HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
10 aprilie 2014(*)
Cuprins
I – Cadrul juridic
II – Istoricul cauzei și decizia în litigiu
III – Acțiunile în fața Tribunalului și hotărârea atacată
IV – Concluziile părților și procedura în fața Curții
V – Cu privire la recursuri
A – Cu privire la recursul formulat de Comisie
1. Cu privire la primele trei și la al șaptelea motiv
a) Argumentele părților
b) Aprecierea Curții
2. Cu privire la consecințele care decurg din caracterul fondat al recursului formulat de Comisie
B – Cu privire la recursul formulat de Reyrolle
1. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor
a) Argumentele părților
b) Aprecierea Curții
2. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament și proporționalității
a) Argumentele părților
b) Aprecierea Curții
C – Cu privire la recursul formulat de SEHV și de Magrini
1. Cu privire la primele două motive, întemeiate pe încălcarea principiului ne ultra petita și, respectiv, pe nerespectarea autorității de lucru judecat
a) Argumentele părților
b) Aprecierea Curții
2. Cu privire la consecințele care decurg din caracterul fondat al recursului formulat de SEHV și de Magrini
VI – Cu privire la cheltuielile de judecată
„Recurs – Concurență ‒ Înțelegere – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Răspundere solidară pentru plata amenzii – Noțiunea de întreprindere – Principiile răspunderii personale și individualizării pedepselor și a sancțiunilor ‒ Competență de fond a Tribunalului ‒ Principiul ne ultra petita ‒ Principiile proporționalității și egalității de tratament”
În cauzele conexate C‑231/11 P-C‑233/11 P,
având ca obiect trei recursuri formulate în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introduse la 13 și la 16 mai 2011,
Comisia Europeană, reprezentată de A. Antoniadis, de R. Sauer și de N. von Lingen, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg, (C‑231/11 P),
recurentă,
celelalte părți în proces fiind:
Siemens AG Österreich, cu sediul în Viena (Austria),
VA Tech Transmission & Distribution GmbH & Co. KEG, cu sediul în Viena,
Siemens Transmission & Distribution Ltd, cu sediul în Manchester (Regatul Unit),
Siemens Transmission & Distribution SA, cu sediul în Grenoble (Franța),
Nuova Magrini Galileo SpA, cu sediul în Bergamo (Italia), reprezentate de H. Wollmann și de F. Urlesberger, Rechtsanwälte,
reclamante în primă instanță,
și
Siemens Transmission & Distribution Ltd (C‑232/11 P),
Siemens Transmission & Distribution SA,
Nuova Magrini Galileo SpA (C‑233/11 P),
reprezentate de H. Wollmann și de F. Urlesberger, Rechtsanwälte,
recurente,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană, reprezentată de A. Antoniadis, de R. Sauer și de N. von Lingen, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,
pârâtă în primă instanță,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte al Curții, îndeplinind funcția de judecător al Camerei a patra, domnii M. Safjan și J. Malenovský și doamna A. Prechal (raportor), judecători,
avocat general: domnul P. Mengozzi,
grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 2 mai 2013,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 19 septembrie 2013,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursurile formulate, Comisia Europeană, Siemens Transmission & Distribution Ltd, Siemens Transmission & Distribution SA și Nuova Magrini Galileo SpA (aceste trei societăți fiind denumite în continuare, împreună, „societățile recurente”) solicită anularea în parte a Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 3 martie 2011, Siemens Österreich și alții/Comisia (T‑122/07-T‑124/07, Rep., p. II‑793, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care s‑a anulat în parte și a fost modificată Decizia C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului [81 CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2008, C 5, p. 7, denumită în continuare „decizia în litigiu”).
I – Cadrul juridic
2 Articolul 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), intitulat „Amenzi”, prevede:
„[…]
(2) Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:
(a) încalcă articolul [81 CE] sau articolul [82 CE] […]
[…]
(3) La stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.
[…]”
3 Potrivit articolului 31 din acest regulament, intitulat „Controlul exercitat de Curtea de Justiție”:
„Curtea de Justiție are plenitudine de competență cu privire la acțiunile introduse împotriva deciziilor prin care Comisia stabilește o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu. Curtea de Justiție poate elimina, reduce sau mări amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată.”
II – Istoricul cauzei și decizia în litigiu
4 Situația de fapt aflată la originea litigiului, astfel cum este expusă la punctele 1-22 din hotărârea atacată, poate fi rezumată după cum urmează.
5 Litigiul vizează o înțelegere referitoare la vânzarea de instalații de comutație cu izolație în gaz (denumite în continuare „GIS”), utilizate pentru a controla fluxul energetic din rețelele electrice. Aceste instalații sunt echipamente electrice grele, folosite drept componente majore pentru substațiile electrice furnizate la cheie.
6 La punctele 1-3 din hotărârea atacată, diversele societăți implicate în acest litigiu sunt prezentate după cum urmează:
„1 La 20 septembrie 1998, VA Technologie AG [(denumită în continuare «VA Technologie»)] a dobândit o filială a Rolls‑Royce, respectiv Reyrolle Ltd, devenită VA Tech Reyrolle Ltd, ulterior Siemens Transmission & Distribution Ltd […] (denumită în continuare «Reyrolle»). La 13 martie 2001, VA Technologie, prin intermediul unei filiale deținute integral, respectiv VA Tech Transmission & Distribution GmbH & Co. KEG […] (denumită în continuare «KEG»), a aportat Reyrolle la noua societate constituită, VA Tech Schneider High Voltage GmbH (denumită în continuare «VAS»), în care, prin intermediul filialei sale, deținea 60 % din părțile sociale, restul fiind deținut de Schneider Electric SA [(denumită în continuare «Schneider»)]. Aportul acestei din urmă societăți la VAS era constituit din Schneider Electric High Voltage SA, devenită VA Tech Transmission & Distribution SA, ulterior Siemens Transmission & Distribution SA […] (denumită în continuare «SEHV»), și din Nuova Magrini Galileo SpA […] (denumită în continuare «Magrini»), care fuseseră anterior filialele sale deținute integral, SEHV regrupând, începând cu anul 1999, activitățile anterioare ale mai multor filiale ale Schneider […] în domeniul înaltei tensiuni.
2 În octombrie 2004, VA Technologie a dobândit prin intermediul KEG toate părțile sociale deținute de Schneider […] la capitalul VAS.
3 În 2005, Siemens AG [(denumită în continuare «Siemens»)] a dobândit controlul exclusiv al grupului în care societatea VA Technologie avea calitatea de societate‑mamă (denumit în continuare «grupul VA Tech») prin intermediul unei oferte publice de cumpărare lansate de o filială, respectiv […] Siemens AG Österreich (denumită în continuare «Siemens Österreich»). Ca urmare a acestei dobândiri a controlului, VA Technologie și, ulterior, VAS au fuzionat cu Siemens Österreich.”
7 La 3 martie 2004, ABB Ltd (denumită în continuare „ABB”) a semnalat Comisiei existența unei înțelegeri în sectorul GIS și a formulat o cerere orală de imunitate la amenzi, în conformitate cu Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”). La 25 aprilie 2004, Comisia a acordat ABB imunitate condiționată.
8 Pe baza declarațiilor date de ABB, Comisia a inițiat o investigație și, la 11 și la 12 mai 2004, a efectuat inspecții inopinate în special în localurile Siemens, ale Areva T & D SA, ale grupului VA Tech, ale Hitachi Ltd și ale Japan AE Power Systems Corp. (denumită în continuare „JAEPS”). La 20 aprilie 2006, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile care a fost notificată unui număr de 20 de societăți, printre care figurau societățile recurente. La 18 și la 19 iulie 2006 a avut loc audierea societăților în cauză.
9 La 24 ianuarie 2007, Comisia a adoptat decizia în litigiu, care a fost notificată celor 20 de societăți cărora le fusese adresată comunicarea privind obiecțiunile, și anume, pe lângă societățile recurente, Siemens Österreich, KEG, ABB, Alstom SA, Areva SA, Areva T & D AG, Areva T & D Holding SA, precum și Areva T & D SA (ultimele patru societăți fiind denumite în continuare, împreună, „Areva”), Fuji Electric Holdings Co. Ltd și Fuji Electric Systems Co. Ltd (ultimele două societăți fiind denumite în continuare, împreună, „Fuji”), Hitachi Ltd și Hitachi Europe Ltd (ultimele două societăți fiind denumite în continuare, împreună, „Hitachi”), JAEPS, Schneider, Mitsubishi Electric System Corp. (denumită în continuare „Mitsubishi”) și Toshiba Corp. (denumită în continuare „Toshiba”).
