Cauzele conexate T‑208/08 și T‑209/08

Gosselin Group NV și

Stichting Administratiekantoor Portielje

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență — Înțelegeri — Piața serviciilor de mutări internaționale în Belgia — Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE — Stabilirea prețurilor — Împărțirea pieței — Manipularea cererilor de ofertă — Încălcare unică și continuă — Noțiunea de întreprindere — Imputabilitatea comportamentului ilicit — Amenzi — Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor — Gravitate — Durată”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență — Norme ale Uniunii — Întreprindere — Noțiune — Unitate economică

(art. 81 CE)

2.      Concurență — Norme ale Uniunii — Întreprindere — Noțiune — Exercitarea unei activități economice

(81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23)

3.      Concurență — Înțelegeri — Delimitarea pieței — Obiect — Determinarea efectului asupra comerțului dintre statele membre — Efect semnificativ

(art. 81 CE; Comunicarea 2004/C 101/07 a Comisiei, punctul 53)

4.      Acte ale instituțiilor — Orientări privind conceptul de efect asupra comerțului — Act cu caracter obligatoriu

(Comunicarea 2004/C 101/07 a Comisiei)

5.      Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Apreciere în funcție de natura încălcării

(Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, punctele 19 și 21-23)

6.      Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Principiul individualizării sancțiunilor

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului; Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei)

7.      Concurență — Înțelegeri — Acorduri între întreprinderi — Obligația Comisiei de a dovedi durata încălcării

[art. 81 alin. (1) CE; Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei]

8.      Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Circumstanțe atenuante — Apreciere

(Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, punctul 29)

9.      Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Circumstanțe atenuante — Comportament anticoncurențial autorizat sau încurajat de autoritățile publice

(Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, punctul 29 ultima liniuță)

1.      Noțiunea de unitate economică, ce poate cuprinde mai multe personalități juridice distincte, a fost introdusă pentru a permite să se impute comportamentul unei entități juridice (filiala) altei entități juridice (societatea‑mamă), iar nu cu scopul de a susține calitatea de întreprindere a societății‑mamă. În consecință, noțiunea de unitate economică nu poate să suplinească lipsa calității de întreprindere a societății‑mamă.

(a se vedea punctul 41)

2.      În contextul dreptului concurenței, noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare.

O entitate care, prin faptul că deține participații de control în cadrul unei societăți, exercită efectiv acest control intervenind direct sau indirect în gestiunea acesteia trebuie, așadar, să fie considerată ca luând parte la activitatea economică exercitată de întreprinderea controlată și trebuie să fie calificată ea însăși drept întreprindere în sensul dreptului concurenței.

Totuși, simpla deținere a unor participații, chiar și de control, nu este suficientă pentru a caracteriza o activitate economică a entității care deține aceste participații, atunci când aceasta nu permite decât exercitarea drepturilor aferente calității de acționar sau de asociat, precum și, după caz, perceperea de dividende, care sunt simple fructe ce rezultă din dreptul de proprietate asupra unui bun.

Sarcina probei privind „intervenția” revine Comisiei.

(a se vedea punctele 44, 47 și 48)

3.      În vederea aplicării articolului 81 alineatul (1) CE, Comisia este scutită de obligația de a demonstra efectele anticoncurențiale reale ale acordurilor sau ale practicilor care au ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței. Cu toate acestea, articolul 81 alineatul (1) CE nu este aplicabil dacă incidența înțelegerii asupra schimburilor intracomunitare sau asupra concurenței nu este „semnificativă”. Astfel, un acord iese de sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE atunci când nu restrânge concurența sau nu aduce atingere comerțului dintre statele membre decât în mod nesemnificativ.

Obligația de a efectua o delimitare a pieței într‑o decizie adoptată în temeiul articolului 81 CE revine Comisiei în situația în care, fără o asemenea delimitare, nu se poate determina dacă acordul sau practica concertată în cauză poate aduce atingere comerțului dintre statele membre și dacă are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței.

În cazul în care orice tranzacție transfrontalieră ar fi automat susceptibilă să aducă atingere în mod semnificativ comerțului dintre statele membre, noțiunea de caracter semnificativ, care este o condiție de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, ar fi golită de orice fel de conținut. Chiar și în cazul unei încălcări prin obiect, este necesar ca încălcarea să fie susceptibilă să aducă atingere în mod semnificativ schimburilor intracomunitare. Acest lucru rezultă din Orientările privind conceptul de efect asupra comerțului din articolele 81 și 82 din tratat, întrucât prezumția pozitivă, prevăzută la punctul 53 din acestea, nu se aplică decât acordurilor sau practicilor care prin natura lor sunt susceptibile să aducă atingere comerțului dintre statele membre.

