HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
22 ianuarie 2013(*)
„Marcă comunitară – Procedură de opoziție – Cereri de înregistrare a mărcilor comunitare verbală și figurativă BUD – Denumirile «bud» – Motiv relativ de refuz – Articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 [devenit articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009]”
În cauzele conexate T‑225/06 RENV, T‑255/06 RENV, T‑257/06 RENV și T‑309/06 RENV,
Budějovický Budvar, národní podnik, cu sediul în České Budějovice (Republica Cehă), reprezentată de F. Fajgenbaum, de C. Petsch, de S. Sculy‑Logotheti și de T. Lachacinski, avocați,
reclamantă,
împotriva
Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI), reprezentat de A. Folliard‑Monguiral, în calitate de agent,
pârât,
interveneintă în fața Tribunalului, fostă Anheuser‑Busch, Inc., cealaltă parte în procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs a OAPI fiind
Anheuser‑Busch LLC, cu sediul în Saint Louis, Missouri (Statele Unite), reprezentată de V. von Bomhard, de B. Goebel și de A. Renck, avocați,
având ca obiect acțiuni formulate împotriva deciziilor Camerei a doua de recurs a OAPI pronunțate la 14 iunie (cauza R 234/2005‑2), la 28 iunie (cauzele R 241/2005‑2 și R 802/2004‑2) și la 1 septembrie 2006 (cauza R 305/2005‑2), privind proceduri de opoziție între Budějovický Budvar, národní podnik și Anheuser‑Busch, Inc.,
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din domnii N. J. Forwood, președinte, F. Dehousse (raportor) și J. Schwarcz, judecători,
grefier: C. Heeren, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 septembrie 2012,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul litigiului
1 La 1 aprilie 1996, la 28 iulie 1999, la 11 aprilie 2000 și la 4 iulie 2000, Anheuser‑Busch, Inc., devenită Anheuser‑Busch LLC, intervenienta, a formulat patru cereri de înregistrare a unor mărci comunitare la Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI) în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146), cu modificările ulterioare [înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO L 78, p. 1)].
2 Mărcile pentru care s‑a solicitat înregistrarea pentru anumite categorii de produse și de servicii, printre care berea, și care fac parte din clasele 16, 21, 25, 32, 33, 35, 38, 41 și 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, din 15 iunie 1957, cu revizuirile și cu modificările ulterioare, sunt semnul verbal BUD și semnul figurativ următor:
3 La 5 martie 1999, la 1 august 2000, la 22 mai 2001 și la 5 iunie 2001, reclamanta, Budějovický Budvar, národní podnik, a formulat opoziții în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 40/94 (devenit articolul 41 din Regulamentul nr. 207/2009) la înregistrarea mărcilor solicitate pentru toate produsele vizate în cererile de înregistrare.
4 În susținerea opozițiilor formulate, reclamanta a invocat, în primul rând, în temeiul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 40/94 [devenit articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009], marca internațională figurativă anterioară reprodusă mai jos și înregistrată cu nr. 361566 pentru „diferite tipuri de bere blondă și brună”, în vigoare în Austria, în Benelux și în Italia:
5 În al doilea rând, reclamanta a invocat, în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 [devenit articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009], denumirea „bud”, astfel cum era protejată, pe de o parte, în Franța, în Italia și în Portugalia prin Aranjamentul de la Lisabona privind protecția denumirilor de origine și înregistrarea internațională a acestora, adoptat la 31 octombrie 1958, cu revizuirile și cu modificările ulterioare (denumit în continuare „Aranjamentul de la Lisabona”) și, pe de altă parte, în Austria, prin Tratatul privind protecția indicațiilor de proveniență, a denumirilor de origine și a altor denumiri ce indică proveniența produselor agricole și industriale, încheiat la 11 iunie 1976 între Republica Austria și Republica Socialistă Cehoslovacă (denumit în continuare „convenția bilaterală”) și printr‑un acord bilateral privind aplicarea convenției respective, încheiat la 7 iunie 1979 (denumit în continuare „acordul bilateral”, denumite în continuare, împreună, „tratatele bilaterale în cauză”).
6 Prin Decizia din 16 iulie 2004, divizia de opoziție a OAPI a admis opoziția formulată împotriva înregistrării mărcii solicitate în ceea ce privește „serviciile de restaurante, baruri și puburi” (clasa 42), vizate în cererea de înregistrare din 4 iulie 2000, apreciind, în special, că reclamanta a demonstrat că deținea un drept asupra denumirii de origine „bud” în Franța, în Italia și în Portugalia.
7 Prin Deciziile din 23 decembrie 2004 și din 26 ianuarie 2005, divizia de opoziție a respins opozițiile formulate împotriva înregistrării mărcilor care au făcut obiectul celorlalte trei cereri de înregistrare, considerând, în esență, că nu s‑a dovedit că, în Franța, în Italia, în Austria și în Portugalia denumirea de origine „bud” era un semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, utilizat în comerț.
