CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 23 ianuarie 2014(1)

Cauza C‑184/11

Comisia Europeană

împotriva

Regatului Spaniei

„Decizii ale Comisiei prin care se constată incompatibilitatea unor ajutoare de stat cu piața comună – Măsuri necesare pentru respectarea deciziilor – Hotărâre a Curții de Justiție prin care se constată neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Neexecutarea hotărârii în timp util – Sancțiune pecuniară”

1.        În 2001, Comisia a adoptat șase decizii prin care a stabilit că anumite măsuri fiscale adoptate în Comunidad Autónoma del País Vasco (denumită în continuare „Țara Bascilor”) reprezentau ajutoare de stat incompatibile cu piața comună și prin care a solicitat Regatului Spaniei să recupereze ajutoarele respective. În 2006, Curtea a pronunțat o hotărâre în favoarea Comisiei, statuând că Spania nu a respectat deciziile respective. În prezent, Comisia solicită declararea faptului că Spania nu a executat în timp util această din urmă hotărâre și impunerea unei sume forfetare pentru perioada în care Spania nu și‑a îndeplinit obligațiile.

2.        Spania susține că Comisia a supraestimat sumele care ar fi trebuit recuperate și că, în orice caz, orice sancțiune aplicată ar trebui să fie mai mică decât cea solicitată de Comisie.

 Istoric

 Ajutoarele și deciziile din 2001

3.        În perioada cuprinsă între 1994 și 1997, fiecare dintre cele trei provincii ale Țării Bascilor – Álava, Vizcaya și Guipúzcoa(2) – a introdus două tipuri de măsuri fiscale, care au rămas în vigoare până în 1999 sau până în 2000: un credit fiscal de 45 % din investiții în favoarea întreprinderilor și o reducere degresivă pe patru ani a bazei de impozitare pentru întreprinderile noi, ambele supuse unor condiții.

4.        Aceste măsuri nu au fost notificate Comisiei. În momentul în care a aflat despre ele, Comisia a decis să inițieze procedura prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE(3). La 11 iulie 2001, Comisia a adoptat șase decizii(4).

5.        Comisia a constatat în fiecare caz că măsura respectivă reprezenta o schemă de ajutor. Fără a cunoaște detalii privind beneficiarii reali, a fost suficient faptul că potențialii destinatari au putut să beneficieze de un ajutor care nu era în conformitate cu directivele, cu liniile directoare și cu cadrul aplicabil(5). Înainte de a concluziona că schemele fuseseră puse în executare în mod ilegal și că erau incompatibile cu piața comună, Comisia a subliniat că deciziile „nu influențau posibilitatea ca ajutoarele individuale să fie considerate, în totalitate sau în parte, compatibile cu piața comună pe baza caracteristicilor lor proprii, fie în cadrul unei decizii ulterioare a Comisiei, fie în aplicarea regulamentelor de exceptare”(6). Astfel, niciuna dintre decizii nu a identificat un ajutor specific ca fiind incompatibil cu piața comună și nu a exclus posibilitatea ca unele ajutoare să fie compatibile. Cu toate acestea, schemele de ajutor în ansamblu au fost declarate incompatibile.

 Evaluarea compatibilității

–       Schemele de credit fiscal de 45 %

6.        Evaluările sunt în general aceleași în toate cele trei decizii(7). Ajutoarele puteau fi considerate ajutoare pentru investiții în sensul Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele de stat regionale(8), cu condiția să se bazeze pe un cuantum investit în regiune și să li se aplice un prag exprimat ca procent din cuantumul respectiv. Cu toate acestea, produsul intern brut pe cap de locuitor în regiune era prea ridicat pentru a se putea aplica derogarea prevăzută la articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE, iar în ceea ce privește articolul 87 alineatul (3) litera (c), nu era respectată cerința privind pragul echivalentului‑subvenție net relevant (denumit în continuare „ESN”). În plus, numai investițiile inițiale puteau intra sub incidența liniilor directoare, în timp ce aceste scheme se puteau aplica și altor cheltuieli. De asemenea, existau și alte cerințe care trebuiau îndeplinite(9). Ajutoarele care nu îndeplineau criteriile aplicabile trebuiau considerate ajutoare pentru funcționare, iar nu ajutoare pentru investiții. Ajutoarele pentru funcționare trebuie totuși să îndeplinească condițiile prevăzute la punctele 4.15-4.17 din Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale, ceea ce nu s‑a întâmplat în aceste cazuri, întrucât provinciile din Țara Bascilor nu erau regiuni ultraperiferice sau regiuni cu o densitate redusă a populației. În consecință, schemele de ajutor nu respectau normele privind ajutoarele regionale. În plus, ajutoarele acordate pentru investiții în afara regiunii nu puteau fi considerate ajutoare regionale, neexistând nici posibilitatea acordării unei derogări pentru întreprinderile mici și mijlocii (denumite în continuare „IMM”), întrucât ajutoarele nu se limitau la 7,5 % sau, respectiv, la 15 % din echivalentul‑subvenție brut (denumit în continuare „ESB”). În orice caz, anumite sectoare au fost excluse din Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale, dar nu și din schemele de ajutor în discuție.

–       Schemele de reducere a bazei de impozitare

7.        Și în această situație, evaluările sunt în general aceleași în cadrul tuturor celor trei decizii(10) și sunt similare cu cele realizate pentru schemele de credit fiscal de 45 %. Produsul intern brut pe cap de locuitor era prea ridicat pentru ca să se aplice derogarea prevăzută la articolul 87 alineatul (3) litera (a) CE. Deși ajutoarele pentru dezvoltarea regională ar putea fi compatibile potrivit articolului 87 alineatul (3) litera (c), schemele nu trebuie considerate ajutoare pentru investiții sau pentru ocuparea forței de muncă, ci ajutoare pentru funcționare. Însă, ca și în cazul schemelor de credit fiscal de 45 % și pentru aceleași motive, aceste scheme nu au respectat normele privind ajutoarele regionale. De asemenea, ajutoarele nu au putut fi considerate compatibile în măsura în care au fost pus la dispoziția beneficiarilor sub rezerva anumitor norme sectoriale specifice, în special din cauza faptului că nu au îndeplinit condiția de a nu promova noi capacități de producție. În sfârșit, niciuna dintre celelalte derogări prevăzute la articolul 87 alineatele (2) și (3) CE nu era aplicabilă.

8.        În cazul ambelor scheme fiscale, Comisia le‑a luat în considerare în ansamblu, ținând seama de împrejurările în care puteau fi aplicate, iar nu de cele în care au fost aplicate.

 Dispozitivele deciziilor din 2001

9.        În cuprinsul fiecărei decizii, la articolul 1 se constata că schema de ajutor relevantă a fost pusă în executare în mod ilegal și că era incompatibilă cu piața comună. Articolul 2 obliga Spania să abroge schema respectivă. Articolul 3 alineatul (1) impunea Spaniei „să adopte toate măsurile necesare în vederea recuperării de la beneficiari a ajutoarelor menționate la articolul 1 și care deja au fost puse la dispoziția acestora în mod ilegal” și să renunța la plata ajutoarelor neplătite încă. Potrivit articolului 3 alineatul (2), ajutoarele urmau să fie recuperate fără întârziere conform procedurilor naționale imediate și efective prevăzute de dreptul național, iar sumele erau purtătoare de dobânzi.

 Procedurile de anulare, procedurile de recurs și de constatare a neîndeplinirii obligațiilor

10.      Autoritățile din provinciile basce au formulat în fața Tribunalului acțiuni prin care au solicitat anularea celor șase decizii.

11.      Întrucât aceste proceduri nu au efect suspensiv, Comisia a reamintit autorităților spaniole că aveau în continuare obligația de a recupera ajutoarele declarate ilegale prin deciziile din 2001. După aproximativ doi ani de schimburi de corespondență neconcludente, în noiembrie 2003, Comisia a formulat împotriva Regatului Spaniei șase acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

12.      Prin Hotărârea din 14 decembrie 2006(11), Curtea a declarat că, neadoptând în termenul prevăzut toate măsurile necesare în vederea respectării articolelor 2 și 3 din cele șase decizii, Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul acestor decizii. În special, Spania nu a adoptat măsurile necesare pentru recuperarea ajutoarelor puse la dispoziție(12). Ajutoarele în cauză nu au fost însă definite în hotărârea din 2006, iar identificarea acestora nu a fost pusă în discuție în cursul procedurii judiciare.

13.      Schimburile de corespondență ulterioare, care au avut loc în perioada cuprinsă între luna decembrie 2006 și luna noiembrie 2010, au arătat că existau diferențe de opinie cu privire la cuantumurile care trebuiau recuperate. În această perioadă, Spania a recuperat o parte din ajutoare. Comisia a considerat de asemenea că Spania nu furniza informații suficiente. La 11 iulie 2007, în conformitate cu articolul 228 alineatul (2) CE, Comisia a trimis Spaniei o scrisoare de punere în întârziere, care a fost urmată de un aviz motivat, la 26 iunie 2008, prin care solicita executarea integrală a hotărârii din 2006 în termen de două luni, mai exact, până la data de 26 august 2008.

14.      La 9 septembrie 2009, Tribunalul a respins acțiunile în anulare menționate mai sus(13). Recursurile introduse de autoritățile din provinciile basce au fost respinse la 28 iulie 2011(14).

15.      În hotărârea referitoare la schemele de credit fiscal de 45 %, Curtea a amintit că, atunci când se pronunță în mod general și abstract cu privire la o schemă de ajutor de stat, Comisia nu este obligată să efectueze o analiză a cazurilor individuale. Numai în cursul etapei recuperării îi revine statului membru obligația să verifice situația individuală a fiecărei întreprinderi și în special dacă avantajul acordat a fost în măsură, odată ajuns la beneficiar, să denatureze concurența și să aducă atingere comerțului intracomunitar(15).

 Concluziile reclamantei

16.      Între timp, la 18 aprilie 2011, Comisia a introdus prezenta acțiune. La 30 octombrie 2013, Comisia a modificat concluziile prezentate. În prezent, aceasta solicită Curții, în esență:

–        declararea faptului că, prin nerespectarea hotărârii din 2006, Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul deciziilor din 2001 și al articolului 260 TFUE;

–        obligarea Spaniei la plata unei sume forfetare de 64 543 000 de euro (rezultată din înmulțirea unui cuantum zilnic de 25 817,40 euro cu cele 2 500 de zile cuprinse între pronunțarea hotărârii din 2006 și 15 octombrie 2013, data recuperării integrale a ajutoarelor declarate ilegale prin deciziile din 2001) și

–        obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

 Procedura

17.      Chiar și după finalizarea procedurii scrise, declarațiile părților privind cuantumurile ajutoarelor care au fost acordate, care trebuiau recuperate, cuantumurile ajutoarelor care au fost recuperate și cuantumurile ajutoarelor care au rămas de recuperat au fost în mod substanțial diferite. În consecință, Curtea a solicitat fiecărei părți să înscrie într‑un tabel valorile corespunzătoare fiecăreia dintre deciziile din 2001, pentru fiecare dintre aspectele juridice în discuție și pentru fiecare întreprindere vizată. Părților li s‑a solicitat de asemenea să indice paginile exacte din orice document care a fost prezentat Curții și pe care acestea l‑au invocat în susținerea valorilor prezentate, precizându‑se că elementele de probă care nu sunt specificate în mod clar ar putea să nu fie luate în considerare. Răspunsurile părților au fost primite în martie 2013 (în continuare, „tabelele aferente anului 2013”). Întrucât au mai rămas neconcordanțe și ambiguități, au fost adresate întrebări suplimentare, la care s‑a răspuns în scris, fără a fi însă eliminate toate neclaritățile.

18.      În ședința din 10 septembrie 2013, părților li s‑a solicitat să se concentreze asupra problemelor ridicate de Regatul Spaniei în cuprinsul memoriului său în duplică, la care Comisia nu a avut ocazia să răspundă.

19.      La 30 octombrie 2013, Comisia a informat Curtea că se declara satisfăcută de faptul că ajutoarele fuseseră recuperate în totalitate, plus dobânda aferentă, ultima plată fiind efectuată la 15 octombrie 2013.