În cazul în care Comisia prezintă o descriere suficient de detaliată a sectorului în cauză, inclusiv oferta, cererea și piața geografică, aceasta delimitează în mod precis serviciile relevante, precum și piața și o astfel de descriere a sectorului poate fi suficientă în măsura în care este îndeajuns de detaliată pentru a permite Tribunalului să verifice afirmațiile de bază ale Comisiei și în măsura în care, pe acest temei, cota de piață cumulată depășește în mod evident cu mult pragul de 5 %. Atunci când condițiile sunt îndeplinite, Comisia poate să se întemeieze pe cea de a doua condiție alternativă cuprinsă la punctul 53 din orientările menționate fără a formula în mod expres o definiție a pieței în sensul punctului 55 din acestea. Astfel, în contextul prezumției pozitive prevăzute la punctul 53 din aceste orientări, este suficient ca doar una dintre cele două condiții alternative să fie îndeplinită pentru a putea dovedi caracterul semnificativ al atingerii aduse comerțului dintre statele membre.

(a se vedea punctele 89-91, 98, 112, 116 și 117)

4.      Adoptând normele de conduită reprezentate de Orientările privind conceptul de efect asupra comerțului din articolele 81 și 82 din tratat și anunțând, prin publicarea acestora, că le va aplica în viitor în cazurile la care acestea se referă, Comisia se autolimitează în exercitarea puterii sale de apreciere și nu poate să nu aplice aceste norme fără a fi sancționată, dacă este cazul, pentru încălcarea principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime.

(a se vedea punctul 109)

5.      Aprecierea gravității trebuie efectuată ținând seama în special de natura restrângerilor concurenței. Gravitatea încălcării poate fi stabilită prin referire la natura și la obiectul comportamentelor abuzive. Elementele care alcătuiesc obiectul unui comportament pot avea mai mare importanță în scopul stabilirii cuantumului amenzii decât cele care privesc efectele sale.

O încălcare având ca obiect stabilirea prețurilor și împărțirea pieței este, prin natura sa, deosebit de gravă.

În plus, punctul 20 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că „evaluarea gravității se face caz cu caz pentru fiecare tip de încălcare, ținându‑se seama de toate circumstanțele relevante în cazul respectiv”. Orientările menționate au adus o schimbare fundamentală a metodologiei pentru calculul amenzilor. În special, clasificarea încălcărilor în trei categorii („minore”, „grave” și „foarte grave”) a fost eliminată și a fost introdus un interval cuprins între 0 % și 30 % cu scopul de a permite o diferențiere mai clară. Astfel, potrivit punctului 19 din orientările menționate, cuantumul de bază al amenzii trebuie să fie „legat de o proporție din valoarea vânzărilor, determinată în funcție de gradul de gravitate al încălcării”. Ca regulă generală, potrivit punctului 21 din orientările menționate, „proporția din valoarea vânzărilor luată în calcul se fixează la un nivel de maximum 30 %”.

Prin urmare, Comisia nu poate utiliza marja de apreciere de care dispune în materie de impunere a amenzilor și nu poate determina astfel rata precisă, situată între 0 % și 30 %, fără a ține seama de circumstanțele specifice ale cauzei. Punctul 22 din orientările menționate prevede că, „[p]entru a decide dacă proporția din valoarea vânzărilor care trebuie luată în calcul într‑un anumit caz ar trebui să se situeze la limita inferioară sau la cea superioară a intervalului menționat anterior, Comisia ține seama de un anumit număr de factori precum natura încălcării, cota de piață cumulată a tuturor părților în cauză, sfera geografică a încălcării și punerea în aplicare sau nu a încălcării”.

Această dificultate de a stabili un procent precis este într‑o anumită măsură redusă în cazul acordurilor orizontale secrete de stabilire a prețurilor și de împărțire a pieței în care, în temeiul punctului 23 din orientările menționate, proporția din vânzări luată în calcul se situează, în general, „la limita superioară a intervalului”. Rezultă din cuprinsul acestui punct că, pentru restrângerile cele mai grave, rata ar trebui să fie cel puțin mai mare de 15 %.

Așadar, nu este necesar să se anuleze decizia Comisiei prin care s‑a stabilit rata de 17 % exclusiv în temeiul naturii grave, prin esența sa, a încălcării. Astfel, atunci când Comisia se limitează să aplice o rată egală sau aproape egală cu rata minimă prevăzută pentru restrângerile cele mai grave ale concurenței, nu este necesar să se țină seama de elemente sau de circumstanțe suplimentare. Acest lucru s‑ar impune doar în cazul în care ar trebui luată în considerare o rată mai ridicată.