8 Pentru a ajunge la această concluzie, divizia de opoziție a considerat că trebuiau aplicate aceleași criterii precum cele prevăzute la articolul 43 alineatul (2) din Regulamentul nr. 40/94 [devenit articolul 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009] coroborat cu norma 22 alineatele (2) și (3) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 40/94 (JO L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), aceste criterii referindu‑se la dovada „utilizării serioase” a mărcilor anterioare pe care se întemeiază o opoziție.
9 La 21 februarie 2005 și la 18 martie 2005, reclamanta a formulat trei căi de atac la OAPI în temeiul articolelor 57-62 din Regulamentul nr. 40/94 (devenite articolele 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009) împotriva deciziilor diviziei de opoziție din 23 decembrie 2004 și din 26 ianuarie 2005.
10 La 8 septembrie 2004, Anheuser‑Busch a formulat o cale de atac la OAPI în temeiul articolelor 57-62 din Regulamentul nr. 40/94 împotriva deciziei diviziei de opoziție din 16 iulie 2004, în măsura în care se admitea parțial opoziția formulată de reclamantă. La rândul său, reclamanta solicita anularea deciziei diviziei de opoziție, în măsura în care aceasta respingea opoziția în ce privește celelalte servicii cuprinse în clasele 35, 38, 41 și 42.
11 Prin deciziile din 14 iunie, din 28 iunie și din 1 septembrie 2006, Camera a doua de recurs a OAPI a respins căile de atac formulate de reclamantă împotriva deciziilor diviziei de opoziție ale OAPI din 23 decembrie 2004 și din 26 ianuarie 2005 și, printr‑o decizie din 28 iunie 2006, camera respectivă a admis calea de atac formulată de Anheuser‑Busch împotriva deciziei diviziei de opoziție din 16 iulie 2004 și a respins opoziția formulată de reclamantă în totalitate (denumite în continuare „deciziile atacate”).
12 În primul rând, camera de recurs a arătat că reclamanta părea că nu se mai referă la marca figurativă internațională nr. 361566 în susținerea opozițiilor sale, ci numai la denumirea de origine „bud”.
13 În al doilea rând, camera de recurs a apreciat, în esență, că era dificil de conceput că semnul bud poate fi considerat o denumire de origine sau chiar o indicație indirectă de proveniență. Aceasta a concluzionat că opoziția nu putea fi admisă în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 pe baza unui drept prezentat ca o denumire de origine, dar care, în realitate, nu reprezenta o astfel de denumire.
14 În al treilea rând, camera de recurs, aplicând prin analogie dispozițiile articolului 43 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 40/94 [devenit articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009] și pe cele ale normei 22 din Regulamentul nr. 2868/95, a considerat că dovezile furnizate de reclamantă cu privire la utilizarea denumirii de origine „bud” în Franța, în Italia, în Austria și în Portugalia erau insuficiente.
15 În al patrulea rând, camera de recurs a considerat că opoziția trebuia de asemenea respinsă, pentru motivul că reclamanta nu a demonstrat că denumirea de origine în cauză îi acorda dreptul de a interzice utilizarea ca marcă a termenului „bud” în Franța sau în Austria.
Procedura în fața Tribunalului și a Curții
16 Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 26 august (cauza T‑225/06), la 15 septembrie (cauzele T‑255/06 și T‑257/06) și la 14 noiembrie 2006 (cauza T‑309/06), reclamanta a formulat acțiuni în anularea deciziilor atacate.
17 Prin Ordonanța președintelui Camerei întâi a Tribunalului din 25 februarie 2008, cauzele T‑225/06, T‑255/06, T‑257/06 și T‑309/06 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale, conform articolului 50 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
18 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost prezentate în ședința din 1 aprilie 2008.
19 Prin Hotărârea din 16 decembrie 2008, Budějovický Budvar/OAPI – Anheuser‑Busch (BUD) (T‑225/06, T‑255/06, T‑257/06 și T‑309/06, Rep., p. II‑3555, denumită în continuare „hotărârea Tribunalului”), Tribunalul a conexat cauzele T‑225/06, T‑255/06, T‑257/06 și T‑309/06 în vederea pronunțării hotărârii, conform articolului 50 din regulamentul de procedură, și a anulat deciziile atacate. Acesta a obligat OAPI să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, două treimi din cheltuielile de judecată ale reclamantei. De asemenea, a obligat Anheuser‑Busch să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o treime din cheltuielile de judecată ale reclamantei.
20 În primul rând, Tribunalul a considerat, în cadrul primului aspect al motivului unic invocat de reclamantă, că, în speță, camera de recurs a încălcat articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 atunci când a apreciat, mai întâi, că dreptul anterior invocat, protejat prin Aranjamentul de la Lisabona și prin convenția bilaterală, nu era o „denumire de origine”, apoi, că problema dacă semnul BUD era tratat ca denumire de origine protejată, în special în Franța și în Austria, avea o „importanță secundară” și atunci când a concluzionat că opoziția nu putea fi admisă în acest temei (Hotărârea Tribunalului, punctele 92 și 97).
21 În al doilea rând, în cadrul primei critici al celui de al doilea aspect al motivului unic invocat de reclamantă, Tribunalul a repus în discuție aplicarea de către camera de recurs a condiției privind utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94.
