CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DÁMASO RUIZ‑JARABO COLOMER
prezentate la 6 septembrie 20071(1)
Cauza C‑267/06
Tadao Maruko
împotriva
Versorgungsanstalt der deutschen Bühnen
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bayerisches Verwaltungsgericht München (Germania)]
„Pensie de urmaș acordată de un sistem obligatoriu de asigurare profesională – Refuzul acordării pentru motivul lipsei căsătoriei – Parteneri de același sex – Directiva 2000/78/CE – Domeniu de aplicare – Excluderea prestațiilor de securitate socială – Noțiunea de remunerație – Discriminare bazată pe orientarea sexuală”
I – Introducere
1. Conform articolului 234 CE, Bayerisches Verwaltungsgericht München (Tribunalul administrativ din München, Germania) a adresat Curții cinci întrebări preliminare privind interpretarea Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă(2).
2. Cauza are la bază refuzul acordării unei pensii membrului supraviețuitor al unui cuplu format din două persoane de același sex care nu erau căsătorite, întrucât dreptul național rezervă căsătoria uniunilor heterosexuale. Această cauză se înscrie astfel în procesul îndelung de acceptare a homosexualității(3), care constituie o etapă indispensabilă pentru a obține o egalitate și un respect față de toate ființele umane.
3. Instanța de trimitere urmărește să afle dacă cererea reclamantului din acțiunea principală intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78 (prima și a doua întrebare), dacă există o inegalitate legată de orientarea sexuală interzisă de această normă (a treia și a patra întrebare) și dacă recunoașterea dreptului trebuie să fie limitată în timp (a cincea întrebare).
4. În consecință, este necesar să se analizeze două aspecte: cel al delimitării între noțiunea de remunerație și noțiunea de prestație de securitate socială și cel al discriminării pe motive de orientare sexuală. Jurisprudența a studiat frecvent primul aspect, însă nu a abordat al doilea aspect decât ocazional.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul comunitar
1. Tratatul CE
5. Tratatul de la Amsterdam(4) a introdus o nouă redactare a alineatului (1) al articolului 13 în Tratatul CE, potrivit căreia:
„Fără a aduce atingere celorlalte dispoziții din prezentul tratat și în limitele competențelor pe care acesta le conferă Comunității, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, poate lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală.”
6. Tratatul de la Nisa(5) a adăugat un alineat (2) la articolul 13 CE, în temeiul căruia:
„Prin derogare de la alineatul (1), în cazul în care adoptă măsuri de încurajare comunitare, cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre, menite să susțină acțiunile întreprinse de statele membre pentru realizarea obiectivelor menționate la alineatul (1), Consiliul hotărăște în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251.”
2. Directiva 2000/78
7. Această directivă a fost adoptată în temeiul articolului 13 CE citat anterior și este interesant să subliniem anumite considerente ale acesteia. Astfel, considerentul (13) exclude „regimuril[e] de securitate socială și de protecție socială ale căror avantaje nu sunt asimilate unei remunerații în sensul atribuit acestui termen în aplicarea articolului 141 din Tratatul CE și plățil[e] de orice natură efectuate de către stat, care au ca obiectiv accesul la încadrare în muncă sau menținerea lucrătorilor în funcție”. Considerentul (22) arată că normele comunitare „nu aduc atingere legislațiilor naționale privind starea civilă și nici prestațiilor care decurg din aceasta”.
8. Potrivit articolului 1, directiva are ca obiectiv stabilirea „unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament”.
9. Articolul 2 definește „conceptul de discriminare”, făcând distincție, la alineatul (1), între discriminarea directă și discriminarea indirectă. Conform alineatului (2) al acestui articol, „o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într‑o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1” și „o discriminare indirectă se produce atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau cu anumite convingeri, cu un anumit handicap, de o anumită vârstă sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană”. Alineatul (2) prevede câteva excepții, în special atunci când este urmărit un obiectiv legitim, justificat din punct de vedere obiectiv, și realizabil prin mijloace corespunzătoare și necesare.
10. Articolul 3 se referă la domeniul de aplicare:
„(1) În limitele competențelor conferite Comunității, prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat […] în ceea ce privește:
(a) condițiile de acces la încadrare în muncă, la activități nesalariate sau la muncă, inclusiv criteriile de selecție și condițiile de recrutare, oricare ar fi ramura de activitate și la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv în materie de promovare;
(b) accesul la toate tipurile și la toate nivelurile de orientare și de formare profesională, de perfecționare și de recalificare, inclusiv dobândirea unei experiențe practice;
(c) condițiile de încadrare și de muncă, inclusiv condițiile de concediere și de remunerare;
(d) afilierea la și angajarea într‑o organizație a lucrătorilor sau patronatului, sau orice organizație ai cărei membri exercită o anumită profesie, inclusiv avantajele obținute de acest tip de organizație.
[…]
(3) Prezenta directivă nu se aplică plăților de orice natură efectuate de regimurile publice sau asimilate, inclusiv de regimurile publice de securitate socială sau de protecție socială.
[…]”
B – Dreptul german
1. Transpunerea Directivei 2000/78
11. Conform articolului 18 din directivă, termenul de punere în aplicare a acesteia de către statele membre a expirat la 2 decembrie 2003(6). Totuși, Legea de transpunere a directivelor europene privind principiul egalității de tratament (Gesetz zur Umsetzung europäischer Richtlinien zur Verwirklichung des Grundsatzes der Gleichbehandlung) nu a fost promulgată decât la 14 august 2006(7).
2. Pensia de urmaș și organismul de plată
12. Articolul 1 din Convenția colectivă a teatrelor germane (Tarifordnung für die deutschen Theater) din 27 octombrie 1937(8) obligă toți angajatorii să încheie o asigurare pentru limită de vârstă și de viață pentru personalul artistic angajat. În temeiul articolului 4 din acest text, angajatorul și lucrătorul suportă jumătate din primele de asigurare.
13. Organismul însărcinat cu administrarea asigurărilor este Versorgungsanstalt der deutschen Bühnen (denumit în continuare „VddB”), persoană juridică de drept public reprezentată de Bayerische Versorgunskammer. Sediul acestuia se află la München, iar activitățile sale se desfășoară pe întreg teritoriul german. Statutele din 12 decembrie 1991(9) ale organismului menționat detaliază structura acestuia, funcțiile și prestațiile pe care acesta trebuie să le furnizeze.
