HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
27 aprilie 2017(*)
„Trimitere preliminară – Directiva 2002/46/CE – Apropierea legislațiilor statelor membre privind suplimentele alimentare – Vitamine și minerale care pot fi utilizate la producerea suplimentelor alimentare – Cantități maxime – Competența statelor membre – Reglementare națională care stabilește aceste cantități – Recunoaștere reciprocă – Inexistență – Modalități care trebuie respectate și elemente care trebuie luate în considerare pentru stabilirea respectivelor cantități”
În cauza C‑672/15,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de tribunal de grande instance de Perpignan (Tribunalul din Perpignan, Franța), prin decizia din 5 august 2015, primită de Curte la 14 decembrie 2015, în procedura penală împotriva
Noria Distribution SARL,
cu participarea:
Procureur de la République,
Union fédérale des consommateurs des P.O (Que choisir),
CURTEA (Camera întâi),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta (raportor), președinte de cameră, și domnii E. Regan, J.‑C. Bonichot, C. G. Fernlund și S. Rodin, judecători,
avocat general: domnul M. Bobek,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Noria Distribution SARL, de F. Meunier, avocat;
– pentru guvernul francez, de D. Colas și de J. Traband, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de G. Braga da Cruz, de K. Herbout‑Borczak și de S. Lejeune, în calitate de agenți;
– pentru Autoritatea de Supraveghere AELS, de Ø. Bø, de L. Biørnstad și de C. Zatschler, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 15 decembrie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2002/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 iunie 2002 referitoare la apropierea legislațiilor statelor membre privind suplimentele alimentare (JO 2002, L 183, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 36, p. 39) și a dispozițiilor din Tratatul FUE privind libera circulație a mărfurilor.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate împotriva Noria Distribution SARL pentru deținerea, expunerea, punerea în vânzare sau vânzarea de suplimente alimentare neautorizate în Franța, despre care știa că sunt falsificate, alterate sau toxice, precum și pentru înșelăciunea sau tentativa de înșelăciune a cocontractanților săi cu privire la riscurile inerente utilizării acestor suplimente alimentare și la calitățile substanțiale ale acestora din urmă.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 2 din Directiva 2002/46 are următorul cuprins:
„În sensul prezentei directive:
(a) prin «suplimente alimentare» se înțeleg produsele alimentare al căror scop este de a suplimenta regimul alimentar și care reprezintă surse concentrate de nutrienți sau alte substanțe cu efect nutritiv sau fiziologic, singure sau în combinație, comercializate sub formă de doză, respectiv în forme de prezentare cum ar fi capsulele, pastilele, comprimatele, pilulele sau alte forme similare, sașete cu pulbere, fiole de lichid, flacoane cu picător și alte forme similare de lichide și prafuri destinate să fie luate în mici cantități unitare măsurate;
(b) prin «nutrienți» se înțeleg următoarele substanțe:
(i) vitamine;
(ii) minerale.”
4 Articolul 3 din directiva menționată prevede:
„Statele membre se asigură că suplimentele alimentare pot fi comercializate în cadrul Comunității numai dacă sunt conforme normelor prevăzute de prezenta directivă.”
5 Articolul 5 din aceeași directivă prevede:
„(1) Cantitățile maxime de vitamine și minerale prezente în suplimentele alimentare, în rația zilnică de consum recomandată de producător, se stabilesc ținând seama de următoarele:
(a) nivelurile superioare sigure de vitamine și de minerale stabilite prin evaluarea științifică a riscului pe baza datelor științifice general acceptate, ținând seama, după caz, de gradele diferite de sensibilitate ale diferitor grupuri de consumatori;
(b) aportul de vitamine și minerale din alte surse alimentare.
(2) La stabilirea nivelurilor maxime prevăzute la alineatul (1), se ține seama și de aporturile de referință de vitamine și de minerale pentru populație.
(3) Pentru a asigura prezența unor cantități semnificative de vitamine și minerale în suplimentele alimentare, se stabilesc, după caz, cantități minime în funcție de rația zilnică de consum recomandată de producător.
(4) Cantitățile maxime și minime de vitamine și minerale prevăzute la alineatele (1), (2) și (3) se adoptă în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (2).”