22 Mai întâi, Tribunalul a considerat că respectiva cameră de recurs a săvârșit o eroare de drept atunci când a decis să aplice, prin analogie, dispozițiile din dreptul Uniunii referitoare la utilizarea „serioasă” a mărcii anterioare, în special pentru a determina dacă semnele în cauză făcuseră obiectul unei utilizări „în comerț” în aceasta, în mod separat, în Austria, în Franța, în Italia și în Portugalia. Potrivit Tribunalului, camera de recurs ar fi trebuit să verifice dacă elementele prezentate de reclamantă în cursul procedurii administrative reflectau utilizarea semnelor respective în contextul unei activități comerciale prin care se urmărea un avantaj economic, iar nu în domeniul privat, indiferent de teritoriul vizat prin această utilizare (Hotărârea Tribunalului, punctul 168). Pe de altă parte, în acest cadru, Tribunalul a precizat că nu rezultă din articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 că persoana care a formulat opoziția ar trebui să demonstreze că semnul în cauză fusese utilizat anterior cererii de înregistrare a mărcii comunitare. Cel mult, se poate solicita ca semnul în cauză să fi fost utilizat anterior publicării cererii de înregistrare a mărcii în Buletinul mărcilor comunitare (Hotărârea Tribunalului, punctul 169). Tribunalul a concluzionat că, ținând seama de toate înscrisurile prezentate de reclamantă în fața OAPI, reclamanta a făcut dovada utilizării în comerț a semnelor în cauză, în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94, contrar concluziei camerei de recurs (Hotărârea Tribunalului, punctul 177).
23 În continuare, Tribunalul a considerat că respectiva cameră de recurs a săvârșit o eroare de drept și atunci când a stabilit, în ce privește Franța, o legătură între dovada utilizării semnului vizat și condiția referitoare la faptul că dreptul în cauză trebuie să aibă un domeniu de aplicare care depășește domeniul local. Tribunalul a considerat că este suficient să se constate în această privință că drepturile anterioare invocate au un domeniu de aplicare care depășește domeniul local în măsura în care protecția acestora, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Aranjamentul de la Lisabona și al articolului 1 din convenția bilaterală, se întindea dincolo de teritoriul lor de origine (Hotărârea Tribunalului, punctul 181).
24 În al treilea rând, în cadrul celei de a doua critici din cuprinsul celui de al doilea aspect al motivului unic invocat de reclamantă, Tribunalul a concluzionat că respectiva cameră de recurs a săvârșit o eroare, întrucât nu a ținut seama de toate elementele de fapt și de drept pertinente pentru a determina dacă, în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94, legislația statului membru vizat conferea reclamantei dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente (Hotărârea Tribunalului, punctul 199).
25 Prin cererea depusă la grefa Curții la 4 martie 2009, Anheuser‑Busch a introdus recurs împotriva hotărârii Tribunalului în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, prin care solicita Curții să anuleze hotărârea respectivă cu excepția punctului 1 din dispozitiv, care privea conexarea cauzelor în vederea pronunțării hotărârii.
26 Prin Hotărârea din 29 martie 2011, Anheuser‑Busch/Budějovický Budvar (C‑96/09 P, denumită în continuare „hotărârea pronunțată în recurs”), Curtea a considerat că Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a admis primul aspect și cea de a doua critică din cadrul celui de al doilea aspect al motivului unic invocat de reclamantă, dar a considerat că, în ceea ce privește aplicarea condiției privind utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniul de aplicare care depășește domeniul local, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 (a se vedea punctele 21-23 de mai sus), care făcea obiectul primei critici din cadrul celui de al doilea aspect al motivului unic, Tribunalul a săvârșit erori de drept.
27 În consecință, Curtea a anulat hotărârea Tribunalului, „în măsura în care, în ceea ce privește interpretarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul [nr. 40/94], a considerat în mod neîntemeiat, mai întâi, că domeniul de aplicare al semnului în cauză, care depășește domeniul local, trebuie să fie apreciat exclusiv în funcție de întinderea teritoriului de protecție a acestui semn, fără a ține seama de utilizarea sa pe acest teritoriu, în continuare, că teritoriul relevant pentru aprecierea utilizării semnului menționat nu este în mod necesar teritoriul de protecție a acestuia și, în sfârșit, că utilizarea semnului în sine nu trebuie să aibă loc în mod necesar înainte de data de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare” (hotărârea pronunțată în recurs, punctul 1 din dispozitiv).
28 Curtea a respins în rest recursul.
29 Pe de altă parte, Curtea a arătat că, „în vederea aprecierii motivului invocat de [reclamantă] referitor la aplicarea de către camera de recurs a condiției privind utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, este necesar să se aprecieze valoarea probantă a elementelor de fapt care pot dovedi că această condiție este îndeplinită în speță pe baza definiției acesteia, astfel cum a fost reținută în prezenta hotărâre, elemente de fapt printre care figurează, în special, documentele prezentate de [reclamantă] și care sunt menționate la punctele 171 și 172 din hotărârea atacată” (hotărârea pronunțată în recurs, punctul 219). Întrucât litigiul nu era în stare de judecată, Curtea a trimis spre rejudecare la Tribunal cauzele T‑225/06, T‑255/06, T‑257/06 și T‑309/06 și a stabilit că cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
30 Cauzele în discuție au fost atribuite Camerei a doua a Tribunalului.
31 Părțile au depus observații cu privire la continuarea procedurii în termenele stabilite.
32 La 19 octombrie 2011, Anheuser‑Busch a depus la grefa Tribunalului copia Hotărârii pronunțate la 9 august 2011 de Oberster Gerichtshof (Curtea supremă, Austria). Celelalte părți au depus observații cu privire la acest act care a fost depus la dosar.
