HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
11 iulie 2013(*)
„Recurs – Concurență – Înțelegeri – Articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind SEE – Piața serviciilor de mutări internaționale din Belgia – Stabilirea directă și indirectă a prețurilor, împărțirea pieței și manipularea procedurilor de depunere a ofertelor – Imputabilitatea comportamentului ilicit în sarcina entității care controlează părțile sociale – Noțiunea «întreprindere» – Prezumția exercitării efective a unei influențe decisive – Restrângere a concurenței în funcție de obiect – Orientări privind efectul asupra comerțului dintre statele membre – Orientări privind calcularea amenzilor (2006) – Circumstanțe atenuante”
În cauza C‑440/11 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 25 august 2011,
Comisia Europeană, reprezentată de A. Bouquet, de S. Noë și de F. Ronkes Agerbeek, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,
recurentă,
celelalte părți în proces fiind:
Stichting Administratiekantoor Portielje, cu sediul în Rotterdam (Țările de Jos), reprezentată de D. Van hove, de F. Wijckmans, de S. De Keer și de H. Burez, advocaten,
Gosselin Group NV,
reclamante în primă instanță,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnii E. Jarašiūnas (raportor) și A. Ó Caoimh, doamna C. Toader și domnul C. G. Fernlund, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: doamna C. Strömholm, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 24 octombrie 2012,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 29 noiembrie 2012,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea în parte a Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 16 iunie 2011, Gosselin Group și Stichting Administratiekantoor Portielje/Comisia (T‑208/08 și T‑209/08, Rep., p. II‑3639, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care s‑a anulat, în cauza T‑209/08, Decizia C(2008) 926 final a Comisiei din 11 martie 2008, privind o procedură în temeiul articolului [81 CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38 543 – Servicii de mutări internaționale) (denumită în continuare „decizia în litigiu”), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2009) 5810 final a Comisiei din 24 iulie 2009 (denumită în continuare „decizia de modificare”), în măsura în care aceasta privea Stichting Administratiekantoor Portielje (denumită în continuare „Portielje”).
Cadrul juridic
2 Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [81 CE] și [82 CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) prevede la articolul 2 că „sarcina probei unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) […] [CE] revine părții sau autorității care invocă încălcarea”.
3 Articolul 23 alineatul (2) din același regulament prevede printre altele că „Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi […]”.
4 Orientările privind conceptul de efect asupra comerțului din articolele [81 CE] și [82 CE] (JO 2004, C 101, p. 81, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 149, denumite în continuare „Orientările privind efectul asupra comerțului”) prevăd, printre altele, la punctul 53:
„[…] Comisia consideră că în cazurile în care un acord este prin natura sa susceptibil să aducă atingere comerțului [a se citi «să afecteze comerțul»] dintre statele membre, de exemplu, pentru că se referă la importuri și exporturi sau implică mai multe state membre, există o prezumție relativă pozitivă potrivit căreia efectele asupra comerțului sunt semnificative în cazul în care cifra de afaceri a părților pentru produsele la care se referă acordul […] depășește 40 de milioane de euro. În cazurile în care un acord poate, prin natura sa, să aducă atingere comerțului [a se citi «să afecteze comerțul»] dintre statele membre, se poate prezuma că efectele sale sunt semnificative atunci când cota de piață a părților depășește pragul de 5 % […]. Cu toate acestea, această prezumție nu se aplică în cazurile în care acordul se referă doar la o parte a unui stat membru […]”
5 Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările privind calcularea amenzilor”) prevăd, sub titlul „Ajustările cuantumului de bază”:
„[…]
B. Circumstanțe atenuante
29. Cuantumul de bază al amenzii poate fi redus atunci când Comisia constată existența unor circumstanțe atenuante, precum:
[…]
– atunci când întreprinderea implicată face dovada că participarea sa la încălcare este extrem de redusă și demonstrează astfel că, în cursul perioadei în care a fost parte la acordurile ilicite, s‑a sustras efectiv de la aplicarea acestora adoptând un comportament concurențial pe piață; simplul fapt că o întreprindere a participat la o încălcare pentru o perioadă mai scurtă decât alte întreprinderi nu este considerat circumstanță atenuantă, deoarece această circumstanță este deja reflectată în cuantumul de bază;
[…]
– atunci când comportamentul anticoncurențial a fost autorizat sau încurajat de autoritățile publice sau de reglementare. […]
[…]”
Istoricul cauzei și decizia în litigiu
6 Istoricul cauzei și decizia în litigiu, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 1-19 din hotărârea atacată, pot fi rezumate după cum urmează.
7 Gosselin Group NV (denumită în continuare „Gosselin”) a fost înființată în anul 1983 și funcționează sub această denumire din 20 decembrie 2007. Începând de la 1 ianuarie 2002, 92 % din acțiunile Gosselin sunt deținute de Portielje, restul de 8 % fiind deținute de Vivet en Gosselin NV, ea însăși deținută în proporție de 99,87 % de Portielje. Aceasta din urmă este o fundație care nu exercită o activitate comercială și „reunește acționari familiali pentru asigurarea unității gestiunii”. În cursul exercițiului financiar încheiat la 30 iunie 2006, Gosselin a realizat o cifră de afaceri consolidată la nivel mondial în valoare de 143 639 000 de euro, iar Portielje o cifră de afaceri consolidată la nivel mondial egală cu zero.
8 În decizia în litigiu, Comisia a constatat că destinatarii acesteia, printre care figurau Portielje și Gosselin, au participat la o înțelegere în sectorul serviciilor de mutări internaționale din Belgia, stabilind prețuri, împărțindu‑și clienți și manipulând procedura de cerere de oferte și că au săvârșit, prin urmare, o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE, pentru care trebuie să li se angajeze răspunderea, cu privire la întreaga perioadă cuprinsă între luna octombrie 1984 și luna septembrie 2003 sau la o parte a acesteia.
9 Serviciile vizate de încălcare cuprind mutările, din Belgia sau către Belgia, de bunuri aparținând unor persoane fizice, precum și unor întreprinderi sau instituții publice. Ținând seama de faptul că toate societățile în cauză care furnizează servicii de mutări internaționale sunt situate în Belgia și că înțelegerea s‑a desfășurat pe teritoriul belgian, s‑a considerat că centrul geografic al înțelegerii este situat în Belgia. Cifra de afaceri cumulată a participanților la înțelegere aferentă acestor servicii de mutări internaționale a fost estimată de Comisie la 41 de milioane de euro pentru anul 2002. Având în vedere că dimensiunea sectorului a fost estimată la o valoare de aproximativ 83 de milioane de euro, cota de piață cumulată deținută de întreprinderile implicate a fost stabilită, așadar, la aproximativ 50 % din sectorul în cauză.
10 Comisia a menționat în decizia în litigiu că înțelegerea avea în vedere în special stabilirea și menținerea unor prețuri ridicate, precum și împărțirea pieței și avea mai multe forme, și anume cea a unor acorduri privind prețurile (în continuare, „acordul privind prețurile”), cea a unor acorduri privind împărțirea pieței printr‑un sistem de devize false, denumite „devize de complezență” (în continuare, „acordul privind devizele de complezență”) și cea a unor acorduri privind un sistem de compensații financiare pentru oferte respinse sau pentru abțineri de a prezenta oferte, denumite „comisioane” (în continuare, „acordul privind comisioanele”).
11 În decizia în litigiu, Comisia a considerat că, în perioada cuprinsă între anul 1984 și începutul anilor ʼ90, înțelegerea a funcționat în special în temeiul unor acorduri scrise de stabilire a prețurilor, practica comisioanelor și devizele de complezență fiind introduse în paralel. Potrivit acestei decizii, practica comisioanelor trebuia considerată ca fiind o stabilire indirectă a prețurilor pentru serviciile de mutări internaționale din Belgia, întrucât membrii înțelegerii își facturau reciproc comisioane pentru ofertele respinse sau în privința cărora aceștia s‑au abținut să prezinte o ofertă, invocând servicii fictive, cuantumul acestor comisioane fiind, pe de altă parte, facturat clienților.
12 În ceea ce privește devizele de complezență, Comisia a arătat în decizia în litigiu că, prin prezentarea unor asemenea devize, societatea de mutări care dorea să obțină contractul proceda astfel încât clientul care plătea serviciul de mutare să primească mai multe devize. În acest scop, societatea respectivă le preciza concurenților săi prețul total la care trebuiau să factureze mutarea în cauză, care era mai mare decât cel propus de societatea menționată. Astfel, era vorba despre devize fictive prezentate de societăți care nu intenționau să execute mutarea. Comisia a considerat că această practică reprezenta o manipulare a procedurii de depunere a ofertelor, ajungându‑se la situația în care prețul solicitat pentru mutare să fie mai ridicat decât ar fi fost într‑un mediu concurențial.
