Cauza C‑266/14
Federación de Servicios Privados del sindicato Comisiones obreras (CC.OO.)
împotriva
Tyco Integrated Security SL
și
Tyco Integrated Fire & Security Corporation Servicios SA
(cerere de decizie preliminară formulată de Audiencia Nacional)
„Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 2003/88/CE – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Articolul 2 punctul (1) – Noțiunea «timp de lucru» – Lucrători care nu au un loc de muncă fix sau obișnuit – Timp de deplasare între domiciliul lucrătorilor și locurile în care se află primul și ultimul client”
Sumar – Hotărârea Curții (Camera a treia) din 10 septembrie 2015
1. Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru – Timp de lucru – Noţiune – Lucrători care nu au sau nu mai au un loc de muncă fix sau obișnuit – Timpul de deplasare între domiciliul lucrătorilor și locurile în care se află primul și, respectiv, ultimul client – Includere
(Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 pct. 1)
2. Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru – Domeniu de aplicare – Remunerație – Excludere
[Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7 alin. (1)]
1. Articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări în care lucrătorii nu au sau nu mai au un loc de muncă fix sau obișnuit, timpul de deplasare pe care acești lucrători îl consacră deplasărilor zilnice de la domiciliu la locurile în care se află primul și, respectiv, ultimul client desemnați de angajator constituie „timp de lucru” în sensul acestei dispoziții.
Astfel, s‑a statuat deja în mod repetat că articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 definește noțiunea „timp de lucru” ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, și își exercită activitatea sau funcțiile în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale și că această noțiune trebuie înțeleasă prin opoziție cu noțiunea de perioadă de repaus, aceste două noțiuni excluzându‑se reciproc. În acest context, directiva menționată nu prevede o categorie intermediară între perioadele de lucru și cele de repaus.
În ceea ce privește, mai întâi, primul element constitutiv al noțiunii „timp de lucru”, potrivit căruia lucrătorul trebuie să își exercite activitatea sau funcțiile, deplasările lucrătorilor care nu mai au un loc de muncă fix sau obișnuit de la decizia angajatorului de a desființa sediile regionale pentru a se prezenta la clienții desemnați de acest angajator reprezintă instrumentul necesar pentru executarea prestațiilor tehnice la acești clienți. Pe de altă parte, anterior desființării sediilor respective, angajatorul considera ca fiind timp de lucru timpul de deplasare a lucrătorilor săi de la sediile regionale la locurile în care se aflau primul și ultimul client al zilei. Neluarea în considerare a acestor deplasări ar însemna că angajatorul ar fi în măsură să susțină că numai timpul petrecut în exercitarea la clienți a activităților avute în vedere se încadrează în noțiunea „timp de lucru”, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, ceea ce ar avea ca efect denaturarea acestei noțiuni și subminarea obiectivului protecției securității și a sănătății lucrătorilor.
În ceea ce privește, apoi, cel de al doilea element constitutiv al noțiunii menționate, potrivit căruia lucrătorul trebuie să fie la dispoziția angajatorului în timpul de lucru, factorul determinant este faptul că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare. Astfel, pentru ca un lucrător să poată fi considerat ca fiind la dispoziția angajatorului său, acest lucrător trebuie să fie pus într‑o situație în care este obligat, din punct de vedere juridic, să se supună instrucțiunilor angajatorului său și să își exercite activitatea pentru acesta. În schimb, posibilitatea pentru lucrători de a‑și gestiona timpul fără constrângeri majore și de a se consacra propriilor interese este un element de natură să arate că perioada respectivă nu constituie timp de lucru în sensul Directivei 2003/88. În speță, lucrătorii în discuție sunt obligați ca, în timpul deplasării între primul și, respectiv, ultimul client al zilei, să se supună instrucțiunilor angajatorului, care poate schimba ordinea clienților sau poate anula ori adăuga o întâlnire.
În ceea ce privește, în sfârșit, cel de al treilea element constitutiv al noțiunii „timp de lucru”, potrivit căruia lucrătorul trebuie să se afle la locul de muncă în perioada respectivă, dacă un lucrător care nu mai are un loc de muncă fix își exercită funcțiile în cursul deplasării pe care o efectuează la sau de la un client, acest lucrător trebuie de asemenea să fie considerat ca aflându‑se la locul de muncă pe durata acestui traseu. Astfel, din moment ce deplasările sunt indisolubil legate de calitatea de lucrător care nu are un loc de muncă fix sau obișnuit, locul de muncă al unor asemenea lucrători nu poate fi redus la locurile de intervenție fizică a acestor lucrători la clienții angajatorului lor.
(a se vedea punctele 25, 26, 30, 32, 33, 35-39, 43 și 50 și dispozitivul)
2. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 48)