33 Prin Ordonanța președintelui Camerei a doua a Tribunalului din 22 ianuarie 2012, cauzele T‑225/06 RENV, T‑255/06 RENV, T‑257/06 RENV și T‑309/06 RENV au fost conexate în vederea desfășurării procedurii orale și a pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata, în conformitate cu articolul 50 din Regulamentul de procedură.
34 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost prezentate în ședința din 11 septembrie 2012.
Concluzii prezentate de părți după trimiterea spre rejudecare
35 Reclamanta solicită Tribunalului:
– confirmarea hotărârii Tribunalului;
– obligarea OAPI și a Anheuser‑Busch la plata cheltuielilor de judecată.
36 OAPI și Anheuser‑Busch solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunilor;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
37 Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, prin intermediul capătului de cerere privind confirmarea hotărârii Tribunalului, reclamanta urmărește anularea deciziilor atacate, astfel cum a solicitat în acțiunile sale.
38 Pe de altă parte, trebuie amintit că reclamanta invocă, în esență, în cererea sa introductivă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94. Motivul unic invocat de reclamantă cuprinde două aspecte. Prin intermediul primului aspect, reclamanta repune în discuție concluzia camerei de recurs potrivit căreia semnul bud nu ar putea fi considerat o denumire de origine. Prin intermediul celui de al doilea aspect, reclamanta contestă aprecierea camerei de recurs, potrivit căreia condițiile din articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 nu ar fi îndeplinite în speță.
39 În hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a confirmat mai multe constatări ale Tribunalului privind erorile săvârșite de camera de recurs în deciziile atacate.
40 În special, rezultă din hotărârea pronunțată în recurs că, în speță, Curtea nu a repus în discuție concluzia Tribunalului potrivit căreia trebuia admis primul aspect al motivului unic. Astfel, Curtea a indicat că, după ce a constatat că efectele drepturilor anterioare invocate nu fuseseră anulate definitiv în Franța și în Austria și că aceste drepturi erau valabile la momentul adoptării deciziilor atacate, Tribunalul a concluzionat în mod corect la punctele 90 și 98 din hotărârea sa că respectiva cameră de recurs trebuia să țină seama de drepturile anterioare invocate, fără a putea repune în discuție însăși calificarea acestor drepturi (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 92 și 93).
41 În ceea ce privește cel de al doilea aspect al motivului unic, Curtea a decis că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că expresia „utilizat în comerț” nu trebuia interpretată în sensul că se referă la o utilizare serioasă, prin analogie cu prevederile articolului 43 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 40/94 pentru mărcile anterioare invocate în susținerea opoziției, astfel cum a reținut camera de recurs în deciziile atacate (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 142-146).
42 Pe de altă parte, după ce a amintit constatarea Tribunalului potrivit căreia faptul că semnul bud ar fi fost utilizat „ca marcă” nu ar însemna totuși că semnul respectiv nu ar fi fost utilizat în comerț, astfel cum a reținut camera de recurs, Curtea a precizat că semnul invocat în susținerea opoziției trebuie utilizat ca element distinctiv în sensul că trebuie să permită identificarea unei activități economice exercitate de titularul său, ceea ce nu a făcut obiectul discuției în speță (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 148 și 149).
43 În continuare, Curtea a arătat că Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 195 din hotărârea sa, în ceea ce privește protecția în Franța a denumirii de origine „bud” înregistrată în temeiul Aranjamentului de la Lisabona, că respectiva cameră de recurs nu se putea baza pe faptul că rezulta dintr‑o decizie cu caracter jurisdicțional pronunțată în acest stat membru că reclamanta nu ar fi reușit până în acel moment să îl împiedice pe distribuitorul Anheuser‑Busch să vândă în Franța bere sub marca BUD pentru a deduce din aceasta că reclamanta nu dovedise respectarea condiției referitoare la dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente în temeiul semnului invocat (hotărârea pronunțată în recurs, punctul 193).
44 În sfârșit, din moment ce niciuna dintre hotărârile judecătorești din Franța și din Austria vizate de camera de recurs nu dobândise autoritate de lucru judecat, Curtea a considerat că Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 192 din hotărârea sa, că respectiva cameră de recurs nu se putea baza numai pe aceste hotărâri pentru a‑și susține concluzia și că ar fi trebuit să țină seama și de dispozițiile din legislația națională invocate de reclamantă în cadrul procedurii de opoziție pentru a examina dacă, în temeiul acestor dispoziții, reclamanta dispunea de dreptul de a interzice o marcă mai recentă pe baza semnului invocat (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 195-197).