 Prezentare succintă a aspectelor în litigiu

20.      Comisia susține că autoritățile spaniole nu au recuperat în mod integral ajutoarele în timp util. Aceasta susține că, inițial:

(i)      autoritățile respective au considerat compatibile ajutoare care nu îndeplineau cerințele stabilite în Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale (Spania susține că ajutoarele intrau sub incidența liniilor directoare regionale anterioare sau a altor norme sectoriale și că interpretarea dată de Comisie Liniilor directoare din 1998 nu este cea corectă);

(ii)      autoritățile respective au aplicat o deducere de până la 100 000 de euro per beneficiar, deși normele de minimis se aplică numai în cazul în care cuantumul total este sub pragul stabilit (Spania susține că trebuie exclus orice cuantum al ajutoarelor care este mai mic decât pragul stabilit);

(iii) autoritățile respective au aplicat deduceri fiscale în mod retroactiv fără a mai constata dacă au fost îndeplinite condițiile pentru aplicarea lor (Spania susține că deducerile au fost aplicate în mod corect – beneficiarii care nu au avut acest drept anterior întrucât au beneficiat de ajutoare trebuie să beneficieze de dreptul respectiv după retragerea ajutorului) și

(iv)      nu au fost achitate toate ordinele de plată emise (Spania susține că s‑au aplicat măsuri executorii în toate cazurile în care acest lucru a fost posibil și că autoritățile au formulat acțiuni în calitate de creditori în cazurile de faliment).

21.      Părțile sunt în puternic dezacord cu privire la cuantumurile ajutoarelor care rămăseseră de recuperat la data hotărârii din 2006 și la data formulării prezentei acțiuni, deși în acest moment acestea sunt de acord că ajutoarele au fost recuperate în totalitate la 15 octombrie 2013. La data pronunțării hotărârii din 2006, Comisia considera că mai trebuia recuperată suma de 358 de milioane de euro plus o dobândă de 270 de milioane de euro; în opinia Spaniei, aceste sume erau de 120,7 milioane de euro și, respectiv, de 48,4 milioane de euro. La data formulării cererii în prezenta cauză, Comisia considera că Spania trebuia să plătească o sumă de 321 de milioane de euro plus o dobândă de 248 de milioane de euro; în opinia Spaniei, aceste sume erau de 60 de milioane de euro și, respectiv, de 31 de milioane de euro.

22.      Spania admite că o mare parte dintre sume au fost recuperate după formularea prezentei acțiuni. Aceasta subliniază că ajutoarele contestate au fost recuperate în vederea limitării oricărei sancțiuni aplicate de Curte, însă nu admite că ajutoarele în cauză trebuie recuperate în mod legal.

23.      De asemenea, părțile sunt în dezacord cu privire la cuantumul sancțiunilor care trebuie aplicate. Modul de calcul al Comisiei este în conformitate cu Comunicarea cu privire la punerea în aplicare a articolului 228 din Tratatul CE(16). Spania susține că, pentru fiecare dintre deciziile din 2001, ar trebui aplicate sancțiuni individuale, luându‑se în considerare faptul că Țara Bascilor reprezintă doar 6,24 % din produsul intern brut al Spaniei, precum și aplicarea unor coeficienți mai reduși pentru gravitate și durată.

 Considerații generale și introductive

24.      În primul rând, prezentul litigiu își are originea într‑o măsură semnificativă în faptul că nici deciziile din 2001 și nici hotărârea din 2006 nu au identificat ajutoarele incompatibile. În plus, în 2011, în recursurile privind ajutoarele contestate, Curtea a confirmat că Comisia nu era obligată să efectueze o analiză cu privire la ajutoarele acordate în cazuri individuale; autorităților naționale le revenea obligația să verifice, în etapa recuperării, situația fiecărui beneficiar și dacă ajutoarele acordate au fost în măsură să denatureze concurența și să aducă atingere comerțului(17). Conform unei declarații a Regatului Spaniei, care nu a fost contestată de Comisie, Comisia prezentase deja autorităților spaniole acest punct de vedere la 3 octombrie 2007.

25.      Pe de altă parte, niciunul dintre ajutoare nu a fost notificat Comisiei înainte de punerea sa în aplicare. Prin urmare, acesta era „ajutor ilegal” în sensul Regulamentului nr. 659/1999(18). Astfel, nerecuperarea oricăruia dintre aceste ajutoare în conformitate cu deciziile din 2001 și cu hotărârea din 2006 reprezintă o altă încălcare a obligațiilor, cu excepția cazului în care Spania poate dovedi că a considerat în mod corect că ajutorul era compatibil.

26.      În consecință, Curtea trebuie să stabilească – indiferent de faptul că în acest moment ajutoarele sunt recuperate în totalitate – cuantumul pe care Spania era obligată să îl recupereze și să ia acest cuantum ca bază de calcul pentru stabilirea cuantumului oricărei sancțiuni pecuniare care trebuie să fie aplicată pentru întârzierea recuperării.

27.      În al doilea rând, Comisia critică faptul că, în cursul procedurii precontencioase, autoritățile spaniole, pe de o parte, nu au furnizat informațiile relevante sau le‑au furnizat cu întârziere și, pe de altă parte, au furnizat prea multe documente lipsite de relevanță. În mod cert, Curții i‑au fost prezentate (de către ambele părți) zeci de mii de pagini și utilitatea multora dintre acestea este, în cel mai bun caz, discutabilă. În schimb, Curtea a trebuit să adreseze în mod repetat întrebări pentru a putea să înțeleagă într‑o oarecare măsură valorile contradictorii pe care fiecare dintre părți își bazează argumentația. În opinia noastră, Curtea nu a fost sprijinită în mod corespunzător de către niciuna dintre părți în îndeplinirea sarcinilor sale, care, în proceduri precum prezenta, implică atât constatări de fapt, cât și constatări de drept. Într‑o asemenea situație, pare aproape inevitabil că orice cuantumuri despre care Curtea consideră că nu au fost recuperate în mod adecvat de Spania și pe care trebuie să le stabilească drept bază pentru calculul oricărei sancțiuni pecuniare care va fi aplicată vor fi simple aproximări.

28.      În al treilea rând, Regatul Spaniei și‑a exercitat dreptul de a solicita ca prezenta cauză să fie judecată de Marea Cameră în conformitate cu articolul 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Cu toate acestea, considerăm că un complet atât de mare al Curții – format din 15 judecători – nu este adecvat într‑o cauză care depinde într‑o atât de mare măsură de aspecte de fapt precum prezenta cauză, cu excepția cazului în care una dintre părți solicită o schimbare a jurisprudenței anterioare. Prin urmare, considerăm că, în interesul eficienței procedurale a Curții, statele membre ar trebui să ia în considerare aceste aspecte înainte de a decide dacă să exercite sau să nu exercite acest drept.

29.      În continuare, ne vom îndrepta atenția asupra aspectelor juridice. Vom analiza: în primul rând, aspectele generale legate de obligația de recuperare a ajutoarelor (Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale, cerința privind stimularea, normele de minimis, normele sectoriale și multisectoriale, deducerile fiscale retroactive), în al doilea rând, pentru fiecare decizie în parte, datele cu privire la recuperarea solicitată, inclusiv orice neurmărire a creanțelor, și, în sfârșit, cuantumul sancțiunii care trebuie aplicată.

 Aspecte generale cu privire la obligația de recuperare a ajutoarelor

 Compatibilitatea cu Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale

30.      Comisia susține că, în ceea ce privește schemele de credit fiscal de 45 %, autoritățile spaniole nu au respectat „cerința privind stimularea” (conform căreia cererea de acordare a ajutorului trebuie depusă înainte de începerea lucrărilor la un proiect) prevăzută în Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale. Spania susține că liniile directoare nu erau aplicabile și, în subsidiar, că interpretarea pe care Comisia o dă cerinței privind stimularea este prea strictă.

 Aplicabilitatea Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale

–       Argument

31.      Spania susține că, întrucât ajutoarele în cauză au fost puse în aplicare înainte de 1998, liniile directoare aplicabile sunt cele din Comunicarea din 1979 privind schemele de ajutor regionale(19). Aceasta citează Comunicarea din 2002 a Comisiei privind stabilirea regulilor aplicabile pentru evaluarea ajutorului de stat ilegal(20), care prevedea: „[...] Comisia va evalua întotdeauna compatibilitatea ajutorului de stat ilegal cu piața comună în conformitate cu criteriile de fond prevăzute de orice instrument în vigoare la data acordării ajutorului”. În plus, modificarea din 2000 adusă Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale a confirmat faptul că toate ajutoarele noi puse în executare fără a fi fost notificate Comisiei trebuie „evaluate în conformitate cu regulile și liniile directoare aplicabile în momentul acordării ajutorului”. În plus, atât în deciziile sale de deschidere a procedurii oficiale de investigare, cât și în deciziile din 2001, Comisia a precizat că Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale se aplicau numai în perioada ulterioară datei de 1 ianuarie 1999.

32.      Comisia susține că Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale însele prevedeau (la punctul 6.1) că „Comisia va aprecia compatibilitatea ajutoarelor regionale cu piața comună în temeiul prezentelor linii directoare începând de la adoptarea lor. Cu toate acestea, propunerile de ajutoare notificate înainte de comunicarea către statele membre a prezentelor linii directoare și pentru care Comisia nu a adoptat încă o decizie finală vor fi apreciate pe baza criteriilor în vigoare la momentul notificării”. Întrucât ajutoarele în cauză nu au fost notificate, se aplicau Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale. În plus, într‑o procedură similară(21), Curtea a statuat în 2011 că ajutoarele care nu au fost notificate trebuiau evaluate în lumina Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale.

–       Apreciere

33.      Nu putem accepta susținerile Spaniei.

34.      Într‑adevăr, în deciziile sale din 2001, Comisia a fost în mod regretabil lipsită de precizie, făcând uneori trimitere la dispoziții din Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale, iar alteori la dispoziții din comunicările sale anterioare(22). Comisia a fost lipsită de precizie și în comunicările sale cu caracter mai general(23). Cu toate acestea, în pofida a ceea ce sugerează Spania, Comisia a invocat în mod explicit, atunci când a deschis procedura oficială de investigare, precum și în deciziile sale din 2001, cerința privind stimularea prevăzută în Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale(24).

35.      În plus, Curtea a statuat că ajutoarele nenotificate în discuție trebuiau să fie evaluate în lumina Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale(25). Nici aplicabilitatea acestor linii directoare nu a fost contestată în cadrul procedurii care a determinat pronunțarea hotărârii din 2006. În schimb, Spania a solicitat să se confirme aplicabilitatea Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale(26). Spania nu are dreptul să invoce acest aspect pentru prima dată atunci când este acuzată că nu a executat hotărârea din 2006. De asemenea, întrucât compatibilitatea cu Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale a reprezentat un criteriu explicit încă de la început, Spania nu poate contesta că avizul motivat în prezenta procedură nu a menționat în mod expres liniile directoare respective.

 Interpretarea Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale

–       Argument

36.      Potrivit punctului 4.2 al treilea paragraf din Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale, cererea de ajutor trebuie depusă înainte de începerea lucrărilor la proiectele în cauză(27). Comisia susține că, deși această cerință nu a fost îndeplinită de mulți dintre beneficiarii creditului fiscal de 45 %, autoritățile spaniole au considerat totuși că ajutoarele în discuție erau compatibile.

37.      Spania observă că, în deciziile din 2001(28), Comisia a constatat că creditul fiscal de 45 % reprezenta un „ajutor condiționat de investiții” în sensul Comunicării din 1979 privind schemele de ajutor regionale(29) și implica un efect de stimulare. Opinia Comisiei conform căreia ajutorul trebuie să fie solicitat înainte de începerea lucrărilor este formală. Procedurile fiscale sunt diferite: articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1628/2006(30) și articolul 8 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul nr. 800/2008(31) impun doar ca măsura fiscală să fie adoptată înainte de demararea lucrărilor. Criteriul mai strict nu exista anterior Regulamentului nr. 1628/2006. În plus, într‑o decizie separată(32), Comisia a admis că ajutorul acordat în temeiul schemei de credit fiscal de 45 % din Álava era compatibil atât timp cât nu depășea plafonul de 25 % ESN pentru ajutor regional din Țara Bascilor. Principiul egalității de tratament impune ca tuturor beneficiarilor să li se aplice același tratament.

38.      Comisia neagă existența unui formalism excesiv; aceasta a admis compatibilitatea ajutorului acordat unei întreprinderi care începuse lucrările de explorare înainte de formularea cererii. În plus, Regulamentele nr. 1628/2006 și nr. 800/2008 nu sunt aplicabile în prezenta cauză. Orice aplicare prin analogie a regulii instituite la articolul 8 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul nr. 800/2008 este exclusă chiar de regulament(33), care nu a fost destinat aplicării în cazurile în care era necesar să se efectueze o evaluare detaliată. Mai mult, această regulă presupune existența unui drept automat la ajutor, în timp ce în cauzele de față a fost necesar să se obțină o aprobare administrativă. În Hotărârea HGA(34), Curtea a statuat că trebuie să se demonstreze că, în lipsa ajutorului preconizat, investițiile nu ar fi putut fi realizate; în caz contrar, ajutorul ar fi avut drept unic efect ameliorarea situației financiare a beneficiarilor. În ceea ce privește egalitatea de tratament, o interpretare anterioară a unei dispoziții din tratat realizată de Comisie nu poate influența corectitudinea interpretării aceleiași dispoziții realizate de Comisie în cuprinsul deciziilor în cauză(35).