14. Conform articolului 27 alineatul 2 din Statute, acordarea prestațiilor în favoarea urmașilor este subordonată condiției ca, imediat înainte de evenimentul care conferă dreptul la prestație, asigurarea obligatorie sau voluntară să fi fost în vigoare și ca termenul de cotizare să fie respectat.
15. În special articolele 32 și 34 din Statute recunosc dreptul la o pensie de soție supraviețuitoare sau de soț supraviețuitor pentru „soție” sau, respectiv, „soț”, în cazul în care „căsătoria” a durat până în ziua decesului asiguratului.
3. Reglementarea privind uniunea consensuală înregistrată
16. Legea privind uniunea consensuală înregistrată (Lebenspartnerschaftsgesetz, denumită în continuare „LPartG”) din 16 februarie 2001(10) a creat, pentru persoanele de același sex, o instituție de dreptul familiei asemănătoare căsătoriei.
17. Pentru înregistrarea unei uniuni de acest tip, articolul 1 alineatul 1 impune o manifestare a voinței de a conviețui. În timpul relației, partenerii își datorează reciproc ajutor și asistență (articolul 2), sunt obligați să participe la nevoile rezultate din conviețuire, dispozițiile Codului civil referitoare la soți fiind aplicabile în ceea ce privește obligațiile alimentare (articolul 5). Asemenea soților, partenerii sunt supuși regimului de proprietate comună în devălmășie a bunurilor, însă aceștia pot opta pentru un alt regim (articolul 6). În plus, fiecare partener este considerat membru al familiei celuilalt partener (articolul 11). În cazul unei separări, prin analogie cu normele Codului civil, obligația alimentară este menținută (articolul 16) și drepturile la pensie fac obiectul unei repartizări compensatorii (articolul 20).
18. Articolul 46 alineatul 4 din Cartea VI a Codului securității sociale (Sozialgesetzbuch)(11) transpune echivalența dintre uniunea consensuală înregistrată și căsătorie în domeniul sistemelor legale de asigurare pentru limită de vârstă, asimilând subiectele de drept ale celor două sisteme.
III – Situația de fapt, acțiunea principală și întrebările preliminare
19. La 8 noiembrie 2001, în temeiul LPartG, domnul Tadao Maruko și un alt bărbat au stabilit o uniune consensuală.
20. Partenerul domnului Maruko era creator de costume de teatru și era afiliat fără întrerupere la VddB din 1 septembrie 1959, întrucât, chiar și în lipsa unei obligații de afiliere, acesta a continuat să cotizeze în mod voluntar în perioada 1 septembrie 1975-30 septembrie 1991. Acesta a decedat la 12 ianuarie 2005.
21. La 17 februarie 2005, domnul Maruko a solicitat o pensie de soț supraviețuitor(12), cerere care a fost respinsă prin Decizia VddB din 28 februarie 2005, pentru motivul că statutele acesteia nu prevăd astfel de prestații în favoarea urmașilor pentru partenerii înregistrați. După înaintarea unei reclamații, fără succes, acesta a apelat la calea judiciară.
22. Bayerisches Verwaltungsgericht München a constatat că normele germane nu acordă reclamantului pensia în litigiu, întrucât articolele 32 și 34 din Statutele VddB impun existența unei căsătorii între solicitant și afiliat, fiind exclusă o interpretare extensivă a noțiunilor „soț supraviețuitor”, „soție supraviețuitoare”, „soț” sau „soție”, întrucât instituția uniunii consensuale înregistrate se adresează exclusiv persoanelor care nu se pot căsători. În plus, aceste dispoziții ar fi conforme altor norme naționale de rang superior, și anume articolul 3 din Legea fundamentală(13).
23. În aceste circumstanțe, având în vedere că acțiunea nu putea fi admisă decât în temeiul normelor comunitare, Bayerisches Verwaltungsgericht München a suspendat procedura pentru a adresa Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Un sistem obligatoriu de asigurare profesională – precum cel administrat în speță de VddB – constituie un sistem asimilat sistemelor publice, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2000/78 […]?
2) Prestațiile în favoarea urmașilor acordate sub formă de pensii de soție supraviețuitoare sau de soț supraviețuitor de către o instituție de asigurare obligatorie trebuie considerate drept remunerație, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2000/78?
3) Dispozițiile coroborate ale articolului 1 și ale articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78 se opun dispozițiilor statutelor unui sistem suplimentar de asigurare în temeiul cărora, după decesul partenerului, partenerul înregistrat nu primește prestații în favoarea urmașilor echivalente celor acordate soților, cu toate că, asemenea soților, partenerul înregistrat trăiește în cadrul unei uniuni întemeiate pe asistență și pe întrajutorare și instituite formal pe toată durata vieții?
4) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, este autorizată o discriminare bazată pe orientarea sexuală, având în vedere considerentul (22) al Directivei 2000/78?
5) În temeiul jurisprudenței Barber (C‑262/88)(14), dreptul la prestațiile în favoarea urmașilor s‑ar limita la perioadele de după 17 mai 1990?”
IV – Procedura în fața Curții
24. VddB, guvernul Regatului Unit și Comisia Comunităților Europene au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție.
25. VddB consideră că aceasta administrează un sistem public de securitate socială care, în consecință, nu intră sub incidența Directivei 2000/78. În orice caz, o pensie de urmaș acordată cu titlu de pensie de soț supraviețuitor de către o instituție de asigurare obligatorie nu ar intra sub incidența noțiunii „remunerație” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (c) din această directivă. Însă, chiar și prin aplicarea acestei directive, Statutele VddB nu ar cuprinde discriminări directe sau indirecte. În plus, trimiterea la considerentul (22) al acestei directive ar fi utilă, chiar dacă acesta nu a fost reluat în articolele directivei. În sfârșit, jurisprudența Barber nu ar fi aplicabilă, întrucât aceasta se referă la un caz diferit.
26. Regatul Unit propune să se analizeze, în primul rând, a patra întrebare, în lumina modului de redactare a considerentului (22) al Directivei 2000/78, care exclude prestațiile legate de starea civilă, precum cea în cauză în acțiunea principală, și care este condiționată de căsătorie. În consecință, ar fi inutilă o examinare a celorlalte întrebări formulate.