45 Totuși, deși deciziile atacate sunt viciate de mai multe erori, acestea nu sunt suficiente pentru a determina Tribunalul să admită temeinicia și a celui de al doilea aspect al motivului unic și să anuleze aceste decizii. Astfel, camera de recurs a considerat în deciziile atacate că semnul invocat în susținerea opoziției nu îndeplinea condiția prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 privind utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local. Această constatare a camerei de recurs era suficientă în sine pentru a respinge opozițiile formulate de reclamantă împotriva înregistrării mărcilor comunitare solicitate. Cu privire la acest aspect, Curtea a arătat că Tribunalul a săvârșit erori de drept (a se vedea punctul 27 de mai sus).
46 Trebuie să se procedeze, prin urmare, la o apreciere a valorii probante a elementelor de fapt prezentate de reclamantă în fața OAPI care pot să demonstreze că este îndeplinită în prezenta cauză condiția privind utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94, pe baza definiției acesteia, astfel cum a fost reținută în hotărârea pronunțată în recurs.
47 În această privință, trebuie amintit că obiectul condiției prevăzute la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 privind utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local este de a limita conflictele dintre semne, evitându‑se ca un drept anterior care nu este suficient caracterizat, adică important și semnificativ în comerț, să poată împiedica înregistrarea unei noi mărci comunitare. O astfel de posibilitate de opoziție trebuie rezervată semnelor care sunt efectiv și real prezente pe piața lor relevantă. Pentru a putea împiedica înregistrarea unui nou semn, cel care este invocat în sprijinul opoziției trebuie să fie efectiv utilizat într‑un mod suficient de semnificativ în comerț și să aibă o întindere geografică care să depășească domeniul local, ceea ce presupune, atunci când teritoriul de protecție a acestui semn poate fi considerat altfel decât local, ca această utilizare să aibă loc pe o parte importantă a respectivului teritoriu. Pentru a stabili dacă această situație se regăsește în prezenta cauză, trebuie să se țină seama de durata și de intensitatea utilizării acestui semn ca element distinctiv pentru destinatarii săi, care sunt atât cumpărătorii și consumatorii, cât și furnizorii și concurenții. În această privință, sunt relevante în special utilizările semnului în publicitatea și în corespondența comercială. Pe de altă parte, aprecierea condiției privind utilizarea în comerț trebuie să fie efectuată în mod separat pentru fiecare dintre teritoriile în care este protejat dreptul invocat în susținerea opoziției. În sfârșit, trebuie demonstrată utilizarea semnului în cauză în comerț înainte de data de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 156-169).
48 În prezenta cauză, camera de recurs a considerat, în esență, că elementele de probă prezentate de reclamanta în fața OAPI nu permiteau să se concluzioneze, în ceea ce privește Franța, Italia, Austria și Portugalia, că a avut loc utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local. Rezultă din observațiile cu privire la continuarea procedurii că reclamanta contestă deciziile atacate numai în măsura în care acestea resping ca insuficiente dovezile privind utilizarea semnului în Franța și în Austria.
49 În cadrul observațiilor prezentate cu privire la continuarea procedurii, reclamanta arată cu titlu introductiv că condiția privind domeniul semnului invocat nu poate fi apreciată în același mod în cazul unor drepturi de natură diferită. Astfel, în ceea ce privește denumirile de origine, protecția lor nu ar presupune o condiție legată de utilizarea lor, chiar dacă Curtea pare să fi adăugat o astfel de cerință. Orice altă interpretare ar conduce la concluzia că denumirile de origine sunt drepturi revocabile, ceea ce ar veni în contradicție cu spiritul Regulamentului (CE) nr. 510/2006 al Consiliului din 20 martie 2006 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare (JO L 93, p. 12, Ediție specială, 03/vol. 71, p. 114). Din moment ce o denumire de origine este înregistrată, ar fi îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94. Ar fi suficient să se facă dovada că domeniul de aplicare al semnului depășește domeniul local. În plus, în speță, denumirea de origine în cauză ar fi protejată la nivel național, bilateral și internațional. Domeniul acestei denumiri de origine nu ar fi, așadar, unul local. Pe de altă parte, reclamanta subliniază că producerea unui produs care poartă o denumire de origine este limitată, la fel ca și exportul acestuia. Producerea acestuia se realizează, în fapt, în principal în țara de origine. Reclamanta precizează totodată că piața berii este o piață specifică și amintește că statutul politic al Republicii Cehe a fost precedat de un regim care limita exporturile. În sfârșit, reclamanta susține că condiția privind utilizarea termenului invocat în comerț este calitativă, iar nu cantitativă. Tribunalul ar trebui să țină seama de aceste elemente la aprecierea elementelor de fapt în speță.
50 În ceea ce privește utilizarea semnului invocat în Franța, reclamantă arată că a furnizat aceleași elemente privind dovada utilizării semnului respectiv precum în cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 12 iunie 2007, Budějovický Budvar/OAPI – Anheuser‑Busch (BUD) (T‑60/04-T‑64/04, nepublicată în Repertoriu). Or, în aceste cauze, atât camera de recurs, cât și OAPI ar fi recunoscut în fața Tribunalului că reclamanta a făcut dovada, în ceea ce privește Franța, a utilizării în comerț a semnului invocat, având un domeniu de aplicare care depășește domeniul local.
