HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)
17 februarie 2017(*)
„Răspundere extracontractuală – Dovada existenței, a valabilității și a domeniului de protecție ale mărcii anterioare – Înregistrare internațională care desemnează Uniunea Europeană – Decizie de respingere a opoziției pentru lipsa dovezii dreptului anterior – Norma 19 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 – Revizuirea deciziei – Articolul 62 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Prejudiciu constând în onorariul de avocat – Legătura de cauzalitate”
În cauza T‑726/14,
Novar GmbH, cu sediul în Albstadt (Germania), reprezentată de R. Weede, avocat,
reclamantă
împotriva
Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de S. Hanne, în calitate de agent,
pârât
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 268 TFUE și prin care se urmărește repararea prejudiciului material pe care reclamanta pretinde că l‑ar fi suferit din cauza onorariului de avocat pe care l‑a suportat în cadrul unei căi de atac împotriva unei decizii a diviziei de opoziție pretins adoptate cu încălcarea normei 19 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară și a principiilor generale de drept,
TRIBUNALUL (Camera întâi),
compus din domnii H. Kanninen, președinte, E. Buttigieg (raportor) și L. Calvo‑Sotelo Ibáñez‑Martín, judecători,
grefier: doamna S. Bukšek Tomac, administrator,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 30 septembrie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Reclamanta, Novar GmbH, este titulara înregistrării internaționale care desemnează Uniunea Europeană a mărcii FlexES.
2 La 15 iunie 2012, reclamanta a introdus la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) o opoziție întemeiată pe această marcă împotriva cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene FLEXPS. Limba de procedură a opoziției a fost engleza.
3 Prin scrisoarea din 22 iunie 2012, EUIPO i‑a comunicat reclamantei că opoziția sa a fost declarată admisibilă și i‑a acordat un termen, în conformitate cu articolul 41 alineatul (3) a doua teză din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1) și cu norma 19 din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), pentru a prezenta faptele, dovezile și observațiile în susținerea opoziției sale, în special elementele care să dovedească dreptul anterior invocat în susținerea acesteia.
4 În ceea ce privește dovada existenței, a valabilității și a domeniului de protecție ale drepturilor anterioare invocate în susținerea opoziției, în această scrisoare a fost comunicată în special următoarea informație:
„În măsura în care o opoziție este întemeiată pe cereri de înregistrare sau pe înregistrări anterioare de mărci [ale Uniunii Europene], nu este necesar ca persoana care a formulat opoziția să prezinte niciun element de probă cu privire la acele mărci, având în vedere că Oficiul dispune de informații relevante în baza sa de date și că va transmite celeilalte părți linkul către baza de date menționată (CTM‑Online). În plus, vă rugăm să notați că aceeași este situația și în cazul în care marca anterioară este o înregistrare internațională care desemnează [Uniunea Europeană], cu condiția totuși ca limba de procedură să fie engleza, franceza sau spaniola, care sunt cele trei limbi oficiale ale [Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale] (OMPI), și ca datele să fie disponibile în aceste trei limbi.”
5 Începând cu 1 iulie 2012, EUIPO și‑a modificat practica în ceea ce privește aplicarea normei 19 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 2868/95, hotărând că extrasele din baza de date a EUIPO, CTM‑Online, nu mai erau suficiente pentru a dovedi existența unei mărci anterioare în cazul în care opoziția era întemeiată pe o înregistrare internațională care desemnează Uniunea Europeană. Această nouă practică era aplicabilă tuturor opozițiilor depuse ulterior datei de 1 iulie 2012.
6 La 26 octombrie 2012, reclamanta a depus un memoriu conținând observații în susținerea opoziției, fără a anexa la acesta dovezi privind existența, valabilitatea și domeniul de protecție ale mărcii anterioare.
7 Prin decizia din 14 mai 2013, divizia de opoziție a respins opoziția în temeiul normei 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 pentru motivul că existența, valabilitatea și domeniul de protecție ale mărcii anterioare nu au fost dovedite de reclamantă.
8 La 21 mai 2013, reclamanta a introdus o cale de atac la EUIPO împotriva deciziei diviziei de opoziție, prezentând extrase din registrul EUIPO și din cel al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI). În subsidiar, aceasta a prezentat o cerere de restitutio in integrum în ceea ce privește termenul pentru a furniza elementele de probă privind marca anterioară.