13 Comisia a constatat în decizia în litigiu că aceste acorduri au fost puse în aplicare până în anul 2003 și că aceste activități complexe aveau același obiect, și anume stabilirea prețurilor, împărțirea pieței și denaturarea, în acest fel, a concurenței.
14 Având în vedere aceste elemente, Comisia a adoptat decizia în litigiu, al cărei articol 1 are următorul cuprins:
„Următoarele întreprinderi au încălcat dispozițiile articolului 81 alineatul (1) [CE] și ale articolului 53 alineatul (1) din Acordul [privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3)], fixând, în mod direct și indirect, prețurile la serviciile de mutări internaționale din Belgia, împărțindu‑și între ele o parte a acestei piețe și manipulând procedura de depunere a ofertelor în perioadele indicate:
[…]
(c) [Gosselin], de la 31 ianuarie 1992 la 18 septembrie 2002; în mod solidar cu [Portielje], de la 1 ianuarie 2002 până la 18 septembrie 2002;
[…]”
15 În consecință, la articolul 2 litera (e) din decizia în litigiu, Comisia a aplicat Gosselin o amendă în valoare de 4,5 milioane de euro, din care Portielje răspunde în solidar pentru suma de 370 000 de euro. Această amendă a fost calculată în conformitate cu metodologia prezentată în Orientările privind calcularea amenzilor.
16 La 24 iulie 2009, Comisia a adoptat decizia de modificare. Prin aceasta, Comisia a redus cu aproximativ 600 000 de euro valoarea vânzărilor realizate de Gosselin. În consecință, întrucât valoarea respectivă servise ca bază de calcul pentru amenda aplicată acesteia din urmă, Comisia a redus amenda aplicată Gosselin la 3,28 milioane de euro, din care Portielje răspunde în solidar pentru suma de 270 000 de euro.
Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
17 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 iunie 2008, Portielje a formulat o acțiune prin care solicita, cu titlu principal, anularea deciziei în litigiu în măsura în care o privește și, cu titlu subsidiar, anularea articolului 2 litera (e) din această decizie, în măsura în care o privește, precum și, pe cale de consecință, anularea amenzii aplicate la respectivul articol 2 litera (e).
18 Prin Ordonanța președintelui Camerei a opta a Tribunalului din 5 martie 2010, cauza T‑209/08 a fost conexată, pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii, cu cauza T‑208/08, având ca obiect acțiunea formulată de Gosselin împotriva aceleiași decizii în litigiu.
19 În susținerea acțiunii formulate, Portielje a invocat cinci motive, primele două fiindu‑i proprii, iar celelalte trei corespunzând, în esență, motivelor invocate de Gosselin în cauza T‑208/08. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a admis primele două motive invocate de Portielje. În cuprinsul hotărârii atacate, Tribunalul a formulat, în special, următoarele considerații.
20 În urma unui raționament prezentat la punctele 37-50 din hotărârea atacată, Tribunalul a admis primul motiv invocat de Portielje, prin intermediul căruia aceasta susținea că nu este o întreprindere în sensul dreptului comunitar al concurenței și că, în consecință, între ea și Gosselin nu putea să existe o relație de la societatea‑mamă la filială. Tribunalul a statuat printre altele, la punctele 39-42 din hotărârea menționată, că societatea‑mamă a unei întreprinderi care a săvârșit o încălcare a articolului 81 CE nu poate fi sancționată printr‑o decizie de aplicare a acestui articol dacă nu este ea însăși o întreprindere. În această privință, Tribunalul a considerat că recurgerea la noțiunea de unitate economică nu poate să suplinească lipsa calității de întreprindere a societății‑mamă și că trebuie să se distingă între noțiunea de întreprindere și cea de imputare a comportamentului unei filiale societății‑mamă a acesteia.
21 În ceea ce privește posibilitatea ca Portielje să fie calificată drept întreprindere, după ce a arătat că nu se contestă că aceasta nu exercita în mod direct nicio activitate economică, Tribunalul a statuat, la punctele 47 și 48 din hotărârea atacată, întemeindu‑se pe Hotărârea Curții din 10 ianuarie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții (C‑222/04, Rec., p. I‑289), că „simpla deținere a unor participații, chiar și de control”, nu este suficientă pentru a caracteriza o activitate economică indirectă a entității care le deține și că, pentru a se verifica dacă se exercită o astfel de activitate economică, este necesar să se examineze dacă această entitate intervenise direct sau indirect în gestiunea filialei sale.
22 În această privință, la punctele 48-50 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că problema dacă Portielje intervenise astfel în gestiunea Gosselin este diferită de cea dacă Portielje exercitase o influență decisivă asupra Gosselin. Tribunalul a arătat că nu se stabilise nicio prezumție în privința posibilității de a califica o entitate drept întreprindere și că, în consecință, revenea Comisiei sarcina de a dovedi că Portielje intervenise efectiv în gestiunea Gosselin. Întrucât Comisia nu furnizase niciun element de probă în acest sens, Tribunalul a concluzionat că aceasta nu dovedise că Portielje era o întreprindere în sensul articolului 81 CE.
23 La punctele 51-59 din hotărârea atacată, „cu titlu suplimentar […], presupunând chiar că Portielje ar fi o întreprindere”, Tribunalul a analizat cel de al doilea motiv invocat de aceasta. Tribunalul a concluzionat că Portielje reușise să răstoarne prezumția referitoare la exercitarea unei influențe decisive, care decurgea în special din Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia (C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237), și, în consecință, a admis acest al doilea motiv.
24 În cadrul analizei sale, Tribunalul a arătat, la punctele 54-56 din hotărârea atacată, în primul rând, că exercitarea de către Portielje a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei sale era exclusă pentru simplul motiv că atât prima decizie adoptată de Portielje în scris, cât și prima reuniune formală a consiliului de administrație al acesteia avuseseră loc după încetarea încălcării, în al doilea rând, că singura posibilitate de care dispunea Portielje pentru a influența politica Gosselin ar fi fost să facă uz de drepturile sale de vot în cursul adunării generale a acționarilor acesteia din urmă, dar că nicio adunare generală nu avusese loc în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2002 și 18 septembrie 2002, și, în al treilea rând, că membrii consiliului de administrație al Gosselin erau deja în funcție înainte ca Portielje să fi obținut cu titlu fiduciar acțiunile acesteia din urmă, ceea ce demonstrează, potrivit Tribunalului, că prezența lor în consiliul de administrație al Gosselin nu era expresia unei influențe a Portielje.
25 Pe de altă parte, la punctul 57 din hotărârea atacată Tribunalul a afirmat că nu se putea admite că cele trei persoane care alcătuiau consiliul de administrație al Gosselin, dar care nu reprezentau decât jumătate din consiliul de administrație al Portielje, exercitau un control asupra Gosselin nu în calitatea lor de administrator al acesteia din urmă, ci prin intermediul influenței exercitate de Portielje asupra adunării generale a Gosselin. În această privință, Tribunalul a considerat în special că, presupunând chiar că cei trei administratori ai Gosselin, care făceau parte dintre proprietarii Portielje, nu ar fi acționat doar în calitate de administratori ai Gosselin, aceștia ar fi acționat mai probabil conform propriilor interese.
26 Având în vedere aceste elemente, la punctul 59 din hotărârea atacată Tribunalul a constatat că era necesară anularea deciziei în litigiu, astfel cum a fost modificată prin decizia de modificare (denumită în continuare „decizia în litigiu astfel cum a fost modificată”) în măsura în care o privește pe Portielje. Totuși, Tribunalul a procedat și la examinarea celorlalte trei motive invocate de aceasta, în măsura în care fuseseră invocate și de Gosselin, și le‑a respins.
Concluziile părților
27 Prin recursul formulat, Comisia solicită Curții anularea hotărârii atacate în măsura în care prin aceasta se anulează, în privința Portielje, decizia în litigiu astfel cum a fost modificată, respingerea acțiunii în anulare formulate de Portielje și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurilor din fața Tribunalului și a Curții.
28 Portielje solicită Curții respingerea recursului și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cele două proceduri.
Cu privire la recurs
29 În susținerea recursului, Comisia invocă două motive, fiecare dintre acestea fiind întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE.
Cu privire la primul motiv, referitor la domeniul de aplicare personal al articolului 81 CE
Argumentele părților
30 Comisia reproșează Tribunalului că, la punctele 39-42 din hotărârea atacată, a interpretat în mod eronat din punct de vedere juridic noțiunea de întreprindere în sensul articolului 81 CE. Răspunderea solidară s‑ar aplica între entități juridice și ar rezulta din faptul că aceste entități constituie o unitate economică și, prin urmare, o singură întreprindere în sensul dreptului concurenței al Uniunii. Astfel, înainte ca o încălcare a articolului 81 CE să poată fi imputată unei anumite persoane juridice, Comisia ar trebui să dovedească faptul că această persoană aparținea întreprinderii care a săvârșit încălcarea. Totuși, Comisia nu ar trebui să demonstreze în mod necesar că persoana menționată are ea însăși calitatea de întreprindere. În această privință, Comisia face referire în special la Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior.