51 În ceea ce privește utilizarea semnului invocat în Austria, reclamanta subliniază, mai întâi, că în Hotărârea din 8 septembrie 2009, Budějovický Budvar (C‑478/07, Rep., p. I‑7721), Curtea a arătat că „articolul 30 CE […] nu impune o cerință concretă în privința calității și a duratei utilizării unei denumiri în statul membru de origine pentru ca protecția acesteia să fie justificată în raport cu articolul menționat”. În continuare, reclamanta subliniază că elementele de probă pe care le‑a prezentat în fața OAPI demonstrează o utilizare, altfel decât numai la nivel local în Austria.
52 OAPI și Anheuser‑Busch contestă argumentele reclamantei. Pe de altă parte, dacă ar trebui să se considere că elementele de probă prezentate de reclamantă sunt suficiente pentru a demonstra existența unui semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, OAPI și Anheuser‑Busch invită Tribunalul să țină seama de alte elemente. În special, făcând trimitere la Hotărârea Budějovický Budvar, punctul 51 de mai sus, OAPI și Anheuser‑Busch susțin că neînregistrarea semnului bud în temeiul Regulamentului nr. 510/2006 ar însemna că, la data adoptării deciziilor atacate, era lipsită de efect protecția semnului respectiv în Austria și în Franța în temeiul tratatelor bilaterale în cauză și a Aranjamentului de la Lisabona în aceste state membre. Această interpretare, în ceea ce privește Austria, ar fi confirmată de Hotărârea pronunțată la 9 august 2011 de Oberster Gerichtshof (punctul 32 de mai sus). Tribunalul ar trebui să respecte legislația Uniunii în vigoare.
53 În primul rând, presupunând că prin argumentele sale, reclamanta susține că, în ceea ce privește teritoriul Franței, condiția prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 privind utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local ar fi îndeplinită în măsura în care camera de recurs ar fi considerat că această condiție este îndeplinită în cauzele anterioare desfășurate în fața OAPI între același părți și care aveau ca obiect un semn invocat identic, acestea trebuie respinse. Trebuie amintit în această privință că deciziile privind înregistrarea unui semn ca marcă comunitară adoptate de camerele de recurs în temeiul Regulamentului nr. 40/94 sunt emise în exercitarea unei competențe reglementate, iar nu a unei puteri discreționare. Prin urmare, legalitatea deciziilor camerelor de recurs trebuie apreciată numai în temeiul acestui regulament, astfel cum a fost interpretat de instanța Uniunii, iar nu pe baza unei practici decizionale anterioare a camerelor de recurs [Hotărârea Curții din 26 aprilie 2007, Alcon/OAPI, C‑412/05 P, Rep., p. I‑3569, punctul 65, și Hotărârea Tribunalului din 2 mai 2012, Universal Display/OAPI (UniversalPHOLED), T‑435/11, nepublicată în Repertoriu, punctul 37]. Pe de altă parte, presupunând că prin argumentele sale reclamanta invocă de fapt încălcarea principiului egalității de tratament, trebuie amintit că respectarea acestui principiu trebuie sa se concilieze cu respectarea principiului legalității (a se vedea Hotărârea Curții din 10 martie 2011, Agencja Wydawnicza Technopol/OAPI, C‑51/10 P, Rep., p. I‑1541, punctul 75). Prin urmare, pentru motive de securitate juridică și de bună administrare, examinarea oricărei cereri de înregistrare trebuie să fie strictă și completă și să aibă loc în fiecare caz concret (Hotărârea Agencja Wydawnicza Technopol/OAPI, citată anterior, punctul 77). Această examinare strictă și completă trebuie să privească de asemenea semnele invocate în susținerea unei opoziții. Or, pentru motivele care urmează, camera de recurs nu a comis o eroare atunci când a considerat că semnul invocat în speță nu îndeplinea condiția prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 privind utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local. În consecință, reclamanta nu poate invoca în mod util deciziile anterioare ale OAPI în vederea infirmării concluziei la care a ajuns camera de recurs în decizia atacată (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Agencja Wydawnicza Technopol/OAPI, punctele 78 și 79, și UniversalPHOLED, punctul 39). În plus, trebuie subliniat că mărcile solicitate în cauzele anterioare menționate de reclamantă priveau fie mărci diferite, fie produse diferite de cele din prezenta cauză, procedurile de opoziție fiind de asemenea diferite.
54 În al doilea rând, este necesar să se arate că părțile nu mai contestă faptul că înscrisurile furnizate de reclamantă în fața OAPI puteau demonstra utilizarea semnului invocat în comerț, în sensul că această utilizare se situa în contextul unei activități comerciale prin care se urmărea un avantaj economic, iar nu în domeniul privat.
55 În al treilea rând, în ceea ce privește în mod specific cererea de înregistrare a unei mărci comunitare vizată în acțiunea din cauza T‑309/06 RENV, este suficient să se constate că reclamanta nu a furnizat OAPI niciun element care să fi fost anterior datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare respective (1 aprilie 1996). În consecință, nu este îndeplinită condiția prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 privind utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local. Camera de recurs nu a săvârșit, așadar, o eroare în această privință. În măsura în care constatarea camerei de recurs cu privire la acest aspect era suficientă pentru respingerea opoziției în cauză (a se vedea punctul 45 de mai sus), acțiunea din cauza T‑309/06 RENV trebuie respinsă.