27. În opinia Comisiei, pensia solicitată nu provine de la un sistem public de securitate socială sau de la un sistem asimilat, întrucât aceasta îndeplinește condițiile formulate de Curte pentru a putea fi calificată drept „remunerație” și, în consecință, pentru a intra sub incidența articolului 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2000/78. În ceea ce privește a treia și a patra întrebare, pentru care Comisia sugerează să se ajungă la o soluție comună, aceasta menționează valoarea interpretativă a considerentului (22) al acestei directive, din care deduce lipsa unei obligații a statului de a asimila căsătoriilor uniunile consensuale înregistrate. Comisia observă însă că, în cazul în care un stat asimilează cele două instituții, constatare care revine instanței naționale, acesta va trebui, prin urmare, să respecte principiul egalității de tratament. Această premisă ar permite înlăturarea unei discriminări directe, nu însă pe cea a unei discriminări indirecte. În sfârșit, nu ar fi necesar să se răspundă la a cincea întrebare, întrucât Hotărârea Barber privește probleme diferite față de cele care se ridică în prezenta cauză.
28. În cursul ședinței din 19 iunie 2007, reprezentanții domnului Maruko, ai VddB, ai Comisiei, ai guvernului olandez și ai guvernului Regatului Unit au prezentat observații orale.
V – Aplicabilitatea Directivei 2000/78
29. Înainte de orice altă reflecție, în prezenta cauză există un impact temporal important, întrucât drepturile naționale ar fi trebuit să fie aliniate la directivă cel târziu la 2 decembrie 2003, iar Republica Federală Germania nu a promulgat legea corespunzătoare înainte de 14 august 2006(15), în timp ce reclamantul din acțiunea principală solicitase acordarea pensiei la 17 februarie 2005.
30. Astfel, intră în joc conceptul efectului direct al directivelor, care a făcut obiectul unei jurisprudențe abundente în temeiul căreia, din moment ce dispozițiile unei directive sunt, din punctul de vedere al conținutului lor, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce împotriva statului care nu a adaptat ordinea sa juridică națională în termenul stabilit sau care a adaptat‑o în mod incorect(16). O dispoziție comunitară este necondiționată atunci când aceasta nu se supune niciunei condiții, și nici nu este subordonată, în aplicarea sau în efectele sale, adoptării unui act al instituțiilor comunitare sau al statelor membre(17); aceasta este suficient de precisă atunci când impune o obligație în termeni neechivoci(18).
31. În plus, printre entitățile în fața cărora poate fi invocată o astfel de aplicabilitate se numără organismele care, indiferent de forma lor juridică, sunt însărcinate, în temeiul unui act al autorității publice, să efectueze, sub controlul de oportunitate, un serviciu de interes general pe baza unor puteri exorbitante(19).
32. În consecință, trebuie analizat dacă, ținând cont de transpunerea tardivă a Directivei 2000/78, domnul Maruko are dreptul de a solicita respectarea de către VddB a acestui text.
33. Pe de o parte, articolul 1 din Directiva 2000/78 expune obiectivul acesteia de a combate excluderile bazate pe orientarea sexuală în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă în vederea punerii în aplicare a principiului egalității de tratament. Articolul 2 definește conceptul de discriminare, iar articolul 3 alineatul (1) expune domeniile în care directiva se aplică persoanelor individuale, printre care figurează domeniul remunerației. Directiva 2000/78 prevede astfel o interdicție necondiționată și precisă a oricărei inegalități de remunerare între salariați, bazată pe orientarea sexuală.
34. Pe de altă parte, VddB beneficiază de personalitate juridică publică și se supune tutelei administrative a administrației de stat.
35. În consecință, avem același punct de vedere cu cel al Verwaltungsgericht și cel al Comisiei, potrivit căruia, în cauza principală, sunt îndeplinite condițiile pentru ca efectul direct să fie recunoscut, cu consecințele care decurg din acest fapt.
VI – Domeniul de aplicare al Directivei 2000/78
36. Incertitudinea cu privire la posibilitatea de a invoca norma comunitară fiind eliminată, invităm Curtea să furnizeze un răspuns comun la cele două întrebări adresate de Bayerisches Verwaltungsgericht München, întrucât ambele se referă la domeniul de aplicare al Directivei 2000/78.
37. Articolul 3 din directivă trasează limitele acesteia în mod pozitiv și negativ, întrucât alineatul (1) literele (a)-(d) enumeră aspectele în discuție, în timp ce alineatul (3) indică domeniile excluse. Instanța de trimitere dorește să afle dacă pensia solicitată de domnul Maruko trebuie să fie calificată drept remunerație în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (c) sau drept plată efectuată de un regim public de securitate socială în sensul articolului 3 alineatul (3), această pensie intrând sub incidența dispozițiilor directivei în primul caz, însă nu în cel de al doilea caz.
38. Pentru a răspunde la aceste întrebări și pentru a defini natura juridică a pensiei în litigiu, trebuie aprofundate noțiunile „prestație de securitate socială” și „remunerație”, care sunt incompatibile.
39. A patra întrebare preliminară privește domeniul de aplicare al excepției pe care considerentul (22) o aplică prestațiilor care depind de starea civilă; prin urmare, aceasta este legată de domeniul de aplicare al normei comunitare, însă, având în vedere că se situează într‑o sferă proprie, va trebui să fie tratată separat.
A – Prestațiile de securitate socială
40. Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2000/78 exclude plățile de orice natură efectuate de sistemele publice sau asimilate, inclusiv de sistemele publice de securitate socială sau de protecție socială, iar considerentul (13) al directivei prevede că aceasta nu se aplică „regimurilor de securitate socială și de protecție socială ale căror avantaje nu sunt asimilate unei remunerații în sensul atribuit acestui termen în aplicarea articolului 141 din Tratatul de instituire a Comunității Europene […]”.
41. Prin urmare, este menținută particularitatea domeniului securității sociale, care este reglementat de norme specifice precum Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971(20).