31 În consecință, Tribunalul și‑ar fi concentrat analiza pe o problemă lipsită de pertinență, și anume aceea a calității de întreprindere a Portielje în sine, aplicând astfel un criteriu juridic eronat. În realitate, Tribunalul ar fi trebuit să verifice dacă Comisia afirma în mod întemeiat că Portielje aparținea întreprinderii care a săvârșit încălcarea.
32 În subsidiar, Comisia arată că și concluziile pe care Tribunalul le‑a tras din premisa sa eronată constituie o eroare de drept. Abordarea adoptată de Tribunal la punctele 48 și 49 din hotărârea atacată ar fi nu doar contrară jurisprudenței Curții, dar ar presupune, în plus, să i se impună Comisiei să dovedească de două ori, pe două căi diferite, că Portielje a exercitat în mod efectiv un control asupra Gosselin. Ca urmare a acestei abordări eronate, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că, înainte de a putea să angajeze răspunderea Portielje în solidar cu Gosselin pentru încălcarea în cauză, Comisia nu se putea limita să invoce prezumția rezultată din jurisprudența generată de Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, ci trebuia să demonstreze, în plus și cu precădere, prin „element[e] de probă concret[e]”, că Portielje „interveni[se] direct sau indirect” în gestiunea Gosselin. Mai mult, Tribunalul ar fi înlăturat ca lipsite de pertinență elemente de probă totuși importante și ar fi exclus de la aplicare prezumția de probă care rezulta din deținerea acțiunilor într‑o manieră incompatibilă cu principiile formulate în Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia menționată.
33 Portielje arată că aspectul dacă ea constituie o întreprindere în sensul dreptului concurenței este fundamental pentru aplicarea articolului 81 CE și că sarcina de a dovedi că această condiție este îndeplinită aparține Comisiei, conform articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003. Or, aplicând prezumția rezultată din Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, la o situație în care nu s‑a stabilit încă faptul că Portielje este o întreprindere, Comisia nu s‑ar achita în mod corect de sarcina probei care îi incumbă.
34 În ceea ce privește argumentația principală a Comisiei, Portielje susține că, în timp ce dispozițiile materiale în domeniul concurenței sunt legate de o noțiune economică de întreprindere, dispozițiile în materie de sancțiune trebuie să privească în mod necesar o entitate juridică și, în consecință, sunt legate de noțiunea juridică de întreprindere. Prin urmare, ar trebui să se facă distincție între problema imputabilității unei încălcări și cea a posibilității angajării răspunderii unei entități pentru această încălcare. Astfel, înainte de a se putea imputa o încălcare în sarcina unei societăți‑mamă, ar trebui ca aceasta din urmă să poată să răspundă din punct de vedere juridic pentru încălcarea respectivă. Or, această situație s‑ar regăsi numai atunci când societatea‑mamă este o întreprindere în sensul articolului 81 CE și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, fie ca urmare a activităților sale economice proprii, fie ca urmare a activităților economice ale societăților în care ea deține o participație de control. Totuși, în acest din urmă caz, ar fi necesar ca ea să exercite în mod efectiv controlul asupra societăților respective, intervenind direct sau indirect în gestiunea acestora. Or, nu s‑ar contesta faptul că nu era cazul societății Portielje în perioada încălcării în discuție.
35 În ceea ce privește argumentația subsidiară a Comisiei, Portielje apreciază că proba exercitării unei influențe decisive care rezultă din prezumția stabilită în special prin Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, nu poate fi aplicată în cazul doctrinei referitoare la posibilitatea ca o entitate să răspundă pentru o încălcare în temeiul articolului 81 CE. A admite că prezumția exercitării a unei influențe decisive este un criteriu valabil pentru a demonstra că o entitate trebuie calificată drept întreprindere poate astfel, potrivit Portielje, să aibă consecințe deloc neglijabile, în special în ceea ce privește entitățile care exercită atât activități economice, cât și activități care țin de prerogativele de autoritate publică.
Aprecierea Curții
36 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că dreptul concurenței al Uniunii vizează activitățile întreprinderilor (Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 59, și Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 54) și că noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 112, și Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 54). Această noțiune trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică din punctul de vedere al obiectului acordului în cauză, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (Hotărârea din 12 iulie 1984, Hydrotherm Gerätebau, 170/83, Rec., p. 2999, punctul 11, și Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 55).
37 În cazul în care o asemenea entitate economică încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare îi revine, potrivit principiului răspunderii personale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 145, și Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 56).
38 În ceea ce privește problema de a stabili în ce împrejurări o persoană juridică ce nu este autorul încălcării poate totuși să fie sancționată, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 58 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 19 iulie 2012, Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, C‑628/10 P și C‑14/11 P, punctul 43).
39 Astfel, într‑un asemenea caz, întrucât societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE, Comisia poate să adreseze o decizie prin care să aplice amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia în cadrul încălcării (a se vedea Hotărârile citate anterior Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 59, și Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, punctul 44).
40 În această privință, Curtea a precizat că, în cazul particular în care o societate‑mamă deține totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită efectiv o influență decisivă asupra filialei sale (denumită în continuare „prezumția exercitării efective a unei influențe decisive”) (Hotărârea din 8 mai 2013, ENI/Comisia, C‑508/11 P, punctul 47; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 60 și jurisprudența citată, Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, Rep., p. I‑8947, punctele 56 și 63, precum și Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, citată anterior, punctul 46).
41 În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a se prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a acestei filiale. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă responsabilă în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care această societate‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 61, Elf Aquitaine/Comisia, punctele 57 și 63, precum și jurisprudența citată, Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, punctul 47, precum și ENI/Comisia, punctul 47).
42 Această jurisprudență se întemeiază pe premisa potrivit căreia se poate stabili răspunderea în sarcina unei entități juridice pentru comportamentul unei alte entități juridice în măsura în care aceasta din urmă nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață. În consecință, faptul că entitatea care deține totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului unei alte entități sau controlează totalitatea sau cvasitotalitatea părților sociale ale acesteia din urmă (denumită în continuare „entitatea principală”) este constituită sub forma juridică a unei fundații nu este relevant.
43 În consecință, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 36 și 37 din concluzii, atunci când este vorba despre sancționarea, în temeiul articolului 81 CE coroborat cu articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, a unei încălcări a dreptului concurenței săvârșite de o întreprindere, aspectul dacă fiecare dintre entitățile juridice care formează această întreprindere desfășoară o activitate economică proprie și dacă, prin urmare, corespunde, privită separat, noțiunii de întreprindere amintite la punctul 36 din prezenta hotărâre este de asemenea lipsit de relevanță.
44 Singurul element determinant pentru aplicarea sancțiunii este acela că toate entitățile juridice care răspund solidar pentru plata, în totalitate sau în parte, a aceleiași amenzi constituie împreună, alături de entitatea a cărei implicare directă în săvârșirea încălcării a fost stabilită (denumită în continuare „autorul încălcării”), o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE. Or, conform jurisprudenței amintite la punctele 38-41 din prezenta hotărâre, ceea ce prezintă importanță în această privință este exercitarea efectivă de către entitatea principală a unei influențe decisive asupra autorului încălcării.
45 Din ceea ce precedă rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, pe de o parte, la punctul 39 din hotărârea atacată, că noțiunea de întreprindere trebuie înțeleasă în mod distinct de noțiunea de imputare a comportamentului autorului încălcării entității principale a acestuia și, pe de altă parte, la punctul 42 din aceeași hotărâre, „că societatea‑mamă a unei întreprinderi care a săvârșit o încălcare a articolului 81 CE nu poate fi sancționată printr‑o decizie de aplicare a articolului 81 CE dacă nu este ea însăși o întreprindere” și atunci când a verificat, în consecință, la punctele 43-50 din aceeași hotărâre, dacă Comisia dovedise că, privită separat, Portielje era o întreprindere în sensul articolului 81 CE.
46 Așadar, primul motiv invocat de Comisie este întemeiat sub aspectul său principal și, prin urmare, trebuie admis, fără să mai fie necesară pronunțarea Curții cu privire la aspectul său subsidiar.
47 Această constatare nu poate însă, prin ea însăși, să determine anularea hotărârii atacate, întrucât prin aceasta este soluționată acțiunea introdusă în fața Tribunalului de Portielje. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 51-59 din aceeași hotărâre, Tribunalul și‑a întemeiat, cu titlu suplimentar, poziția pe constatarea potrivit căreia, în opinia sa, Portielje a „prezentat elemente de probă susceptibile să demonstreze că nu a exercitat o influență decisivă asupra Gosselin, inclusiv că nu era în măsură să exercite o astfel de influență”, răsturnând astfel prezumția enunțată în special în Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior. În consecință, este necesar să se examineze și cel de al doilea motiv de recurs.