39.      În memoriul său în duplică, Spania răspunde că creditele fiscale de 45 % nu erau supuse niciunei aprobări administrative; acestea nu puteau fi refuzate niciunei întreprinderi care îndeplinea condițiile stabilite prin lege și, în consecință, aveau un efect clar de stimulare. În plus, nu se poate considera că jurisprudența exemplificată prin Hotărârea Freistaat Sachsen și alții(36) are întâietate față de principiul egalității de tratament, care este un principiu general de drept al Uniunii.

–       Apreciere

40.      În prezenta cauză se ridică trei probleme. În primul rând, a admis Comisia în deciziile sale din 2001 că a existat un efect de stimulare și, în cazul unui răspuns afirmativ, acest lucru înseamnă că ajutoarele acordate în temeiul schemelor de credit fiscal de 45 % nu trebuiau recuperate? În al doilea rând, cerința privind stimularea ar trebui să fie aplicată în mod diferit dată fiind natura fiscală a schemelor în cauză și, în cazul unui răspuns afirmativ, este îndeplinit criteriul privind dreptul automat? În al treilea rând, această analiză este influențată de principiul egalității de tratament?

41.      În ceea ce privește primul aspect, Comisia a menționat în mod explicit în deciziile din 2001 că cerința privind stimularea constituie unul dintre criteriile care trebuie îndeplinite pentru a se constata că schemele de credit fiscal de 45 % sunt compatibile cu piața internă(37). Totuși, Comisia nu a afirmat că acest criteriu nu a fost îndeplinit. Dimpotrivă, Comisia a afirmat nu numai că schemele în cauză reprezentau „ajutoare condiționate de investiții”, ci și că acestea constituiau un „stimulent fiscal”(38). Nici problema conformității cu cerința privind stimularea nu a fost ridicată în procedura care a determinat pronunțarea hotărârii din 2006. În schimb, Comisia a menționat în deciziile din 2001 că nu au fost îndeplinite unele criterii prevăzute în Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale(39), aceasta fiind baza pe care a stabilit că schemele de credit fiscal de 45 % nu puteau fi considerate compatibile cu piața comună în temeiul derogărilor regionale prevăzute în tratat, întrucât nu respectau normele cu privire la ajutoarele regionale(40).

42.      Privit din această perspectivă, argumentul Spaniei este plauzibil într‑o oarecare măsură. Nici în deciziile din 2001, nici în hotărârea din 2006 nu s‑a afirmat că schemele de credit fiscal de 45 % nu au îndeplinit cerința privind stimularea, iar deciziile din 2001 au fost redactate într‑un mod care chiar ar fi putut da naștere unei interpretări în sensul că schemele în discuție au îndeplinit cerința menționată.

43.      Cu toate acestea, în opinia noastră, Comisia susține în mod corect că, întrucât schemele de ajutor erau ilegale în ansamblul lor și s‑a constatat că acestea erau incompatibile cu piața internă, statul membru nu avea dreptul, atunci când evaluat cazurile individuale, să se abțină să verifice dacă a fost îndeplinită cerința privind stimularea.

44.      În ceea ce privește al doilea aspect, în reglementările sale ulterioare, Comisia a înscris cerința privind stimularea în mod mai puțin strict în raport cu măsurile fiscale(41). Abordarea sa are o logică evidentă. În cazul în care o întreprindere decide să investească într‑un proiect și solicită și primește ajutor discreționar (cu privire la care nu putea să aibă certitudinea că îl va primi) după ce a demarat lucrările la proiect, este puțin probabil că ajutorul respectiv să îi fi influențat decizia de a investi. În cazul în care, dimpotrivă, aceasta amână să ia o decizie până în momentul în care este sigură că va primi ajutorul solicitat, se poate considera că decizia sa a fost condiționată de acordarea ajutorului. În situația în care un regim fiscal acordă în mod automat ajutor pentru orice investiție care îndeplinește anumite criterii, această distincție nu este relevantă, iar regimul însuși poate să fie considerat un stimulent pentru investiții.

45.      Apreciem că această logică poate fi aplicată ori de câte ori este necesar să fie îndeplinită o cerință privind stimularea. În acest scop, nu este necesar ca Regulamentul nr. 1628/2006 sau Regulamentul nr. 800/2008 să se aplice prin analogie în ansamblu, eludându‑se cerința conform căreia ajutorul trebuie notificat Comisiei și examinat de către aceasta. Este pur și simplu o problemă de a se admite că, în anumite condiții, faptul că un anumit regim fiscal este în vigoare reprezintă un stimulent suficient pentru investiții, astfel încât raportul dintre data la care încep lucrările și data la care ajutorul este pus în aplicare își pierde din importanță. În prezenta cauză, avem o situație în care trebuie îndeplinită o cerință privind stimularea și suntem de acord cu Spania în ceea ce privește faptul că evaluarea îndeplinirii acestei cerințe trebuie să ia în considerare natura specifică a măsurilor fiscale în această privință.

46.      Cu toate acestea, împărtășim opinia Comisiei conform căreia funcționarea automată a unei măsuri fiscale reprezintă o componentă esențială a efectului său de stimulare și, în împrejurări precum cele din prezenta cauză, obligația să constate dacă acest criteriu a fost îndeplinit îi revine statului membru.

47.      Părțile sunt în dezacord cu privire la caracterul automat al creditelor, ambele făcând trimitere la legislațiile relevante ale provinciilor în cauză, ai căror termeni sunt în esență identici:

„Investițiile în active fixe corporale noi [...] într‑un cuantum care depășește 2 500 de milioane de pesete spaniole, prin decizia [...] Consiliului Provincial, beneficiază de un credit fiscal de 45 % din cuantumul investiției, determinat de [acesta din urmă], care trebuie compensat cu cuantumul obligației fiscale [personale].

[...]

[Decizia menționată] stabilește termenele și limitările aplicabile în fiecare caz.”(42)

48.      Comisia subliniază necesitatea adoptării unei decizii de către Consiliul Provincial și observă că, în hotărârea din 2006, Curtea a concluzionat, pe baza deciziilor din 2001, că primirea ajutoarelor era condiționată de adoptarea unei decizii administrative(43). Spania subliniază că utilizarea formei verbale „gozarán” („beneficiază”) lipsește Consiliul Provincial de orice putere de decizie în această privință.

49.      Acest din urmă argument pare a fi convingător (deși, desigur, Curtea nu are competența de a interpreta legislația națională). Totuși, acest argument este, în orice caz, contrazis de faptul că, chiar dacă Consiliul Provincial este obligat prin lege să adopte o decizie cu privire la acordarea ajutorului, acesta trebuie de asemenea să fixeze cuantumul investiției aprobate și să stabilească termenele și limitările aplicabile. Prima facie, acești factori introduc în decizie un element discreționar semnificativ pe care Spania nu l‑a abordat în observațiile sale. În opinia noastră, raționamentul care stă la baza abordării specifice a evaluării efectului de stimulare în contextul măsurilor fiscale trebuie să conducă la excluderea acestei abordări în cazul în care cuantumul ajutorului și condițiile în care acesta trebuie utilizat sunt supuse unei astfel de aprecieri administrative.

50.      În consecință, considerăm că Comisia procedează în mod corect atunci când insistă asupra faptului că ajutorul acordat după începerea lucrărilor la proiectul relevant nu poate îndeplini cerința privind stimularea prevăzută la punctul 4.2. al treilea paragraf din Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale. În plus, observăm că Spania a susținut numai în legătură cu patru întreprinderi din Guipúzcoa că ajutoarele au fost în fapt puse în executare înainte de începerea lucrărilor, iar Comisia a admis că acest lucru s‑a întâmplat în cazul a trei dintre aceste întreprinderi(44).

51.      În sfârșit, în acest context, revenim la principiul egalității de tratament. În 1999, fără a face trimitere la cerința privind stimularea, Comisia a considerat că ajutoarele acordate în temeiul schemelor de credit fiscal de 45 % din Álava erau „compatibile cu piața comună în ceea ce privește ajutoarele care [...] nu depășesc plafonul de 25 % ESN pentru ajutor regional în Țara Bascilor”(45). Spania susține că principiul egalității de tratament este un principiu general de drept al Uniunii, că acest principiu impune ca, în toate cazurile care implică ajutoarele acordate în temeiul schemelor de credit fiscal de 45 %, să se aplice aceeași abordare și că articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/199 precizează: „Comisia nu solicită recuperarea ajutorului în cazul în care aceasta ar contraveni unui principiu general de drept comunitar”.

52.      Nu putem fi de acord cu acest argument. Concluzia la care am ajuns mai sus implică faptul că, neexaminând în 1999 ajutoarele în cauză în raport cu cerința privind stimularea, Comisia nu a aplicat în mod corespunzător Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale. Abordarea Spaniei ar presupune faptul că Comisia nu ar mai putea să aplice cerința privind stimularea prevăzută în aceste linii directoare în cazul niciunuia dintre ajutoarele acordate în temeiul uneia dintre schemele de credit fiscal de 45 % sau, eventual, nici chiar în cazul ajutoarelor acordate în temeiul oricăror scheme similare ulterioare.

53.      În opinia noastră, această situație ar fi contrară jurisprudenței Curții, în sensul că respectarea principiului egalității de tratament trebuie conciliată cu respectarea principiului legalității, potrivit căruia nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia(46). Este adevărat că, spre deosebire de anumite măsuri ulterioare, Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale nu au forță normativă, însă, astfel cum a susținut Spania, acestea sunt obligatorii pentru Comisie. Omiterea aplicării lor corecte într‑un singur caz care nu a fost contestat nu poate să împiedice Comisia, în numele principiului egalității de tratament, să le aplice în mod corect în alte cazuri ulterioare.

54.      În consecință, considerăm că susținerea Spaniei potrivit căreia Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale nu erau aplicabile ajutoarelor acordate în temeiul schemelor de credit fiscal de 45 % sau potrivit căreia ajutoarele erau în conformitate cu aceste linii directoare trebuie respinsă. Prin urmare, cuantumurile vizate de această cerere nu pot fi excluse de la obligația de recuperare a ajutorului.

 Compatibilitatea cu normele sectoriale sau multisectoriale specifice

55.      În cererea sa, Comisia susține că ajutoarele acordate anumitor beneficiari în temeiul schemelor de credit fiscal de 45 % erau excluse din domeniul de aplicare al Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale(47). În schimb, acestea trebuie să respecte normele sectoriale sau multisectoriale specifice. Cu toate acestea, Spania nici nu a recuperat ajutoarele în cauză, nici nu a demonstrat că aceste norme au fost respectate.

 Sectorul viticol

56.      Părțile sunt de acord că 12 beneficiari ai creditului fiscal de 45 % din Álava își desfășurau activitatea în sectorul agricol (viticol). Comisia menționează în special Comercializadora de la Rioja Alta SLU (denumită în continuare „Rioja Alta”) ca fiind exclusă din domeniul de aplicare al Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale. În observațiile lor scrise, părțile prezintă diverse opinii cu privire la normele aplicabile diferitor activități din sectorul viticol și la respectarea acestor norme.

57.      Din tabelele aferente anului 2013, concluzionăm însă că, cu excepția unor diferențe minore în cuantum total de câteva mii de euro, în ceea ce privește toate cele 12 cazuri în discuție, mai puțin două dintre acestea, părțile sunt de acord cu privire la cuantumurile care trebuie recuperate și cu privire la cele care fuseseră deja recuperate și care mai rămăseseră de recuperat în martie 2013. Cele două cazuri care fac excepție sunt Rioja Alta și Familia Martínez Bujanda SL (denumită în continuare „Martínez Bujanda”).

58.      În cazul Rioja Alta, se pare că nu există niciun dezacord cu privire la cuantumul total care trebuie recuperat. Singura diferență (de aproximativ 4 milioane de euro) privește suma recuperată deja până în martie 2013.

59.      În cazul Martínez Bujanda, considerăm că nu există niciun element concludent în documentele menționate de ambele părți care să prezinte relevanță în ceea ce privește problema normelor sau a liniilor directoare aplicabile. În plus, valorile prezentate de Comisie în tabelul aferent anului 2013 sunt lipsite de coerență. În consecință, propunem Curții să admită pur și simplu valorile mai coerente prezentate de Spania.

60.      În concluzie, între părți nu există nicio neînțelegere care ar impune să se decidă dacă ajutorul contestat trebuie să fie evaluat în lumina liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale sau în lumina normelor ori a liniilor directoare specifice aplicabile în sectorul viticol.