1. Prestațiile de securitate socială
42. Atunci când Directiva 2000/78 înlătură „plățile de orice natură”, aceasta se referă la toate „prestațiile”, „pensiile” și „indemnizațiile” definite de articolul 1 litera (t) din Regulamentul nr. 1408/71 și care cuprind „toate elementele plătibile din fonduri publice, creșteri de revalorizare sau alocații suplimentare […], precum și prestațiile în sumă forfetară care pot fi substituite pensiilor sau indemnizațiilor și plățile efectuate prin rambursarea cotizațiilor”.
43. Deși nu este foarte exactă, această delimitare evidențiază întinderea care s‑a dorit a i se acorda și conține anumite elemente esențiale precum originea „publică” a sumelor plătite.
44. În cadrul definirii domeniului său de aplicare prin articolul 4 alineatul (1), Regulamentul nr. 1408/71 menționează „toate legislațiile […] de securitate socială care se referă la: […] d) prestații de urmaș […]”. Această formulare presupune că, pentru aplicarea regulamentului menționat, nu este suficientă pensia de soț supraviețuitor; este de asemenea necesară o legătură cu securitatea socială(21).
2. Securitatea socială
45. Din cauza disparității sistemelor statelor membre la care face aluzie în considerentele al treilea și al patrulea, Regulamentul nr. 1408/71 nu oferă o definiție a conținutului noțiunii de securitate socială(22). Această lipsă a definiției nu împiedică aprofundarea analizei instituției respective în scopul de a furniza instanței de trimitere un răspuns cât mai adecvat posibil.
46. Lăsând la o parte precedentele controversate(23) și formulele retorice de avertizare(24), securitatea socială se aplică unor riscuri caracterizate prin generalitatea incidenței acestora și prin convingerea, împărtășită de toți, conform căreia trebuie să se facă față acestor riscuri în mod colectiv și solidar(25).
47. Creșterea productivității ca urmare a revoluției industriale(26) a generat aplicarea unor tehnici specifice de protecție a populației lucrătoare(27). Modelele variază de la un loc la altul și se disting în principal două tipuri: modelul contributiv, pentru care cuantumul prestațiilor depinde de cotizațiile prealabile, și modelul asistenței, care este independent de aceste cotizații.
48. Totuși, aproape toate sistemele existente cumulează elemente ale celor două modele și putem identifica o tendință de convergență(28). În acest sens, al doilea raport al lui William Beveridge este interesant. În acest raport, securitatea socială este considerată un ansamblu de măsuri adoptate de stat pentru a proteja cetățenii împotriva riscurilor de natură individuală care nu pot fi evitate niciodată, indiferent de cât de avansată este societatea în care aceștia trăiesc(29).
49. În acest context, se desprind câteva observații:
– revine autorităților publice, în mod direct sau indirect, obligația de a adopta măsurile de protecție(30);
– calitatea de beneficiar rezultă din simplul fapt de a fi cetățean;
– se încearcă prevenirea și remedierea unor daune care nu au putut fi evitate.
50. Aceste elemente sunt calificate în funcție de epoca sau de țara în discuție, întrucât fiecare perioadă a istoriei aspiră la un „ideal de protecție”(31). Cu toate acestea, datorită internaționalizării sale(32), conținutul material al securității sociale face în prezent obiectul unei anumite stabilități și se poate constata un progres cert al interesului comunitar pe care acesta îl generează(33).
51. Cele trei observații citate anterior demonstrează în egală măsură autonomia securității sociale în raport cu dreptul muncii(34), care se manifestă la mai multe niveluri: subiectele de drept protejate, protecția oferită, precum și finanțarea și administrarea sistemului(35).
52. Această îndepărtare în raport cu domeniul ocupării forței de muncă are un impact asupra noțiunii de remunerație dezvoltată de Curte.
B – Noțiunea de remunerație
1. Idee generală
53. Directiva 2000/78 se aplică tuturor persoanelor în ceea ce privește „condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv condițiile de concediere și de remunerare”, însă aceasta nu definește niciuna dintre aceste noțiuni.
54. În consecință, trebuie să se facă referire la descrierea „remunerației” din articolul 141 CE și la jurisprudența care a interpretat această noțiune. Dispoziția respectivă impune statelor membre să garanteze egalitatea de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, iar directiva se situează pe aceeași poziție, astfel cum o arată titlul său, considerentele sale și articolul 1 în ceea ce privește combaterea discriminării în domeniul ocupării forței de muncă, chiar dacă directiva nu se limitează la motivele de discriminare legate de sex. În plus, considerentul (13) al directivei face trimitere în mod expres la articolul 141 CE cu scopul de a delimita avantajele legate de securitatea socială.
55. Existența unei contraprestații prezintă o importanță esențială în calitate de element al raportului de muncă(36), ceea ce justifică întinderea atribuită noțiunii de remunerație de articolul 141 alineatul (2) CE, care acoperă „salariul sau suma obișnuite de bază sau minime, precum și toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta”.
56. Astfel cum am arătat în concluziile precedente(37), Curtea a dezvoltat progresiv definiția legală. Aceasta s‑a pronunțat în sensul că noțiunea de remunerație include în special facilitățile în materie de transport pe care o întreprindere feroviară le acorda angajaților pensionați și care se întindeau la membrii familiilor acestora, astfel încât părinții foștilor angajați trebuiau de asemenea să poată beneficia de acestea în aceleași condiții(38); menținerea plății salariului în cazul unui concediu medical(39); prestațiile acordate în cazul concedierii pe motive economice(40); indemnizația plătită membrilor comitetului de întreprindere, sub forma unui concediu cu plată sau a unei remunerații pentru ore suplimentare, în temeiul participării acestora la stagii de formare unde le sunt furnizate informații necesare activității comitetului de întreprindere, deși în cursul acestor perioade ei nu desfășoară niciuna dintre activitățile prevăzute în contractul lor de muncă(41); dreptul de afiliere la un plan de pensii ocupaționale(42); prestația pe care întreprinderea o plătește unei angajate pe durata concediului său de maternitate, în aplicarea dispozițiilor legale sau a convențiilor colective(43); prima de sfârșit de an plătită de angajator în aplicarea unei legi sau a unei convenții colective(44); indemnizația pentru motivul încetării raportului de muncă(45); prima de Crăciun, voluntară și revocabilă, acordată ca un stimulent pentru munca viitoare și pentru fidelitatea față de întreprindere(46); o majorare lunară a salariului(47); luarea în considerare a perioadei de serviciu militar în scopul calculării vechimii, cu repercusiunile financiare care rezultă(48); sau pensia de tranziție acordată în completarea prestației pentru concediere, cu ocazia unei restructurări a întreprinderii(49).