Cu privire la al doilea motiv, referitor la răsturnarea prezumției de probă a exercitării unei influențe decisive
Argumentele părților
48 Comisia arată că cele constatate de Tribunal la punctele 51-59 din hotărârea atacată, potrivit cărora Portielje a prezentat elemente de probă susceptibile să demonstreze că nu a exercitat o influență decisivă asupra Gosselin, inclusiv că nu era în măsură să exercite o astfel de influență, se întemeiază pe erori de drept și/sau pe o denaturare vădită a elementelor de probă.
49 În primul rând, la punctele 56 și 57 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi denaturat în mod vădit elementele de probă referitoare la natura și la întinderea legăturilor personale existente între Portielje și Gosselin. Tribunalul ar fi afirmat că legăturile respective ar privi „doar jumătate” dintre administratorii Portielje, lăsând astfel să se înțeleagă că aceștia nu puteau să determine împreună politica societății respective. Din considerentele (46) și (446) ale deciziei în litigiu, din cuprinsul punctelor 11, 22-24 din memoriul în răspuns și al punctului 6 din memoriul în duplică al Portielje, precum și din statutul acesteia, depuse la Tribunal, ar rezulta însă că legăturile personale respective priveau cei trei administratori principali ai Portielje, care, împreună, aveau posibilitatea să definească politica acesteia și care formau întregul consiliu de administrație al Gosselin.
50 În al doilea rând, Comisia reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat, la punctul 54 din hotărârea atacată, că, întrucât Portielje nu adoptase nicio decizie formală de gestiune în perioada încălcării în cauză, aceasta nu avusese posibilitatea să exercite o influență decisivă asupra comportamentului Gosselin. Desigur, Comisia admite că prezumția exercitării efective a unei influențe decisive poate fi răsturnată prin elemente care demonstrează că filiala s‑a comportat în mod autonom. Totuși, Tribunalul ar fi instituit o regulă potrivit căreia exercitarea unei influențe decisive ar fi imposibilă atât timp cât persoana juridică ce exercită controlul în proporție de 100 % nu a adoptat o decizie formală în materie de gestiune. Ar fi vorba despre o restrângere majoră a domeniului de aplicare al acestei prezumții, care nu ar rezulta din jurisprudență și care ar fi eronată, și aceasta cu atât mai mult cu cât există legături personale importante între persoanele juridice în cauză. Comisia subliniază în această privință că jurisprudența rezultată din Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, se întemeiază pe realitatea economică și nu impune nicio cerință formală pentru exercitarea influenței decisive.
51 În al treilea rând, Comisia susține că punctele 55-57 din hotărârea atacată sunt de asemenea afectate de erori de drept. Punctul 55 ar pleca de la ipoteza greșită potrivit căreia exercitarea unei influențe decisive se poate realiza doar cu respectarea cerințelor de formă prevăzute de dreptul societăților, în speță cu prilejul unei adunări generale a acționarilor Gosselin. Această considerație nu ar ține seama de legăturile personale care o unesc pe aceasta din urmă cu Portielje, ar demonstra un formalism excesiv și nu poate fi în concordanță cu natura funcțională a noțiunii economice de întreprindere.
52 În ceea ce privește în special legăturile personale, cele trei elemente evidențiate de Tribunal la punctul 56 din hotărârea atacată, luate ca atare, nu ar permite să se concluzioneze că Portielje nu constituia împreună cu Gosselin o unitate economică. În această privință, Comisia amintește că aceste legături personale ar privi persoanele care, împreună, formau întregul consiliu de administrație al Gosselin și, în același timp, majoritatea voturilor în cadrul consiliului de administrație al Portielje. De asemenea, considerațiile care figurează la punctul 57 din hotărârea menționată ar fi eronate în drept și nu ar afecta concluzia potrivit căreia se poate considera că Gosselin s‑a conformat voinței Portielje.
53 Comisia susține că, în concluzie, Curtea dispune de toate elementele necesare pentru a soluționa în mod definitiv litigiul și a respinge acțiunea formulată de Portielje în fața Tribunalului.
54 Portielje arată că a răsturnat prezumția exercitării efective a unei influențe decisive care rezultă din Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior.
55 În ceea ce privește exercitarea efectivă a unei influențe decisive, Portielje consideră că, având în vedere lipsa reuniunilor consiliului său de administrație în perioada încălcării în cauză, lipsa adunărilor generale ale acționarilor săi în aceeași perioadă, precum și lipsa influenței asupra compunerii consiliului de administrație al Gosselin, a demonstrat că, de facto, nu exercitase o influență decisivă asupra acesteia din urmă. Argumentația Comisiei nu ar putea fi acceptată. Pe de o parte, aceasta ar avea ca efect transformarea prezumției în una irefragabilă, aspect care ar fi incompatibil în special cu dreptul său la un proces echitabil. Pe de altă parte, această argumentație ar contraveni principiilor fundamentale ale dreptului societăților și persoanelor juridice. Astfel, o entitate juridică precum o fundație ar exista numai prin organele sale statutare.
56 În ceea ce privește legăturile personale, Portielje apreciază că acestea sunt determinante numai atunci când constituie expresia posibilității ca societatea‑mamă să influențeze politica filialei sale. Aceasta s‑ar întâmpla atunci când societatea‑mamă și‑a plasat administratori în consiliul de administrație al filialei sale pentru a exercita o influență în cadrul acestuia. Or, această situație nu se regăsește în prezenta cauză. În plus, Portielje nu ar fi fost creată pentru a exercita vreo formă de control asupra Gosselin.
57 În plus, poziția sprijinită de Comisie ar încălca două principii fundamentale ale dreptului societăților, care ar exclude posibilitatea ca Portielje să răspundă pentru comportamentul pe care trei dintre administratorii săi l‑ar fi adoptat în afara oricărui organ al societății. Astfel, pe de o parte, administratorii unei societăți nu ar avea competență în mod individual. Gosselin și Portielje ar acționa doar prin intermediul organelor lor și numai respectivele consilii de administrație, în calitate de colegii, ar dispune de competențe generale de administrare. Pe de altă parte, administratorii ar putea să uzeze de competențele lor numai în limitele mandatului acestora și pentru a servi interesul societății lor, abuzul de putere fiind, în general, sancționat cu nulitatea. În aceste condiții, nu ar fi arbitrar să se considere că cei trei administratori ai Gosselin au acționat numai în calitate de administratori ai acesteia, iar nu în calitate de reprezentanți ai Portielje.
Aprecierea Curții
58 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că din analiza primului motiv de recurs rezultă că Tribunalul a statuat în mod greșit că Comisia nu era îndreptățită să aplice prezumția exercitării efective a unei influențe decisive pentru a stabili, ca rezultat al acesteia, că Portielje și Gosselin formau, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2002 și 18 septembrie 2002, o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE. În consecință, prin intermediul prezentului motiv Curtea este sesizată doar cu aspectul dacă Tribunalul a săvârșit sau nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că Portielje prezentase elemente de probă susceptibile să răstoarne această prezumție.
59 În această privință, trebuie subliniat că aspectul dacă Tribunalul a aplicat standarde juridice corecte cu ocazia aprecierii faptelor și a elementelor de probă reprezintă o problemă de drept supusă controlului Curții în cadrul unui recurs (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia, C‑109/10 P, Rep., p. I‑10329), punctul 51 și jurisprudența citată). Or, aceasta este tocmai problema cu care Comisia sesizează Curtea prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea aspect ale celui de al doilea motiv, îndreptate împotriva punctului 54 și, respectiv, împotriva punctelor 55-57 din hotărârea atacată.
60 Astfel cum rezultă din analiza primului motiv de recurs, pentru a determina dacă autorul încălcării își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor relevante referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc acest autor cu entitatea lui principală, legături care pot varia în funcție de fiecare caz în parte și, în consecință, nu pot face obiectul unei enumerări exhaustive (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Akzo Nobel și alții/Comisia, punctele 73 și 74, Elf Aquitaine/Comisia, punctul 58, precum și Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, punctul 45).
61 În prezenta cauză, la punctul 54 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că emiterea de către fundație a certificatelor aferente acțiunilor Gosselin a fost consemnată abia la 11 decembrie 2002, că articolul 5.2 din statutul Portielje permite, în egală măsură, adoptarea unor decizii în scris și că, în opinia acesteia din urmă, care, potrivit Tribunalului, nu a fost contrazisă de Comisie referitor la acest aspect, acest fapt s‑a produs numai o singură dată anterior reuniunii din 5 noiembrie 2004, și anume la 10 martie 2003, în scopul întocmirii raportului anual pentru anul 2002. Tribunalul a dedus din acestea că trebuia constatat că Portielje acționase conform statutului său și că atât procedura scrisă din 10 martie 2003, cât și prima reuniune formală din 5 noiembrie 2004 se desfășuraseră ulterior încetării încălcării. La același punct 54, Tribunalul a concluzionat că „[e]xercitarea de către Portielje a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei sale este, prin urmare, exclusă pentru acest unic motiv”.