9 La 27 iunie 2013, divizia de opoziție a comunicat reclamantei și solicitantei mărcii Uniunii Europene contestate, în conformitate cu articolul 62 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, intenția sa de a admite calea de atac pentru motivul că ar fi trebuit să se considere că au fost prezentate fapte, dovezi și observații în susținerea opoziției, contrar a ceea ce reieșea din decizia din 14 mai 2013.
10 La 27 august 2013, solicitanta mărcii Uniunii Europene a acceptat calea de atac, în conformitate cu articolul 62 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009. La 9 octombrie 2013, grefa camerei de recurs a informat‑o pe reclamantă că divizia de opoziție și‑a revizuit decizia din 14 mai 2013, că procedura căii de atac a fost închisă și că taxa pentru calea de atac urma să fie restituită.
11 Procedura de opoziție a fost reluată și, prin decizia din 17 octombrie 2013, divizia de opoziție a admis opoziția și a respins cererea de înregistrare a mărcii Uniunii Europene. Această decizie a rămas definitivă în lipsa unei căi de atac formulate de părți.
12 Prin scrisorile din 10 februarie și din 24 martie 2014, reclamanta a solicitat EUIPO, în temeiul articolului 118 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, repararea prejudiciului în cuantum de 2 498 de euro, cu titlu de onorariu de avocat în legătură cu contestarea deciziei diviziei de opoziție din 14 mai 2013.
13 Prin scrisoarea din 2 mai 2014, EUIPO a respins cererea reclamantei.
Procedura și concluziile părților
14 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 26 septembrie 2014, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
15 Reclamanta solicită Tribunalului:
– obligarea EUIPO la plata sumei de 2 498 de euro, la care se adaugă dobânda legală majorată cu 5 %, începând de la data introducerii acțiunii;
– obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a cheltuielilor rezultând din reprezentarea de către un avocat.
16 EUIPO solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
17 La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din regulamentul său de procedură, a invitat părțile, pe de o parte, să depună anumite documente și, pe de altă parte, a adresat părților întrebări scrise, invitându‑le să răspundă la acestea în parte înainte de ședință și în parte în cadrul ședinței.
18 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 30 septembrie 2016.
În drept
19 Prin prezenta acțiune în despăgubire, reclamanta solicită repararea prejudiciului material constând în onorariul de avocat pe care l‑a suportat în cadrul căii de atac împotriva deciziei diviziei de opoziție din 14 mai 2013 (a se vedea punctul 12 de mai sus).
20 Reclamanta susține că sunt întrunite în speță cele trei condiții care permit angajarea răspunderii extracontractuale a EUIPO în temeiul articolului 118 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009. În primul rând, în opinia reclamantei, decizia diviziei de opoziție din 14 mai 2013 este un act nelegal, care constituie o încălcare suficient de gravă a dreptului, în sensul jurisprudenței în materie de răspundere extracontractuală, în măsura în care aceasta se întemeiază pe aplicarea greșită a normei 19 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 2868/95 și a fost adoptată cu încălcarea principiului bunei‑credințe și a interdicției de a acționa de o manieră contradictorie. În fapt, reclamanta arată în această privință că, prin decizia menționată, opoziția sa a fost respinsă pentru motivul că nu a prezentat dovada existenței, a valabilității și a domeniului de protecție ale mărcii anterioare, în timp ce, potrivit informației care i‑a fost comunicată prin scrisoarea din 22 iunie 2012 (a se vedea punctul 4 de mai sus), această dovadă nu era necesară în cazurile în care, precum în speță, opoziția se întemeia pe o înregistrare internațională care desemnează Uniunea Europeană, iar limba de procedură era engleza.
21 În al doilea rând, o astfel de aplicare greșită a dreptului de către EUIPO ar fi determinat‑o pe reclamantă să introducă o cale de atac și ar fi produs prejudicii care corespund onorariului de avocat suportat cu ocazia acestei căi de atac.