57. În aceste hotărâri, sunt evidențiate anumite elemente comune care confirmă ideea conform căreia „remunerația” cuprinde orice avantaj, în numerar sau în natură, actual sau viitor, plătit chiar și indirect de angajator(50) lucrătorului pentru activitatea acestuia din urmă(51), chiar și după încetarea raportului de muncă(52), fie în temeiul unui contract sau al unor dispoziții legale, fie în mod voluntar(53).
2. Pensiile
58. În cadrul aplicării articolului 141 CE pensiilor, jurisprudența a nuanțat criteriile obișnuite.
59. Astfel, aceasta a exclus din noțiunea de remunerație pensiile pentru limită de vârstă reglementate în mod direct prin lege – ceea ce exclude orice element de concertare – din moment ce acestea sunt aplicabile în mod obligatoriu unor categorii generale de lucrători și din moment ce contribuțiile sunt stabilite în temeiul unor considerații de politică socială(54).
60. Totuși, aceasta a inclus în noțiunea de remunerație pensiile ocupaționale care, deși au fost adoptate în temeiul unor dispoziții legale, își găsesc originea într‑un acord între angajator și reprezentanții lucrătorilor, fac parte integrantă din contractele de muncă și completează prestațiile sociale datorate în temeiul legislației naționale cu prestații a căror finanțare este suportată doar de angajator(55). Același lucru se întâmplă atunci când un plan de pensie se îndepărtează de regimul general și privește salariații anumitor societăți, deși salariații plătesc contribuții(56).
61. Instanța a inclus de asemenea în această noțiune comunitară de remunerație anumite sisteme de pensii pentru funcționarii olandezi(57), francezi(58), finlandezi(59) și germani(60), precum și pensiile de soț supraviețuitor stabilite în cadrul unor planuri de pensii ocupaționale care depind de locul de muncă ocupat(61) și pensiile de urmaș(62), fără ca, în ceea ce le privește pe acestea din urmă, faptul că prestația nu este plătită lucrătorului să aibă vreo influență(63).
62. Jurisprudența a elaborat astfel anumite reguli distinctive:
– Originea legală a sistemului constituie un indiciu al faptului că prestațiile au un caracter de securitate socială(64), însă acest element nu este suficient pentru a înlătura articolul 141 CE(65).
– Caracterul complementar al pensiei în raport cu prestațiile acordate de un sistem legal de securitate socială nu constituie, nici acesta, un criteriu determinant(66).
– Modalitățile de finanțare și de administrare trebuie să fie luate în considerare, fără a fi totuși decisive pentru această calificare(67).
– Trebuie să se examineze dacă pensia privește numai o categorie particulară de lucrători, dacă aceasta este calculată în funcție de vechimea în muncă realizată și pe baza ultimului salariu, întrucât aceste circumstanțe împiedică predominarea considerațiilor de politică socială, de organizare, de etică sau de natură bugetară(68).
– În consecință, factorul relevant nu constă în natura juridică a avantajelor(69), ci în raportul față de încadrarea în muncă(70), unicul criteriu care, deși nu este exclusiv, se poate dovedi decisiv(71).
C – Caracteristicile pensiei de urmaș în litigiu
1. Precizări introductive
63. VddB a invocat mai multe decizii ale instanțelor germane în sprijinul tezei sale, potrivit căreia aceasta administrează un sistem analog unui sistem legal de securitate socială.
64. Trebuie totuși să se stabilească dacă pensia în litigiu corespunde noțiunii „remunerație”, astfel cum este definită de normele europene, fără a analiza în integralitatea sa sistemul administrat de VddB, întrucât Curtea trebuie să analizeze întrebările preliminare în lumina dreptului comunitar, în funcție de informațiile care figurează în decizia de trimitere.
2. Examinarea pensiei în raport cu jurisprudența
65. Pensia își găsește originea în Tarifordnung für die deutschen Theater, care este echivalentul unei „convenții colective” – „Tarifvertrag” –, chiar dacă la data adoptării sale – 27 octombrie 1937 – nu era vorba exact despre o convenție colectivă, întrucât național‑socialismul înlocuise acordurile dintre sindicate și patronat cu regulamente care stabileau condițiile de muncă – Tarifordnungen.
66. Asemenea celorlalte prestații prevăzute la articolul 27 din Statutele VddB – prestațiile de pensie, de invaliditate și de urmaș – această pensie completează pensiile prevăzute în general.
67. Finanțarea revine angajatorului și salariatului, fără ca statul federal sau landurile să aducă vreo contribuție(72).
68. Administrarea este atribuită unui organ cu personalitate juridică publică – VddB – care acționează în mod autonom, conform deciziilor consiliului de administrație care este constituit din 15 reprezentanți ai patronatului și din tot atâția reprezentanți ai lucrătorilor numiți de organizațiile patronale și sindicale. Consiliul de administrație este supus controlului de legalitate și supravegherii de către Bundesministerium für Arbeit und Sozialordnung (Ministerul federal al Muncii și Afacerilor Sociale), care a delegat aceste funcții miniștrilor competenți ai statului bavarez, iar reglementarea privind supravegherea întreprinderilor de asigurări, care nu sunt organisme ce administrează un sistem legal de securitate socială, se aplică prin analogie(73).
69. Însă aceste particularități nu constituie decât indicii; potrivit hotărârilor Curții citate anterior, este necesar să se pună accentul pe categoria de lucrători în discuție și pe metoda de stabilire a cuantumului pensiei.
70. Astfel, în primul rând, pentru ca dreptul la prestație să fie recunoscut, se impune ca defunctul să fi fost afiliat la VddB înainte de producerea faptului generator. Această afiliere privește în mod obligatoriu personalul artistic angajat de teatrele germane, adică o categorie particulară de lucrători(74). Însă o afiliere voluntară este de asemenea admisă, aceasta fiind justificată prin caracterul precar și prin discontinuitatea încadrării în muncă, ce sunt inerente activităților din acest sector – partenerul reclamantului din acțiunea principală a făcut uz de această posibilitate și a cotizat în mod spontan timp de peste 16 ani.