62 Tribunalul a adăugat totuși, mai întâi, la punctul 55 din hotărârea atacată, că, întrucât singura activitate desfășurată de Portielje constă în exercitarea drepturilor de vot aferente acțiunilor în cauză în timpul adunării generale a acționarilor Gosselin, „[s]ingura posibilitate de care dispunea Portielje de a influența politica Gosselin ar fi fost […] să facă uz de aceste drepturi de vot în timpul adunării generale a acesteia din urmă”. Tribunalul a arătat însă că se stabilise că, în perioada încălcării în cauză, și anume între 1 ianuarie 2002 și 18 septembrie 2002, nu avusese loc nicio adunare a acționarilor Gosselin. În continuare, la punctul 56 din hotărârea menționată, Tribunalul a arătat că, în aceeași perioadă, Portielje nu modificase componența consiliului de administrație al Gosselin, subliniind în această privință că „[m]embrii consiliului de administrație al Gosselin erau deja administratori ai acestei societăți înainte ca Portielje să fi obținut cu titlu fiduciar acțiuni ale Gosselin” și că „[a]ceastă succesiune temporală arată că prezența lor în cadrul consiliului de administrație nu reprezintă expresia unei influențe din partea Portielje”.
63 În sfârșit, la punctul 57 din aceeași hotărâre, Tribunalul a apreciat că afirmația conform căreia cele trei persoane care alcătuiau consiliul de administrație al Gosselin, dar care nu reprezentau decât jumătate din consiliul de administrație al Portielje, exercitau un control asupra Gosselin, „nu în calitatea lor de administrator al acesteia din urmă, ci ca urmare a influenței exercitate de Portielje asupra adunării generale a Gosselin”, trebuia să fie respinsă, considerând în această privință că „o identitate parțială a membrilor consiliului de administrație nu poate implica faptul că toate întreprinderile în care cei trei membri ai consiliului de administrație al Gosselin sunt, în egală măsură, reprezentați în această capacitate ar trebui să fie considerate, pentru acest motiv, ca fiind societăți‑mamă ale Gosselin”. Tribunalul a arătat de asemenea, la același punct 57, că, în speță, „cei trei administratori ai Gosselin făceau parte dintre proprietarii Portielje, care nu era decât un instrument pentru exercitarea drepturilor de proprietate”, și că „[p]rin urmare, chiar dacă se presupune că aceste trei persoane nu ar fi acționat doar în calitate de administratori ai Gosselin, ar fi mai probabil că acestea ar fi acționat conform propriilor interese”.
64 Având în vedere aceste elemente, Tribunalul a concluzionat, la punctul 58 din hotărârea atacată, că „Portielje a prezentat elemente de probă susceptibile să demonstreze că nu a exercitat o influență decisivă asupra Gosselin, inclusiv că nu era în măsură să exercite o astfel de influență”, și că, astfel, Portielje reușise să răstoarne prezumția exercitării efective a unei influențe decisive, rezultată în special din Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior.
65 Reiese din cele de mai sus, în primul rând, că Tribunalul a considerat, la punctul 54 din hotărârea atacată, că lipsa adoptării unei decizii formale de gestiune de către entitatea principală în perioada pentru care este obligată în solidar să plătească amenda este suficientă, prin ea însăși, pentru a răsturna prezumția exercitării efective a unei influențe decisive. Acesta a apreciat, astfel, că exercitarea efectivă a unei influențe decisive de către entitatea principală asupra autorului încălcării se poate realiza numai pe calea adoptării de către această primă entitate a unor decizii de gestiune cu respectarea cerințelor de formă prevăzute de dreptul societăților.
66 Statuând în acest mod, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. Astfel, reiese din jurisprudența constantă a Curții, amintită la punctul 60 din prezenta hotărâre, că, pentru a determina dacă autorul încălcării își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor relevante referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc acest autor cu entitatea lui principală și, astfel, să se țină seama de realitatea economică. Simpla lipsă a adoptării unei decizii de gestiune de către entitatea principală, cu respectarea cerințelor de formă prevăzute de dreptul societăților, nu poate fi, prin urmare, suficientă în această privință.
67 În al doilea rând, analiza efectuată de Tribunal la punctele 55-57 din hotărârea atacată este afectată de aceeași eroare de drept. Astfel, din elementele amintite la punctele 62 și 63 din prezenta hotărâre reiese că Tribunalul a stabilit că prezumția exercitării efective a unei influențe decisive fusese răsturnată doar pe baza unei analize efectuate în lumina dreptului societăților, fără să ia în considerare, înainte de a ajunge la această concluzie, ansamblul elementelor relevante referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc Portielje cu Gosselin. În special, deși, la punctul 57, Tribunalul pare să fi fost interesat de legăturile personale care existau între Portielje și Gosselin, din modul de redactare a acestui punct rezultă totuși că Tribunalul s‑a limitat să perceapă aceste legături doar din punctul de vedere al dreptului societăților. Raționamentul urmat de Tribunal la punctele 55-57 menționate sau la alte puncte din aceeași hotărâre nu conține, astfel, nicio apreciere care să demonstreze că ar fi luat în considerare alte împrejurări pentru a‑și fundamenta concluzia potrivit căreia Portielje reușise să răstoarne prezumția menționată dovedind că Gosselin își stabilise în mod autonom politica comercială în perioada în cauză.
68 Procedând astfel, Tribunalul nu a respectat nici jurisprudența amintită la punctul 60 din prezenta hotărâre și, în special, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 74 din concluzii, faptul că, pentru a se constata existența unei entități economice formate din autorul încălcării și din entitatea sa principală, nu este necesară adoptarea unor decizii formale de către organele statutare și că, dimpotrivă, această unitate poate lua naștere și în mod informal, îndeosebi ca urmare a existenței unor legături personale între entitățile juridice care compun o astfel de unitate economică.
69 Al doilea și al treilea aspect ale celui de al doilea motiv de recurs sunt, în consecință, întemeiate, fără a mai fi necesară examinarea primului aspect al acestui motiv, prin care Comisia invocă o denaturare a elementelor de probă.
70 Această constatare nu poate fi repusă în discuție de susținerea Portielje potrivit căreia o abordare care ar impune luarea în considerare a unor elemente care le excedează pe cele întemeiate pe dreptul societăților ar avea ca efect transformarea prezumției de exercitare efectivă a unei influențe decisive într‑o prezumție irefragabilă.
71 Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, o prezumție rămâne în limite acceptabile atât timp cât este proporțională cu scopul legitim urmărit, cât timp există posibilitatea de a face proba contrară și cât timp este asigurat dreptul la apărare. Faptul că este dificil să se facă proba contrară necesară pentru a răsturna o prezumție sau simpla împrejurare că o entitate nu prezintă, într‑un anumit caz, elemente de probă de natură să răstoarne o prezumție nu înseamnă, în sine, că această prezumție este de fapt irefragabilă, în special atunci când, la fel ca în cazul prezumției în discuție, entitățile împotriva cărora operează prezumția sunt cele mai în măsură să caute această probă în propriul domeniu de activitate (Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, citată anterior, punctele 62, 66 și 70).
72 Prin urmare, nu poate fi constatată nicio încălcare a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau a articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.
73 Astfel, întrucât motivele de recurs sunt întemeiate, este necesar ca acestea să fie admise și să se anuleze punctele 4 și 6 din dispozitivul hotărârii atacate, prin care Tribunalul a anulat decizia în litigiu astfel cum a fost modificată în ceea ce o privește pe Portielje și a obligat Comisia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauza T‑209/08.
Cu privire la acțiunea în fața Tribunalului
74 În conformitate cu articolul 61 primul paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea poate, în situația în care anulează decizia Tribunalului, să soluționeze în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată. Curtea consideră că această situație se regăsește în prezenta cauză.
75 Astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 19 din prezenta hotărâre, Portielje a invocat cinci motive în fața Tribunalului, primul cu titlu principal, iar celelalte patru cu titlu subsidiar, subliniind în această privință că nu poate fi angajată răspunderea sa pentru încălcarea săvârșită de Gosselin decât dacă aceasta din urmă a săvârșit ea însăși o încălcare a articolului 81 CE.
Cu privire la primul motiv
76 Prin intermediul primului motiv al acțiunii, Portielje arată că, întrucât nu desfășoară o activitate economică, nu poate fi calificată drept întreprindere în sensul articolului 81 alineatul (1) CE și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. În consecință, nu i s‑ar putea aplica normele dreptului concurenței al Uniunii și, prin urmare, Comisia nu ar fi putut să angajeze răspunderea sa pentru încălcarea săvârșită de Gosselin fără să încalce aceste dispoziții.