6 Articolul 11 din Directiva 2002/46 prevede:
„(1) Fără a aduce atingere articolului 4 alineatul (7), statele membre nu pot interzice sau restrânge comerțul cu produsele prevăzute la articolul 1 care sunt conforme cu prezenta directivă din motive legate de compoziția, caracteristicile de fabricație, prezentarea sau etichetarea acestora și care, după caz, sunt conforme cu actele comunitare adoptate în procesul de punere în aplicare a prezentei directive.
(2) Fără a aduce atingere Tratatului CE, în special articolele 28 și 30, alineatul (1) nu aduce atingere dispozițiilor de drept intern aplicabile în absența actelor comunitare adoptate în conformitate cu prezenta directivă.”
7 Anexele I și II la Directiva 2002/46 enumeră „[v]itaminele și mineralele care pot fi utilizate la producerea suplimentelor alimentare” și, respectiv, „[v]itaminele și substanțele minerale care pot fi utilizate la producerea suplimentelor alimentare”.
Dreptul francez
8 În temeiul articolului 5 din Decretul nr. 2006‑352 din 20 martie 2006 privind suplimentele alimentare (JORF din 25 martie 2006, p. 4543), care urmărește să transpună Directiva 2002/46 în dreptul francez, vitaminele și mineralele nu pot fi folosite la producerea suplimentelor alimentare decât în condițiile stabilite prin ordin al miniștrilor însărcinați cu consumul, agricultura și sănătatea.
9 Articolul 16 din acest decret prevede procedura la care este supusă prima introducere pe piața franceză a unui supliment alimentar ce conține o substanță cu scop nutritiv sau fiziologic, o plantă sau un preparat din plante care nu figurează în ordinele prevăzute la articolele 6 și 7 din decretul menționat, dar care sunt fabricate în mod legal sau comercializate într‑un alt stat membru al Uniunii Europene sau într‑un alt stat care este parte la Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4).
10 Adoptat în aplicarea articolului 5 din Decretul nr. 2006‑352 din 20 martie 2006, Ordinul interministerial din 9 mai 2006 referitor la nutrienții care pot fi folosiți la producerea suplimentelor alimentare (JORF din 28 mai 2006, p. 7977, denumit în continuare „Ordinul din 9 mai 2006”) stabilește printre altele o listă a vitaminelor și a mineralelor care pot fi utilizate la producerea suplimentelor alimentare, precum și a dozelor zilnice maxime care nu trebuie depășite în cadrul acestei utilizări.
Litigiul principal și întrebările preliminare
11 Noria Distribution este o societate franceză care comercializează suplimente alimentare în Uniune.
12 Această societate este urmărită penal pentru fapta de a fi deținut, de a fi expus, de a fi pus în vânzare sau de a fi vândut, în perioada 1 septembrie 2007-1 octombrie 2008, suplimente alimentare neautorizate în Franța, despre care știa că sunt falsificate, alterate sau toxice, întrucât nu erau conforme legislației în vigoare, precum și pentru fapta de a fi înșelat sau de a fi încercat să își înșele cocontractanții cu privire la riscurile inerente utilizării acestor suplimente alimentare și la calitățile substanțiale ale acestora, în măsura în care ele depășeau dozele zilnice maxime de vitamine și de minerale care puteau fi utilizate pentru producerea unor astfel de suplimente alimentare, stabilite prin Ordinul din 9 mai 2006.
13 Potrivit deciziei de trimitere, Noria Distribution nu contestă materialitatea faptelor care îi sunt imputate. Cu toate acestea, ea susține că Ordinul din 9 mai 2006, care a servit drept temei pentru procedura penală declanșată împotriva sa, nu este conform dreptului Uniunii.
14 În aceste condiții, tribunal de grande instance de Perpignan (Tribunalul din Perpignan, Franța) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Directiva 2002/46 și principiile comunitare privind libera circulație a mărfurilor și recunoașterea reciprocă se opun instituirii unei reglementări naționale precum Ordinul din 9 mai 2006, care respinge orice procedură de recunoaștere reciprocă în ceea ce privește suplimentele alimentare pe bază de vitamine și minerale provenind dintr‑un alt stat membru, excluzând aplicarea unei proceduri simplificate în cazul produselor comercializate în mod legal într‑un alt stat membru pe baza unor nutrienți [ale căror valori depășesc nivelurile stabilite] prin Ordinul din 9 mai 2006?