22 În al treilea rând, ar exista o legătură de cauzalitate directă între aceste cheltuieli și actul nelegal al EUIPO întrucât reclamanta a fost constrânsă să recurgă la reprezentarea de către un avocat în vederea controlării legalității deciziei diviziei de opoziție din 14 mai 2013.
23 EUIPO contestă temeinicia acestor susțineri.
24 Potrivit articolului 340 al doilea paragraf TFUE, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor.
25 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, pentru comportamentul ilicit al instituțiilor sau organelor sale este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume nelegalitatea comportamentului reproșat, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul pretins și prejudiciul invocat (Hotărârea din 29 septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, 26/81, EU:C:1982:318, punctul 16; a se vedea de asemenea Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Agraz și alții/Comisia, C‑243/05 P, EU:C:2006:708, punctul 26 și jurisprudența citată). Aceste principii se aplică mutatis mutandis răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul aceleiași dispoziții, angajată ca urmare a unui comportament nelegal și a unui prejudiciu cauzat de unul dintre organismele sale, cum ar fi EUIPO, pe care acesta din urmă este obligat să îl repare în temeiul articolului 118 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 (a se vedea Hotărârea din 27 aprilie 2016, European Dynamics Luxembourg și alții/EUIPO, T‑556/11, în prezent în recurs, EU:T:2016:248, punctul 264 și jurisprudența citată).
26 De asemenea, trebuie amintit că, având în vedere caracterul cumulativ al acestor condiții, acțiunea trebuie respinsă în totalitate atunci când una dintre aceste condiții nu este întrunită, fără a mai fi necesară examinarea celorlalte condiții (Hotărârea din 15 septembrie 1994, KYDEP/Consiliul și Comisia, C‑146/91, EU:C:1994:329, punctele 19 și 81, și Hotărârea din 20 februarie 2002, Förde‑Reederei/Consiliul și Comisia, T‑170/00, EU:T:2002:34, punctul 37). În plus, instanța Uniunii nu este obligată să examineze aceste condiții într‑o ordine determinată (Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctul 13).
27 Tribunalul apreciază că trebuie să înceapă prin a examina existența unei legături de cauzalitate între comportamentul pretins nelegal al EUIPO, și anume adoptarea deciziei diviziei de opoziție din 14 mai 2013, și prejudiciul invocat, care constă în onorariul de avocat suportat de reclamantă pentru a introduce o cale de atac împotriva acestei decizii.
28 În această privință, din jurisprudență reiese că răspunderea Uniunii nu poate fi angajată decât pentru prejudiciul care decurge suficient de direct din comportamentul neregulamentar al instituției vizate (Hotărârea din 4 octombrie 1979, Dumortier și alții/Consiliul, 64/76, 113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 și 45/79, EU:C:1979:223, punctul 21). Reclamantei îi revine sarcina de a face dovada unei astfel de legături (Hotărârea din 30 ianuarie 1992, Finsider și alții/Comisia, C‑363/88 și C‑364/88, EU:C:1992:44, punctul 25).
29 Reclamanta susține în esență că există o legătură de cauzalitate directă între onorariul de avocat ocazionat de introducerea unei căi de atac împotriva deciziei diviziei de opoziție din 14 mai 2013 și comportamentul nelegal al EUIPO constând în adoptarea acesteia, în măsura în care a fost constrânsă să recurgă la reprezentarea de către un avocat în vederea controlului legalității respectivei decizii, în special pentru motive care au legătură cu obligația de a reduce cât mai mult posibil daunele.
30 EUIPO amintește că, în conformitate cu articolul 92 din Regulamentul nr. 207/2009, reprezentarea de către un avocat nu este obligatorie în procedurile în fața EUIPO. Cu toate acestea, dacă o astfel de reprezentare a fost asigurată, dispozițiile Regulamentului nr. 207/2009 și ale Regulamentului nr. 2868/95 ar guverna repartizarea și stabilirea cheltuielilor pentru această reprezentare. În consecință, în opinia EUIPO, acțiunea în temeiul articolului 118 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 nu ar putea fi utilizată pentru a solicita cheltuielile de reprezentare într‑o procedură a căii de atac în fața organelor EUIPO, în măsura în care o astfel de acțiune ar fi de natură să eludeze regulile exhaustive din Regulamentul nr. 207/2009 privind repartizarea și stabilirea cheltuielilor.