 Sectorul siderurgic

61.      În cererea sa, Comisia a afirmat că mai mulți beneficiari ai schemelor de credit fiscal de 45 % din Álava își desfășurau activitatea în sectorul siderurgic, care este exclus din domeniul de aplicare al Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale. Spania a negat faptul că vreunul dintre acești beneficiari își desfășura activitatea în subsectoarele relevante(48). Ulterior, Comisia a enumerat șase societăți pe care le considera vizate. Spania a răspuns că normele în vigoare în momentul în care au fost acordate ajutoarele în discuție impuneau numai notificarea ajutoarelor în anumite subsectoare și întocmirea unor rapoarte bianuale(49). În orice caz, cinci dintre societățile citate fie nu produc produse siderurgice care intră sub incidența Cadrului siderurgic din 1988, fie nu sunt supuse niciunei condiții privind notificarea.

62.      În tabelele aferente anului 2013, Comisia enumeră șapte societăți ca fiind active în sectorul siderurgic, în timp ce Spania enumeră șase societăți ca fiind vizate. Societatea neenumerată de Spania nu fusese menționată de către Comisie ca fiind în mod specific activă în sectorul siderurgic și niciunul dintre elementele la care aceasta face trimitere nu pare să aibă legătură cu activitatea societății. În ceea ce privește celelalte societăți, în trei cazuri există un consens total cu privire la cuantumurile și la datele vizate, în două cazuri există divergențe minore în legătură cu datele recuperării; iar într‑un caz există o diferență de opinie cu privire la cuantumul care trebuie exclus din cuantumul de recuperat(50), care se ridică la aproximativ 4 milioane de euro. Cu toate acestea, în documentele menționate de părți nu există niciun element care să demonstreze că diferența este legată de natura sectorului în care beneficiarul își desfășoară activitatea.

63.      În cererea sa, Comisia a enumerat și trei beneficiari ai creditului fiscal de 45 % din Guipúzcoa despre care considera că sunt activi în sectorul siderurgic. În memoriul său în apărare, Spania a prezentat certificate privind activitatea desfășurată de acești beneficiari, despre care se poate presupune că au fost acceptate de Comisie, întrucât, în tabelul său din 2013, aceasta nu include niciuna dintre cele trei societăți ca fiind vizate de problema juridică a activității în sectorul siderurgic.

64.      În concluzie, nu a mai rămas niciun aspect care să trebuiască să fie abordat în legătură cu acordarea sau neacordarea ajutoarelor unor întreprinderi care își desfășoară activitatea în sectorul siderurgic.

 Proiecte mari de investiții

65.      În ceea ce îl privește pe unul dintre beneficiarii creditului fiscal de 45 % din Vizcaya(51), Comisia a susținut în cererea sa că autoritățile spaniole deduseseră din cuantumul care trebuia recuperat un procent mai mare decât cel care era autorizat prin Cadrul multisectorial din 1998(52). În pofida dezacordului semnificativ din observațiile scrise ale părților, din tabelele aferente anului 2013 pare să rezulte că acestea sunt în prezent de acord cu privire la cuantumul care trebuia recuperat, indiferent de baza de evaluare utilizată, iar Comisia admite că acest cuantum a fost de fapt recuperat la 20 iulie 2011.

66.      În răspunsul său, Comisia a susținut de asemenea că doi beneficiari ai creditului fiscal de 45 % din Álava au executat proiecte mari de investiții fără ca autoritățile spaniole să fi demonstrat că au fost îndeplinite condițiile prevăzute în Cadrul multisectorial din 1998. Această afirmație nu figurează în tabelul corespunzător anului 2013 întocmit de Comisie și considerăm că nu este susținută în fața Curții.

67.      În consecință, nu a mai rămas niciun aspect care să trebuiască să fie abordat în legătură cu aplicabilitatea Cadrului multisectorial din 1998.

 Deductibilitatea ajutoarelor situate sub plafonul de minimis

68.      Potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 69/2001(53), se considera că măsurile de ajutor nu îndeplineau toate criteriile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE și nu intrau sub incidența cerinței privind notificarea de la articolul 108 alineatul (3) TFUE dacă, în special, ajutorul total acordat oricărei întreprinderi nu depășea cuantumul de 100 000 de euro brut (sau ESB) de‑a lungul oricărei perioade de trei ani. Articolul 3 din acest regulament impunea statelor membre să verifice că acordarea oricărui astfel de ajutor de minimis îndeplinea criteriile menționate în toate cazurile, să păstreze toate înregistrările relevante o perioadă de 10 ani și să prezinte aceste înregistrări la cerere. Norme similare fuseseră stabilite anterior în Comunicarea Comisiei din 1996 privind regula de minimis pentru ajutoarele de stat(54), însă nu exista nicio cerință cu privire la păstrarea înregistrărilor.

69.      Atunci când au recuperat ajutoarele acordate întreprinderilor noi sub forma unei reduceri a bazei de impozitare, autoritățile spaniole au dedus inițial un cuantum de 100 000 de euro pentru fiecare perioadă de trei ani din cuantumul care trebuia recuperat de la fiecare beneficiar, în cazul majorității acestora ajutorul depășind cuantumul menționat.

 Argument

70.      Comisia susține că numai ajutorul care nu depășește în total cuantumul de 100 000 de euro într‑o perioadă de trei ani poate fi considerat ajutor de minimis; în plus, autoritățile spaniole nu au prezentat niciun document care să demonstreze că ajutorul era de minimis. Ajutorul nu poate fi împărțit într‑o parte care se situează sub plafonul de minimis și o parte care depășește acest plafon. Fiind o excepție de la articolul 107 alineatul (1) TFUE, ajutorul de minimis trebuie interpretat în mod strict, în temeiul fie al Comunicării din 1996, fie al Regulamentului nr. 69/2001. Obiectivul său cu privire la simplificarea procedurilor nu ar fi îndeplinit dacă ar fi aplicat unor cuantumuri mai mari, care, în orice caz, necesită investigare. În cazul în care beneficiarii ar fi siguri că pot să păstreze partea din ajutor care se situează sub plafon, nu ar mai exista niciun stimulent pentru limitarea cuantumurilor sau pentru abținerea de la executarea ajutorului anterior aprobării sale(55). Decizia WAM, la care Spania face trimitere(56), nu era singurul precedent disponibil(57).

71.      Spania susține că măsura aplicabilă este Comunicarea din 1996, în conformitate cu care nu exista o obligație de a păstra înregistrări pentru a stabili statutul de minimis pentru o perioadă de trei ani. În orice caz, în ceea ce privește întreprinderile noi, nu putea exista un cumul de ajutoare anterioare. În plus, obiectivul recuperării este să restabilească o situație în care nu exista nicio denaturare a concurenței, iar justificarea derogării de minimis constă în faptul că ajutorul situat sub prag nu influențează comerțul dintre statele membre(58). Întrucât se consideră că ajutoarele mai mici de 100 000 de euro acordate într‑o perioadă de trei ani nu denaturează concurența, este suficient să se recupereze cuantumul care depășește această sumă. Ar fi disproporționat ca un ajutor de 100 000 de euro să nu trebuiască să fie notificat, în timp ce un ajutor de 100 000,01 euro care nu a fost notificat să trebuiască să fie recuperat în totalitate. În Decizia WAM, Comisia a dispus să fie recuperat numai ajutorul care depășea acest plafon. Această decizie a fost anulată, însă nu pentru motive relevante pentru norma de minimis. În sfârșit, Spania susține că a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. Într‑o cauză anterioară(59), Spania a recuperat numai cuantumurile care depășeau 100 000 de euro pentru fiecare perioadă de trei ani, o procedură de care Comisia a fost mulțumită.

 Apreciere

72.      În primul rând, considerăm că acest aspect trebuie analizat în lumina Comunicării din 1996. În fiecare dintre cele trei decizii privind reducerile bazei de impozitare, Comisia a menționat în mod specific această comunicare atunci când a constatat că ajutorul acordat pe baza schemelor relevante nu a respectat norma de minimis(60). Comisia a afirmat că ar ajunge la aceeași concluzie și în temeiul Regulamentului nr. 69/2001(61), însă acest regulament se aplica numai în cazul ajutoarelor acordate ulterior intrării sale în vigoare, la 2 februarie 2001(62). Comisia nu a făcut nicio afirmație specifică cu privire la ajutoarele acordate între această dată și eliminarea schemelor de ajutor contestate(63).

73.      Obligația de a păstra și de a efectua înregistrări nu exista în Comunicarea din 1996. Cu toate acestea, nu putem admite că Spania nu era obligată să demonstreze că ajutorul care a fost recuperat în temeiul normei de minimis nu s‑a încadrat în plafonul cumulat pe o perioadă de trei ani. Aceasta trebuia, așadar, să prezinte documentele relevante. Argumentul că schemele s‑au aplicat numai întreprinderilor noi nu rezistă, întrucât toate schemele s‑au aplicat „de‑a lungul a patru perioade fiscale consecutive, începând de la prima perioadă în care, în decursul a patru ani de la începerea activității, [întreprinderile] obțin baze de impozitare pozitive [...]”(64), fiind deci implicate perioade mai lungi de trei ani. Comisia susține că nu a fost prezentat niciun document. Singura apărare a Spaniei a fost să afirme că aceasta a trimis Comisiei declarațiile fiscale ale întreprinderilor în cauză, din care rezulta că nu au mai fost acordate alte ajutoare. Considerăm că prezentarea documentelor din care nu rezultă existența unui ajutor nu este suficientă pentru a demonstra lipsa ajutorului sau pentru a se constata că plafonul de minimis nu a fost depășit de ajutorul cumulat de‑a lungul oricărei perioade de trei ani.

74.      În ceea ce privește împărțirea ajutorului într‑un element de minimis și un element care nu este de minimis, articolul 2 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1998/2006(65) prevedea: „În cazul în care valoarea totală a unui ajutor acordat în cadrul unei măsuri de ajutor depășește [plafonul], valoarea respectivă a ajutorului nu poate beneficia de dispozițiile prezentului regulament, nici în cazul unei părți din sumă care nu depășește plafonul [...]”. Situația juridică în cursul procedurii în fața Curții, cel puțin până la data la care ajutorul în litigiu a fost recuperat(66), a fost cea susținută de Comisie, însă norma expresă era nouă în 2006.

75.      De asemenea, Comisia nu a adoptat întotdeauna aceeași abordare pe care o susține în prezent, iar Decizia WAM nu este singurul caz în care a procedat astfel. De exemplu, în 2005, Comisia a decis: „Obligația de a recupera ajutoarele nu [...] exclude posibilitatea ca ajutoarele, în totalitate sau o parte a acestora, acordate unor beneficiari individuali să fie compatibile potrivit articolului 2 din Regulamentul (CE) nr. 69/2001 al Comisiei [...]”(67). În plus, într‑o cauză privind recuperarea unor ajutoare declarate incompatibile cu piața comună, exceptând măsura în care acestea îndeplineau condițiile de minimis, Comisia a întrebat pentru ce motive nu ar trebui să se poată solicita rambursarea întregului cuantum al ajutorului, lăsând în sarcina beneficiarului să demonstreze că o parte a acestuia a intrat de fapt sub incidența derogărilor acordate ajutoarelor de minimis(68).

76.      Astfel, deși este lăudabil că există o normă clară în cuprinsul Regulamentului nr. 1998/2006, nu se poate porni de la premisa că dispozițiile acestei norme au fost aplicabile înainte de adoptarea sa oficială. Însă ce normă era aplicabilă în momentul respectiv?

77.      Finalitatea dublă a normelor de minimis – de a identifica ajutorul care nu are un efect perceptibil asupra concurenței sau a comerțului dintre statele membre și de a permite Comisiei să se concentreze asupra ajutoarelor care depășesc plafonul – conduce la opiniile contradictorii avansate de părți, ambele găsindu‑și însă o anumită justificare.

78.      Cu toate acestea, apreciem că opinia Comisiei este cea corectă. Argumentația sa a fost admisă de Tribunal, în mod clar și detaliat, în Hotărârea Regione autonoma della Sardegna/Comisia(69), care trebuie considerată o interpretare corectă a legii astfel cum aceasta exista înainte chiar de Regulamentul nr. 1998/2006. Această interpretare privea Regulamentul nr. 69/2001, care nu este aplicabil în prezenta cauză, însă raționamentul său s‑a bazat pe principiile generale care stau la baza derogării de minimis. Faptul că hotărârea în cauză nu era pronunțată în momentul în care i s‑a solicitat Spaniei să recupereze ajutoarele în discuție nu schimbă cu nimic faptul că aceasta este o interpretare corectă a unei situații juridice anterioare. De asemenea, Spania nu este în măsură să invoce nicio dovadă clară cu privire la faptul că situația a fost diferită anterior Regulamentului nr. 1998/2006 față de momentul actual, putând să invoce numai o lipsă de claritate cu privire la situația respectivă. În aceste împrejurări, pentru a elimina orice lipsă de certitudine, Spania nu putea face altceva decât să coopereze cu Comisia potrivit principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE.

79.      În sfârșit, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament, Spania a invocat acest aspect numai în memoriul său în duplică, fără a prezenta nicio dovadă că, în cazul menționat anterior, a recuperat doar sumele care depășeau plafonul de 100 000 de euro pentru fiecare perioadă de trei ani. Prin urmare, argumentul său nu poate fi admis.