56 În al patrulea rând, în ceea ce privește opozițiile în cadrul cărora reclamanta invoca protecția semnului bud în Franța (cauzele T‑225/06 RENV, T‑255/06 RENV și T‑257/06 RENV), înscrisurile furnizate OAPI erau constituite din patru facturi datate. Unele dintre aceste facturi trebuie însă înlăturate din cadrul analizei, întrucât sunt ulterioare datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare respective. Acesta este cazul unei facturi (din 10 octombrie 2000) depuse în cauzele T‑225/06 RENV și T‑257/06 RENV, care privesc cererile de înregistrare a unei mărci comunitare formulate la 11 aprilie și la 4 iulie 2000. Acesta este și cazul celor două facturi (din 3 martie și din 10 octombrie 2000) depuse în cauza T‑255/06 RENV, care privește o cerere de înregistrare formulată la 28 iulie 1999. Ținând seama de facturile relevante în fiecare dintre aceste cauze, se impune constatarea că acestea priveau un volum foarte limitat de produse (cel mult 0,87 hectolitri, adică 87 de litri), repartizat în două sau în trei livrări între lunile decembrie 1997 și martie 2000. În plus, livrările în cauză se limitau la cel mult trei orașe de pe teritoriul Franței, și anume Thiais, Lille și Strasbourg. În sfârșit, reclamanta nu a prezentat niciun alt element care să demonstreze că semnul invocat ar fi fost utilizat în publicitatea de pe teritoriul relevant. Având în vedere aceste elemente, trebuie să se considere că, în ceea ce privește teritoriul Franței, nu este îndeplinită condiția privind utilizarea în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local.
57 Întrucât, în cadrul opoziției care a determinat cauza T‑257/06 RENV, reclamanta nu a invocat decât protecția în Franța a semnului BUD, fără a invoca protecția semnului respectiv în Austria, constatarea camerei de recurs privind lipsa utilizării în comerț a unui semn cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local era suficientă pentru a respinge opoziția în cauză (a se vedea punctul 45 de mai sus). În aceste condiții, acțiunea din cauza T‑257/06 RENV trebuie respinsă.
58 În al cincilea rând, în ceea ce privește opozițiile în cadrul cărora reclamanta a invocat protecția semnului bud în Austria (cauzele T‑225/06 RENV și T‑255/06 RENV), înscrisurile furnizate OAPI au fost următoarele:
– o declarație dată sub jurământ a unui angajat al reclamantei din luna iunie 2001 la care erau anexate 9 extrase din presa austriacă din lunile mai-septembrie 1997 privind produsul „Bud Super Strong”;
– o declarație dată sub jurământ de directorul general al unei societăți importatoare de bere în Austria din 9 august 2001 la care erau anexate patru facturi emise de reclamantă (datate 26 mai 1997, 22 iulie 1997, 21 noiembrie 1997 și 23 ianuarie 1998), unsprezece facturi de revânzare de către societatea importatoare unor întreprinderi din Austria, precum și o listă de prețuri de vânzare care includea produsul „Bud Strong”;
– o declarație dată sub jurământ de directorul general al aceleiași societăți importatoare de bere în Austria din 7 decembrie 2001 la care erau anexate opt facturi emise de reclamantă (datate 5 iunie 1998, 11 decembrie 1998, 1 martie 1999, 18 mai 1999, 16 noiembrie 1999, 23 noiembrie 1999, 14 aprilie 2000 și 20 iunie 2000) și opt facturi de revânzare de către societatea importatoare unor întreprinderi din Austria;
– o declarație sub jurământ a unui angajat al reclamantei din 15 aprilie 2005 care confirma cifrele de afaceri realizate din vânzarea produsului „Bud Super Strong” în Austria în anii 1997-2004 la care erau anexate mai multe facturi încheiate de reclamantă cu societatea importatoare de bere în Austria menționată mai sus, prezentate deja, precum și o factură nouă (datată 21 octombrie 1999) și exemple de borderouri de ambalaj pentru exportul către societatea importatoare de bere în Austria menționată mai sus pentru anii 1998, 1999, 2001 și 2002.