31 În această privință, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, atunci când reprezentarea de către un avocat sau de către un consilier în cadrul unei proceduri precontencioase nu este obligatorie, nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins, și anume cheltuielile aferente unei astfel de reprezentări, și comportamentul eventual reproșabil al instituției sau al organismului. Astfel, cu toate că persoanei interesate nu îi este interzis să își asigure, chiar din această fază, consiliere din partea unui avocat, este vorba despre propria alegere, care nu poate fi imputată, în consecință, instituției sau organismului vizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Herpels/Comisia, 54/77, EU:C:1978:45, punctele 46-49, Hotărârea din 28 iunie 2007, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑331/05 P, EU:C:2007:390, punctele 24-29, și Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, EU:C:2008:257, punctele 415 și 416).
32 În speță, din articolul 92 din Regulamentul nr. 207/2009 reiese că reprezentarea de către un avocat în fața organelor EUIPO nu este obligatorie pentru o parte, cum ar fi reclamanta, care are domiciliul, sediul sau unitatea industrială sau comercială efectivă și funcțională pe teritoriul Uniunii. În consecință, onorariul de avocat suportat în speță de reclamantă este rezultatul propriei alegeri și nu poate fi imputat direct EUIPO. Lipsește, așadar, legătura de cauzalitate dintre comportamentul pretins nelegal al EUIPO și cheltuielile de reprezentare de către un avocat efectuate de reclamantă în cadrul procedurii căii de atac.
33 Argumentul reclamantei potrivit căruia a fost constrânsă să recurgă la reprezentarea de către un avocat pentru a contesta decizia diviziei de opoziție din 14 mai 2013 în scopul de „a reduce cât mai mult posibil daunele” nu este de natură să repună în discuție această concluzie. Într‑adevăr, printr‑un asemenea argument, reclamanta afirmă că a existat o legătură de cauzalitate între comportamentul instituției și prejudiciul invocat și susține că a dovedit diligență rezonabilă atunci când a luat măsurile necesare pentru a limita un eventual prejudiciu și pentru a nu întrerupe astfel, prin propriul comportament, legătura de cauzalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 1990, Grifoni/Comisia, C‑308/87, EU:C:1990:134, punctele 16 și 17, și Hotărârea din 19 mai 1992, Mulder și alții/Consiliul și Comisia, C‑104/89 și C‑37/90, EU:C:1992:217, punctul 33). Or, tocmai legătura de cauzalitate lipsește în speță. Este inutil, așadar, să se stabilească în speță dacă, prin recurgerea la sfaturile unui avocat, reclamanta a limitat întinderea unui eventual prejudiciu.
34 Având în vedere cele de mai sus și ținând cont de caracterul cumulativ al condițiilor pentru angajarea răspunderii extracontractuale a instituțiilor, a organelor și a organismelor Uniunii, se impune respingerea în totalitate a acțiunii în despăgubire, în măsura în care reclamanta nu a dovedit existența legăturii de cauzalitate directe dintre comportamentul pretins nelegal al EUIPO și prejudiciul invocat, fără să mai fie necesară examinarea celorlalte condiții de angajare a răspunderii menționate.
35 Cu titlu suplimentar, este necesar să se arate de asemenea, astfel cum a procedat EUIPO, că, deși reprezentarea de către un avocat nu este obligatorie în procedurile în fața acestuia, articolul 85 din Regulamentul nr. 207/2009 și norma 94 din Regulamentul nr. 2868/95 prevăd regulile privind repartizarea cheltuielilor, precum și limitele tarifelor privind cheltuielile recuperabile în cazul în care o parte își desemnează un reprezentant. Cu toate acestea, după cum subliniază în mod întemeiat reclamanta și după cum admite EUIPO, în esență, aceste dispoziții nu se aplică decât în cadrul procedurii de opoziție și privesc repartizarea cheltuielilor între părțile la această procedură.