80.      Amintind de asemenea că schemele de ajutor au fost ilegale în ansamblul lor, ajungem astfel la concluzia că autoritățile spaniole nu aveau dreptul să excludă de la recuperare cuantumurile ajutoarelor care intrau sub incidența plafonului de minimis aplicabil de 100 000 de euro în cazul în care ajutorul total acordat beneficiarului a depășit acest plafon.

 Aplicarea retroactivă a altor deduceri fiscale

 Argument

81.      Comisia susține că, în ceea ce privește ajutoarele acordate în temeiul schemei de credit fiscal de 45 % în Álava și în Guipúzcoa și în temeiul reducerii bazei de impozitare pentru întreprinderile noi din Álava, Spania a redus cuantumul din care s‑a solicitat recuperarea aplicând în mod retroactiv anumite deduceri fiscale în împrejurări în care acestea nu au fost acordate sau în cazul cărora nu s‑a constat că au fost acordate în mod corespunzător pe baza legislației aplicabile, și anume pe baza articolelor 37 și 45 din Legea provincială nr. 24/1996, pentru Álava, și pe baza articolului 37 din practic identica Lege provincială nr. 7/1996, pentru Guipúzcoa.

82.      Articolul 37 din fiecare dintre aceste legi acordă întreprinderilor, sub rezerva anumitor condiții, o deducere fiscală egală cu 15 % din cuantumul investițiilor în active fixe noi (exclusiv terenuri) alocate dezvoltării activității lor comerciale. Articolul 45 alineatul (1) din Legea din Álava acordă o deducere de 600 000 de pesete spaniole (3 606 euro) pentru fiecare loc de muncă creat, atât timp cât acesta este menținut pentru o perioadă de doi ani. În cazul în care o creștere cu 10 % a numărului de angajați este dublată de reducerea cu 10 % a orelor de lucru, articolul 45 alineatul (2) instituie excepții de la anumite condiții prevăzute la articolul 37 și majorează deducerea în temeiul ambelor articole, sub rezerva prezentării unor planuri detaliate autorității fiscale.

83.      Comisia nu neagă posibilitatea aplicării retroactive a acestor deduceri. Cu toate acestea, Comisia susține, în cazul mai multor beneficiari ai ajutoarelor declarate ilegale, că Spania nu a prezentat elemente care să demonstreze că deducerile au fost acordate în conformitate cu condițiile aplicabile. În replică, Spania susține că a prezentat elementele relevante în cursul procedurii precontencioase și că a prezentat și alte documente în cursul prezentei proceduri. Comisia nu admite că aceste elemente sunt suficiente în ceea ce privește Álava, însă admite că încălcarea a încetat în cazul Guipúzcoa în momentul depunerii memoriului în apărare.

 Apreciere

84.      Considerăm că acest motiv invocat de Comisie ar trebui respins. Deducerile în discuție nu ar face parte din niciuna dintre schemele de credit fiscal calificate drept ajutoare de stat ilegale. Acestea nu sunt menționate în deciziile din 2001 și nici în hotărârea din 2006, iar pretinsa încălcare invocată în prezenta cauză constă în nerespectarea acesteia din urmă. În consecință, întrebarea dacă deducerile au fost (sau s‑a demonstrat că au fost) acordate în mod corect în conformitate cu legislația națională nu intră în obiectul prezentei cauze.

85.      Desigur, contestația Comisiei în această privință nu este independentă de recuperarea ajutorului acordat sub forma creditelor fiscale declarate ilegale prin deciziile din 2001. Aceasta privește cuantumurile ajutoarelor menționate care nu au fost recuperate pentru motivul că, în cazul în care ajutoarele nu ar fi existat, beneficiarii ar fi putut să solicite cuantumuri egale, însă au fost împiedicați să procedeze astfel întrucât au primit aceste ajutoare. Comisia nu susține însă că aceste cuantumuri au fost evaluate în mod greșit ca reprezentând ajutoare compatibile, care, în consecință, nu trebuiau să fie recuperate.

86.      În plus, Comisia admite că abordarea Spaniei este în principiu validă. De exemplu, aceasta nu susține că mai întâi ar fi trebuit să se recupereze toate ajutoarele ilegale, iar deducerile în discuție să fie puse ulterior în aplicare în mod separat (ceea ce ar fi putut constitui de asemenea o abordare validă). În cazul în care s‑ar fi urmat o astfel de abordare sau în cazul în care Comisia ar fi insistat asupra acestei abordări, nu există nicio îndoială că condițiile în temeiul cărora au fost puse în aplicare deducerile au fost relativ independente de nerespectarea hotărârii din 2006 (chiar dacă, evaluate în mod separat, s‑ar fi dovedit că aceste deduceri constituiau în sine ajutoare ilegale). Nu considerăm că analiza poate fi diferită numai pentru faptul că o serie de avantaje fiscale (deducerile) au fost compensate cu o serie de alte avantaje fiscale (creditele), atât timp cât compensarea este considerată o procedură validă.

 Cuantumurile care trebuie recuperate în temeiul fiecărei decizii

87.      Am ajuns la următoarele concluzii: (1) necesitatea de a recupera ajutoarele contestate trebuie să fie evaluată în temeiul Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale; (2) cerința privind stimularea prevăzută în aceste linii directoare permite nerecuperarea doar în cazul ajutoarelor în legătură cu care se stabilește că cererea de ajutor a fost depusă înainte de începerea lucrărilor la proiectul de investiții; (3) între părți nu există aspecte juridice nerezolvate cu privire la aplicabilitatea normelor sectoriale sau multisectoriale specifice; (4) autoritățile spaniole nu aveau dreptul să excludă de la recuperare cuantumurile ajutoarelor contestate care se situau sub pragul de minimis de 100 000 de euro pe o perioadă de trei ani; însă (5) Comisia susține în mod greșit că ar fi trebuit recuperate cuantumurile corespunzătoare deducerilor fiscale acordate în mod retroactiv, pentru care beneficiarii nu au îndeplinit condițiile atât timp cât s‑au aflat în posesia ajutoarelor contestate.

88.      În lumina acestor concluzii, mai rămâne să se stabilească cuantumurile ajutoarelor care erau supuse unei obligații juridice de recuperare în cazul fiecăreia dintre deciziile din 2001. Aceasta va implica analiza valorilor prezentate de ambele părți în tabelele aferente anului 2013 și – în cazul în care trebuie și este posibilă – rezolvarea diferențelor.

89.      Nu toate valorile pe care le cităm mai jos sunt prezentate ca atare de către părți, ci, în anumite cazuri, acestea rezultă din comparația dintre valorile furnizate de acestea.

 Decizia 2002/820 (creditul fiscal de 45 % în Álava)

90.      Din tabelele aferente anului 2013 rezultă, în primul rând, că singurul dezacord cu privire la cuantumul ajutoarelor acordate inițial privește o diferență de 2 048,87 euro în cazul societății Martínez Bujanda. Propunem ca acest dezacord să fie soluționat în favoarea Spaniei(70). În al doilea rând, Comisia consideră că, în ceea ce privește deducerile fiscale retroactive, ar fi trebuit să fie recuperat un cuantum de 10 683 553,22 euro. Propunem respingerea acestui cuantum(71). În ceea ce privește dezacordurile rămase (respectarea Liniilor directoare din 1998 privind ajutoarele regionale), Comisia consideră că trebuia să fie recuperat un cuantum de 207 461 498,01 euro. Ne‑am exprimat deja opinia că trebuie respinse numai cuantumurile în legătură cu care Spania a stabilit că cererea a fost depusă înainte de începerea lucrărilor la proiectul de investiții(72). Spania nu a susținut că ar fi existat vreun astfel de caz în Álava.

91.      În consecință, scăzând diferența privind societatea Martínez Bujanda, considerăm că mai rămâne de recuperat un cuantum de 207 459 449,14 euro.

92.      Nu se contestă că acest cuantum (plus dobânda) a fost recuperat în totalitate până la data de 15 octombrie 2013. Din datele furnizate de părți rezultă că recuperarea a avut loc în cea mai mare parte începând cu luna martie 2012 și că, până în luna martie 2013, aceasta era finalizată în măsură de aproximativ 90 %.

 Decizia 2002/892 (reducerea bazei de impozitare în Álava)

93.      În ceea ce privește deducerile aplicate inițial de Spania în temeiul normelor de minimis, din tabelele aferente anului 2013 rezultă că părțile sunt de acord cu privire la un cuantum total de 2 316 461,49 euro, recuperat în perioada cuprinsă între luna septembrie 2011 și luna septembrie sau decembrie 2012. Există anumite dezacorduri cu privire la deducerile fiscale retroactive, însă, în orice caz, noi propunem să nu fie luate în considerare cuantumurile respective(73).

94.      Există în continuare un dezacord cu privire la recuperarea cuantumului de 2 586 312,37 euro, plus dobânda aferentă, de la o societate aflată în lichidare(74). Comisia susține că, până la data de 21 ianuarie 2013, nu a fost informată cu privire la faptul că cererea autorităților a fost depusă în mod corespunzător, în timp ce Spania susține că a informat Comisia cu privire la acest aspect la 28 iunie 2010. Temeiul îl constituie, în ambele cazuri, o scrisoare trimisă Comisiei de către autoritățile spaniole, dar care nu a fost identificată în niciunul dintre cazuri printre zecile de mii de pagini de materiale prezentate Curții. În aceste împrejurări, propunem Curții să ia în considerare data anterioară.

 Decizia 2003/27 (creditul fiscal de 45 % în Vizcaya)

95.      Singurul aspect în discuție în legătură cu această decizie privește data la care autoritățile spaniole au stabilit că suma de 6 194 944,87 euro a fost în mod corect dedusă din cuantumul recuperat de la Norbega(75). Din pledoarii și din tabelele aferente anului 2013 putem trage concluzia că suma exactă care trebuia recuperată(76) a fost recuperată de fapt în luna noiembrie 2007, însă dovada validității deducerii nu a fost furnizată până în luna iulie 2012, odată cu memoriul în apărare din prezenta cauză. În ceea ce privește cuantumul ajutorului (despre care ambele părți sunt de acord că este de 59 247 555,26 euro) în litigiu în raport cu cerința privind stimularea, trebuie să se considere că acesta face obiectul recuperării(77).

96.      În consecință, în lumina elementelor din dosar, propunem Curții să considere că, în temeiul Deciziei 2003/27, trebuia să se recupereze suma de 66 664 908,29 euro, din care 54 261 801,88 euro au fost recuperați în perioada septembrie-noiembrie 2011, 7 417 353,03 euro au fost recuperați în iulie 2012 și 4 985 753,38 euro au fost recuperați(78) în februarie 2013, plus dobânda aferentă.

 Decizia 2002/806 (reducerea bazei de impozitare în Vizcaya)

97.      Singura problemă în contextul acestei decizii privește deducerile aplicate inițial de Spania în temeiul normelor de minimis. Se admite că cuantumul total implicat este de 2 004 658,60 euro, acesta fiind recuperat în totalitate (plus dobânda aferentă) în intervalul 30 septembrie-14 noiembrie 2011(79).

 Decizia 2002/894 (creditul fiscal de 45 % din Guipúzcoa)

98.      Problemele privind această decizie sunt următoarele: în primul rând, excluderea a trei întreprinderi din sectorul siderurgic, problemă pe care o considerăm abandonată de către Comisie(80); în al doilea rând, deducerea retroactivă a altor taxe, în cuantum de 4 110 495,50 euro, care propunem să fie respinsă(81); în al treilea rând, respectarea cerinței privind stimularea, în legătură cu ajutorul de 5 909 830,30 euro acordat societății GKN(82); în al patrulea rând, aplicarea Liniilor directoare comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate(83) la ajutorul de aproximativ 20 de milioane de euro acordat societății Papresa(84).

99.      Din tabelele aferente anului 2013 reies mai multe neconcordanțe între valorile furnizate de părți; cele furnizate de Spania sunt, în anumite cazuri, dificil de conciliat pe plan intern, în timp ce cele furnizate de Comisie sunt uneori mai favorabile pentru Spania. În aceste împrejurări, preferăm să luăm drept bază valorile Comisiei. Aceasta consideră că trebuia să se recupereze suma de 39 900 773,41 euro. Vom considera că aceasta este valoarea corectă, sub rezerva unei diferențe de opinie privind sumele de 5 909 830,30 euro în cazul GKN și de 20 de milioane de euro pentru Papresa.

100. În ceea ce privește GKN, Spania susține că singura cheltuială anterioară depunerii cererii de ajutor era neglijabilă și a fost efectuată pentru întocmirea studiilor de fezabilitate; Comisia nu admite elementele de probă prezentate. Spania face trimitere la documentele incluse în anexele la cererea Comisiei, pe care noi nu le‑am putut găsi conform indicațiilor sale(85). În consecință, nu suntem de acord că Spania a demonstrat îndeplinirea cerinței privind stimularea.