(a se vedea punctele 126, 127 și 129-132)

6.      Atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, trebuie examinată gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre acestea. Această concluzie constituie consecința logică a principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, în temeiul căruia o întreprindere trebuie să fie sancționată numai pentru faptele care îi sunt imputate în mod individual, principiu aplicabil în orice procedură administrativă care poate conduce la sancțiuni în temeiul normelor comunitare din domeniul concurenței. Gravitatea încălcării trebuie să facă obiectul unei aprecieri individuale care ține seama de numeroase elemente, precum, în special, împrejurările specifice cauzei, contextul acesteia și caracterul descurajator al amenzilor. Astfel, faptul că o întreprindere nu a participat la toate elementele constitutive ale unei înțelegeri sau că aceasta a jucat un rol minor în aspectele la care a participat trebuie luat în considerare cu ocazia aprecierii gravității încălcării și, dacă este cazul, a stabilirii amenzii.

Cu toate acestea, aprecierea circumstanțelor individuale se realizează în mod normal nu în cadrul aprecierii gravității încălcării, și anume cu ocazia stabilirii cuantumului de bază al amenzii, ci în cadrul ajustării cuantumului de bază în funcție de anumite circumstanțe atenuante și agravante.

(a se vedea punctele 137-139)

7.      Sarcina probei privind încălcările articolului 81 alineatul (1) CE incumbă Comisiei, care trebuie să prezinte dovezi precise și concordante pentru a susține convingerea fermă că încălcarea pretinsă a fost săvârșită. Acest lucru se întâmplă în special în cazul probelor referitoare la durata încălcării, criteriu a cărui importanță a fost consolidată în mod considerabil în Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003. În lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia are astfel obligația să prezinte elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date precise.

Cu toate acestea, atunci când participarea la reuniuni multilaterale a fost stabilită, întreprinderea în cauză are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind astfel că le comunicase concurenților săi că participa la acele reuniuni având o optică diferită de a acestora.

Aceasta privește înțelegeri în cadrul cărora au avut loc reuniuni multilaterale și în cursul cărora au fost evocate obiective anticoncurențiale. Rațiunea care stă la baza acestui principiu de drept este că, prin participarea la astfel de reuniuni fără a se distanța în mod public de conținutul lor, întreprinderea a dat de înțeles celorlalți participanți că era de acord cu rezultatul acestora și că se va conforma. Întrucât întreprinderea nu a participat la astfel de reuniuni, revine Comisiei obligația de a prezenta mijloace de probă care să dovedească durata participării sale, fără a putea beneficia de atenuarea sarcinii probei, care rezultă din jurisprudență, potrivit căreia, pentru ca răspunderea sa să înceteze, întreprinderea trebuie să se disocieze în mod deschis și fără echivoc de înțelegere, astfel încât ceilalți participanți să fie conștienți de faptul că ea nu mai susține obiectivele generale ale înțelegerii.

(a se vedea punctele 153, 154 și 157-159)

8.      În temeiul celei de a treia liniuțe a punctului 29 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, pentru a beneficia de o reducere a amenzii ca urmare a circumstanțelor atenuante, întreprinderea implicată trebuie să „fac[ă] dovada că participarea sa la încălcare este extrem de redusă” și să „demonstre[ze] astfel că, în cursul perioadei în care a fost parte la acordurile ilicite, s‑a sustras efectiv de la aplicarea acestora adoptând un comportament concurențial pe piață”.

Cu toate acestea, utilizarea adverbului „precum” indică faptul că lista circumstanțelor enunțate la punctul 29 din orientările menționate nu este exhaustivă. Circumstanțele specifice ale speței, în special participarea sau neparticiparea unei întreprinderi la toate elementele constitutive ale încălcării, trebuie să fie luate în considerare, dacă nu în cadrul aprecierii gravității încălcării, cel puțin în cadrul ajustării cuantumului de bază în funcție de circumstanțele atenuante sau agravante. Astfel, această obligație constituia unul dintre motivele care au permis Curții să afirme că noțiunea de încălcare unică și continuă nu contrazice principiul conform căruia răspunderea pentru încălcările dreptului concurenței are un caracter personal. Singurele criterii enunțate la cea de a treia liniuță a acestui punct 29 nu sunt susceptibile să garanteze această posibilitate.

(a se vedea punctele 182 și 183)

9.      Punctul 29 ultima liniuță din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că „[c]uantumul de bază al amenzii poate fi redus […] atunci când comportamentul anticoncurențial a fost autorizat sau încurajat de autoritățile publice sau de reglementare”. În această privință, simpla cunoaștere a comportamentului anticoncurențial nu ar implica faptul că acest comportament a fost „autorizat sau încurajat” în mod implicit de instituție în sensul punctului 29 ultima liniuță din orientările menționate. O pretinsă inacțiune nu poate fi astfel asimilată cu un act pozitiv precum o autorizare sau o încurajare.

(a se vedea punctele 189 și 192)