10 La punctele 14-16 din hotărârea atacată, caracteristicile înțelegerii în cauză, astfel cum au fost constatate în decizia în litigiu, au fost rezumate după cum urmează:
„14 În considerentele (113)-(123) ale deciziei [în litigiu], Comisia a arătat că diferitele întreprinderi care au participat la înțelegere coordonaseră repartizarea proiectelor GIS la scară mondială, cu excepția anumitor piețe, potrivit regulilor convenite, în special în scopul menținerii unor cote care să reflecte într‑o largă măsură cotele lor de piață istorice estimate. Comisia a precizat că repartizarea proiectelor GIS fusese efectuată pe baza unei cote asociate «japoneze» și a unei cote asociate «europene», care ulterior trebuiau alocate între producătorii japonezi și producătorii europeni. Un acord semnat la Viena [(Austria)] la 15 aprilie 1988 (denumit în continuare «acordul GQ») stabilea normele care permiteau atribuirea proiectelor GIS fie producătorilor japonezi, fie producătorilor europeni și includerea valorii lor în cota corespunzătoare. Pe de altă parte, în considerentele (124)-(132) ale deciziei [în litigiu], Comisia a precizat că diferitele întreprinderi care au participat la înțelegere încheiaseră o înțelegere nescrisă (denumită în continuare «înțelegerea comună»), în temeiul căreia proiectele GIS în Japonia, pe de o parte, și cele în țările membrilor europeni ai înțelegerii, pe de altă parte, desemnate, împreună, drept «țări de origine» ale proiectelor GIS, erau rezervate membrilor japonezi și, respectiv, membrilor europeni ai cartelului. Proiectele GIS în «țările de origine» nu făceau obiectul schimburilor de informații dintre cele două grupuri și nu erau incluse în cotele respective.
15 Acordul GQ conținea deopotrivă norme privind schimbul de informații necesare funcționării cartelului dintre cele două grupuri de producători, funcționare care era asigurată în special de secretarii celor două grupuri, manipularea cererilor de ofertă vizate și stabilirea prețurilor pentru proiectele GIS care nu puteau fi atribuite. Potrivit textului anexei 2, acordul GQ se aplica la scară mondială, cu excepția Statelor Unite, a Canadei, a Japoniei și a 17 țări din Europa Occidentală. În plus, în temeiul înțelegerii comune, proiectele GIS în țările europene diferite de «țările de origine» erau deopotrivă rezervate grupului european, iar producătorii japonezi se angajau să nu depună oferte pentru proiecte GIS în Europa.
16 În opinia Comisiei, împărțirea proiectelor GIS între producătorii europeni era reglementată de un acord semnat tot la Viena, la 15 aprilie 1988, intitulat «E-Group Operation Agreement for GQ-Agreement» (Acordul grupului E pentru punerea în aplicare a acordului GQ) […]. Comisia a arătat că atribuirea proiectelor GIS în Europa se realiza potrivit acelorași norme și proceduri precum cele care reglementau atribuirea proiectelor GIS în alte țări. În special, proiectele GIS în Europa trebuiau deopotrivă să fie notificate, înregistrate, atribuite, aranjate sau să fi primit de asemenea un nivel de preț minim.”
11 Pe baza constatărilor factuale și a aprecierilor juridice efectuate, Comisia a stabilit, în decizia în litigiu, că întreprinderile implicate încălcaseră articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, denumit în continuare „Acordul privind SEE”) și le‑a aplicat amenzi al căror cuantum a fost calculat prin aplicarea metodologiei expuse în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”), precum și în Comunicarea privind cooperarea.
12 Comisia a decis că, în temeiul Comunicării privind cooperarea, cererea de imunitate a ABB trebuia să fie admisă, dar că cererile de clemență, printre care figura cea formulată de grupul Areva, trebuiau respinse.
13 Articolele 1 și 2 din decizia în litigiu prevăd:
„Articolul 1
Următoarele întreprinderi au încălcat [articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind SEE] prin participarea, în perioadele menționate, la o serie de acorduri și de practici concertate în sectorul [GIS] în [Spațiul Economic European (SEE)]:
[…]
(m) [Magrini], de la 15 aprilie 1988 la 13 decembrie 2000 și de la 1 aprilie 2002 la 11 mai 2004;
(n) [Schneider], de la 15 aprilie 1988 la 13 decembrie 2000;
[…]
(p) Siemens [Österreich], de la 20 septembrie 1998 la 13 decembrie 2000 și de la 1 aprilie 2002 la 11 mai 2004;
(q) [Reyrolle], de la 15 aprilie 1988 la 13 decembrie 2000 și de la 1 aprilie 2002 la 11 mai 2004;
(r) [SEHV], de la 15 aprilie 1988 la 13 decembrie 2000 și de la 1 aprilie 2002 la 11 mai 2004;
[…]
(t) [KEG], de la 20 septembrie 1998 la 13 decembrie 2000 și de la 1 aprilie 2002 la 11 mai 2004.
Articolul 2
Pentru încălcările prevăzute la articolul 1 se aplică următoarele amenzi:
[…]
(j) Schneider […]: 3 600 000 de euro;
(k) Schneider […], în solidar cu [SEHV] și cu [Magrini]: 4 500 000 de euro;
(l) [Reyrolle]: 22 050 000 de euro, din care:
(i) 17 550 000 de euro în solidar cu [SEHV] și cu[Magrini] și
(ii) 12 600 000 de euro în solidar cu Siemens [Österreich] și cu [KEG];
[…]”
III – Acțiunile în fața Tribunalului și hotărârea atacată
14 Din cuprinsul punctelor 33, 34 și 229 din hotărârea atacată reiese că, în susținerea concluziilor lor în anulare, reclamantele au invocat două motive.
15 Primul motiv era întemeiat pe încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE, precum și a articolului 23 alineatele (2) și (3) și a articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003. Acest motiv cuprindea patru aspecte, întemeiate, primul, pe lipsa dovedirii pretinsei încălcări, al doilea, pe erori de apreciere privind durata pretinsei încălcări, al treilea, pe cuantumul excesiv al amenzii aplicate și, al patrulea, pe prescripția pretinsei încălcări în privința perioadei anterioare datei de 16 iulie 1998.
16 Al doilea motiv era întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură și a dreptului de a fi audiat și, în special, a dreptului reclamantelor de a adresa întrebări martorului acuzării, care rezultă din cuprinsul articolului 6 alineatul (3) litera (d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.
17 Tribunalul a confirmat, în esență, existența încălcării, astfel cum a fost constatată de Comisie în decizia în litigiu, precum și cuantumul amenzii aplicate grupului VA Tech în ansamblul său, cu alte cuvinte, suma cuantumurilor care trebuiau plătite de fiecare dintre societățile care constituiau acest grup.
18 Deși a redus durata încălcării săvârșite de societățile grupului VA Tech excluzând din aceasta perioada cuprinsă între 1 aprilie și 30 iunie 2002 și a anulat, în această măsură, decizia în litigiu (punctele 63-72 și 236 din hotărârea atacată și punctul 1 al dispozitivului acesteia), Tribunalul a constatat în continuare, în cadrul exercitării competenței sale de fond, că, în temeiul Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, această reducere a duratei încălcării nu avea incidență asupra cuantumului amenzii aplicate acestor societăți (punctul 261 din aceeași hotărâre).
19 Totuși, în urma unui raționament care figurează la punctele 137-165 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat, la punctul 166 din această hotărâre, că, prin obligarea în solidar a Reyrolle, a SEHV și a Magrini la plata unei amenzi care depășește în mod clar răspunderea lor comună, prin faptul că Siemens Österreich și KEG nu au fost considerate răspunzătoare în solidar pentru plata unei părți din amenda aplicată SEHV și Magrini și prin faptul că Reyrolle nu a fost obligată să suporte individual o parte din amenda care i‑a fost aplicată, Comisia a încălcat principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor.
20 La punctul 167 din hotărârea menționată, Tribunalul a concluzionat că se impunea anularea articolului 2 din decizia în litigiu în ceea ce privește calculul cuantumului amenzii care trebuie aplicată SEHV și Magrini și în ceea ce privește determinarea cuantumurilor care trebuie plătite în solidar de reclamante.
21 La punctele 236-264 din hotărârea atacată, Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, a modificat amenzile impuse reclamantelor, stabilind de asemenea, pentru diferitele amenzi, cota‑parte care trebuie suportată de fiecare dintre societăți în raporturile interne dintre codebitorii solidari, în conformitate cu principiile care reies din cuprinsul punctelor 158 și 159 din această hotărâre.
22 Prin urmare, la punctul 2 al dispozitivului hotărârii atacate, Tribunalul a anulat articolul 2 literele (j), (k) și (l) din decizia în litigiu și, la punctul 3 al dispozitivului, a stabilit cuantumul amenzilor după cum urmează:
„– [SEHV] și [Magrini], în solidar cu [Schneider]: 8 100 000 de euro;
– [Reyrolle], în solidar cu Siemens [Österreich], cu [KEG], cu [SEHV] și cu [Magrini]: 10 350 000 de euro;
– [Reyrolle], în solidar cu Siemens [Österreich] și cu [KEG]: 2 250 000 de euro;
– [Reyrolle]: 9 450 000 de euro.”
