibil cu dreptul la libertatea de exprimare și, prin urmare, nelegal, în cazul în care ar permite adoptarea unor măsuri restrictive în privința jurnaliștilor care exercită acest drept

127    În subsidiar, reclamantul ridică o excepție de nelegalitate, în sensul articolului 277 TFUE, în privința criteriului în cauză, în ipoteza în care acesta ar fi interpretat în sensul că permite adoptarea unor măsuri restrictive în privința jurnaliștilor care au exprimat opinii pe care Consiliul le consideră discutabile. Acest criteriu, interpretat astfel, ar fi disproporționat și ar fi lipsit de temei juridic. În replică, reclamantul precizează că articolele 29 TUE și 215 TFUE nu permit adoptarea unor acte contrare dreptului la libertatea de exprimare.

128    În primul rând, Consiliul invocă inadmisibilitatea prezentului motiv, care nu ar îndeplini condițiile prevăzute la articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură.

129    În al doilea rând, Consiliul arată că criteriul în cauză vizează activitățile de propagandă și de dezinformare care sprijină în mod activ guvernul rus în ceea ce privește destabilizarea Ucrainei și că un astfel de criteriu nu este contrar libertății de exprimare.

130    Rezultă din examinarea primului și a celui de al doilea motiv că criteriul în cauză trebuie interpretat într‑o manieră conformă cu dreptul primar, care include dispoziții care protejează dreptul la libertatea de exprimare (a se vedea punctele 64-70 de mai sus).

131    Or, s‑a concluzionat că criteriul în cauză poate fi interpretat și aplicat într‑o manieră conformă cu dreptul primar, inclusiv cu dreptul la libertatea de exprimare. Pe de altă parte, s‑a reținut că aplicarea acestui criteriu care a fost efectuată în speță în cazul reclamantului nu încalcă dreptul său la libertatea de exprimare, dat fiind că condițiile legale prevăzute pentru restrângerea acestei libertăți au fost respectate de Consiliu.

132    În aceste împrejurări, prezentul motiv trebuie respins, fără a fi necesară pronunțarea asupra cauzei de inadmisibilitate invocate de Consiliu.

E –  Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă

133    Reclamantul, după o amintire a principiilor jurisprudențiale referitoare la respectarea dreptului la apărare în materie de măsuri restrictive, arată că, deși actele din martie 2015 au menținut, iar nu au inclus pentru prima dată, numele său pe listele în cauză, el nu a fost informat în prealabil despre motivele acestei mențineri și nici nu a primit elemente de probă serioase, credibile și concrete care să o poată justifica.

134    În special, în primul rând, reclamantul arată că actele din martie 2015 au fost adoptate înainte ca Consiliul să răspundă la cererea sa de acces la dosar cuprinsă în scrisoarea din 4 februarie 2015. Astfel, el nu ar fi putut să se pronunțe în cunoștință de cauză cu privire la intenția Consiliului de a menține aplicarea unor măsuri restrictive în privința sa.

135    În al doilea rând, reclamantul susține că scrisoarea sa din 25 februarie 2015 nu a fost examinată cu atenție și cu imparțialitate.

136    Consiliul, în plus față de contestarea temeiniciei argumentelor reclamantului cu privire la încălcarea dreptului la apărare, arată că invocarea de către acesta, doar în titlul prezentului motiv, a încălcării dreptului la protecție jurisdicțională efectivă este inadmisibilă, în măsura în care aceasta nu este conformă cu cerințele minimale prevăzute la articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură.

137    Cu titlu introductiv, este necesar să se admită cauza de inadmisibilitate invocată de Consiliu, din moment ce reclamantul nu a prezentat argumente care vizează în mod specific încălcarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.

138    Astfel, trebuie amintit că, în temeiul articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, care coincide în esență cu articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, cererea introductivă trebuie să cuprindă printre altele o expunere sumară a motivelor invocate. În plus, în temeiul unei jurisprudențe constante, această expunere trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără a trebui să solicite alte informații. Astfel, în vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, însă coerent și comprehensibil, din textul cererii introductive înseși. Tot potrivit unei jurisprudențe constante, orice motiv care nu este enunțat suficient în cererea de sesizare a instanței trebuie să fie considerat inadmisibil. Cerințe similare se impun atunci când o critică este invocată în susținerea unui motiv. Această cauză de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică trebuie să fie invocată din oficiu de instanța Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 mai 2016, Italia/Comisia, T‑384/14, EU:T:2016:298, punctul 38 (nepublicată) și jurisprudența citată].