101. În ceea ce privește societatea Papresa, Spania susține că aceasta este succesoarea societății La Papelera Española SA, al cărei statut de întreprindere aflată în dificultate a fost admis de către Comisie în 1999(86). Spania face trimitere la punctul 99 din Decizia 2002/894, în care Comisia a menționat declarația sa din Liniile directoare din 1999 privind salvarea și restructurarea întreprinderilor, conform căreia aceasta „consideră că, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în prezentele linii directoare, ajutorul pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor poate să contribuie la dezvoltarea activităților economice fără să influențeze comerțul în mod negativ și într‑o măsură contrară intereselor Comunității”.

102. Totuși, acest argument a fost invocat numai în memoriul în duplică, iar Comisia nu a avut posibilitatea să răspundă. În plus, Spania a omis să precizeze că punctul 99 din Decizia 2002/894 menționa în continuare: „Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, ajutorul este incompatibil cu piața comună în cazul în care este destinat întreprinderilor aflate în dificultate. În consecință, Comisia consideră că ajutorul fiscal în cauză, atunci când este acordat întreprinderilor aflate în dificultate, nu este compatibil cu piața comună în conformitate cu derogarea prevăzută la articolul 87 alineatul (3) litera (c) din tratat cu privire la promovarea anumitor activități”. Pentru a demonstra îndeplinirea condițiilor stabilite în Liniile directoare din 1994 privind salvarea și restructurarea întreprinderilor, Spania prezintă un raport de expertiză care urmărește să certifice respectarea condițiilor generale prevăzute la punctul 3.2.2 din aceste linii directoare. Cu toate acestea, analiza raportului arată că aceste condiții sunt citate numai fragmentar și că anumite aspecte nu au fost examinate.

103. În aceste împrejurări, nu considerăm că Spania a demonstrat că ajutorul acordat societății Papresa poate fi apreciat în sensul că îndeplinește condițiile prevăzute în Liniile directoare privind salvarea și restructurarea întreprinderilor.

104. Concluzionăm că, în temeiul Deciziei 2002/894, trebuia să fie recuperată suma de 39 900 773,41 euro. Părțile sunt de acord cu faptul că, cu excepția ajutorului acordat societății Papresa, cuantumurile în cauză plus dobânda aferentă au fost recuperate în perioada noiembrie 2011-octombrie 2012. Ajutorul restant acordat societății Papresa (19 448 623,59 euro plus dobânda aferentă) a fost recuperat în perioada martie-septembrie 2013.

 Decizia 2002/540 (reducerea bazei de impozitare în Guipúzcoa)

105. În tabelele sale aferente anului 2013, Comisia susține că de la recuperare a fost exclus în mod greșit un cuantum de 211 159,23 euro, sub forma unor deduceri fiscale retroactive. Propunem respingerea acestui cuantum(87).

106. Părțile sunt de acord că cuantumul vizat de deducerile de minimis a fost de 1 344 192,60 euro, un cuantum care, conform analizei noastre, trebuia să fie recuperat. Potrivit Comisiei, întregul cuantum plus dobânda aferentă a fost recuperat în cursul anului 2012. Spania menționează date anterioare pentru finalizarea recuperării, însă acestea par să fie legate de recuperarea altor cuantumuri decât cele deduse ca ajutor de minimis. Propunem, așadar, să luăm în considerare datele avansate de Comisie.

107. În sfârșit, există un cuantum neobișnuit de 8,74 euro în legătură cu care Comisia susține că nu a fost achitat ordinul de plată. Întrucât într‑un alt tabel Comisia precizează, cu privire la același cuantum, că trebuie exclus de la recuperare, propunem să nu îl mai luăm deloc în considerare.

 Concluzie privind cuantumurile care trebuie recuperate

108. Apreciem că, în valori rotunjite, la data pronunțării hotărârii din 2006, trebuia să se recupereze un cuantum principal total de 322 de milioane de euro, cu aproximativ 10 % mai puțin față de cuantumul de 358 de milioane de euro avansat de Comisie. Nu suntem în măsură să calculăm nici măcar aproximativ cuantumul dobânzii datorate, însă propunem Curții să considere că și aceasta este cu 10 % mai mică decât valorile avansate de Comisie.

109. Potrivit Comisiei, s‑a recuperat aproximativ 13 % din cuantumul total până la data introducerii prezentei acțiuni. Având în vedere faptul că Comisia nu a precizat în mod clar capetele sale de cerere cu privire la Gasteiz Desarrollo(88), propunem să considerăm valoarea de 14 % ca fiind cea corectă. Restul de 86 % a fost recuperat ulterior introducerii prezentei acțiuni, în perioada septembrie 2011-octombrie 2013.

 Sancțiunea pecuniară (suma forfetară)

 Argument

110. Comisia face trimitere la liniile sale directoare actuale privind aplicarea articolului 260 TFUE(89), în care menționează că va solicita atât plata unei sume forfetare ca sancțiune pentru continuarea încălcării în perioada dintre prima și a doua hotărâre, cât și o penalitate cu titlu cominatoriu pentru fiecare zi de întârziere suplimentară ulterior pronunțării celei de a doua hotărâri. În prezenta cauză, Comisia a retras cererea cu privire la această din urmă penalitate. Comisia calculează suma forfetară fie ca o sumă minimă stabilită pentru fiecare stat membru în funcție de factorul său „n”(90), fie prin înmulțirea unui cuantum zilnic(91) cu numărul de zile dintre data pronunțării primei hotărâri și data încetării încălcării, dacă această înmulțire determină un rezultat total mai mare.

111. În prezenta cauză, Comisia consideră că coeficientul pentru gravitate ar trebui să fie stabilit la 9, pe o scală de la 1 la 20. Aceasta subliniază caracterul obligatoriu al dispozițiilor privind ajutoarele de stat și necesitatea de a elimina denaturarea concurenței cauzată de ajutoare, faptul că au existat peste 100 de beneficiari ai acestor ajutoare, cuantumul care nu era încă recuperat în momentul formulării prezentei acțiuni (569 de milioane de euro, conform calculelor sale) și faptul că s‑a constatat deja în două cazuri că Spania nu a recuperat ajutoare ilegale acordate în Țara Bascilor(92).

112. În consecință, Comisia propune o sumă forfetară de 25 817,40 euro(93) pe zi, de la data pronunțării hotărârii din 2006 și până la încetarea încălcării, la 15 octombrie 2013. Aceasta calculează numărul de zile ca fiind 2 500, astfel că suma totală rezultată este 64 543 500 de euro.

113. Spania susține că șase scheme diferite au fost adoptate de trei autorități infrastatale și că, prin urmare, va trebui să transfere o parte din sancțiuni acestor autorități. Întrucât ajutoarele au privit numai Țara Bascilor, care reprezintă 6,24 % din produsul intern brut al Spaniei, cuantumul zilnic de 210 euro ar trebui să fie înmulțit cu 6,24 %, rezultatul fiind de 13 euro pe zi.

114. În ceea ce privește gravitatea, Spania susține că ar trebui aplicat coeficientul minim, întrucât, în 40 de ani, Comisia nu și‑a exercitat niciodată puterea asupra ajutoarelor de stat acordate sub formă de măsuri fiscale. În plus, măsurile în cauză au fost adoptate cu mult timp înainte de Comunicarea Comisiei privind aplicarea Normelor privind ajutorul de stat în cazul măsurilor referitoare la impozitarea directă a activităților economice(94), iar autoritățile basce au abrogat schemele în discuție atunci când au aflat că acestea erau considerate de Comisie ajutoare de stat.

115. Pe această bază, Spania propune o sancțiune de 177,58 euro(95) pe zi.

116. Comisia respinge ideea privind înmulțirea cuantumului de bază cu 6,24 %. Cuantumurile în discuție sunt aceleași pentru toate statele membre (și trebuie să fie suficient de ridicate pentru a menține o presiune asupra acestora)(96), iar Curtea nu a ajustat până acum sancțiunile pentru a lua în considerare o zonă limitată în care se produce o încălcare.

117. În ceea ce privește gravitatea, Comisia neagă faptul că aceasta nu și‑a exercitat anterior puterea în ceea ce privește ajutoarele de stat acordate sub forma măsurilor fiscale(97) sau că Liniile directoare din 1998 a schimbat această situație(98).

118. În memoriul său în duplică, Spania face trimitere la Hotărârea Comisia/Italia(99), subliniind faptul că numai Curtea poate să stabilească cuantumul unei sancțiuni. În cazul în care ajutoarele trebuie să fie recuperate de la un număr mare de beneficiari, o sancțiune care ia în considerare progresele realizate de statul membru în executarea obligațiilor sale poate părea adecvată și proporțională cu neîndeplinirea obligațiilor(100). În aplicarea criteriului privind gravitatea și capacitatea de plată a statului membru, Curtea trebuie să țină seama de consecințele neexecutării asupra intereselor private și publice, precum și de urgența de a determina statul membru respectiv să se conformeze obligațiilor sale(101). Impunerea unei sume forfetare trebuie să depindă de ansamblul elementelor pertinente care se raportează atât la caracteristicile neîndeplinirii constatate, cât și la atitudinea proprie a statului membru, Curtea fiind învestită cu o largă putere de apreciere în această privință(102). În prezenta cauză, autoritățile au acționat în mod corespunzător. Atât autonomia autorităților din Țara Bascilor(103), cât și principiul proporționalității ar trebui să determine Curtea să ajusteze orice sancțiune în funcție de zona geografică afectată.

119. În ceea ce privește gravitatea, Spania susține în special că hotărârea(104) citată de Comisie în legătură cu Comunicarea din 1998 a fost pronunțată în împrejurări total diferite și că lipsa oricărui precedent în cauze similare complică modul de calcul atât al cuantumurilor care trebuie recuperate, cât și al dobânzii care trebuie aplicată, ceea ce face ca executarea hotărârii din 2006 să devină mai dificilă. În plus, autoritățile naționale au urmărit cu bună‑credință să aplice criteriile pe care le‑au considerat corecte atunci când au decis necesitatea recuperării anumitor ajutoare.

 Apreciere

120. Potrivit unei jurisprudențe constante, revine Curții competența ca, în funcție de împrejurări și de nivelul de disuasiune care pare necesar, să adopte sancțiunile pecuniare corespunzătoare pentru a preveni repetarea unor încălcări similare. Liniile directoare și propunerile Comisiei nu pot fi obligatorii pentru Curte, însă pot constitui o bază de referință utilă și pot contribui la garantarea transparenței, a caracterului previzibil și a securității juridice în privința propriilor acțiuni întreprinse de Comisie. Revine Curții sarcina de a stabili sancțiunea astfel încât să fie adaptată împrejurărilor și proporțională cu neîndeplinirea obligațiilor, precum și cu capacitatea de plată a statului membru în cauză. Criteriile de bază care trebuie luate în considerare includ gravitatea încălcării și perioada în care aceasta a continuat după pronunțarea hotărârii prin care a fost constatată încălcarea(105).

121. În prezenta cauză, considerăm că aplicarea unei sancțiuni sub forma unei sume forfetare este adecvată ca măsură disuasivă. Atât cuantumul ajutoarelor ilegale în cauză, cât și întârzierea recuperării acestora sunt semnificative, iar din nenumăratele documente incluse în dosar rezultă că autoritățile spaniole au alocat destul timp și energie încercării de a minimiza cuantumurile care trebuiau recuperate, adesea prin recurgerea la detalii excesive care au determinat întârzieri și mai mari.

122. Comisia solicită stabilirea unei sume forfetare de 64 543 500 de euro, rezultată din înmulțirea unui cuantum de bază de 210 euro cu un coeficient de 9 (pentru gravitate), cu factorul „n” de 13,66 și cu numărul de 2 500 de zile.

123. Potrivit cadrului propriilor criterii publicate de către Comisie, nu există nicio posibilitate de a varia cuantumul de bază de 210 euro pe zi. Acest cuantum a rămas constant în criteriile publicate de‑a lungul întregii perioade relevante în prezenta procedură. Sugestia Spaniei potrivit căreia acest cuantum ar trebui înmulțit cu 6,24 % a fost respinsă de Curte în hotărârea pronunțată în cauza C‑610/10(106).

124. Cu toate acestea, coeficientul pentru gravitate poate să fie redus în mod proporțional de la 9 la 8, pe o scală de 20, în ipoteza în care Curtea admite evaluarea noastră cu privire la cuantumurile care trebuiau de fapt recuperate(107). Factorul „n” ar putea fi de asemenea redus la 13,28, având în vedere valorile actualizate ale Comisiei(108). În acest caz, ar rezulta o sumă forfetară de 22 310,40 euro pe zi, în loc de 25 817,40 euro solicitată inițial de Comisie.