IV – Concluziile părților și procedura în fața Curții
23 Prin recursul formulat, Comisia solicită Curții:
– cu titlu principal, anularea punctului 2 al dispozitivului hotărârii atacate, în măsura în care se bazează pe constatarea Tribunalului, efectuată la punctul 157 din această hotărâre, potrivit căreia Comisia este ținută să determine pentru fiecare societate care face parte din aceeași întreprindere partea sa din cuantumurile la plata cărora societățile care fac parte din această întreprindere sunt obligate în solidar, și anularea punctului 3 al dispozitivului acestei hotărâri, în măsura în care Tribunalul, prin aprecierile care figurează la punctul 158 din hotărârea menționată coroborat cu punctele 245, 247, 262 și 263 din aceeași hotărâre, stabilește noi cuantumuri ale amenzilor și determină partea din aceste cuantumuri care trebuie plătită de fiecare societate;
– în subsidiar, anularea hotărârii atacate, în măsura în care impune Comisiei, la punctul 157 din această hotărâre, obligația de a determina pentru fiecare societate care face parte din aceeași întreprindere partea sa din cuantumurile la plata cărora societățile care fac parte din această întreprindere sunt obligate în solidar, și anularea hotărârii menționate, în măsura în care Tribunalul, prin aprecierile care figurează la punctul 158 coroborat cu punctele 245, 247, 262 și 263 din aceeași hotărâre, determină partea din cuantumul amenzilor care trebuie plătită de fiecare societate și modifică astfel decizia în litigiu;
– respingerea acțiunilor formulate în cauzele T‑122/07, T‑123/07 și T‑124/04 în măsura în care urmăresc anularea articolului 2 literele (j), (k) și (l) din decizia în litigiu;
– obligarea intimatelor reclamante în primă instanță la plata cheltuielilor de judecată efectuate atât în recurs, cât și în procedura desfășurată în primă instanță.
24 Reyrolle, SEHV și Magrini solicită Curții:
– respingerea recursului și
– admiterea în totalitate a cererilor lor.
25 Prin recursul formulat, Reyrolle solicită Curții:
– modificarea punctului 3 a patra liniuță al dispozitivului hotărârii atacate în sensul reducerii amenzii impuse Reyrolle cu cel puțin 7 400 000 de euro;
– în subsidiar, anularea punctului 3 al dispozitivului acestei hotărâri în măsura în care o privește și trimiterea cauzei la Tribunal spre rejudecare;
– în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
26 Prin recursul formulat, SEHV și Magrini solicită Curții:
– anularea punctului 2 al dispozitivului hotărârii atacate în măsura în care pronunță nulitatea articolului 2 literele (j) și (k) din decizia în litigiu;
– anularea punctului 3 prima liniuță al dispozitivului acestei hotărâri, menținerea articolului 2 literele (j) și (k) din decizia în litigiu și statuarea, în ceea ce privește articolul 2 litera (k) din decizia menționată, în sensul că fiecare dintre debitorii solidari trebuie să suporte o treime din cuantumul de 4 500 000 de euro;
– cu titlu subsidiar, anularea punctului 3 prima liniuță al dispozitivului hotărârii atacate și trimiterea cauzei la Tribunal spre rejudecare;
– în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
27 Comisia solicită Curții:
– respingerea în totalitate a recursului formulat de Reyrolle, precum și a celui formulat de SEHV și de Magrini și
– obligarea societăților recurente la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedură.
28 Prin Ordonanța președintelui Curții din 1 iulie 2011, cauzele C‑231/11 P- C‑233/11 P au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.
V – Cu privire la recursuri
A – Cu privire la recursul formulat de Comisie
29 Comisia invocă șapte motive de anulare în susținerea recursului, întemeiate pe încălcarea articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, a competenței de fond a Tribunalului, a principiilor răspunderii personale și individualizării pedepselor și a sancțiunilor, a principiului ne ultra petita, a principiului contradictorialității, a obligației de motivare și, respectiv, a puterii de apreciere a Comisiei în determinarea subiecților de drept în sarcina cărora este stabilită răspunderea pentru încălcare.
30 Primele trei motive, precum și al șaptelea motiv trebuie analizate împreună.
1. Cu privire la primele trei și la al șaptelea motiv
a) Argumentele părților
31 Prin intermediul primului motiv, Comisia reproșează Tribunalului că a încălcat articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, întrucât ar fi interpretat această dispoziție în sensul că îi conferă dreptul sau chiar îi impune obligația de a determina cota‑parte respectivă a diverșilor codebitori la plata amenzii pentru care răspund în solidar în raport cu Comisia ca urmare a încălcării săvârșite de întreprinderea din care făceau parte.
32 Competența de a aplica o amendă de care dispune Comisia în temeiul dispoziției menționate nu ar viza decât raportul extern de solidaritate, și anume raportul care există între Comisie și destinatarii deciziei care răspund în solidar pentru plata amenzii în calitate de părți la aceeași întreprindere, iar nu raportul intern care există între diferiții codebitori solidari.
33 Competența Comisiei de a obliga în solidar mai multe societăți la plata unei amenzi ar decurge direct din răspunderea „întreprinderilor”. Nu se poate deduce, în schimb, din noțiunea de întreprindere o competență mai extinsă, care să permită Comisiei să determine raporturile juridice dintre codebitorii solidari.
34 Prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia arată că Tribunalul, prin faptul că a interpretat articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003 în sensul că include dreptul sau chiar obligația de a soluționa problema raporturilor interne dintre codebitorii solidari și a determinat concret, pe această bază, cotele‑părți ale diverselor societăți recurente, a depășit prerogativele pe care i le conferă competența sa de fond, întrucât această competență nu privește decât raportul extern care există între Comisie și întreprinderea căreia îi este impusă o amendă.
35 Prin intermediul celui de al treilea motiv, Comisia reproșează Tribunalului că a statuat, la punctul 153 din hotărârea atacată, că principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor impune ca fiecare destinatar al deciziei obligat la plata în solidar a amenzii să poată deduce din această decizie cota‑parte pe care va trebui să o suporte în relația sa cu codebitorii solidari, odată ce amenda a fost plătită Comisiei.
36 Acest principiu, ca și principiul răspunderii personale, s‑ar aplica întreprinderii în sine, iar nu diverselor entități juridice care o constituie.
37 Principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor ar impune examinarea de către Comisie, în cadrul determinării cuantumului amenzilor, a gravității relative a participării fiecăreia dintre întreprinderile care au săvârșit o încălcare, pe baza comportamentului individual al întreprinderilor în cauză și, dacă este cazul, a circumstanțelor agravante sau a circumstanțelor atenuante.
38 Prin intermediul celui de al șaptelea motiv, Comisia susține că, în măsura în care punctul 150 din hotărârea atacată poate fi interpretat în sensul că ar fi ținută să oblige la plata în solidar a amenzii toate entitățile susceptibile să răspundă pentru participarea la o încălcare săvârșită de o întreprindere, acesta este contrar libertății de alegere de care dispune instituția menționată în această privință.
b) Aprecierea Curții
39 Conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, cu intenție sau din neglijență, acestea încalcă articolul 81 CE sau 82 CE.
40 În cadrul primului motiv, Comisia reproșează Tribunalului că a statuat, la punctul 157 din hotărârea atacată, că, în cadrul exercitării competenței sale de a aplica amenzi în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, îi revine exclusiv Comisiei obligația de a „stabili cota‑parte atribuită fiecărei societăți în ceea ce privește cuantumurile la plata cărora au fost obligate în solidar, dacă acestea făceau parte din aceeași întreprindere, obligația respectivă neputând fi conferită instanțelor naționale”.
41 În această privință, trebuie amintit că dreptul Uniunii în domeniul concurenței vizează activitățile întreprinderilor (a se vedea în special Hotărârea din 8 mai 2013, ENI/Comisia, C‑508/11 P, punctul 82, și Hotărârea din 11 iulie 2013, Comisia/Stichting Administratiekantoor Portielje, C‑440/11 P, punctul 36 și jurisprudența citată).
42 Alegerea autorilor tratatelor a fost aceea de a utiliza noțiunea de întreprindere pentru a desemna autorul unei încălcări a dreptului concurenței, susceptibil de a fi sancționat în temeiul articolelor 81 CE și 82 CE, iar nu alte noțiuni, precum cele de societate sau de persoană juridică, utilizate, printre altele, la articolul 48 CE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, Schindler Holding și alții/Comisia, C‑501/11 P, punctul 102).
43 Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de întreprindere desemnează orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. Această noțiune trebuie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea în special Hotărârea din 19 iulie 2012, Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia, C‑628/10 P și C‑14/11 P, punctul 42 și jurisprudența citată).