77 În această privință, este suficient să se arate că din analiza primului motiv de recurs rezultă că acest prim motiv al acțiunii în fața Tribunalului nu este întemeiat.
Cu privire la al doilea motiv
78 Prin intermediul celui de al doilea motiv al acțiunii, Portielje susține că a demonstrat că nu a exercitat nicio influență decisivă asupra politicii comerciale sau strategice a Gosselin. Făcând aprecieri în sens contrar în decizia în litigiu, Comisia ar fi încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.
79 Comisia consideră că acest motiv nu este întemeiat.
80 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, după cum reiese din decizia în litigiu, în perioada 1 ianuarie 2002-18 septembrie 2002 Portielje controla cvasitotalitatea părților sociale ale Gosselin și că, în consecință, Comisia a prezumat în mod întemeiat, astfel cum rezultă din analiza primului motiv de recurs, că Portielje exercitase efectiv o influență decisivă asupra politicii comerciale a Gosselin în această perioadă și că, așadar, Portielje și Gosselin formau în această perioadă o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE. Prin urmare, pentru a răsturna această prezumție, revine Portielje sarcina de a prezenta orice element de natură să demonstreze că Gosselin își stabilise în mod autonom comportamentul pe piață în perioada menționată.
81 În prezenta cauză, Portielje a invocat în fața Tribunalului, în primul rând, faptul că organele sale de conducere se reuniseră pentru prima dată numai după încetarea încălcării. În al doilea rând, aceasta a subliniat că singura sa activitate ar consta în exercitarea drepturilor de vot în legătură cu acțiunile în cauză în adunarea generală a acționarilor Gosselin, cu toate că, în dreptul belgian al societăților, nu adunarea generală a acționarilor, ci consiliul de administrație al societății are sarcina gestionării acesteia din urmă și că, în orice caz, nu avusese loc nicio adunare a acționarilor în perioada în cauză. În al treilea rând, Portielje nu ar fi avut nicio influență asupra compunerii consiliului de administrație al Gosselin, acesta fiind deja constituit anterior datei de 1 ianuarie 2002, iar compunerea sa nefiind modificată în perioada în cauză. Portielje a dedus din toate acestea că era efectiv imposibil ca ea să exercite cea mai mică influență asupra Gosselin.
82 În memoriul în replică, Portielje a adăugat că emiterea de către fundație a certificatelor a fost consemnată abia la 11 decembrie 2002, că, din cele șase persoane care compun consiliul său de administrație, doar jumătate luau parte și la reuniunile consiliului de administrație al Gosselin, că doar consiliul de administrație al Portielje, iar nu administratorii săi acționând în afara oricărui organ statutar, au competențe de conducere și că Portielje a adoptat prima sa decizie în scris, însă tot după încetarea încălcării.
83 În această privință, trebuie amintit, mai întâi, că, după cum rezultă din analiza celui de al doilea motiv de recurs, astfel de elemente nu sunt suficiente, în principiu, prin ele însele, în lipsa unor împrejurări speciale, pentru a stabili că prezumția exercitării efective a unei influențe decisive este răsturnată.
84 În continuare, Comisia a arătat, în considerentul (451) al deciziei în litigiu, că Portielje confirmase, pe de o parte, că „obiectul său [este] achiziționarea de acțiuni la purtător contra emiterii de certificate la purtător, gestionarea acțiunilor astfel achiziționate, exercitarea tuturor drepturilor în legătură cu acțiunile, cum ar fi perceperea tuturor eventualelor remunerații și exercitarea dreptului de vot, precum și efectuarea oricărei alte acțiuni care are o legătură în cel mai larg sens cu ceea ce precede sau care poate contribui la aceasta” și, în considerentul (452), că Portielje „nu contestă că obiectivul său este acela de a asigura gestiunea uniformă a Gosselin și a altor filiale”.
85 În plus, din statutul Portielje, precum și din considerentele (46), (446) și (452) ale deciziei în litigiu reiese că, în perioada în cauză, conducerea Portielje și cea a Gosselin erau asigurate de aceleași persoane, fapt pe care Portielje l‑a confirmat în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile. Astfel, cele trei persoane care dispuneau de majoritatea drepturilor de vot în cadrul consiliului de administrație al Portielje, în care deciziile sunt luate, ca regulă generală, cu majoritate simplă, alcătuiau în același timp, doar ele trei, întregul consiliu de administrație al Gosselin.
86 În sfârșit, Portielje nu a prezentat, în afara elementelor formale amintite la punctele 81 și 82 din prezenta hotărâre, niciun element concret de natură să demonstreze că, în pofida acestei contopiri de interese rezultate în special din existența acestor legături personale deosebit de strânse și din obiectivul urmărit de Portielje, Gosselin se comporta în mod autonom pe piață în perioada în cauză.
87 Din ceea ce precedă rezultă că al doilea motiv invocat în fața Tribunalului nu poate fi admis.
Cu privire la al treilea motiv
88 Prin intermediul celui de al treilea motiv al acțiunii, Portielje arată că Comisia a încălcat articolul 81 CE din două puncte de vedere. În primul rând, Comisia nu ar fi stabilit că comportamentele imputate Gosselin pot fi calificate ca fiind restrângeri semnificative ale concurenței în sensul articolului 81 CE. În al doilea rând, Comisia nu ar fi stabilit nici că acordul la care a participat Gosselin era susceptibil să afecteze în mod semnificativ schimburile comerciale dintre statele membre. Faptul că serviciile în cauză sunt servicii de mutări internaționale ar fi insuficient în această privință, iar Comisia s‑ar fi referit în mod eronat la pragurile privind cifra de afaceri și cota de piață prevăzute la punctul 53 din Orientările privind efectul asupra comerțului, în special pentru că acestea nu s‑ar aplica în raport cu natura acordului în cauză și întrucât Comisia ar fi omis să definească piața relevantă.
89 Comisia consideră că acest motiv este neîntemeiat.
90 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că răspunderea Gosselin pentru încălcarea în cauză a fost angajată doar începând cu 31 ianuarie 1992 și că rezultă în special din considerentul (307) al deciziei în litigiu că această răspundere a fost angajată, în cadrul încălcării unice și continue stabilite de Comisie, numai pentru acordul privind comisioanele și pentru acordul privind devizele de complezență, iar nu și pentru acordul privind prețurile, care nu mai era aplicat în forma în care fusese încheiat la începutul înțelegerii în momentul în care Gosselin a început să participe la aceasta.
91 În ceea ce privește argumentația Portielje, trebuie, în primul rând, să se arate că, în decizia în litigiu, Comisia a apreciat existența unei restrângeri a concurenței în considerentele (346)-(370) ale acestei decizii. Comisia a arătat în principal, în considerentul (349), că „obiect[ul] acordului privind prețurile, al acordului privind comisioanele și al acordului privind devizele de complezență este acela de a stabili și de a menține un nivel ridicat al prețurilor pentru prestarea de servicii de mutare internațională din Belgia și de a împărți această piață”.
92 În ceea ce privește în mod special acordul privind comisioanele, Comisia a constatat, în considerentele (351)-(357) ale deciziei menționate, că, în special în funcție de circumstanțele fiecărui caz concret, comisioanele conduceau la o stabilire directă sau indirectă a prețurilor pentru aceste servicii, la manipulări ale procedurii de depunere a ofertelor sau chiar la o împărțire a clienților și aveau ca rezultat un nivel al prețurilor pentru aceste servicii mai ridicat decât ar fi fost într‑un mediu concurențial. Referitor la acordul privind devizele de complezență, Comisia a arătat, în considerentele (358)-(360) ale aceleași decizii, că acesta consta într‑o manipulare a procedurii prin care se solicita depunerea de oferte, denaturând opțiunea clienților și conducând la un nivel al prețurilor mai ridicat decât ar fi fost într‑un mediu concurențial.
93 Comisia a apreciat, în considerentele (361)-(365) ale deciziei în litigiu, că atât stabilirea directă sau indirectă a prețurilor, cât și împărțirea pieței și a clienților sunt prin însăși natura lor restrângeri ale concurenței în sensul articolului 81 CE și că manipularea procedurii de depunere a ofertelor constituia de asemenea o astfel de restrângere. În considerentul (366) al acestei decizii, Comisia a concluzionat că „acest ansamblu de acorduri [avea] ca obiect restrângerea concurenței în sensul articolului 81 CE”.