139    În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, trebuie amintit că dreptul fundamental la respectarea acestuia în cursul unei proceduri care precedă adoptarea unei măsuri restrictive este consacrat în mod expres la articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă (a se vedea Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 102 și jurisprudența citată).

140    În acest context, trebuie observat că articolul 3 alineatele (2) și (3) din Decizia 2014/145 și articolul 14 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 269/2014 prevăd că Consiliul comunică decizia sa, inclusiv motivele includerii numelui său pe listele în cauză, persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului vizat, fie direct, dacă adresa este cunoscută, fie prin publicarea unui anunț, oferindu‑i posibilitatea de a formula observații. În cazul în care se transmit observații sau se prezintă dovezi substanțiale noi, Consiliul își reexaminează decizia și informează în consecință persoana fizică sau juridică, entitatea sau organismul în cauză.

141    În plus, trebuie arătat mai întâi că, potrivit articolului 6 al treilea paragraf din Decizia 2014/145, aceasta se reexaminează permanent. În continuare, articolul 6 al doilea paragraf din respectiva decizie, în versiunea inițială, prevedea că ea se aplica până la 17 septembrie 2014, mai multe prelungiri fiind decise prin acte ulterioare. În sfârșit, potrivit articolului 14 alineatul (4) din Regulamentul nr. 269/2014, lista din anexa la acesta se revizuiește periodic și cel puțin o dată la 12 luni.

142    În speță, reclamantul nu a atacat nici Decizia de punere în aplicare 2014/151, nici Regulamentul de punere în aplicare nr. 284/2014, prin care Consiliul a procedat la prima includere a numelui (a se vedea punctul 3 de mai sus). După cum a admis în răspunsul scris la o întrebare a Tribunalului, prima sa reacție la adoptarea acestor acte a fost trimiterea scrisorii din 4 februarie 2015, și aceasta deși Consiliul, la 22 martie 2014, a publicat un Aviz în atenția persoanelor care fac obiectul măsurilor restrictive prevăzute în Decizia 2014/145, astfel cum a fost pusă în aplicare prin Decizia de punere în aplicare 2014/151, și în Regulamentul nr. 269/2014, astfel cum a fost pus în aplicare prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 284/2014 (JO 2014, C 84, p. 3).

143    Acest aviz preciza printre altele că persoanele și entitățile în cauză puteau trimite Consiliului o cerere însoțită de documente doveditoare, solicitând reanalizarea deciziei pe baza căreia numele lor fusese inclus pe listele anexate la primele acte atacate.

144    În consecință, reclamantul a așteptat mult timp înainte de a solicita Consiliului accesul la documentele care îl privesc și reexaminarea situației sale.

145    Pe de altă parte, este necesar să se arate că, prin actele din martie 2015, numele reclamantului a fost menținut pe listele în cauză cu aceeași motivare ca înainte. În această privință, trebuie amintit că, deși, potrivit jurisprudenței, Consiliul nu era obligat să audieze reclamantul înainte de prima includere a numelui său, pentru ca măsurile restrictive care îl vizau să beneficieze de un efect de surpriză (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctele 110-113 și jurisprudența citată), el era în principiu obligat să îl audieze înainte de a decide menținerea numelui său pe listele în cauză. Cu toate acestea, dreptul de a fi ascultat înaintea adoptării unor acte care mențin măsuri restrictive în privința persoanelor deja vizate de aceste măsuri se impune atunci când Consiliul a reținut elemente noi în privința persoanelor respective, iar nu atunci când o asemenea menținere este întemeiată pe aceleași motive cu cele care au justificat adoptarea actului inițial prin care s‑au impus măsurile restrictive în cauză (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomana și alții/Consiliul și Comisia, C‑330/15 P, nepublicată, EU:C:2016:601, punctul 67 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 7 aprilie 2016, Central Bank of Iran/Consiliul, C‑266/15 P, EU:C:2016:208, punctul 33).

146    Or, în speță, motivarea referitoare la reclamant din actele atacate nu s‑a schimbat în comparație cu cea a actelor prin care a fost decisă prima includere a numelui său.

147    În aceste împrejurări, în primul rând, Consiliul nu avea obligația de a‑l audia pe reclamant înainte de adoptarea actelor atacate.

148    În al doilea rând, este necesar să se arate că, prin scrisoarea din 13 februarie 2015 (a se vedea punctul 10 de mai sus), Consiliul a invitat reclamantul, în orice caz, să se pronunțe cu privire la o eventuală prelungire a măsurilor restrictive care îl privesc.

149    Este adevărat, desigur, că reclamantul, în pofida cererii sale din 4 februarie 2015, nu a obținut accesul la documentele care justifică includerea numelui său atunci când și‑a prezentat observațiile ca răspuns la invitația Consiliului.