125. Conform calculelor Comisiei, între data pronunțării hotărârii din 2006, și anume 14 decembrie 2006, și recuperarea definitivă și integrală a ajutoarelor în cauză au trecut 2 500 de zile. Acest calcul ni se pare a fi cel corect dacă se ia în considerare întreaga perioadă până la 18 octombrie 2013, dată la care Comisia s‑a declarat satisfăcută cu privire la recuperarea integrală a ajutoarelor și a dobânzii aferente. La un cuantum de 22 310,40 euro pe zi, rezultatul acestui calcul ar fi o sumă forfetară totală de 55 776 000 de euro.

126. Cu toate acestea, rezultă cu claritate din jurisprudență că, atunci când a calculat cuantumul unei sume forfetare, practica Curții nu a constat niciodată în urmarea calculelor detaliate ale Comisiei, ci în stabilirea în valori rotunjite a unui cuantum adecvat, cu luarea în considerare a tuturor împrejurărilor relevante. Procedând astfel, Curtea nu a furnizat în general informații exacte cu privire la raționamentul său, ci a arătat doar diversele circumstanțe agravante sau atenuante luate în considerare (precum comportamentul dilatoriu sau, respectiv, buna‑credință a autorităților naționale). În plus, o analiză a cauzelor în care Comisia a solicitat, iar Curtea a aplicat o astfel de sancțiune arată că, în fiecare cauză, cuantumul impus de Curte a fost în mod semnificativ mai scăzut decât cel solicitat de Comisie – cu valori mai scăzute cu 8 % până la 62 % din acesta și în medie cu 40 %(109). Fără a sugera că Curtea este ținută în vreun fel de practica sa anterioară în această privință(110), considerăm că aceste valori reprezintă un exemplu util, mai ales dacă sunt analizate în raport cu factori precum gravitatea și durata încălcării pe care Curtea i‑a luat în considerare.

127. Aceasta este a patra cauză în care Comisia a solicitat impunerea unei sume forfetare unui stat membru pentru neîndeplinirea obligațiilor privind recuperarea unor ajutoare de stat ilegale (celelalte cauze în care a mai fost solicitată o astfel de sumă privesc în esență neîndeplinirea obligațiilor privind transpunerea directivelor sau neconformitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii și, astfel, sunt mai puțin comparabile). Cuantumul implicat în prezenta cauză este, potrivit estimărilor noastre, de 322 de milioane de euro, iar durata încălcării este de 6 ani și 10 luni.

128. Spre deosebire de prezenta cauză, în Hotărârea Comisia/Grecia (C‑369/07)(111), neîndeplinirea obligației privind recuperarea unui cuantum de aproximativ 23 de milioane de euro într‑o perioadă de peste 4 ani a condus la o sumă forfetară de 2 milioane de euro (aproximativ 13 % din suma solicitată de Comisie), în Hotărârea Comisia/Italia (C‑496/09)(112), neîndeplinirea obligației privind recuperarea unui cuantum de aproximativ 188 de milioane de euro într‑o perioadă de 7 ani și jumătate a condus o sancțiune de 30 de milioane de euro (aproximativ 43 % din suma solicitată de Comisie), iar în Hotărârea Comisia/Spania (C‑610/10)(113), neîndeplinirea obligației privind recuperarea unui cuantum de aproximativ 23 de milioane de euro într‑o perioadă de peste 10 ani a condus la o sancțiune de 20 de milioane de euro (aproximativ 38 % din suma solicitată de Comisie).

129. Privite din altă perspectivă, cuantumurile per lună de întârziere și per milion de euro de recuperat sunt în mod remarcabil similare în primele două cauze (între 1 730 de euro și 1 740 de euro), în timp ce cuantumul în cea din urmă cauză menționată este în mod semnificativ mai ridicat (aproximativ 8 333 de euro). Dacă se ia drept bază prima valoare menționată, aceasta ar conduce la un rezultat de aproximativ 50 de milioane de euro, în timp ce a doua valoare ar conduce la un rezultat de aproximativ 220 de milioane de euro.

130. S‑ar părea că o circumstanță agravantă semnificativă luată în considerare de Curte în Hotărârea Comisia/Spania (C‑610/10) a fost faptul că executarea primei hotărâri „nu trebuia să întâmpine dificultăți majore, având în vedere că numărul beneficiarilor ajutoarelor ilegale în cauză era redus, că erau identificați nominal în aceasta și că sumele exacte care trebuiau recuperate erau precizate în această decizie”(114).

131. În prezenta cauză, această din urmă considerație nu este valabilă. Beneficiarii au fost numeroși, iar cuantumurile ajutoarelor care trebuiau recuperate sau excluse de la recuperare nu au fost nici identificate, nici evidente încă de la început. În consecință, propunem Curții să adopte o abordare similară celei din Hotărârile Comisia/Grecia (C‑369/07) și Comisia/Italia (C‑469/09), luând ca punct de plecare suma de 50 de milioane de euro.

132. De asemenea, considerăm că nu există niciun motiv întemeiat pentru a mări sau pentru a reduce această sumă. Este o sumă semnificativă – mai ridicată decât orice altă sumă forfetară impusă anterior de Curte –, susceptibilă să aibă un puternic efect disuasiv pentru toate statele membre, fără a mai fi necesar să fie mărită. Cu toate acestea, încălcarea este gravă, implicând ajutoare de stat în cuantumuri – mai ridicate decât orice cuantumuri în litigiu în alte cauze similare – de natură să influențeze în mod semnificativ comerțul dintre statele membre, de‑a lungul unei perioade considerabile (recuperarea nu a început într‑o măsură semnificativă decât după mai mult de 4 ani de la pronunțarea hotărârii din 2006).

 Concluzie

133. Având în vedere toate considerațiile anterioare, propunem Curții:

–        să declare că, prin neexecutarea în timp util a Hotărârii din 14 decembrie 2006, Comisia/Spania, pronunțată în cauzele conexate C‑485/03-C‑490/03, Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile prevăzute în deciziile care au constituit obiectul acestei hotărâri și la articolul 260 alineatul (1) TFUE;

–        să oblige Regatul Spaniei să achite Comisiei Europene, în contul „Resurse proprii ale Uniunii Europene”, o sumă forfetară de 50 de milioane de euro;

–        să oblige Regatul Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

1 –      Limba originală: engleza.

2 –      Pentru consecvență, vom menține ortografia spaniolă utilizată în stadiile anterioare ale procedurii, deși ortografia bască este diferită, iar ortografia spaniolă oficială ia în considerare în prezent ortografia bască.

3 –      A se vedea JO 1999, C 351, p. 29, JO 2000, C 55, p. 2, și JO 2000, C 71, p. 8.

4 –      Decizia 2002/820/CE din 11 iulie 2001 privind schema de ajutor de stat pusă în executare de Spania în favoarea întreprinderilor din provincia Álava sub forma unui credit fiscal de 45 % din investiții (JO L 296, p. 1); Decizia 2002/892/CE din 11 iulie 2001 privind schema de ajutor de stat pusă în executare de Spania în favoarea anumitor întreprinderi nou‑create în provincia Álava (JO L 314, p. 1); Decizia 2003/27/CE din 11 iulie 2001 privind schema de ajutor de stat pusă în executare de Spania în favoarea întreprinderilor din provincia Vizcaya sub forma unui credit fiscal de 45 % din investiții (JO L 17, p. 1); Decizia 2002/806/CE din 11 iulie 2001 privind schema de ajutor de stat pusă în executare de Spania în favoarea anumitor întreprinderi nou‑create în provincia Vizcaya (JO L 279, p. 35); Decizia 2002/894/CE din 11 iulie 2001 privind schema de ajutor de stat pusă în executare de Spania în favoarea întreprinderilor din provincia Guipúzcoa sub forma unui credit fiscal de 45 % din investiții (JO L 314, p. 26) și Decizia 2002/540/CE din 11 iulie 2001 privind schema de ajutor de stat pusă în executare de Spania în favoarea anumitor întreprinderi nou‑create din provincia Guipúzcoa (JO L 174, p. 31) (denumite în continuare „deciziile din 2001”).

5 –      Decizia 2002/820, punctul 76; Deciziile 2002/892, 2002/806 și 2002/540, punctul 78; Deciziile 2003/27 și 2002/894, punctul 83.

6 –      Decizia 2002/820, punctul 98; Deciziile 2002/892, 2002/806 și 2002/540, punctul 90; Decizia 2003/27, punctul 105 și Decizia 2002/894, punctul 107.

7 –      Decizia 2002/820, punctele 76-94; Deciziile 2002/894 și 2003/27, punctele 83-100.

8 –      JO 1998, C 74, p. 9, cu modificările publicate în JO 2000, C 258, p. 5 (denumite în continuare „Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale”).

9 –      Decizia 2002/820, punctul 83; Deciziile 2002/894 și 2003/27, punctul 89.

10 –      Punctele 78-90 din fiecare dintre cele trei decizii (și anume Deciziile 2002/540, 2002/806 și 2002/892).

11 –      Hotărârea din 14 decembrie 2006, Comisia/Spania (C‑485/03-C‑490/03, Rec., p. I‑11887, denumită în continuare „hotărârea din 2006”).

12 –      Punctul 81 din hotărârea din 2006.

13 –      În ceea ce privește schemele de credit fiscal de 45 %, Hotărârea din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții/Comisia (T‑227/01-T‑229/01, T‑265/01, T‑266/01 și T‑270/01, Rep., p. II‑3029), iar în ceea ce privește reducerile bazei de impozitare, Hotărârea din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții/Comisia (T‑230/01-T‑232/01 și T‑267/01-T‑269/01).

14 –      În ceea ce privește schemele de credit fiscal de 45 %, Hotărârea din 28 iulie 2011, Diputación Foral de Vizcaya/Comisia (C‑471/09 P-C‑473/09 P), iar în ceea ce privește reducerile bazei de impozitare, Hotărârea din 28 iulie 2011, Diputación Foral de Vizcaya/Comisia (C‑474/09 P-C‑476/09 P).

15 –      Hotărârea Diputación Foral de Vizcaya/Comisia (C‑471/09 P-C‑473/09 P), citată la nota de subsol 14, punctele 98, 99 și 102, care fac trimitere la Hotărârea din 9 iunie 2011, Comitato „Venezia vuole vivere” și alții/Comisia (C‑71/09 P, C‑73/09 P și C‑76/09 P, Rep., p. I‑4727, punctele 63, 64, 115 și 130 și jurisprudența citată).

16 –      SEC(2005) 1658 din 13 decembrie 2005, astfel cum a fost actualizată prin SEC(2010) 923 din 20 iulie 2010.

17 –      Punctul 15 de mai sus.

18 –      Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41).

19 –      JO C 31, p. 9.

20 –      JO C 119, p. 22, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 45.

21 –      Hotărârea din 9 iunie 2011, Diputación Foral de Vizcaya/Comisia (C‑465/09 P-C‑470/09 P, punctele 121 și 122).

22 –      A se vedea în special nota de subsol 37 din Decizia 2002/820, nota de subsol 33 din Decizia 2002/894 și nota de subsol 34 din Decizia 2003/27.

23 –      Punctele 31 și 32 de mai sus.

24 –      JO 1999, C 351, p. 33, ultimul paragraf; JO 2000, C 71, p. 13, al treilea paragraf; Decizia 2002/820, punctul 83; Deciziile 2002/894 și 2003/27, punctul 89.

25 –      Punctul 32 și nota de subsol 21 de mai sus.

26 –      Punctele 12 și 50 din hotărârea din 2006.

27 –      A se vedea de asemenea Hotărârea din 15 aprilie 2008, Nuova Agricast (C‑390/06, Rep., p. I‑2577, punctul 69).

28 –      Punctul 27 din Decizia 2002/820 și punctul 23 din Deciziile 2002/894 și 2003/27.

29 –      A se vedea punctul 31 și nota de subsol 19 de mai sus.

30 –      Regulamentul (CE) nr. 1628/2006 din 24 octombrie 2006 de aplicare a articolelor 87 și 88 din tratat ajutoarelor naționale pentru investițiile regionale (JO L 302, p. 29, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 54).

31 –      Regulamentul (CE) nr. 800/2008 al Comisiei din 6 august 2008 de declarare a anumitor categorii de ajutoare compatibile cu piața comună în aplicarea articolelor 87 și 88 din tratat (JO L 214, p. 3).

32 –      Decizia 2000/795/CE a Comisiei din 22 decembrie 1999 privind ajutorul de stat acordat de Spania în favoarea Ramondín SA și Ramondín Cápsulas SA (JO L 318, p. 36), punctul 134 și articolul 1.

33 –      Articolul 1 și considerentul (7).

34 –      Hotărârea din 13 iunie 2013, HGA și alții/Comisia (C‑630/11 P, C‑631/11 P, C‑632/11 P și C‑633/11 P, punctul 105).