71. În al doilea rând, prestațiile nu sunt finanțate pe baza unui sistem de repartizare în care cheltuielile efectuate în cursul unui anumit an sunt acoperite de cotizațiile plătite în cursul aceluiași an, ci pe baza principiului de capitalizare, prin intermediul creării unui fond pentru fiecare asigurat al cărui capital și ale cărui dobânzi sunt utilizate după perioada de angajare. Cuantumul pensiilor este calculat în funcție de cuantumul cotizațiilor și cu aplicarea unui factor de actualizare (articolul 32 alineatul 2 prima teză și articolul 30 alineatul 5 din Statutele VddB)(75).
72. Din aceste detalii deducem, asemenea Comisiei, că pensia în litigiu decurge din raportul de muncă al partenerului domnului Maruko; în consecință, aceasta trebuie să fie calificată drept „remunerație” în sensul articolului 141 CE și intră, prin urmare, sub incidența Directivei 2000/78, întrucât îndeplinește condițiile articolului 3 alineatul (1) litera (c) din directiva menționată. Astfel, aceasta nu constituie o plată efectuată de un sistem public de securitate socială sau asimilat în sensul articolului 3 alineatul (3), întrucât nu corespunde nici elementelor sale caracteristice, nici obiectivului acestui tip de plată.
D – Incidența stării civile
73. Considerentul (22) al Directivei 2000/78 arată că dispozițiile acesteia „nu aduc atingere legislațiilor naționale privind starea civilă și nici prestațiilor care decurg din aceasta”. Instanța de trimitere subliniază acest considerent și pune la îndoială incidența acestuia asupra domeniului de aplicare al directivei.
74. În opinia Regatului Unit, acest considerent consacră o excludere clară și generală, reluată la articolul 3 alineatul (1), care prevede aplicarea directivei „în limitele competențelor conferite Comunității”, din care nu fac parte prestațiile care depind de starea civilă, precum cea în discuție în cauza principală, în care acordarea pensiei necesită existența unei căsătorii. Prin urmare, în opinia Regatului Unit, nu ar fi necesară examinarea celorlalte întrebări preliminare.
75. Nu achiesăm la aceste argumente, deși par atrăgătoare și bine întemeiate.
76. În primul rând, astfel cum am arătat în alte concluzii(76), norma descrie fapte, situații sau circumstanțe, atribuindu‑le anumite consecințe, astfel încât faptele și rezultatul juridic sunt cele două elemente structurale ale unei norme(77); însă expunerile de motive, preambulurile și considerentele introductive sunt lipsite de aceste două elemente, întrucât au numai vocația de a ilustra, de a motiva sau de a explica și, în consecință, deși acestea însoțesc și, deseori, precedă corpul legislativ, fiind introduse în normă, nu au nicio forță obligatorie, chiar dacă sunt utile în calitate de criterii de interpretare, ceea ce constituie o funcție evocată în repetate rânduri de Curte(78). În consecință, asemenea celorlalte considerente, considerentul (22) al Directivei 2000/78 constituie numai un ajutor pentru interpretarea dispozițiilor directivei și semnificația acestuia nu trebuie exagerată.
77. În al doilea rând, Comunitatea nu deține atribuții în materie de stare civilă, iar articolul 3 alineatul (1) din directivă, precum și considerentul citat anterior susțin această idee, competența națională în acest domeniu rămânând intactă. Dreptul european reia concepția fiecărei țări în ceea ce privește căsătoria, celibatul, văduvia și celelalte aspecte ale „stării civile”. Însă aceste competențe interne trebuie să fie exercitate fără a aduce atingere ordinii comunitare(79).
78. În al treilea rând, dreptul la nediscriminare pe motive de orientare sexuală este menționat la articolul 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1950(80) și, în mod explicit, la articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(81). Caracterul său esențial(82) presupune că, potrivit articolului 6 UE, Uniunea garantează respectarea acestuia.
79. În al patrulea rând, dezavantajul denunțat de reclamantul din acțiunea principală privește un drept protejat de texte juridice ale Comunității, și anume dreptul la nediscriminare pe motive de orientare sexuală în ceea ce privește remunerarea lucrătorilor, ținând cont de faptul că pensia de urmaș are caracterul de „remunerație”, întrucât aceasta rezultă dintr‑un raport de muncă, iar nu din starea civilă.
80. Într‑adevăr, conform articolului 27 din Statutele VddB, evenimentul care conferă dreptul la pensia solicitată de reclamantul din acțiunea principală este decesul partenerului, astfel cum în cazul altor pensii evenimentul reprezintă incapacitatea de muncă, invaliditatea sau vechimea în muncă.
81. În consecință, nu există motive pentru ca Directiva 2000/78 să nu se aplice în cauza principală.
VII – Discriminarea pe motive de orientare sexuală
82. În cazul în care Curtea are același punct de vedere cu al nostru potrivit căruia pensia solicitată de domnul Maruko intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78, trebuie să se deducă de aici toate consecințele, verificându‑se dacă refuzul VddB determină o discriminare pe motive de orientare sexuală.
A – Interzicerea discriminării pe motive de orientare sexuală la nivel comunitar
1. Considerații introductive
83. Principiul egalității este, împreună cu principiul liberei circulații, principiul cel mai tradițional și cel mai înrădăcinat în ordinea juridică europeană; în plus, acesta a evoluat în timp, depășind limitele egalității salariale între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, pentru a se extinde la alte domenii și la alte persoane, astfel cum arată Directiva 2000/43. Încă de la apariția în Tratat, acest principiu a fost extins și consolidat în mod repetat și a devenit un „cadru general” pentru eliminarea neconcordanțelor nejustificate și pentru promovarea unei egalități de tratament reale și efective.
84. De‑a lungul timpului, au fost eliminate prejudecățile morale și respingerea socială a grupurilor care prezintă anumite particularități privind sexul. Astfel, deși lupta a început pentru a combate discriminările împotriva femeii, eforturile ulterioare s‑au orientat împotriva discriminărilor privind homosexualii(83) – cu un prim pas constituit din dezincriminarea relațiilor între persoanele de același sex(84) – sau transsexualii ori a discriminărilor privind bisexualii(85).