44 În cazul în care o astfel de entitate economică încalcă normele privind concurența, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale (a se vedea în special Hotărârile citate anterior Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia, punctul 42, precum și Comisia/Stichting Administratiekantoor Portielje, punctul 37 și jurisprudența citată).
45 În acest context, trebuie amintit că, în anumite circumstanțe, o persoană juridică care nu este autorul unei încălcări a dreptului concurenței poate fi totuși sancționată pentru comportamentul ilicit al unei alte persoane juridice în cazul în care cele două persoane fac parte din aceeași entitate economică și constituie astfel întreprinderea care a încălcat articolul 81 CE.
46 Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă astfel că un comportament al unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special în cazul în care, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice (a se vedea în special Hotărârea Comisia/Stichting Administratiekantoor Portielje, citată anterior, punctul 38 și jurisprudența citată).
47 Deși, în cadrul unei relații de capital verticale de acest tip, se prezumă că societatea‑mamă în cauză a săvârșit ea însăși încălcarea normelor de concurență din dreptul Uniunii, răspunderea sa pentru încălcare decurge în totalitate din cea a filialei sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Comisia/Tomkins, C‑286/11 P, punctele 43 și 49, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Kendrion/Comisia, C‑50/12 P, punctul 55).
48 Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere că societatea‑mamă răspunde în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale (a se vedea în special Hotărârea din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, C‑201/09 P și C‑216/09 P, Rep., p. I‑2239, punctul 98).
49 Așadar, Tribunalul a apreciat în mod întemeiat, la punctul 150 din hotărârea atacată, că, potrivit jurisprudenței, atunci când mai multor persoane li se poate atribui răspunderea personală pentru participarea la o încălcare săvârșită de una și aceeași întreprindere, în sensul dreptului concurenței, trebuie să se considere că acestea răspund în solidar pentru încălcarea respectivă.
50 Critica formulată de Comisie împotriva acestui punct 150 în cadrul celui de al șaptelea motiv trebuie înlăturată, întrucât nu reiese din cuprinsul punctului menționat, plasat în context și interpretat în lumina jurisprudenței citate în cuprinsul său, că Comisia ar fi într‑adevăr ținută să oblige la plata unei amenzi în solidar toate persoanele cărora li se poate atribui răspunderea personală pentru participarea la o încălcare săvârșită de una și aceeași întreprindere.
51 În cazul în care Comisia dispune astfel, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, de posibilitatea de a obliga în solidar la plata unei amenzi diferite persoane juridice care fac parte din una și aceeași întreprindere care răspunde pentru încălcare, determinarea de către Comisie a cuantumului acestei amenzi, întrucât decurge din aplicarea, într‑un caz concret, a noțiunii de întreprindere, care este o noțiune de drept al Uniunii, este supusă anumitor constrângeri care impun să se țină seama în mod corespunzător de caracteristicile întreprinderii în cauză, astfel cum era constituită în perioada în care a fost săvârșită încălcarea.
52 Atunci când determină raportul extern de solidaritate, Comisia este ținută în special să respecte principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor, care impune ca, potrivit articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, cuantumul amenzii aplicate să fie stabilit în funcție de gravitatea încălcării reproșate individual întreprinderii în cauză și de durata acesteia.
53 În această privință, trebuie amintit că, printre elementele de natură să intre în aprecierea gravității încălcărilor și care pot fi luate în considerare, cu acest titlu, în vederea individualizării amenzii impuse entității economice respective, figurează comportamentul fiecărei întreprinderi în cauză, rolul avut de fiecare dintre acestea în instituirea acordurilor sau a practicilor în discuție, profitul pe care acestea l‑au putut obține din aceste acorduri sau practici, dimensiunea lor și valoarea mărfurilor în discuție, precum și riscul pe care încălcări de acest tip îl reprezintă pentru obiectivele Uniunii (Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 242).
54 În acest context, Tribunalul a statuat de altfel în mod întemeiat, pe de o parte, la punctul 153 din hotărârea atacată, că Comisia nu poate stabili în mod liber cuantumurile care trebuie plătite în solidar și, pe de altă parte, la punctul 154 din această hotărâre, că, în speță, Comisia trebuia să țină seama de constatările efectuate în considerentul (468) al deciziei în litigiu cu privire la răspunderea diverselor întreprinderi pentru perioadele încălcării care le corespund.
55 Deși este adevărat că decizia Comisiei prin care se aplică amenzi trebuie să fie adresată în mod necesar persoanelor juridice care constituie o întreprindere, această constrângere, care prezintă un caracter pur practic, nu presupune că, atunci când Comisia își exercită competența de a obliga la plata în solidar a unei amenzi mai multe persoane juridice, întrucât acestea formează o singură întreprindere la momentul săvârșirii încălcării, normele și principiile dreptului Uniunii în domeniul concurenței ar fi aplicabile nu numai în privința întreprinderii în cauză, ci și în privința persoanelor juridice care o compun.
56 Din cele de mai sus rezultă că normele dreptului Uniunii în domeniul concurenței, inclusiv cele referitoare la competența Comisiei de a aplica sancțiuni, și principiile dreptului Uniunii privind răspunderea personală pentru încălcări și individualizarea pedepselor și a sancțiunilor care trebuie respectate în cadrul exercitării competenței de a aplica sancțiuni nu privesc decât întreprinderea ca atare, iar nu persoanele fizice sau juridice care fac parte din aceasta.
57 În special, întrucât noțiunea de solidaritate la plata amenzii din dreptul Uniunii în domeniul concurenței nu este decât o manifestare a unui efect de plin drept al noțiunii de întreprindere, nu privește decât întreprinderea, iar nu societățile care o compun.
58 Deși din cuprinsul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 reiese că Comisia poate obliga la plata în solidar a unei amenzi mai multe societăți, întrucât făceau parte din aceeași întreprindere, nici modul de redactare a acestei dispoziții, nici obiectivul mecanismului de solidaritate nu permit să se considere că această competență de a aplica sancțiuni ar cuprinde, pe lângă stabilirea relației externe de solidaritate, și competența de a stabili cotele‑părți ale codebitorilor solidari în cadrul relației lor interne.
59 Dimpotrivă, obiectivul mecanismului de solidaritate constă în faptul că reprezintă un instrument juridic suplimentar, de care Comisia dispune pentru a consolida eficacitatea acțiunii sale în materie de recuperare a amenzilor impuse pentru încălcări ale dreptului concurenței, întrucât acest mecanism reduce riscul de insolvabilitate pentru Comisie în calitatea sa de creditor al datoriei pe care o reprezintă aceste amenzi, ceea ce contribuie la realizarea obiectivului de descurajare care este urmărit în general de dreptul concurenței, astfel cum Tribunalul a afirmat, de altfel, în esență și în mod întemeiat, la punctul 151 din hotărârea atacată (a se vedea de asemenea, prin analogie, Hotărârea din 17 februarie 2011, Berel și alții, C‑78/10, Rep., p. I‑717, punctul 48).
60 Or, în cadrul relației interne care există între codebitorii solidari, determinarea cotelor‑părți ale acestora nu vizează acest dublu obiectiv. Este vorba, astfel, despre un litigiu care intervine într‑un stadiu ulterior, care în principiu nu mai prezintă interes pentru Comisie, deoarece amenda i‑a fost plătită în totalitate de unul sau de mai mulți dintre codebitorii menționați.
61 În plus, nici Regulamentul nr. 1/2003, nici dreptul Uniunii în general nu cuprinde norme care să permită soluționarea unui asemenea litigiu, referitor la repartizarea pe plan intern a datoriei la plata căreia sunt ținute în solidar societățile în cauză (a se vedea prin analogie Hotărârea Berel, citată anterior, punctele 42 și 43).
62 În aceste condiții, în lipsa stabilirii pe cale contractuală a cotelor‑părți ale codebitorilor la plata unei amenzi la care au fost obligați în solidar, le revine instanțelor naționale sarcina de a determina aceste cote‑părți, cu respectarea dreptului Uniunii, potrivit dreptului național aplicabil în litigiu.
63 În acest context, obligația de cooperare loială cu autoritățile judiciare ale statelor membre, la care este ținută Comisia în temeiul articolului 4 TUE, se impune în cadrul acțiunilor în regres cu care sunt sesizate instanțele naționale, în pofida faptului că aceste acțiuni trebuie să fie soluționate în principiu potrivit dreptului național aplicabil. Astfel, pe de o parte, decizia Comisiei prin care se dispune obligarea la plata în solidar a unei amenzi, întrucât identifică codebitorii solidari și determină cuantumul maxim care poate fi solicitat de Comisie de la fiecare dintre aceștia, stabilește cadrul juridic în care trebuie să fie soluționate aceste acțiuni. Pe de altă parte, Comisia este în măsură să dispună de elemente pertinente în vederea determinării cotelor‑părți ale codebitorilor.
