Cauza T‑341/07

Jose Maria Sison

împotriva

Consiliului Uniunii Europene

„Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului – Poziția comună 2001/931/PESC și Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 – Anularea unei măsuri de înghețare a fondurilor printr‑o hotărâre a Tribunalului – Răspundere extracontractuală – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor”

Sumarul hotărârii

1.      Procedură – Autoritate de lucru judecat – Întindere

(art. 235 CE și 288 CE)

2.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Marjă de apreciere a instituției comunitare, care este redusă sau inexistentă la momentul adoptării actului – Necesitatea luării în considerare a unor elemente contextuale

(art. 288 al doilea paragraf CE)

3.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Normă de drept care conferă drepturi particularilor – Noțiune

[art. 288 al doilea paragraf CE; Poziția comună 2001/931 a Consiliului, art. 1 alin. (4); Regulamentul nr. 2580/2001 al Consiliului, art. 2 alin. (3)]

4.      Uniunea Europeană – Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului – Decizie de înghețare a fondurilor

[Poziția comună 2001/931 a Consiliului, art. 1 alin. (4); Regulamentul nr. 2580/2001 al Consiliului, art. 2 alin. (3)]

1.      În cadrul unei acțiuni prin care se urmărește stabilirea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în cazul în care Tribunalul a considerat, într‑o primă hotărâre, că o cerere de despăgubire trebuia respinsă, din moment ce nici caracterul real și întinderea prejudiciilor invocate de reclamant, nici existența unei legături de cauzalitate între aceste prejudicii și nelegalitățile de fond invocate în susținerea acelei cereri nu erau dovedite corespunzător cerințelor legale, autoritatea de lucru judecat în raport cu această hotărâre se opune posibilității reclamantului de a solicita din nou, în temeiul articolelor 235 CE și 288 CE, repararea unui prejudiciu corespunzător celui pentru care cererea de despăgubire formulată în același temei a fost deja respinsă prin hotărârea respectivă.

Considerațiile referitoare la lipsa dovedirii realității și a întinderii pretinselor prejudicii, precum și a existenței unei legături de cauzalitate între aceste prejudicii și nelegalitățile de fond invocate nu pot fi calificate ca fiind „incidente” sau ca „nefiind necesare” în aprecierea Tribunalului.

(a se vedea punctele 22-24)

2.      Pentru a admite că este îndeplinită condiția angajării răspunderii extracontractuale a Comunității privind nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, se impune proba unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept „care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor”.

Criteriul decisiv care determină posibilitatea de a se aprecia dacă este îndeplinită această cerință este nerespectarea vădită și gravă de către instituția în cauză a limitelor care se impun puterii sale de apreciere. Prin urmare, ceea ce este determinant pentru a stabili existența unei astfel de încălcări este marja de apreciere de care dispunea instituția în discuție. Astfel, atunci când instituția în cauză nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil redusă sau chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a se stabili existența unei încălcări suficient de grave.

Cu toate acestea, nu există nicio legătură automată între, pe de o parte, lipsa puterii de apreciere a instituției în cauză și, pe de altă parte, calificarea încălcării ca fiind o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar. Astfel, chiar dacă are un caracter determinant, întinderea puterii de apreciere a instituției în cauză nu constituie un criteriu exclusiv. În această privință, regimul dedus din articolul 288 al doilea paragraf CE ia în considerare în special complexitatea situațiilor care trebuie soluționate și dificultățile de aplicare sau de interpretare a textelor. Rezultă că numai constatarea existenței unei nereguli care nu ar fi săvârșită în împrejurări similare de o administrație care acționează cu prudența și diligența obișnuite poate să angajeze răspunderea Comunității.

Prin urmare, este de competența instanței Uniunii, după ce a determinat, mai întâi, dacă instituția în cauză dispunea de o marjă de apreciere, să ia în considerare în continuare complexitatea situațiilor pe care trebuie să le soluționeze, dificultățile de aplicare sau de interpretare a textelor, gradul de claritate și de precizie al normei încălcate și caracterul intenționat sau impardonabil al erorii săvârșite. În orice caz, o încălcare a dreptului comunitar este vădit gravă atunci când aceasta a continuat în pofida pronunțării unei hotărâri care constată încălcarea imputată, a unei hotărâri preliminare sau a unei jurisprudențe consacrate în materia respectivă din care rezultă caracterul ilicit al comportamentului în cauză.

(a se vedea punctele 33, 35-37, 39 și 40)

3.      În materia răspunderii extracontractuale a Comunității, condiția că norma de drept încălcată trebuie să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor este îndeplinită atunci când această normă, deși vizează, în esență, interese cu caracter general, asigură și protecția intereselor individuale ale persoanelor în cauză.

În această privință, articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului și articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 privind aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea terorismului asigură protecția intereselor individuale ale persoanelor susceptibile să fie vizate și, prin urmare, trebuie considerate norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor. În cazul în care nu sunt întrunite condițiile de fond prevăzute la articolul 2 alineatul (3) din acest regulament coroborat cu articolul 1 alineatul (4) din această poziție comună, particularul vizat are astfel dreptul de a nu i se impune măsurile în discuție. Un asemenea drept implică obligatoriu ipoteza ca particularul căruia i se impun măsuri restrictive în condiții care nu sunt prevăzute de dispozițiile în discuție să poată solicita să fie despăgubit pentru efectele prejudiciabile ale acestor măsuri dacă se dovedește că impunerea acestora se întemeiază pe o încălcare suficient de gravă a normelor de drept substanțial puse în aplicare de Consiliu.

(a se vedea punctele 47 și 52)

4.      Atunci când apreciază dacă sunt reunite elementele de fapt și de drept susceptibile să condiționeze aplicarea unei măsuri de înghețare a fondurilor unei persoane, unui grup sau unei entități, astfel cum sunt definite la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului coroborat cu articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 privind aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea terorismului, Consiliul nu dispune de marjă discreționară. Aceeași situație se regăsește, în mod cu totul special, în ipoteza verificării existenței unor informații precise sau a unor elemente din dosar care arată că o decizie a unei autorități naționale care corespunde definiției cuprinse la articolul 1 alineatul (4) din această poziție comună a fost luată în privința persoanei interesate și, ulterior, în ipoteza verificării urmărilor rezervate acestei decizii la nivel național.

Totuși, această unică împrejurare nu este suficientă pentru a considera că încălcarea dispozițiilor menționate este suficient de gravă pentru a angaja răspunderea Comunității în cazul în care Consiliul a adoptat o decizie de înghețare a fondurilor pe baza unei decizii naționale de inițiere a unor cercetări sau a urmăririi penale pentru un act terorist. Astfel, instanța trebuie să ia în considerare în special și complexitatea în drept și în fapt a situației care trebuie soluționată, precum și dificultățile de aplicare sau de interpretare a textelor, ținând seama îndeosebi de importanța obiectivelor de interes general urmărite, pentru a stabili dacă eroarea de drept săvârșită de Consiliu reprezintă o neregulă care nu ar fi fost săvârșită în împrejurări similare de o administrație care acționează cu prudența și diligența obișnuite.

(a se vedea punctele 57, 58 și 61)