59 În primul rând, trebuie arătat, astfel cum au procedat OAPI și Anheuser‑Busch, că înscrisurile prezentate de reclamantă în cadrul procedurii administrative menționează foarte puține vânzări, atât în termeni de volum, cât și de cifră de afaceri. Astfel, facturile prezentate în dosar demonstrează vânzarea a 22,96 hectolitri din produsul în cauză în anii 1997 și 1998. În ceea ce privește anul 1999, facturile menționează un volum de vânzări de 15,5 hectolitri și de 5,14 hectolitri pentru perioada anterioară datei de 28 iulie 1999 (perioada care trebuie luată în considerare în cauza T‑255/06 RENV). Rezultă că vânzările în cauză s‑au ridicat în medie la 12,82 hectolitri pe an. Presupunând că trebuie să se ia în considerare volumul de vânzări pentru anul 1999 menționat în declarația dată sub jurământ de un angajat al reclamantei, volumul de vânzări pentru acest an ar fi de 51,48 hectolitri, adică o medie de 24,81 hectolitri pe an. Acest volum de vânzări trebuie raportat la un consum mediu de bere în Austria care era, în perioada relevantă, potrivit elementelor prezentate în deciziile atacate și care nu au fost contestate de reclamantă, mai mare de 9 milioane de hectolitri pe an. În termeni de cifre de afaceri, declarația dată sub jurământ de un angajat al reclamantei menționează o sumă de 44 546,76 coroane cehe (CZK) pentru anul 1999, adică aproximativ 1 200 de euro (la 31 decembrie 1999). Această sumă ar fi, ținând seama de elementele de la dosar, și mai redusă în ceea ce privește anii 1997 și 1998.
60 În al doilea rând, referitor la extrasele din presă prezentate la dosar, acestea nu privesc decât o perioadă scurtă, respectiv cea cuprinsă între lunile mai‑septembrie 1997. În plus, nu a fost prezentat niciun element care ar permite să se determine acoperirea acestor publicații în termeni geografici sau de public vizat.
61 În al treilea rând, în ceea ce privește facturile societății importatoare către întreprinderile din Austria, acestea menționează vânzări în opt orașe de pe teritoriul Austriei (șapte, dacă se ține seama numai de vânzările anterioare datei de 28 iulie 1999 în cauza T‑255/06 RENV). În această privință, este necesar să se arate că, deși produsul în discuție a fost vândut în mai multe orașe de pe teritoriul Austriei, vânzările realizate în afara Vienei, astfel cum apar în facturi, reprezintă volume neglijabile (24 de sticle vândute în șase orașe și 240 de sticle vândute într‑un oraș). Aceste vânzări neglijabile trebuie privite în contextul duratei relevante de comercializare a produselor în discuție (între doi și trei ani, în funcție de fiecare cauză) și al consumului mediu de bere în Austria (mai mult de 9 milioane de hectolitri pe an).
62 În al patrulea rând, referitor la costurile comercializării menționate în declarația dată sub jurământ de un angajat al reclamantei, acestea privesc toate produsele comercializate de reclamantă pe teritoriul Austriei. Prin urmare, nu este posibil să se identifice, pe această bază, cum a recunoscut reclamanta în cadrul ședinței care sunt sumele care au fost alocate comercializării produsului în discuție în speță.
63 În al cincilea rând, în ceea ce privește lista de prețuri atașată declarației date sub jurământ de directorul general al unei societăți importatoare de bere în Austria, care menționează produsul „Bud Strong”, în afară de faptul că aceasta se referă la un număr mare de mărci de bere, nu a fost prezentat niciun element care ar permite să se determine întinderea și durata distribuției produsului în cauză.
64 Ținând seama de toate aceste elemente, trebuie să se considere că reclamanta nu a făcut dovada în prezenta cauză că semnul invocat avea un domeniu de aplicare care depășea domeniul local, în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94, în ceea ce privește teritoriul Austriei.
65 Celelalte argumente avansate de reclamantă nu pot repune în discuție această concluzie. În special, referitor la susținerea reclamantei în sensul că producerea unui produs care poartă o denumire de origine este limitată, la fel ca și exportul acestuia, este necesar să se arate că, în ceea ce privește în mod specific situația reclamantei, astfel cum a recunoscut în cadrul ședinței, volumul său de producție este mai mare de 1 milion de hectolitri pe an, jumătate din acest volum fiind exportat în afara Republicii Cehe. Argumentul reclamantei în ceea ce privește situația specifică în prezenta speță este, așadar, nefondat.
66 Având în vedere cele de mai sus și fără a fi necesară pronunțarea cu privire la argumentele suplimentare invocate de OAPI și de Anheuser‑Busch în înscrisurile lor, se impune, așadar, și respingerea acțiunilor în cauzele T‑225/06 RENV și T‑255/06 RENV.
Cu privire la cheltuielile de judecată
67 În hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a stabilit că cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul. Revine, așadar, Tribunalului să se pronunțe, în cadrul prezentei hotărâri, asupra ansamblului cheltuielilor aferente diferitelor proceduri, în conformitate cu articolul 121 din Regulamentul de procedură.
68 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, pentru motive excepționale sau în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.
69 În speță, deși reclamanta a căzut în pretenții, trebuie să se sublinieze că deciziile atacate sunt viciate de mai multe erori. În hotărârea Tribunalului, aceste erori au determinat Tribunalul să admită primul aspect și cea de a doua critică din cadrul celui de al doilea aspect al motivului unic (a se vedea punctele 20-24 de mai sus). Erorile evidențiate de Tribunal în această privință au fost confirmate de Curte în hotărârea pronunțată în recurs (a se vedea punctul 26 de mai sus). Având în vedere aceste elemente, Tribunalul consideră că se realizează o justă apreciere a circumstanțelor speței prin obligarea fiecărei părți la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunile.
2) Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.
Forwood | Dehousse | Schwarcz |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 22 ianuarie 2013.
Semnături