64 Din cele de mai sus rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând, la punctul 157 din hotărârea atacată, că îi revine exclusiv Comisiei, în cadrul exercitării competenței sale de a aplica amenzi, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, obligația de a „stabili cota‑parte atribuită fiecărei societăți în ceea ce privește cuantumurile la plata cărora au fost obligate în solidar, întrucât acestea făceau parte din aceeași întreprindere, obligația respectivă neputând fi conferită instanțelor naționale”.
65 Reiese de asemenea că Tribunalul a săvârșit alte erori de drept, în primul rând prin faptul că a enunțat, la punctele 153-159 din hotărârea atacată, anumite principii referitoare la raportul intern de solidaritate.
66 Mai întâi, întrucât, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 56 din prezenta hotărâre, principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor nu privește decât întreprinderea ca atare, iar nu persoanele fizice sau juridice care fac parte din aceasta, hotărârea atacată este afectată de o eroare de drept ca urmare a faptului că Tribunalul a statuat, la punctul 153 din această hotărâre, că din acest principiu rezultă că fiecare societate trebuie să aibă posibilitatea să deducă, din decizia prin care i se impune o amendă care trebuie plătită în solidar cu una sau cu mai multe alte societăți, cota‑parte pe care va trebui să o suporte în relația cu codebitorii săi solidari, odată ce amenda a fost plătită Comisiei.
67 În continuare, având în vedere că, astfel cum s-a arătat deja la punctul 62 din prezenta hotărâre, le revine instanțelor naționale sarcina de a determina, cu respectarea dreptului Uniunii, cotele‑părți ale codebitorilor la plata unei amenzi impuse în solidar potrivit dreptului național aplicabil în litigiu, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând, la punctul 155 din hotărârea atacată, pe de o parte, că noțiunea de solidaritate la plata amenzilor este o noțiune autonomă care trebuie interpretată în lumina obiectivelor și a sistemului dreptului concurenței din care face parte și, după caz, a principiilor generale care rezultă din ansamblul sistemelor de drept naționale și, pe de altă parte, că, chiar dacă natura obligației de plată ce revine societăților cărora Comisia le‑a aplicat amenzi care trebuie plătite în solidar, ca urmare a unei încălcări a dreptului Uniunii în domeniul concurenței, este diferită de cea a codebitorilor unei obligații de drept privat, este necesară, în special, preluarea modelului regimului juridic al obligațiilor solidare.
68 Pe de altă parte, întrucât competența Comisiei de a aplica sancțiuni nu privește decât stabilirea relației externe de solidaritate, Tribunalul a săvârșit de asemenea o eroare de drept statuând, la punctul 156 din hotărârea atacată, că decizia prin care Comisia impune mai multor societăți plata în solidar a unei amenzi produce în mod necesar toate efectele care decurg, de drept, din regimul juridic al plății amenzilor în dreptul concurenței, atât în cadrul raporturilor dintre creditor și codebitorii solidari, cât și în raporturile dintre codebitorii solidari.
69 În sfârșit, punctele 158 și 159 din hotărârea atacată sunt afectate de o eroare de drept întrucât, în cuprinsul acestora, Tribunalul a statuat în esență că, în lipsa oricărei constatări în decizia Comisiei prin care se aplică mai multor societăți o amendă care trebuie plătită în solidar potrivit căreia, în cadrul întreprinderii, anumite societăți ar avea un grad mai mare de răspundere decât alte societăți în ceea ce privește participarea întreprinderii respective la înțelegere într‑o perioadă determinată, trebuie să se presupună că acestea au o răspundere egală și, așadar, o cotă‑parte egală din cuantumurile care le sunt impuse în solidar.
70 Astfel, dreptul Uniunii nu prevede o asemenea regulă a răspunderii în cote‑părți egale aplicabilă din oficiu, având în vedere că, după cum s‑a arătat la punctul 62 din prezenta hotărâre, cotele‑părți ale codebitorilor unei amenzi care rezultă dintr‑o obligare la plată în solidar trebuie să fie stabilite, sub rezerva respectării dreptului Uniunii, potrivit dreptului național.
71 În aceste condiții, trebuie subliniat că, în principiu, dreptul Uniunii nu se opune ca repartizarea internă a unei asemenea amenzi să fie efectuată potrivit unei norme din dreptul național care să determine cotele‑părți ale codebitorilor solidari ținând seama de răspunderea acestora sau de culpabilitatea lor relativă în săvârșirea încălcării imputate întreprinderii din care făceau parte, însoțită, eventual, de o regulă aplicabilă din oficiu care să prevadă că, dacă societățile care solicită repartizarea în părți inegale nu pot demonstra că anumite societăți răspund în mai mare măsură decât altele pentru participarea întreprinderii menționate înțelegere într‑o anumită perioadă, societățile în cauză trebuie să răspundă în cote‑părți egale.
72 În al doilea rând, punctele 245, 247, 262 și 263 din hotărârea atacată, pe care le critică Comisia, sunt de asemenea afectate de o eroare de drept constând în faptul că Tribunalul determină în cuprinsul acestora, în exercitarea competenței de fond care îi este recunoscută, în temeiul articolului 261 TFUE, la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, cota‑parte din cuantumul amenzilor care trebuie suportată de fiecare societate care face parte din întreprinderea în cauză pentru perioada corespunzătoare a încălcării.
73 Astfel, pentru a proceda, la punctele menționate din hotărârea atacată, la această repartizare internă, Tribunalul s‑a întemeiat expres pe considerațiile prezentate la punctele 158 și 159 din această hotărâre. Or, după cum s‑a statuat deja la punctul 70 din prezenta hotărâre, aceste considerații, în măsura în care consacră o normă de răspundere în cote‑părți egale aplicabilă din oficiu care ar fi prevăzută de dreptul Uniunii, cuprind o eroare de drept.
74 Pe de altă parte, având în vedere că, astfel cum reiese din prezenta hotărâre, competența de a aplica sancțiuni de care dispune Comisia în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 nu cuprinde competența de a repartiza amenda impusă între codebitorii solidari în cadrul relației lor interne, odată ce amenda a fost plătită în totalitate Comisiei, nici Tribunalul nu poate dispune de o astfel de competență de repartizare în cadrul competenței de fond care îi este recunoscută la articolul 31 din acest regulament pentru a suprima, a reduce sau a majora amenda respectivă.
75 Astfel, întrucât, potrivit unei jurisprudențe constante, competența de fond de care beneficiază Tribunalul îl autorizează să înlocuiască aprecierea Comisiei cu propria apreciere (a se vedea în special Hotărârea din 26 septembrie 2013, Alliance One International/Comisia, C‑679/11 P, punctul 104 și jurisprudența citată), această competență nu se poate extinde la aprecieri care nu țin de competența Comisiei de a aplica sancțiuni.
76 Din ansamblul acestor considerații rezultă că primele trei motive invocate de Comisie trebuie să fie primite, însă al șaptelea motiv trebuie să fie respins.
77 În aceste împrejurări, se impune admiterea recursului formulat de Comisie fără a fi necesară examinarea de către Curte a celor de al patrulea, al cincilea și al șaselea motiv invocate de aceasta. Astfel, aceste motive prezintă un caracter strict subsidiar în raport cu primele trei motive de recurs, întrucât sunt întemeiate pe premisa potrivit căreia acestea ar fi respinse de Curte. În plus, dacă ar fi admise, aceste motive nu ar putea conduce la o anulare a hotărârii atacate care să depășească întinderea anulării care decurge din admiterea acestor prime trei motive.
2. Cu privire la consecințele care decurg din caracterul fondat al recursului formulat de Comisie
78 Trebuie să se constate de la început că din caracterul fondat al recursului formulat de Comisie nu poate decurge anularea punctului 2 al dispozitivului hotărârii atacate, solicitată cu titlu principal de aceasta.
79 Astfel din cuprinsul punctelor 137-167, precum și al punctului 237 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a anulat articolul 2 din decizia în litigiu în ceea ce privește calculul cuantumului amenzii care trebuie aplicată SEHV și Magrini și în ceea ce privește stabilirea cuantumurilor care trebuie plătite în solidar de recurente pentru triplul motiv că, prin obligarea în solidar a Reyrolle, a SEHV și a Magrini la plata unei amenzi care depășește în mod clar răspunderea lor comună, prin faptul că Siemens Österreich și KEG nu au fost considerate răspunzătoare în solidar pentru plata unei părți din amenda aplicată SEHV și Magrini și prin faptul că Reyrolle nu a fost obligată să suporte individual o parte din amenda care i‑a fost aplicată, Comisia a încălcat principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor.
80 Or, astfel cum a arătat de asemenea avocatul general la punctul 27 din concluzii, acest triplu motiv, pe care, în plus, Comisia nu îl contestă în fața Curții, pe care s‑a bazat Tribunalul pentru a anula articolul 2 din decizia în litigiu, nu rezultă din aplicarea principiilor referitoare la raportul intern de solidaritate, astfel cum au fost enunțate la punctele 153-159 din hotărârea atacată și care fac obiectul recursului formulat de Comisie.