85. Tratatul de la Amsterdam și‑a propus să extindă acest principiu, astfel cum putem vedea la articolul 13 alineatul (1) CE, în care se adaugă preocuparea de a aboli orice discriminare pe motive de orientare sexuală.
86. Introducerea în tratat a dreptului la respectarea orientării sexuale este cu atât mai importantă cu cât nu toate statele membre condamnau acest tip de discriminare(86) și cu cât nici Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu îl menționează(87), chiar dacă, astfel cum am arătat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s‑a pronunțat în sensul că acest drept face parte din articolul 14 din această convenție(88).
87. La rândul său, Curtea a avut mai multe ocazii de preveni dezavantajele suportate de cuplurile de același sex.
2. Hotărârea din 17 februarie 1998, Grant(89)
88. Din 1982, când a fost pronunțată Hotărârea Garland, citată anterior, nu mai exista nicio îndoială că avantajele acordate de întreprinderile feroviare propriilor angajați, precum și soților și persoanelor aflate în întreținerea acestora, pe baza activității acestora, constituie o „remunerație” în sensul articolului 141 CE. Aceasta a fost probabil convingerea care a determinat‑o pe doamna Grant, care avea o relație stabilă cu o altă femeie, să denunțe faptul că refuzul angajatorului său de a‑i acorda reducerea prețului de transport prevăzută în contractul de muncă în favoarea soțului lucrătorului sau a persoanei, de sex opus, cu care acesta trăiește în afara căsătoriei încălca articolul 141 CE.
89. Doamna Grant considera că acest refuz constituie o discriminare directă bazată pe sex. Aceasta se întemeia pe așa‑numita abordare a „criteriului factorului distinctiv unic” potrivit căreia, în cazul în care un lucrător de sex feminin nu beneficiază de aceleași avantaje de care beneficiază un lucrător de sex masculin, în circumstanțe identice, acesta este victima unei discriminări pe motive de sex. Pentru a demonstra inegalitatea, aceasta invoca faptul că bărbatul care ocupase anterior postul său obținuse reduceri ale prețului de transport pentru partenera sa de sex feminin, fără să fie căsătorit cu aceasta. Doamna Grant susținea de asemenea că un astfel de refuz constituie o discriminare pe motive de orientare sexuală, cuprinsă în noțiunea „discriminare pe motive de sex”, prevăzută la articolul 141 CE, întrucât diferențele de tratament pe motive de orientare sexuală își găsesc originea în prejudecăți atavice.
90. În hotărâre s‑a declarat că refuzul unei întreprinderi de a acorda o reducere a prețului transporturilor în favoarea partenerului de același sex al unuia dintre angajații acesteia, atunci când o astfel de reducere este acordată în favoarea persoanei de sex opus cu care orice lucrător are o relație stabilă în afara căsătoriei, nu constituie o discriminare interzisă de normele europene (punctul 50). Nu era vorba despre o inegalitate bazată în mod direct pe sex, întrucât aceasta se aplica atât lucrătoarelor, cât și lucrătorilor care aveau un partener de același sex (punctele 27 și 28). În plus, Curtea a subliniat că, în stadiul actual al dreptului comunitar, relațiile homosexuale stabile nu sunt asimilate relațiilor între persoane căsătorite sau relațiilor heterosexuale stabile în afara căsătoriei (punctul 35).
91. Astfel, în timp ce o distincție pe motive de sex este ilegală, o astfel de distincție pe motive de orientare sexuală nu este ilegală, întrucât nicio normă comunitară nu o interzice.
92. Abordarea restrictivă aleasă de Curte se opunea, de exemplu, jurisprudenței în materie de discriminare legată de maternitate(90) și era surprinzătoare, întrucât însăși hotărârea afirma că Tratatul de la Amsterdam, semnat cu câteva luni în urmă, abilita Consiliul să elimine anumite forme de discriminare, în special pe cele bazate pe orientarea sexuală (punctul 48).
3. Jurisprudența ulterioară
93. După Hotărârea Grant, alte hotărâri au înlăturat anumite discriminări legate de sexualitate. Trebuie să se facă trimitere la cele două cauze menționate în observațiile scrise prezentate în cadrul prezentei proceduri preliminare.
94. În Hotărârea din 31 mai 2001, D și Suedia/Consiliul(91), Curtea s‑a pronunțat, în cadrul unui recurs, asupra refuzului de acordare a unei alocații familiale, prevăzută pentru persoanele căsătorite, unui funcționar al Comunităților Europene, pentru motivul că, deși acesta înregistrase în Suedia uniunea sa consensuală cu un alt bărbat, Statutul funcționarilor Comunităților Europene ne permitea asimilarea statutului uniunii consensuale cu statutul căsătoriei. Curtea a constatat existența unui număr mare de regimuri de înregistrare a relațiilor nematrimoniale în cadrul Comunității (punctele 36 și 50), ceea ce complică recunoașterea acestora (punctul 37) și s‑a pronunțat în sensul că îi revine legiuitorului obligația de a adopta măsurile relevante pentru a schimba această situație (punctul 38)(92).
95. Hotărârea din 7 ianuarie 2004, K.B.(93) privea o schimbare de sex(94). O lucrătoare britanică solicita pentru partenerul său, care fusese supus unei operații de schimbare de sex pentru a deveni bărbat, acordarea unei pensii de soț supraviețuitor care îi revenea în calitate de soț supraviețuitor, întrucât dreptul național nu autoriza căsătoria unui transsexual conform noului sex al acestuia. Curtea, care a urmat propunerea menționată în Concluziile noastre din 10 iunie 2003, a considerat că inegalitatea de tratament nu se raportează la recunoașterea pensiei, ci la o condiție prealabilă indispensabilă acordării acesteia, și anume capacitatea de a se căsători (punctul 30). Aceasta s‑a pronunțat în sensul că articolul 141 CE se opune unei legislații care, prin faptul că împiedică transsexualii să se căsătorească conform sexului dobândit, îi privează de o pensie de soț supraviețuitor (punctul 34)(95).