36 În această privință, trebuie să se rețină totodată că, astfel cum arată EUIPO, nicio dispoziție din Regulamentul nr. 207/2009 sau din Regulamentul nr. 2868/95 nu prevede restituirea cheltuielilor suportate pentru reprezentarea de către un avocat și care se raportează la o cale de atac dacă organul care a adoptat decizia contestată decide, la fel ca în speță, să o revizuiască în conformitate cu articolul 62 din Regulamentul nr. 207/2009. În special, nicio dispoziție din aceste regulamente nu îi acordă părții care a câștigat dreptul la restituirea din partea EUIPO a cheltuielilor pentru reprezentarea de către un avocat în cadrul unei asemenea proceduri. Doar restituirea taxei pentru calea de atac este prevăzută la norma 51 litera (a) din Regulamentul nr. 2868/95, potrivit căreia organul a cărui decizie a fost atacată dispune restituirea taxei pentru calea de atac atunci când admite revizuirea în conformitate cu articolul 61 sau cu articolul 62 din Regulamentul nr. 207/2009. În speță, reclamanta nu contestă faptul că EUIPO i‑a restituit taxa pentru calea de atac.
37 Din cele de mai sus rezultă că acordarea unei despăgubiri reclamantei pentru onorariul de avocat pe care l‑a suportat în ceea ce privește calea de atac formulată împotriva deciziei diviziei de opoziție din 14 mai 2013 ar echivala cu eludarea regimului referitor la cheltuielile de reprezentare prevăzut de Regulamentul nr. 207/2009 și de Regulamentul nr. 2868/95 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 noiembrie 2011, Idromacchine și alții/Comisia, T‑88/09, EU:T:2011:641, punctul 100 și jurisprudența citată).
38 Prin urmare, acțiunea trebuie respinsă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
39 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, potrivit articolului 135 alineatul (2) din același regulament, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată de Tribunal la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată, în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru, în special în cazul în care a provocat celeilalte părți cheltuieli pe care Tribunalul le apreciază ca fiind nejustificate sau șicanatoare.
40 Potrivit jurisprudenței, este necesară aplicarea acestei dispoziții atunci când o instituție sau un organism al Uniunii a favorizat prin comportamentul său nașterea litigiului [a se vedea Hotărârea din 8 iulie 2015, European Dynamics Luxembourg și alții/Comisia, T‑536/11, EU:T:2015:476, punctul 391 (nepublicată) și jurisprudența citată].
41 În speță, EUIPO nu contestă că scrisoarea din 22 iunie 2012 adresată reclamantei conținea o informație potrivit căreia, în cazul în care opoziția se întemeiază, ca în speță, pe o înregistrare internațională care desemnează Uniunea Europeană și cu condiția ca limba de procedură să fie, inter alia, engleza, precum în speță, persoana care a formulat opoziția nu trebuie să prezinte niciun element de probă cu privire la acest drept anterior. În plus, această informație era în conformitate cu practica EUIPO în vigoare în ceea ce privește opozițiile introduse, precum cea a reclamantei, înainte de 1 iulie 2012, nici acest aspect nefiind contestat de EUIPO. Or, în ciuda acestei informații și a acestei practici, divizia de opoziție a respins opoziția formulată de reclamantă tocmai pentru motivul că existența, valabilitatea și domeniul de protecție ale mărcii anterioare nu fuseseră dovedite de reclamantă.
42 Un astfel de comportament al EUIPO a determinat reclamanta să introducă o cale de atac împotriva deciziei diviziei de opoziție din 14 mai 2013. Întrucât reclamanta nu a putut să recupereze cheltuielile legate de reprezentarea sa de către un avocat cu ocazia introducerii acestei căi de atac în temeiul Regulamentului nr. 207/2009 și al Regulamentului nr. 2868/95, astfel cum reiese de la punctele 35 și 36 de mai sus, aceasta a putut considera că o acțiune în despăgubire constituia singurul mijloc prin care putea obține restituirea acestor cheltuieli din partea EUIPO.
43 Introducerea prezentei acțiuni a avut, așadar, la origine comportamentul EUIPO pe parcursul procedurii în fața acestuia. Astfel, independent de respingerea prezentei acțiuni, se va realiza o justă apreciere a circumstanțelor speței prin decizia ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Novar GmbH și Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) suportă, fiecare, propriile cheltuieli de judecată.
Kanninen | Buttigieg | Calvo‑Sotelo Ibáñez‑Martín |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 17 februarie 2017.
Semnături