81 Dimpotrivă, motivul menționat rezultă din aplicarea principiilor care reglementează raportul extern de solidaritate, și anume răspunderea fiecăreia dintre societăți pentru plata integrală către Comisie a amenzii impuse întreprinderii din care făceau parte la momentul săvârșirii încălcării, astfel cum au fost amintite de Tribunal la punctele 148-152, în prima teză a punctului 153, precum și la punctul 154 din hotărârea atacată, care nu sunt afectate de nicio eroare de drept, după cum reiese din cuprinsul punctelor 49, 54, 57 și 59 din prezenta hotărâre.
82 În schimb, caracterul fondat al primelor trei motivele invocate de Comisie conduce la anularea punctului 3 al dispozitivului hotărârii atacate, astfel cum solicită de asemenea această instituție, întrucât reiese expres din cuprinsul punctelor 245, 247, 262 și 263 din hotărârea menționată că stabilirea cotelor‑părți ale societății în cauză în cadrul relației lor interne, efectuată de Tribunal în exercitarea competenței sale de fond pe baza principiilor referitoare la repartizarea internă a datoriei care trebuie plătită în solidar enunțate la punctele 158 și 159 din hotărârea menționată, face parte din considerațiile pe care s‑a bazat Tribunalul pentru a modifica și ulterior pentru a impune amenzile enumerate la punctul 3 al dispozitivului aceleiași hotărâri.
83 În consecință, punctul 3 al dispozitivului hotărârii atacate trebuie anulat în măsura în care implică stabilirea cotelor‑părți din cuantumurile amenzii la plata cărora au fost obligate în solidar reclamantele în primă instanță.
84 Întrucât acțiunile au fost respinse în rest, conform punctului 4 al dispozitivului hotărârii atacate, nu este necesară admiterea cererii Comisiei prin care se urmărește respingerea acțiunilor în cauzele T‑122/07, T‑123/07 și T‑124/07 în ceea ce privește anularea articolului 2 literele (j), (k) și (l) din decizia în litigiu, solicitată de reclamantele în primă instanță.
B – Cu privire la recursul formulat de Reyrolle
85 În susținerea recursului, Reyrolle invocă două motive, întemeiate, primul, pe încălcarea principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor și, al doilea, pe încălcarea principiilor egalității de tratament și proporționalității.
1. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor
a) Argumentele părților
86 Prin intermediul primului motiv, Reyrolle susține că Tribunalul a încălcat principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor prin faptul că, în exercitarea competenței sale de fond, nu a respectat articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, aplicând amenda întreprinderii constituite din Rolls‑Royce și Reyrolle pentru perioada 1988-1998 nu pe baza situației acestei întreprinderi, ci în funcție de puterea economică a unei unități economice care nu s‑a născut decât câțiva ani mai târziu, prin vânzarea Reyrolle către VA Technologie.
87 Reyrolle susține că Tribunalul nu ar fi trebuit să calculeze un singur cuantum de plecare luând în considerare cifra de afaceri și partea de piață a întreprinderii constituite de grupul VA Tech, ci ar fi trebuit să stabilească un cuantum de plecare distinct pentru Reyrolle cu privire la perioada anterioară, în care, astfel cum s‑a precizat la punctul 6 din prezenta hotărâre, era o filială a întreprinderii Rolls‑Royce, și anume perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 20 septembrie 1998.
88 Potrivit Reyrolle, cuantumul de plecare pentru perioada anterioară vânzării Reyrolle către VA Technologie ar fi trebuit să fie stabilit pe baza cotei de piață a întreprinderii constituite de Rolls‑Royce și de Reyrolle și a cifrei de afaceri exclusiv a acestei întreprinderi. În acest mod, amenda totală impusă Reyrolle ar fi trebuit să se ridice la maximum 2,05 milioane de euro.
89 Comisia susține că acest motiv nu este fondat. Ea arată că nu se justifica stabilirea unui cuantum de plecare distinct pentru perioada în care Reyrolle făcea parte din întreprinderea Rolls‑Royce, întrucât nu putea fi reproșată nicio încălcare societății‑mamă a acestei întreprinderi. În orice caz, chiar dacă ar fi reținut un asemenea cuantum de plecare distinct, amenda ar fi, potrivit datelor disponibile, majorată, iar nu diminuată.
b) Aprecierea Curții
90 Reyrolle susține că principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor impune faptul că, având în vedere că, în perioada în care a participat la înțelegerea în cauză, a făcut parte succesiv din două întreprinderi, și anume întreprinderea Rolls‑Royce și, ulterior, întreprinderea constituită din grupul VA Tech, amenda de 9 450 000 de euro pe care Tribunalul i‑a impus‑o cu titlu individual la punctul 3 ultima liniuță al dispozitivului hotărârii atacate, în cadrul exercitării competenței sale de fond, ar fi trebuit să fie calculată pe baza a două cuantumuri de plecare distincte pentru cele două întreprinderi în discuție, care să acopere cele două perioade succesive ale încălcării, în care făcea parte din fiecare dintre aceste întreprinderi.
91 Astfel cum s‑a arătat deja la punctul 52 din prezenta hotărâre, principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor impune ca, în cadrul aplicării articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, cuantumul amenzii să fie stabilit în funcție de gravitatea încălcării reproșate individual întreprinderii în cauză și de durata acesteia. Acest principiu se aplică și în cazul în care, precum în speță, Tribunalul este cel care stabilește cuantumul amenzii, în exercitarea competenței sale de fond.
92 Or, astfel cum a precizat în esență avocatul general la punctele 131-134 din concluzii, din cuprinsul punctelor 140, 144 și 164 din hotărârea atacată reiese că, în determinarea amenzii care trebuie aplicată separat Reyrolle pentru perioada în care făcea parte din grupul Rolls‑Royce, Tribunalul s‑a întemeiat pe aprecierea că, în această perioadă, încălcarea a fost săvârșită în mod autonom de Reyrolle, având în vedere constatarea Comisiei potrivit căreia, în privința societății‑mamă a întreprinderii Rolls‑Royce, încălcarea era prescrisă. În plus, este cert că, în perioada ulterioară a încălcării, Reyrolle și‑a continuat participarea la înțelegere în calitate de parte a întreprinderii constituite din grupul VA Tech, a cărui societate conducătoare, VA Technologie, a fost de asemenea ținută responsabilă pentru încălcare.
93 Reiese că, în speță, întrucât nicio încălcare nu a fost reproșată cu titlu individual întreprinderii Rolls‑Royce, principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor impunea stabilirea cuantumului amenzii în funcție de caracteristicile proprii nu acestei întreprinderi, ci unei singure întreprinderi, constituită, înainte de achiziționarea sa de VA Technologie, exclusiv din Reyrolle și, după această achiziționare, din Reyrolle și celelalte societăți din grupul VA Tech care au participat la înțelegere.
94 În consecință, Tribunalul a putut să stabilească un singur cuantum de plecare pentru întreprinderea constituită din grupul VA Tech pe baza cifrei de afaceri a acesteia din anul 2003, ultimul an complet al încălcării, repartizând ulterior răspunderea pentru încălcarea săvârșită între diversele societăți pentru perioadele în care au participat la înțelegere.
95 În aceste condiții, primul motiv de recurs invocat de Reyrolle trebuie respins.
2. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament și proporționalității
a) Argumentele părților
96 Prin intermediul celui de al doilea motiv, Reyrolle reproșează Tribunalului că a încălcat principiile egalității de tratament și proporționalității prin faptul că, în cadrul exercitării competenței sale de fond, ar fi aplicat metode de calcul diferite de cele reținute pentru alte societăți, care ar fi dezavantajat‑o considerabil în raport cu acestea din urmă.
97 În primul rând, în ceea ce privește SEHV și Magrini, societăți care au făcut parte succesiv din întreprinderea Schneider și din întreprinderea VA Tech, din cuprinsul punctului 241 din hotărârea atacată ar reieși că Tribunalul a stabilit cuantumuri de plecare distincte pentru fiecare perioadă în care aceste societăți au făcut parte dintr‑o întreprindere diferită. În schimb, în privința Reyrolle, Tribunalul ar fi aplicat o metodă complet diferită, având în vedere că a stabilit amenda pe baza unui cuantum de bază uniform, deși această societate a făcut parte din diferite întreprinderi în perioada încălcării, ceea ce ar fi condus la impunerea unei amenzi disproporționate în privința acestei societăți.
