Language of document : ECLI:EU:C:2009:101

Cauza C‑228/06

Mehmet Soysal

și

Ibrahim Savatli

împotriva

Bundesrepublik Deutschland

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de

Oberverwaltungsgericht Berlin-Brandenburg)

„Acordul de asociere CEE‑Turcia – Libera prestare a serviciilor – Obligația de a deține viză pentru admisia pe teritoriul unui stat membru”

Sumarul hotărârii

1.        Acorduri internaționale – Acordul de asociere CEE‑Turcia – Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Libera prestare a serviciilor – Clauza „standstill” din articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional

[Protocol adițional la Acordul de asociere CEE‑Turcia, art. 41 alin. (1)]

2.        Acorduri internaționale – Acordul de asociere CEE‑Turcia – Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Libera prestare a serviciilor – Clauza „standstill” din articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional

[Acordul de asociere CEE‑Turcia; Protocolul adițional la Acordul de asociere CEE‑Turcia, art. 41 alin. (1)]

1.        Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional la Acordul de asociere CEE‑Turcia, care prevede că părțile contractante se abțin să introducă în relațiile dintre ele noi restricții privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, are un efect direct. Astfel, această prevedere enunță în termeni clari, preciși și necondiționați o clauză „standstill” lipsită de echivoc, care cuprinde o obligație la care s‑au angajat părțile contractante și care, pe plan juridic, constă într‑o simplă obligație de abținere. În consecință, drepturile pe care respectiva dispoziție le conferă resortisanților turci cărora le este aplicabilă pot fi invocate în fața instanțelor statelor membre.

În plus, articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional poate fi invocat în mod valabil de conducătorii auto profesioniști turci, angajați de o întreprindere stabilită în Turcia care prestează în mod legal servicii într‑un stat membru, pentru motivul că salariații prestatorului de servicii sunt indispensabili pentru a permite acestuia din urmă să presteze serviciile.

(a se vedea punctele 45 și 46)

2.        Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional la Acordul de asociere CEE‑Turcia, care prevede că părțile contractante se abțin să introducă în relațiile dintre ele noi restricții privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, trebuie interpretat în sensul că se opune instituirii, începând cu data intrării în vigoare a acestui protocol, a unei obligații de a deține viză pentru a li se permite unor resortisanți turci să intre pe teritoriul unui stat membru cu scopul de a presta servicii pe acest teritoriu în numele unei întreprinderi stabilite în Turcia, în condițiile în care, la acea dată, nu era cerută o astfel de viză.

Astfel, dispoziția menționată interzice în mod general introducerea oricărei măsuri noi care ar avea ca obiect sau ca efect să facă să depindă exercitarea de către un resortisant turc a libertății de stabilire sau a liberei prestări a serviciilor pe teritoriul național de îndeplinirea unor condiții mai restrictive decât cele aplicabile la data la care protocolul adițional a intrat în vigoare în statul membru în cauză, și anume 1 ianuarie 1973.

În ceea ce privește resortisanții turci care își propun să își exercite pe teritoriul unui stat membru dreptul la libera circulație a serviciilor în temeiul acordului de asociere, o reglementare națională care condiționează această activitate de eliberarea unei vize, care, de altfel, nu poate fi impusă resortisanților comunitari, este de natură să afecteze exercitarea efectivă a acestei libertăți din cauza, în special, a sarcinilor administrative și financiare suplimentare și repetitive pe care le implică obținerea unei astfel de autorizări a cărei validitate este limitată în timp. În plus, în cazul în care cererea de viză face obiectul unei decizii de refuz, o reglementare de acest tip împiedică exercitarea respectivei libertăți.

Rezultă că o astfel de reglementare, care nu exista la 1 ianuarie 1973, are cel puțin ca efect să facă să depindă exercitarea, de către resortisanții turci, a libertăților economice garantate de acordul de asociere de îndeplinirea unor condiții mai restrictive decât cele care erau aplicabile în statul membru respectiv la data intrării în vigoare a protocolului adițional. În aceste condiții, o asemenea reglementare constituie o „nouă restricție”, în sensul articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional, privind dreptul resortisanților turci rezidenți în Turcia de a presta în mod liber servicii în statul membru respectiv.

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea că reglementarea națională respectivă nu constituie decât punerea în aplicare a unei dispoziții comunitare de drept derivat. În această privință, supremația acordurilor internaționale încheiate de Comunitate față de actele de drept comunitar derivat impune ca acestea din urmă să fie interpretate, în măsura posibilului, în conformitate cu acordurile respective.

În schimb, clauza „standstill” prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional la Acordul de asociere CEE‑Turcia nu împiedică adoptarea de norme care se aplică în același mod resortisanților turci și resortisanților comunitari.

(a se vedea punctele 47, 55-59, 61 și 62 și dispozitivul)