94 Pe de altă parte, în cererea introductivă depusă în fața Tribunalului, Portielje „admite că Gosselin a primit sau a plătit comisioane în cadrul unor mutări internaționale determinate și că aceasta a solicitat sau a eliberat devize de complezență în cadrul altor mutări internaționale determinate”. Portielje nu contestă, prin urmare, participarea Gosselin la acordurile privind comisioanele și devizele de complezență. Ea invocă doar faptul că, la fel ca și acordul privind prețurile, acestea nu pot fi calificate ca fiind restrângeri semnificative ale concurenței în sensul articolului 81 CE, întrucât, în ceea ce privește Gosselin, primirea sau perceperea de comisioane ori solicitarea sau furnizarea de devize de complezență nu ar fi însoțite de nicio împărțire a clienților sau de niciun acord privind prețurile.
95 Cu toate acestea, trebuie să se constate, mai întâi, că acordurile la care Gosselin a luat parte aveau ca obiect, prin însăși natura lor, după cum a demonstrat Comisia în mod întemeiat în decizia în litigiu, să conducă la stabilirea unui nivel crescut în mod artificial al prețurilor pentru serviciile de mutări în cauză, precum și la o împărțire a clienților pentru aceste servicii. Ele constituiau, astfel, forme de coluziune extrem de dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței. Faptul că, potrivit Gosselin, acest lucru nu s‑a întâmplat, la fel ca și faptul că Gosselin nu a participat la acordul privind prețurile sunt nerelevante în această privință și nu pot conduce, în consecință, la stabilirea existenței unei erori a Comisiei în ceea ce privește calificarea acordurilor privind comisioanele și devizele de complezență drept acorduri având ca obiect restrângerea semnificativă a concurenței în sensul articolului 81 CE.
96 Apoi, argumentația potrivit căreia Comisia nu a angajat în mod întemeiat răspunderea Gosselin pentru acordurile privind împărțirea clienților și acordurile privind prețurile se întemeiază pe premisa potrivit căreia acordurile privind comisioanele și devizele de complezență, la care nu se contestă că Gosselin a participat, nu pot fi calificate drept acorduri de împărțire a clienților sau drept acorduri privind prețurile. Or, din cuprinsul punctului precedent rezultă că o asemenea premisă este eronată. Prin urmare, această argumentație trebuie înlăturată.
97 În sfârșit, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în scopul aplicării articolului 81 alineatul (1) CE, luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este redundantă, din moment ce rezultă că acesta are drept obiect restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune (Hotărârea din 13 iulie 1966, Consten și Grundig/Comisia, 56/64 și 58/64, Rec., p. 429, 496, și Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior, punctul 261).
98 În consecință, faptul că acordurile privind comisioanele și devizele de complezență nu ar fi avut ca efect restrângerea semnificativă a concurenței, în special ca urmare a modului în care au fost puse în practică de Gosselin, chiar presupunând că ar fi dovedit, nu poate să atragă nelegalitatea deciziei în litigiu, Comisia fiind îndreptățită să considere că acordurile menționate aveau ca obiect restrângerea semnificativă a concurenței în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, astfel cum a constatat Curtea la punctul 95 din prezenta hotărâre.
99 În al doilea rând, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, pentru a fi susceptibile să afecteze comerțul dintre statele membre, o decizie, un acord sau o practică concertată trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt, să permită să se prevadă, cu un grad de probabilitate suficient, că exercită o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială asupra fluxurilor de schimburi comerciale dintre statele membre, iar aceasta într‑un asemenea mod încât să creeze temerea că pot constitui un obstacol pentru realizarea unei piețe unice între statele membre. Este necesar, în plus, ca această influență să nu fie nesemnificativă (Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Asnef‑Equifax și Administración del Estado, C‑238/05, Rec., p. I‑11125, punctul 34 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 36).
100 Astfel, Curtea a statuat deja că o înțelegere care acoperă întregul teritoriu al unui stat membru are ca efect, prin chiar natura sa, să consolideze împărțirea piețelor la nivel național, împiedicând astfel întrepătrunderea economică dorită de Tratatul FUE, și poate, prin urmare, să afecteze comerțul dintre statele membre în sensul articolului 81 alineatul (1) CE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Arduino, C‑35/99, Rec., p. I‑1529, punctul 33, Hotărârea Asnef‑Equifax și Administración del Estado, citată anterior, punctul 37 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, citată anterior, punctul 38) și că natura transfrontalieră a serviciilor în cauză este un element pertinent pentru a aprecia dacă există o afectare a comerțului dintre statele membre în sensul dispoziției menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 1 octombrie 1987, Vereniging van Vlaamse Reisbureaus, 311/85, Rec., p. 3801, punctele 18 și 21).
101 Pe de altă parte, definirea pieței relevante în cadrul aplicării articolului 81 alineatul (1) CE are ca unic scop să se stabilească dacă acordul în cauză poate afecta comerțul dintre statele membre și dacă are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune (Ordonanța din 16 februarie 2006, Adriatica di Navigazione/Comisia, C‑111/04 P, punctul 31).
102 În speță, Comisia a concluzionat, în considerentele (372) și (373) ale deciziei în litigiu, că acordurile în cauză erau „susceptibile să aibă un efect considerabil asupra schimburilor dintre statele membre”, ținând seama în special de faptul că serviciile în cauză sunt de natură transfrontalieră și că „suma cotelor de piață ale societăților furnizoare de servicii de mutări în cauză depășește 5 % din piața serviciilor de mutări internaționale din Belgia, […] suma cotelor lor de piață [fiind] de aproximativ 50 %”. Pe de altă parte, Comisia a descris piața în cauză în considerentele (88)-(94) ale aceleiași decizii, în care a arătat printre altele că serviciile vizate sunt „serviciile de mutări internaționale din Belgia, prin urmare serviciile de mutări «din ușă în ușă» care au punctul de plecare sau punctul de sosire în Belgia”, că cota din această piață deținută de participanții la înțelegere în anul 2002 era de „aproximativ 50 %”, că, având în vedere că „Belgia face parte din centrele geopolitice importante și constituie […] o placă turnantă comercială”, numeroase întreprinderi multinaționale care au un sediu sau o sucursală în Belgia apelează la societăți furnizoare de servicii de mutări internaționale pentru mutarea bunurilor lor și ale angajaților lor și că centrul geografic al înțelegerii era situat în Belgia.
103 Din ceea ce precede rezultă că, mai întâi, descrierea pieței efectuată în decizia în litigiu este suficientă, conform jurisprudenței amintite la punctul 101 din prezenta hotărâre, pentru a stabili dacă înțelegerea în cauză putea afecta comerțul dintre statele membre. În plus, contrar celor pretinse de Portielje, nu se poate considera că Comisia a omis să definească piața relevantă, din moment ce, prin considerentele (88)-(94) ale aceleiași decizii, aceasta a definit dimensiunea pieței produselor și a pieței geografice vizate de înțelegere, și anume piața belgiană de servicii de mutări internaționale. O astfel de descriere era, prin urmare, suficientă pentru a‑i permite să recurgă la pragul privind cota de piață prevăzut la punctul 53 din Orientările privind efectul asupra comerțului.
104 În continuare, pe de o parte, din dosarul procedurii care s‑a aflat pe rolul Tribunalului reiese că suma cotelor din piața relevantă deținute de participanții la înțelegere era cu mult mai mare de 5 %. Pe de altă parte, având în vedere atât jurisprudența amintită la punctul 100 din prezenta hotărâre, cât și caracteristicile încălcării în cauză, prezentate de Comisie în decizia în litigiu, este pe deplin îndeplinită condiția enunțată la punctul 53 din Orientările privind efectul asupra comerțului.
105 În aceste împrejurări și ținând seama în special de faptul că pragul de 5 % din cota de piață prevăzut la punctul 53 menționat era în mod vădit depășit, Comisia a concluzionat în mod întemeiat că acordurile în cauză puteau avea un efect semnificativ asupra comerțului dintre statele membre în sensul articolului 81 alineatul (1) CE.
106 În sfârșit, întrucât, potrivit punctului 53 din Orientările privind efectul asupra comerțului, o depășire a pragului de 5 % din cota de piață poate fi, în principiu, suficientă prin ea însăși, în cazul unor înțelegeri precum cea în discuție în prezenta cauză, pentru a demonstra un efect semnificativ asupra comerțului dintre statele membre și întrucât pragul respectiv este cu mult depășit în speță, argumentația Portielje prin care urmărește să demonstreze că Comisia nu ar fi dovedit că această condiție de aplicare a articolului 81 CE era îndeplinită poate fi respinsă fără a fi necesar ca Curtea să se pronunțe asupra celorlalte elemente invocate de Portielje.
107 Din ceea ce precedă rezultă că cel de al treilea motiv invocat de Portielje în acțiunea sa în fața Tribunalului trebuie respins, niciunul dintre aspectele sale nefiind întemeiat.