150    Cu toate acestea, trebuie observat că, chiar presupunând că cererea respectivă, deși întemeiată formal pe Regulamentul nr. 1049/2001, poate fi considerată ca fiind formulată în cadrul procedurii de reexaminare vizate la dispozițiile menționate la punctele 140 și 141 de mai sus și, prin urmare, poate fi pertinentă pentru a se aprecia dacă dreptul la apărare al reclamantului a fost respectat în speță, nu se poate reproșa Consiliului că nu a examinat această cerere, într‑un termen foarte scurt, înainte de a adopta actele din martie 2015, în condițiile în care reclamantul a așteptat aproape 11 luni înainte de a reacționa la prima includere a numelui său și de a introduce o astfel de cerere.

151    În această privință, trebuie amintit că, atunci când au fost comunicate informații suficient de precise, care permit persoanei interesate să își prezinte în mod util punctul de vedere asupra elementelor incriminatoare pe care i le impută Consiliul, principiul respectării dreptului la apărare nu implică obligația acestei instituții de a permite în mod spontan accesul la documentele conținute în dosarul său. Numai la cererea părții interesate Consiliul este obligat să permită accesul la toate documentele administrative neconfidențiale privind măsura în cauză (a se vedea Hotărârea din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑390/08, EU:T:2009:401, punctul 97 și jurisprudența citată).

152    În speță, dat fiind că, după cum s‑a constatat în cadrul examinării celui de al patrulea motiv, motivarea actelor atacate referitoare la reclamant, care coincide cu cea a actelor care au implicat prima includere a numelui său, era suficientă, Consiliul nu era ținut să aibă inițiativa de a acorda reclamantului accesul la dosar sau să aștepte rezultatul cererii pe care acesta a formulat‑o în cele din urmă, înainte de a decide să mențină numele său pe listele în cauză. Reclamantul știa, astfel, cu mult înainte de a primi scrisoarea din 16 martie 2015 că era vizat de măsuri restrictive ca urmare a activităților sale de jurnalist și de director al RS și cunoștea în mod necesar modalitățile în care a exercitat aceste activități.

153    În al treilea rând și cu titlu suplimentar, trebuie amintit că, pentru ca o încălcare a dreptului la apărare să determine anularea unui act, trebuie ca, în lipsa acestei neregularități, procedura să fi condus la un rezultat diferit. În speță, reclamantul nu a explicat care sunt argumentele și elementele pe care ar fi putut să le invoce în cazul în care ar fi primit mai devreme documentele în cauză și nici nu a demonstrat că aceste argumente și elemente ar fi putut conduce în cazul său la un rezultat diferit, și anume la nereînnoirea în privința sa a măsurilor restrictive în cauză (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 18 septembrie 2014, Georgias și alții/Consiliul și Comisia, T‑168/12, EU:T:2014:781, punctele 106-108 și jurisprudența citată). Astfel, prezentul motiv nu ar putea, în orice caz, să determine anularea actelor atacate.

154    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se respingă prezentul motiv.

155    Întrucât toate motivele invocate de reclamant au fost înlăturate, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

156    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Consiliului.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Îl obligă pe domnul Dmitrii Konstantinovich Kiselev la plata cheltuielilor de judecată.

Berardis Tomljenović Spielmann

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 15 iunie 2017.

Semnături

Cuprins

Situația de fapt

Procedura și concluziile părților

În drept

A – Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea acordului de parteneriat

B – Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

C – Cu privire la primul și la al doilea motiv, întemeiate pe o eroare vădită de apreciere în ceea ce privește aplicarea criteriului în cauză situației reclamantului și pe încălcarea dreptului la libertatea de exprimare

1. Cu privire la întinderea controlului jurisdicțional

2. Cu privire la interpretarea criteriului în cauză în lumina dreptului primar, în special a libertății de exprimare

a) Cu privire la condiția potrivit căreia orice restrângere a libertății de exprimare trebuie să fie „prevăzută de lege”

b) Cu privire la urmărirea unui obiectiv de interes general

c) Cu privire la caracterul neexcesiv al măsurilor restrictive care îl afectează pe reclamant

Cu privire la caracterul necesar și proporțional al restrângerilor

Cu privire la lipsa atingerii aduse substanței libertății de exprimare a reclamantului

D – Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că criteriul în cauză ar fi incompatibil cu dreptul la libertatea de exprimare și, prin urmare, nelegal, în cazul în care ar permite adoptarea unor măsuri restrictive în privința jurnaliștilor care exercită acest drept

E – Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: engleza.