35 –      Hotărârea din 30 septembrie 2003, Freistaat Sachsen și alții/Comisia (C‑57/00 P și C‑61/00 P, Rec., p. I–9975, punctul 52).

36 –      Citată la nota de subsol 35.

37 –      Decizia 2002/820, punctul 83; Deciziile 2002/894 și 2003/27, punctul 89.

38 –      Decizia 2002/820, punctele 25, 27, 33, 87, 90 și 91; Deciziile 2002/894 și 2003/27, punctele 1, 7, 21, 23, 43, 49, 93, 96 și 97.

39 –      Punctul 6 de mai sus.

40 –      Decizia 2002/820, punctele 84-87; Deciziile 2002/894 și 2003/27, punctele 90-93.

41 –      Punctul 37 și notele de subsol 30 și 31 de mai sus.

42 –      Punctul 8 din fiecare dintre deciziile privind schemele de credit fiscal de 45 %.

43 –      Punctul 63 din hotărârea din 2006.

44 –      Punctul 98 și urm. de mai jos.

45 –      Punctul 37 și nota de subsol 32 de mai sus.

46 –      De exemplu, Hotărârea din 10 noiembrie 2011, The Rank Group (C‑259/10 și C‑260/10, Rep., p. I‑10947, punctul 62 și jurisprudența citată).

47 –      Liniile directoare din 1998 privind ajutoarele regionale, punctul 2 și nota de subsol 5.

48 –      Și anume, subsectoarele menționate în Cadrul privind anumite sectoare siderurgice care nu intră sub incidența Tratatului CECO (JO 1988, C 320, p. 3, denumit în continuare „Cadrul siderurgic din 1988”).

49 –      Cadrul siderurgic din 1988, punctul 4.

50 –      Condesa Fabril SA.

51 –      Compañía Norteña de Bebidas Gaseosas Norbega SA (denumită în continuare „Norbega”).

52 –      Cadrul multisectorial pentru ajutoarele regionale acordate proiectelor mari (JO 1998, C 107, p. 7).

53 –      Regulamentul (CE) nr. 69/2001 al Comisiei din 12 ianuarie 2001 privind aplicarea articolelor 87 și 88 din Tratatul CE ajutoarelor de minimis (JO L 10, p. 30). Acesta a fost înlocuit între timp prin Regulamentul (CE) nr. 1998/2006 al Comisiei din 15 decembrie 2006 privind aplicarea articolelor 87 și 88 din tratat ajutoarelor de minimis (JO L 379, p. 5, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 96), înlocuit la rândul său de Regulamentul (UE) nr. 1407/2013 al Comisiei din 18 decembrie 2013 privind aplicarea articolelor 107 și 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ajutoarelor de minimis (JO L 352, p. 1).

54 –      JO C 68, p. 9 (denumită în continuare „Comunicarea din 1996”).

55 –      Hotărârea din 20 septembrie 2011, Regione autonoma della Sardegna/Comisia (T‑394/08, T‑408/08, T‑453/08 și T‑454/08, Rep., p. II‑6255, punctele 299-311). Recursurile introduse împotriva acestei hotărâri (Hotărârea HGA și alții/Comisia, citată la nota de subsol 34) nu au privit problema ajutorului de minimis.

56 –      Decizia 2006/177/CE a Comisiei din 19 mai 2004 privind ajutorul de stat nr. C 4/2003 (ex NN 102/2002) pus în aplicare de Italia în favoarea WAM Spa (JO L 63, p. 11). Această decizie a fost anulată prin Hotărârea din 6 septembrie 2006, Italia și WAM/Comisia (T‑304/04 și T‑316/04) confirmată prin Hotărârea din 30 aprilie 2009, Comisia/Italia și WAM (C‑494/06 P, Rec., p. I‑3639), însă fără a se menționa norma de minimis.

57 –      Comisia citează Deciziile 2000/46/CE (JO 2001, L 18, p. 18), 2002/142/CE (JO L 48, p. 20), 2003/643/CE (JO L 227, p. 12) și 2006/937/CE (JO L 366, p. 1). Comisia susține că în niciuna dintre aceste decizii nu a urmat aceeași abordare ca în Decizia WAM.

58 –      A se vedea Regulamentul (CE) nr. 994/98 al Consiliului din 7 mai 1998 de aplicare a articolelor 92 și 93 din Tratatul de instituire a Comunității Europene anumitor categorii de ajutoare de stat orizontale (JO L 142, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 31), care a reprezentat temeiul juridic pentru Regulamentul nr. 69/2001; a se vedea în special considerentul (9) și articolul 2.

59 –      Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/Spania (C‑177/06, Rep., p. I‑7689).

60 –      Punctele 20 și 75 din fiecare dintre cele trei decizii, precum și notele de subsol aferente.

61 –      Nota de subsol aferentă punctului 75 din fiecare dintre cele trei decizii.

62 –      Articolul 4 din acest regulament coroborat cu articolul 4 din Regulamentul nr. 1998/2006, citat la nota de subsol 52.

63 –      A se vedea de asemenea punctele 23 și 24 din cererea sa din procedura care a determinat pronunțarea hotărârii din 2006, în care a admis că, ulterior datei de 23 octombrie 2001, cel târziu, nu mai putea fi acordat niciun ajutor.

64 –      Punctul 7 din fiecare dintre cele trei decizii.

65 –      Citat la nota de subsol 52.

66 –      Această regulă explicită nu mai apare în Regulamentul nr. 1407/2013 (citat la nota de subsol 53), deși articolul 3 alineatul (7) al acestuia prevede: „În cazul în care, prin acordarea unor noi ajutoare de minimis, s-ar depăși plafonul relevant [...], nicio parte a respectivelor ajutoare noi nu poate beneficia de dispozițiile prezentului regulament”.

67 –      Decizia 2006/638/CE a Comisiei din 6 septembrie 2005 privind schema de ajutor pusă în aplicare de Italia în favoarea unor organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, specializate în deținerea de acțiuni ale societăților cu capitalizare scăzută sau medie cotate pe piețele reglementate (JO L 268, p. 1), punctul 60; sublinierea noastră.

68 –      A se vedea Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Comisia/Franța (C‑214/07, Rep., p. I‑8357); a se vedea răspunsul Comisiei de la punctul 25.

69 –      Citată la nota de subsol 54.

70 –      Punctul 59 de mai sus.

71 –      Punctele 81-86 de mai sus.

72 –      Punctul 38 și urm. de mai sus.

73 –      Punctele 81-86 de mai sus.

74 –      Gasteiz Desarrollo Industrial e Ingeniería SA (denumită în continuare „Gasteiz Desarrollo”).

75 –      Punctul 63 de mai sus.

76 –      Asupra căreia s‑a convenit că a fost în cuantum de 7 417 353,03 euro.

77 –      Punctul 38 și urm. de mai sus.

78 –      Ajutorul acordat Industrias de Maderas Aglomeradas.

79 –      În ceea ce privește o sumă de 200 000 de euro (Ingenería y Construcción de Matrices), Comisia susține că nu a fost recuperată (sau dovedită) până la 11 iulie 2012, însă elementul de probă la care face trimitere nu a fost prezentat Curții.

80 –      Punctul 63 de mai sus.

81 –      Punctele 81-86 de mai sus.

82 –      GKN Driveline Zumaia SA. În alte trei cazuri, Comisia a admis că cerința privind stimularea a fost îndeplinită, iar în alte 8 cazuri, Spania nu a susținut că cererea de ajutor a fost depusă înainte de începerea lucrărilor la proiect (punctul 38 și urm. de mai sus).

83 –      JO 1994, C 368, p. 12, înlocuite în JO 1999, C 288, p. 2 (denumite în continuare „Liniile directoare din [1994/1999] privind salvarea și restructurarea întreprinderilor”).

84 –      Papresa SA. Între valorile furnizate de Comisie și cele furnizate de Spania cu privire la cuantumurile ajutoarelor există o diferență de aproximativ 500 000 de euro.

85 –      Recunoaștem că modul de prezentare a acestor anexe, sub forma unui DVD care conține dosare arhivate în format „zip”, cu fișiere pdf, care nu permit căutarea, face mai dificilă identificarea unui document specific, însă Spania a fost informată că trebuie să precizeze în mod clar care sunt elementele invocate (punctul 17 de mai sus).

86 –      Comunicarea Comisiei C 29/92 (NN 12/92), JO 1993, C 123, p. 7.

87 –      Punctele 81-86 de mai sus.

88 –      Punctul 94 de mai sus.

89 –      SEC(2005) 1658 (JO 2007, C 126, p. 15), actualizată prin SEC(2010) 923/3.

90 –      Definită ca medie geometrică bazată în parte pe produsul intern brut al statului membru și în parte pe ponderea drepturilor de vot deținute în Consiliu. În cazul Spaniei, în momentul în care a fost formulată prezenta acțiune, factorul „n” era de 13,66, iar suma forfetară minimă era de 7 215 000 de euro. În prezent, aceste valori sunt de 13,28 și de, respectiv, 7 036 000 de euro [C(2012) 6106 final din 31 august 2012].

91 –      În prezent, un cuantum minim de 210 euro înmulțit cu un coeficient pentru gravitate.

92 –      A se vedea Hotărârea din 2 iulie 2002, Comisia/Spania (C‑499/99, Rec., p. I‑6031), și Hotărârea Comisia/Spania (C‑177/06), citată la nota de subsol 58.

93 –      Și anume, 210 euro înmulțit cu un coeficient pentru gravitate de 9 și cu factorul „n” pentru Spania, care este 13,66.

94 –      JO 1998, C 384, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 151 (denumită în continuare „Comunicarea din 1998”).

95 –      13 euro înmulțit cu un coeficient pentru gravitate de 1 și cu factorul „n” pentru Spania, care este 13,66.

96 –      SEC(2005) 1658, punctul 15.

97 –      Aceasta citează Decizia Comisiei din 10 mai 1993 privind o schemă de ajutoare fiscale pentru investiții în Țara Bascilor (JO L 134, p. 25).

98 –      Hotărârea din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții/Comisia (T‑30/01-T‑32/01 și T‑86/02-T‑88/02, Rep., p. II‑2919, punctele 314 și 315 și jurisprudența citată).

99 –      Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Comisia/Italia (C‑496/09, Rep., p. I‑11483).

100 –      Ibidem, punctul 49 și jurisprudența citată.

101 –      Ibidem, punctele 56 și 57 și jurisprudența citată.

102 –      Ibidem, punctul 83 și jurisprudența citată.

103 –      Hotărârea din 6 septembrie 2006, Portugalia/Comisia (C‑88/03, Rec., p. I‑7115), și Hotărârea din 11 septembrie 2008, UGT Rioja și alții (C‑428/06-C‑434/06, Rep., p. I‑6747).

104 –      Citată la nota de subsol 98.

105 –      De exemplu, Hotărârea Comisia/Italia, citată la nota de subsol 97, punctele 35-37, și Hotărârea din 11 decembrie 2012, Comisia/Spania (C‑610/10, punctul 115 și urm.).

106 –      Citată la nota de subsol 103, punctul 132.

107 –      Punctele 108 și 109 de mai sus.

108 –      Nota de subsol 88 de mai sus; în Hotărârea din 17 octombrie 2013, Comisia/Belgia (C‑533/11, punctul 35), Comisia însăși a invocat valori actualizate ulterior introducerii acțiunii sale.

109 –      Hotărârea din 9 decembrie 2008, Comisia/Franța (C‑121/07, Rep., p. I‑9159), Hotărârea din 4 iunie 2009, Comisia/Grecia (C‑109/08, Rep., p. I‑4657), Hotărârea din 7 iulie 2009, Comisia/Grecia (C‑369/07, Rep., p. I‑5703), Hotărârea din 4 iunie 2009, Comisia/Grecia (C‑568/07, Rep., p. I‑4505), Hotărârea din 31 martie 2011, Comisia/Grecia, (C‑407/09, Rep., p. I‑2467), Hotărârea Comisia/Italia (C‑496/09), citată la nota de subsol 97, Hotărârea Comisia/Spania (C‑610/10), citată la nota de subsol 103, Hotărârea din 19 decembrie 2012, Comisia/Irlanda (C‑279/11), Hotărârea din 19 decembrie 2012, Comisia/Irlanda (C‑374/11), Hotărârea din 20 mai 2013, Comisia/Suedia (C‑270/11), Hotărârea din 25 iunie 2013, Comisia/Republica Cehă (C‑241/11), Hotărârea Comisia/Belgia (C‑533/11), citată la nota de subsol 105, și Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Comisia/Luxemburg (C‑576/11).

110 –      Sau că – contrar situației prevăzute la articolul 260 alineatul (3) TFUE – Curții îi este interzis să impună un cuantum mai ridicat decât cel solicitat de Comisie.

111 –      Citată la nota de subsol 107.

112 –      Citată la nota de subsol 97.

113 –      Citată la nota de subsol 103.

114 –      Ibidem, punctul 145.