98 În al doilea rând, discriminarea pe care ar fi suferit‑o Reyrolle ar fi și mai evidentă dacă metoda de calcul amenzii care i‑a fost impusă ar fi comparată cu cea utilizată de Comisie pentru anumite întreprinderi japoneze care se găseau într‑o situație perfect comparabilă cu a sa, deoarece, cu privire la aceste întreprinderi, Tribunalul s‑ar fi întemeiat pe cuantumuri de plecare distincte pentru perioada anterioară integrării activităților lor din sectorul GIS într‑o întreprindere comună.
99 Comisia susține că acest motiv este inadmisibil întrucât nu a fost invocat la Tribunal și constituie, în consecință, un motiv nou. Acest motiv ar fi, în orice caz, nefondat.
b) Aprecierea Curții
100 În ceea ce privește admisibilitatea celui de al doilea motiv, cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie trebuie înlăturată.
101 Deși este adevărat că Reyrolle nu a invocat în primă instanță pretinsele discriminări la care se referă în cadrul prezentului motiv de recurs, această împrejurare nu este de natură să conducă la inadmisibilitatea acestui motiv.
102 Reyrolle poate, astfel, să formuleze recurs invocând, în fața Curții, motive derivate din însăși hotărârea atacată prin care să conteste fundamentarea acesteia în drept (Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Stadtwerke Schwäbisch Hall și alții/Comisia, C-176/06 P, punctul 17).
103 În speță, Reyrolle reproșează Tribunalului că i‑a aplicat un tratament discriminatoriu atunci când a stabilit, în exercitarea competenței sale de fond, cuantumul amenzii care trebuia să îi fie impusă. Deși este adevărat, că pentru calculul amenzilor, Tribunalul a utilizat aceeași metodă pe care a reținut‑o Comisia, totuși, procedând astfel, Tribunalul și‑a însușit această metodă și pretinsa discriminare pe care o critică Reyrolle decurge din noul calcul al amenzii, astfel cum a fost efectuat de Tribunal, și, în consecință, își are originea în hotărârea atacată.
104 Pe de altă parte, acest motiv, întrucât vizează calculul amenzii, astfel cum a fost efectuat de Tribunal în exercitarea competenței sale de fond, nu poate fi considerat inadmisibil având în vedere că, prin însăși natura sa, nu ar fi putut fi invocat în primă instanță (a se vedea în acest sens Hotărârea, Alliance One International/Comisia, citată anterior punctul 35 și jurisprudența citată).
105 În ceea ce privește examinarea pe fond a motivului menționat, reiese din jurisprudență că exercitarea unei competențe de fond nu poate conduce, în cadrul stabilirii cuantumului amenzilor, la o discriminare între întreprinderile care au participat la un acord contrar articolului 101 alineatul (1) TFUE (a se vedea în special Hotărârea din 30 mai 2013, Quinn Barlo și alții/Comisia, C‑70/12 P, punctul 46 și jurisprudența citată).
106 Rezultă, în plus, dintr‑o jurisprudență constantă că principiul egalității de tratament nu este încălcat decât atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea în special Hotărârea din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06 P, p. I‑4405, punctul 40 și jurisprudența citată).
107 Totuși, este necesar să se constate că, în speță, principiul egalității de tratament nu a fost încălcat, deoarece Reyrolle nu se găsea într‑o situație comparabilă cu cea a grupului Schneider și nici cu cea a producătorilor japonezi.
108 În ceea ce privește mai întâi afirmația potrivit căreia Reyrolle ar fi făcut obiectul unei discriminări în raport cu SEHV și cu Magrini, la punctele 92 și 93 din prezenta hotărâre s‑a arătat deja că Reyrolle a participat la încălcarea în cauză ca parte a unei singure întreprinderi, și anume cea constituită din grupul VA Tech, a cărui compunere a evoluat în perioada încălcării.
109 În continuare, această situație este diferită de cea în care se găseau SEHV și Magrini. Astfel, aceste societăți au participat succesiv la înțelegerea în cauză în calitate de parte din două întreprinderi diferite, și anume, într‑o primă etapă, ca parte din întreprinderea a cărei societate‑mamă era Schneider, și ulterior, după vânzarea acestora către VA Technologie, ca parte din întreprinderea constituită din grupul VA Tech. Pe de altă parte, pentru participarea la această înțelegere, a fost reținută răspunderea personală atât a Schneider, cât și a VA Technologie.
110 Nu se poate considera nici că Reyrolle și producătorii japonezi se găseau într‑o situație comparabilă. Astfel, este cert că producătorii japonezi în cauză, și anume Fuji și Hitachi, pe de o parte, și Mitsubishi și Toshiba, pe de altă parte, au participat inițial la înțelegerea menționată în mod independent. Deși, la 1 octombrie 2002, aceste societăți și‑au integrat activitățile din sectorul GIS în două întreprinderi comune, și anume JAEPS și, respectiv, TM T & D Corp., acestea au continuat totuși să existe ca întreprinderi autonome și independente. În schimb, nu acesta este cazul Reyrolle, întrucât, ulterior vânzării sale către VA Technologie și integrării în întreprinderea constituită din grupul VA Tech, aceasta nu a continuat să existe ca întreprindere autonomă și independentă.
111 În sfârșit, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului proporționalității, dintr‑o jurisprudență consacrată a Curții reiese că nu este de competența acesteia, atunci când se pronunță cu privire la chestiuni de drept în cadrul unui recurs, să substituie, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere, atunci când acesta se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor impuse unor întreprinderi ca urmare a încălcării de către acestea a dreptului Uniunii. Astfel, Curtea ar trebui să constate o eroare de drept săvârșită de Tribunal, ca urmare a caracterului inadecvat al cuantumului unei amenzi, doar în măsura în care aceasta ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu numai inadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat (a se vedea în special Hotărârea Quinn Barlo și alții/Comisia, citată anterior, punctul 57 și jurisprudența citată).
112 Or, Reyrolle s‑a limitat să argumenteze critica sa întemeiată pe caracterul disproporționat al amenzii care i‑a fost impusă de Tribunal prin afirmații în sensul că ar fi făcut obiectul unui tratament discriminatoriu, care s‑au dovedit nefondate. Aceasta nu a dezvoltat însă mai mult o argumentație specifică de natură să demonstreze nivelul excesiv al cuantumului absolut al acestei amenzi. Prin urmare, această critică întemeiată pe o pretinsă încălcare a principiului proporționalității trebuie respinsă.
113 Rezultă că al doilea motiv invocat în susținerea recursului formulat de Reyrolle trebuie de asemenea respins.
114 În consecință, întrucât niciunul dintre motivele invocate de Reyrolle în susținerea recursului nu poate fi primit, se impune respingerea acestuia în integralitatea sa.
C – Cu privire la recursul formulat de SEHV și de Magrini
115 Se impune în primul rând examinarea împreună a primelor două motive invocate de SEHV și de Magrini în susținerea recursului lor.
1. Cu privire la primele două motive, întemeiate pe încălcarea principiului ne ultra petita și, respectiv, pe nerespectarea autorității de lucru judecat
a) Argumentele părților
116 SEHV și Magrini afirmă, pe de o parte, că acțiunea pe care au formulat‑o la Tribunal viza amenda de 4 500 000 de euro pe care trebuiau să o plătească în solidar cu Schneider, conform articolului 2 litera (k) din decizia în litigiu, iar nu și amenda de 3 600 000 de euro care trebuie plătită numai de Schneider, în temeiul articolului 2 litera (j) din această decizie. Pe de altă parte, aceste societăți arată că, deși numai Schneider putea să conteste această din urmă amendă, respectiva societate nu a introdus o acțiune la Tribunal.
117 Ar rezulta că, prin anularea amenzii impuse la articolul 2 litera (j) din decizia în litigiu și includerea cuantumului acesteia în amenda la plata căreia sunt ținute în solidar Schneider, SEHV și Magrini, Tribunalul ar fi încălcat nu numai principiul ne ultra petita, ci și autoritatea de lucru judecat dobândită de această decizie în privința Schneider.
118 Comisia apreciază că acest recurs este în totalitate inadmisibil, întrucât concluziile sale sunt exact contrariul celor susținute în acțiunea introdusă la Tribunalul. În orice caz, având în vedere că problema cuantumului amenzii impuse în solidar societăților care au făcut parte succesiv din întreprinderile Schneider și VA Tech a fost supusă aprecierii Tribunalului în cadrul acțiunii introduse de reclamantele în primă instanță, acesta putea să modifice cuantumul acestei amenzi în exercitarea competenței sale de fond, fără a încălca nici principiul ne ultra petita, nici autoritatea de lucru judecat.
b) Aprecierea Curții
119 Cu titlu introductiv, trebuie amintit mai întâi că, astfel cum confirmă articolul 113 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, în versiunea în vigoare la data introducerii recursului, concluziile din recurs trebuie să vizeze admiterea, în tot sau în parte, a concluziilor formulate în primă instanță.