Cu privire la al patrulea motiv
108 Prin intermediul celui de al patrulea motiv al acțiunii, Portielje arată că Comisia a încălcat, în cadrul calculului amenzii aplicate Gosselin, articolul 23 alineatul (2) litera (a) și alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și Orientările privind calcularea amenzilor, în primul rând, cu prilejul stabilirii gravității încălcării săvârșite de Gosselin. Aceasta ar fi săvârșit aceleași încălcări, în al doilea rând, prin faptul că a reținut, în scopul calculării cuantumului de bază al amenzii aplicate Gosselin, valoarea vânzărilor realizate de aceasta din urmă în perioada cuprinsă între 1 iulie 2000 și 30 iunie 2001, în loc de cea a vânzărilor realizate între 1 iulie 2001 și 30 iunie 2002, și, în al treilea rând, prin faptul că a respins circumstanțele atenuante invocate de Gosselin.
109 Comisia apreciază că, în esență, prezentul motiv trebuie respins.
110 În primul rând, trebuie arătat că argumentația Portielje în privința neluării în considerare de către Comisie, în cadrul aprecierii gravității încălcării săvârșite de Gosselin, a tuturor circumstanțelor relevante ale cauzei se întemeiază tot pe premisa potrivit căreia, pe de o parte, participarea la acordurile privind comisioanele și devizele de complezență era diferită calitativ de participarea la acordul privind prețurile, iar, pe de altă parte, acordurile la care Gosselin a participat nu figurau printre cele mai grave restrângeri ale concurenței. În opinia Portielje, Comisia nu a considerat, prin urmare, în mod întemeiat că gravitatea încălcării săvârșite de Gosselin era identică cu cea a încălcării săvârșite de ceilalți participanți la înțelegerea în cauză, în special de cei care au luat parte la acordul privind prețurile și, în consecință, aceasta nu putea să rețină, în scopul stabilirii cuantumului de bază al amenzii, aceeași proporție de 17 % din valoarea vânzărilor pentru toți participanții.
111 Reiese însă din analiza primului aspect al celui de al treilea motiv al acțiunii în fața Tribunalului că această premisă este eronată, Comisia calificând în mod întemeiat acordurile privind comisioanele și devizele de complezență drept acorduri privind prețurile, iar împărțirea clienților și aceste acorduri intrând în mod vădit, ca și acordul privind prețurile, în categoria restrângerilor cele mai grave ale concurenței. Argumentația respectivă trebuie, prin urmare, să fie respinsă și, pentru același motiv, trebuie respinsă cererea Portielje prin care solicită reducerea de către Curte, în exercitarea competenței sale de fond, a amenzii aplicate Gosselin.
112 În al doilea rând, trebuie amintit că, prin decizia de modificare, Comisia a reformat decizia în litigiu în ceea ce privește valoarea vânzărilor realizate de Gosselin care a servit ca bază de calcul pentru amenda aplicată acesteia, recalculând amenda respectivă plecând de la valoarea vânzărilor realizate de Gosselin în perioada cuprinsă între 1 iulie 2001 și 30 iunie 2002 și modificând, în consecință, amenda care îi fusese aplicată. Prin urmare, al doilea aspect al argumentației Portielje a rămas fără obiect.
113 În al treilea rând, în ceea ce privește circumstanțele atenuante, Portielje revendică, în esență, beneficiul circumstanței atenuante care ar rezulta din participarea sa redusă la încălcare și din rolul său minor în cadrul acesteia, ceea ce corespunde, în esență, circumstanței atenuante prevăzute la punctul 29 a treia liniuță din Orientările privind calcularea amenzilor, precum și beneficiul circumstanței atenuante prevăzute la a cincea liniuță a aceluiași punct 29.
114 În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că, potrivit punctului 29 a treia liniuță, „atunci când întreprinderea implicată face dovada că participarea sa la încălcare este extrem de redusă și demonstrează astfel că, în perioada în care a fost parte la acordurile ilicite, s‑a sustras efectiv de la aplicarea acestora adoptând un comportament concurențial pe piață”, Comisia poate să constate existența unei circumstanțe atenuante și să reducă cuantumul de bază al amenzii.
115 Or, simplul fapt că Gosselin nu a participat la acordul privind prețurile și nu a participat la nicio reuniune din cadrul înțelegerii nu poate să fie, prin el însuși, suficient pentru a se stabili că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la a treia liniuță respectivă sau, mai mult, că Gosselin ar fi avut un rol redus în cadrul înțelegerii în cauză, având în vedere în special că, astfel cum s‑a amintit deja la punctul 90 din prezenta hotărâre, nu s‑a angajat răspunderea acestei societăți pentru participarea la acordul privind prețurile și că, în perioada participării sale la înțelegere, aceasta din urmă funcționa fără să fie necesar ca participanții să organizeze reuniuni.
116 În plus, trebuie să se constate că, deși Comisia nu putea, astfel cum pretinde Portielje, să se refere în mod util la faptul că răspunderea Gosselin era angajată pentru o încălcare unică și continuă pentru a refuza beneficiul circumstanței atenuante menționate, reiese în special din considerentul (280) al deciziei în litigiu că Comisia avea numeroase probe directe ale participării Gosselin la acordurile privind comisioanele și devizele de complezență. Or, în orice caz, aceste probe sunt prin ele însele suficiente pentru a înlătura orice susținere referitoare la o participare redusă la înțelegere.
117 În aceste împrejurări, Portielje nu a demonstrat că Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a refuzat, în decizia în litigiu, să acorde Gosselin beneficiul circumstanței atenuante referitoare la participarea sa redusă la înțelegere și la rolul său minor în cadrul acesteia.
118 Pe de altă parte, în ceea ce privește susținerea potrivit căreia comportamentul anticoncurențial adoptat de Gosselin ar fi fost autorizat de autoritățile publice, este suficient să se arate că Portielje nu invocă niciun element, în afara unor simple afirmații nesusținute, susceptibil să demonstreze că Comisia, în calitate de instituție, ar fi autorizat sau ar fi încurajat încheierea de acorduri privind comisioanele sau devizele de complezență în sensul punctului 29 a cincea liniuță din Orientările privind calcularea amenzilor. Prin urmare, nu s‑a stabilit că Comisia a refuzat în mod greșit să acorde Gosselin beneficiul respectivei circumstanțe atenuante.
119 În consecință, al patrulea motiv al acțiunii în fața Tribunalului, în măsura în care mai are obiect, este neîntemeiat.
Cu privire la al cincilea motiv
120 Prin intermediul celui de al cincilea motiv al acțiunii, Portielje arată că, și în cazul în care al treilea și al patrulea dintre motivele sale ar fi respinse, decizia în litigiu ar trebui anulată pentru încălcarea principiului egalității de tratament, pe de o parte, întrucât comportamentul Gosselin se distinge obiectiv și calitativ de cel al celorlalți participanți la înțelegerea în cauză, deoarece aceasta nu a participat la acordurile privind prețurile sau împărțirea clienților, și, pe de altă parte, întrucât Comisia ar fi reținut, în scopul stabilirii cuantumului de bază al amenzii, valoarea vânzărilor realizate de Gosselin în cursul penultimului exercițiu financiar care a precedat încetarea încălcării.
121 În această privință, este suficient să se arate că, pe de o parte, din analiza primului aspect al celui de al treilea motiv al acțiunii în fața Tribunalului reiese că acordurile la care a participat Gosselin au fost calificate în mod întemeiat de Comisie ca fiind acorduri privind prețurile și împărțirea clienților și că, în consecință, comportamentul Gosselin nu se distinge, în esență, de cel adoptat de ceilalți participanți la înțelegere. Pe de altă parte, astfel cum s‑a constatat la punctul 112 din prezenta hotărâre, al doilea aspect al argumentației Portielje a rămas fără obiect ca urmare a adoptării de către Comisie a deciziei de modificare. Prin urmare, prezentul motiv nu poate fi admis.
122 Din cele ce precedă rezultă că, întrucât niciunul dintre motivele acțiunii în anulare formulate de Portielje în fața Tribunalului nu este întemeiat, această acțiune trebuie respinsă în întregime.
Cu privire la cheltuielile de judecată
123 În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii recursului în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
124 Întrucât, în prezenta cauză, Portielje a căzut în pretenții atât în cadrul recursului, cât și în cadrul acțiunii sale în anulare în cauza T‑209/07, iar Comisia a solicitat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cele două instanțe, se impune obligarea Portielje la plata cheltuielilor de judecată efectuate atât în cadrul prezentei proceduri, cât și în cadrul procedurii în fața Tribunalului.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște:
1) Anulează punctele 4 și 6 din dispozitivul Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 16 iunie 2011, Gosselin Group și Stichting Administratiekantoor Portielje/Comisia (T‑208/08 și T‑209/08).
2) Respinge acțiunea formulată de Stichting Administratiekantoor Portielje în cauza T‑209/08.
3) Obligă Stichting Administratiekantoor Portielje la plata cheltuielilor de judecată efectuate atât în primă instanță în cauza T‑209/08, cât și în recurs.
Semnături