B – Discriminarea pe motive de orientare sexuală din acțiunea principală
96. Domnului Maruko îi este refuzată acordarea pensiei de urmaș, întrucât acesta nu este căsătorit cu partenerul său și nu este „soț supraviețuitor”, această calitate fiind de asemenea rezervată soțului defunctului, și nu s‑a stabilit că respectiva pensie a fost acordată altor persoane care se află într‑o situație identică sau analogă. Refuzul nu se întemeiază pe orientarea sexuală a persoanei interesate, prin urmare, nu ar exista o discriminare directă în sensul articolului 2 din Directiva 2000/78.
97. Această directivă interzice de asemenea discriminarea indirectă care se produce atunci când o dispoziție aparent neutră generează un dezavantaj pentru persoanele de o anumită orientare sexuală, cu excepția cazului în care această diferență de tratament urmărește un obiectiv legitim, este justificată în mod obiectiv și mijloacele folosite sunt corespunzătoare și necesare.
98. În cauza principală, căsătoria este imposibilă din punct de vedere legal. Însă Curtea nu este competentă să determine legăturile afective între persoanele de același sex, care constituie o problemă foarte controversată(96), sau să se pronunțe asupra consecințelor pe care fiecare legislație le atribuie înregistrării unor astfel de uniuni consensuale(97). Astfel cum am arătat în Concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea K. B., „nu se pune problema instituirii unui «drept matrimonial european», ci a garantării eficienței depline a principiului interzicerii oricărei discriminări” (punctul 76).
99. Acțiunea principală privește inegalitatea dintre cuplurile căsătorite și uniunile consensuale constituite sub o altă formă legală. În consecință, dezbaterea nu pune accentul pe accesul la căsătorie, ci pe consecințele acestor modele legale.
100. Prin urmare, trebuie verificat dacă aceste două tipuri de uniune merită un tratament echivalent și, în acest sens, este necesar ca instanța națională să decidă dacă poziția juridică a soților este analogă celei a membrilor unei uniuni consensuale înregistrate. Dacă nu este cazul, elementele de comparație nu sunt valabile.
101. Totuși, Verwaltungsgericht și‑a prezentat punctul de vedere, cu care Comisia a fost de acord, potrivit căruia o uniune consensuală înregistrată conform LPartG presupune un regim de drepturi și obligații analog regimului căsătoriei(98).
102. Pornind de la aceasta premisă, refuzul acordării pensiei pentru motivul lipsei căsătoriei în cazul în care două persoane de același sex nu se pot căsători și au încheiat o uniune consensuală care produce efecte asemănătoare presupune o discriminare indirectă pe motive de orientare sexuală în sensul articolului 2 din Directiva 2000/78.
103. Această teză nu se îndepărtează de jurisprudența citată anterior, care privește alte situații de fapt sau juridice: Hotărârea Grant este anterioară Directivei 2000/78 și arată implicit, la punctul 48, că adoptarea unor norme care interzic discriminarea pe motive de orientare sexuală ar conduce la un răspuns diferit la întrebarea preliminară studiată; Hotărârea D și Suedia/Consiliul a fost pronunțată în cadrul juridic al Statutului funcționarilor comunitari; în sfârșit, Hotărârea K. B. privea un transsexual care nu se putea căsători, ceea ce ridica o problematică specifică(99).
104. Discriminarea fiind astfel demonstrată, niciun element obiectiv care să o justifice nu a fost identificat, și nici nu fost invocat în cursul procedurii preliminare.
VIII – Limitarea în timp a pensiei de soț supraviețuitor
105. Ultima întrebare formulată de Bayerisches Verwaltungsgericht München se referă la eventuala limitare în timp a prestației la perioada ulterioară datei de 17 mai 1990, conform Hotărârii Barber, citată anterior.
106. Cauza Barber privea egalitatea de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin. Curtea a amintit efectul direct al articolului 119 din Tratatul CE, care a precedat articolul 114 CE, însă l‑a nuanțat, arătând că nu poate fi invocat pentru a solicita acordarea unui drept la pensie cu efect la o dată anterioară datei hotărârii, cu excepția cazului lucrătorilor care, înainte de această dată, au introdus o acțiune în justiție sau au înaintat o reclamație echivalentă potrivit dreptului național aplicabil, întrucât, în caz contrar, „echilibrul financiar” al multor sisteme de pensii ar fi fost pus în pericol(100).
107. În consecință, conform afirmațiilor Curții, această concepție se încadrează în sfera repercusiunilor financiare, iar caracteristicile normei comunitare corespondente nu sunt determinante, contrar susținerilor instanței de trimitere și ale VddB.
108. Dezbaterea fiind astfel delimitată, jurisprudența nu permite limitarea decât în mod excepțional(101), în cazul existenței unui risc economic grav cauzat în special de numărul mare de raporturi juridice constituite cu bună‑credință pe baza reglementării considerate ca fiind în vigoare în mod valabil(102).
109. Evaluarea acestui risc impune o ponderare a unor diferiți factori, precum numărul persoanelor în discuție, sumele care trebuie plătite sau incidența asupra viabilității organismului de plată. În cadrul prezentei proceduri preliminare, nu există date care să confirme existența unui astfel de risc(103). În acest context, Curtea are două opțiuni: fie să respingă în mod expres limitarea efectelor în timp, fie să nu răspundă la întrebarea preliminară.
110. Prima opțiune ar înlătura definitiv îndoielile, însă fără un fundament solid. A doua opțiune, pe care Comisia o preferă și pe care și noi o agreăm, pare mai prudentă, întrucât aceasta ar permite o nouă trimitere preliminară care să cuprindă elementele care lipsesc în prezenta cauză(104).
IX – Concluzie
111. Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bayerisches Verwaltungsgericht München după cum urmează:
„1) O pensie de urmaș precum cea solicitată în acțiunea principală, care depinde de încadrarea în muncă a defunctului, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și nu constituie o plată efectuată de un sistem public de securitate socială sau asimilat.
2) Refuzul acestei pensii pentru motivul lipsei căsătoriei, care este rezervată persoanelor de sexe diferite, chiar dacă o uniune consensuală care are efecte substanțial identice a fost înregistrată între persoane de același sex, constituie o discriminare indirectă pe motive de orientare sexuală interzisă de Directiva 2000/78, instanța națională trebuind să verifice dacă situația juridică a soților este analogă situației partenerilor înregistrați.
3) Nu este necesar să se examineze a cincea întrebare preliminară.”