120 Prin urmare, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 150 din concluzii, prezentul recurs este inadmisibil în măsura în care, prin concluziile formulate, recurentele solicită confirmarea articolului 2 litera (k) din decizia în litigiu, a cărui anulare o solicitaseră în primă instanță.
121 În continuare, astfel cum a arătat de asemenea avocatul general la punctul 150 menționat, recursul introdus de SEHV și de Magrini este, pe de altă parte, inadmisibil în măsura în care concluziile formulate de acestea vizează confirmarea articolului 2 litera (j) din decizia în litigiu, întrucât această dispoziție se referă la o amendă pe care o putea contesta numai societatea Schneider. Or, această societate nu a introdus o acțiune la Tribunal.
122 În sfârșit, acest recurs este de asemenea inadmisibil în măsura în care SEHV și Magrini solicită Curții sa hotărască, în ceea ce privește articolul 2 litera (k) din decizia în litigiu, că fiecare dintre debitorii solidari trebuie să suporte o treime din cuantumul de 4 500 000 de euro. Reiese astfel din cuprinsul punctului 74 din prezenta hotărâre că, atunci când își exercită competența de fond, instanța Uniunii nu are competența de a repartiza amenda între codebitorii solidari în cadrul relației lor interne.
123 Comisia nu poate însă invoca inadmisibilitatea concluziilor formulate de SEHV și de Magrini în măsura în care acestea urmăresc anularea în parte a punctelor 2 și 3 ale dispozitivului hotărârii atacate.
124 Este necesar să se arate că, în cadrul recursului lor, SEHV și Magrini afirmă că Tribunalul a statuat ultra petita atunci când a anulat punctul 2 al dispozitivului hotărârii atacate, articolul 2 litera (j) din decizia în litigiu, precum și articolul 2 litera (k) din aceasta, în măsura în care această ultimă dispoziție vizează societatea Schneider. Recurentele susțin în această privință că Schneider nu a introdus o acțiune în anulare la Tribunal, astfel încât decizia în litigiu ar fi devenit definitivă în privința sa. Or, potrivit recurentelor, amenda modificată de Tribunal la punctul 3 prima liniuță al dispozitivului acestei hotărâri, ca urmare a anulării articolului 2 din decizia în litigiu în măsura în care vizează societatea Schneider, ar fi deosebit de defavorabilă pentru acestea.
125 Având în vedere că, în susținerea concluziilor lor care vizează anularea în parte a punctelor 2 și 3 ale dispozitivului hotărârii atacate, recurentele invocă astfel motive derivate din hotărârea însăși, aceste concluzii trebuie, în lumina jurisprudenței citate la punctul 102 din prezenta hotărâre, să fie declarate admisibile.
126 În ceea ce privește examinarea pe fond a primelor două motive, trebuie amintit că instanța Uniunii își poate exercita competența de fond în cazul în care problema cuantumului amenzii este supusă aprecierii sale (a se vedea în special Hotărârea Alliance One International/Comisia, citată anterior, punctul 105).
127 În speță, trebuie să se constate că problema cuantumului amenzii impuse Schneider cu titlu individual, conform articolului 2 litera (j) din decizia în litigiu, nu a fost supusă aprecierii Tribunalului.
128 Astfel, întrucât Schneider nu a formulat o acțiune care să pună în discuție cuantumul amenzii menționate, aceasta nu putea face obiectul acțiunii introduse de SEHV și de Magrini, având în vedere că amenda respectivă nu a fost aplicată acestor societăți.
129 În aceste condiții, trebuie să se concluzioneze că Tribunalul s‑a pronunțat ultra petita prin anularea, la punctul 2 al dispozitivului hotărârii atacate, a articolului 2 literele (j) și (k) din decizia în litigiu și prin modificarea, la punctul 3 prima liniuță al dispozitivului, a amenzilor impuse prin aceste dispoziții, incluzându‑le într‑un singur cuantum care trebuie plătit în solidar de Schneider, de SEHV și de Magrini.
130 Este, desigur, adevărat că, astfel cum menționează Tribunalul la punctul 248 din hotărârea atacată, deși această modificare a amenzii nu schimbă cuantumul total al amenzii care poate fi solicitată de Comisie de la Schneider pe planul extern al solidarității, aceasta este favorabilă Schneider, în ceea ce privește cuantumul amenzii pe care societatea menționată va trebui să o suporte în final în cadrul repartizării interne a amenzii. Însă Tribunalul nu putea să procedeze la modificarea respectivă, care este susceptibilă să fie defavorabilă pentru SEHV și pentru Magrini atât pe planul extern, cât și pe planul intern al solidarității. Astfel, având în vedere că Tribunalul nu putea, într‑o primă etapă, să constate caracterul nelegal al aplicării amenzii în cauză fără a încălca principiul ne ultra petita, acesta nu putea, într‑o a doua etapă, să își exercite competența de fond pentru a suprima, a reduce sau a majora această amendă.
131 Din ansamblul acestor considerații rezultă că primele două motive invocate de SEHV și de Magrini trebuie primite.
132 În aceste împrejurări, se impune admiterea recursului formulat de SEHV și de Magrini fără a fi necesară examinarea de către Curte a celui de al treilea motiv al acestui recurs, întemeiat pe încălcarea principiului contradictorialității. Astfel, motivul menționat prezintă un caracter strict subsidiar în raport cu primele două motive, deoarece, în ipoteza în care aceste motive ar fi respinse de Curte, prin cel de al treilea motiv se reproșează Tribunalului că a săvârșit în orice caz o eroare de drept prin modificarea amenzii la punctul 3 prima liniuță al dispozitivului hotărârii atacate fără să fi dat societăților în cauză posibilitatea de a‑și exprima poziția cu privire la această nouă determinare a amenzii. Pe de altă parte, dacă acest motiv ar fi admis, nu ar putea să conducă la o anulare a hotărârii atacate care să depășească întinderea anulării care rezultă din caracterul fondat al primelor două motive examinate.
2. Cu privire la consecințele care decurg din caracterul fondat al recursului formulat de SEHV și de Magrini
133 Având în vedere inadmisibilitatea în parte a concluziilor formulate în cadrul recursului lor, astfel cum a fost constatată la punctele 119-122 din prezenta hotărâre, caracterul fondat al primelor două motive invocate de SEHV și de Magrini determină anularea punctului 2 al dispozitivului hotărârii atacate, în măsura în care anulează articolul 2 literele (j) și (k) din decizia în litigiu, precum și anularea punctului 3 prima liniuță al dispozitivului hotărârii atacate.
134 Întrucât SEHV și Magrini nu au solicitat, în rest, în cadrul recursului lor, admiterea acțiunilor în cauzele T‑122/07-T‑124/07, acestea rămân respinse conform punctului 4 al dispozitivului hotărârii atacate.
VI – Cu privire la cheltuielile de judecată
135 Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat sau atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.
136 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
137 În ceea ce privește recursul formulat de Reyrolle (C‑232/11 P), întrucât Comisia a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, iar Reyrolle a căzut în pretenții, se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui recurs.
138 Întrucât recursul Comisiei (C‑231/11 P) trebuie admis, iar Comisia a solicitat obligarea reclamantelor în primă instanță la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui recurs.
139 Întrucât recursul formulat de SEHV și de Magrini (C‑233/11 P) trebuie de asemenea admis și aceste societăți au solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui recurs.
140 În rest, nu este necesară modificarea repartizării cheltuielilor de judecată aferente procedurii în fața primei instanțe, astfel cum a fost stabilită la punctele 5-7 ale dispozitivului hotărârii atacate.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște:
1) Anulează punctul 2 al dispozitivului Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 3 martie 2011, Siemens Österreich și alții/Comisia (T‑122/07-T‑124/07), în măsura în care anulează articolul 2 literele (j) și (k) din Decizia C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului [81 CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz).
2) Anulează punctul 3 prima liniuță al dispozitivului Hotărârii Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens Österreich și alții/Comisia (T‑122/07-T‑124/07).
3) Anulează punctul 3 a doua-a patra liniuță al dispozitivului Hotărârii Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens Österreich și alții/Comisia (T‑122/07-T‑124/07), în măsura în care implică stabilirea cotelor‑părți ale reclamantelor în primă instanță din cuantumurile amenzii la plata căreia au fost obligate în solidar.
4) Respinge în rest recursurile.
5) Obligă Siemens AG Österreich, VA Tech Transmission & Distribution GmbH & Co. KEG, Siemens Transmission & Distribution Ltd, Siemens Transmission & Distribution SA și Nuova Magrini Galileo SpA la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului în cauza C‑231/11 P.
6) Obligă Siemens Transmission & Distribution Ltd la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului în cauza C‑232/11 P.
7) Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului în cauza C‑233/11 P.
8) Cheltuielile de judecată aferente procedurii în primă instanță rămân repartizate conform punctelor 5-7 ale dispozitivului Hotărârii Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens Österreich și alții/Comisia (T‑122/07-T‑124/07).
Semnături