2) Directiva 2002/46, în special articolul 5 din aceasta, precum și principiile rezultate din jurisprudența comunitară referitoare la dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor permit stabilirea dozelor zilnice maxime de vitamine și minerale în mod proporțional cu aporturile zilnice recomandate prin reținerea unei valori egale cu de trei ori aporturile zilnice recomandate pentru nutrienții care prezintă riscul cel mai mic, a unei valori egale cu aporturile zilnice recomandate pentru nutrienții care prezintă un risc care depășește nivelul superior sigur și a unei valori inferioare aporturilor zilnice recomandate sau chiar nulă pentru nutrienții care prezintă riscul cel mai ridicat?
3) Directiva 2002/46, precum și principiile rezultate din jurisprudența comunitară referitoare la dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor permit stabilirea dozelor numai pe baza opiniilor științifice naționale, în condițiile în care o serie de opinii științifice internaționale recente indică doze superioare în condiții de utilizare identice?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
15 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 2002/46 și cele din Tratatul FUE care privesc libera circulație a mărfurilor trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru, precum cea în discuție în litigiul principal, care nu prevede o procedură referitoare la introducerea pe piața acestui stat membru a suplimentelor alimentare al căror conținut de nutrienți depășește dozele zilnice maxime stabilite prin această reglementare și care sunt produse sau comercializate în mod legal într‑un alt stat membru.
16 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, atât timp cât Comisia nu a stabilit, în conformitate cu articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2002/46, cantitățile maxime de nutrienți care pot fi utilizate la producerea suplimentelor alimentare, statele membre rămân competente să adopte o reglementare referitoare la aceste cantități, fiind de la sine înțeles că, în exercitarea acestei competențe, ele sunt ținute să respecte articolele 34 și 36 TFUE, precum și să se inspire din elementele care sunt prevăzute la articolul 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 2002/46, inclusiv cerința unei evaluări a riscului întemeiate pe date științifice general acceptate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2010, Solgar Vitamin's France și alții, C‑446/08, EU:C:2010:233, punctele 24 și 32).
17 În această privință, trebuie amintit că libera circulație a mărfurilor între statele membre este un principiu fundamental al Tratatului FUE și care își găsește expresia în interzicerea, prevăzută la articolul 34 TFUE, a restricțiilor cantitative la import între statele membre, precum și a oricăror măsuri cu efect echivalent (a se vedea Hotărârea din 2 decembrie 2004, Comisia/Țările de Jos, C‑41/02, EU:C:2004:762, punctul 38, și Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Comisia/Franța, C‑333/08, EU:C:2010:44, punctul 73).
18 Interzicerea măsurilor cu efect echivalent unor restricții prevăzută la articolul 34 TFUE are în vedere orice reglementare comercială a statelor membre de natură să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului în interiorul Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 11 iulie 1974, Dassonville, 8/74, EU:C:1974:82, punctul 74, Hotărârea din 5 martie 2009, Comisia/Spania, C‑88/07, EU:C:2009:123, punctul 82, și Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Comisia/Franța, C‑333/08, EU:C:2010:44, punctul 74).
19 Or, reglementarea în discuție în litigiul principal creează un obstacol în calea schimburilor comerciale în interiorul Uniunii, întrucât un supliment alimentar al cărui conținut de nutrienți depășește nivelurile maxime stabilite prin această reglementare nu poate fi comercializat în Franța chiar dacă acesta este produs sau comercializat în mod legal într‑un alt stat membru.
20 Reglementarea menționată constituie, așadar, o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative în sensul articolului 34 TFUE.
21 Potrivit jurisprudenței Curții, o reglementare a unui stat membru care interzice comercializarea în acest stat a unor produse alimentare al căror conținut de nutrienți depășește cantitățile maxime stabilite prin această reglementare, produse alimentare fabricate și/sau comercializate în mod legal într‑un alt stat membru, poate, ca măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative în sensul articolului 34 TFUE, să fie justificată dacă este conformă cu cerințele de la articolul 36 TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 2004, Greenham și Abel, C‑95/01, EU:C:2004:71, punctul 34).
22 Pe de o parte, o astfel de reglementare trebuie să fie însoțită de o procedură care să permită operatorilor economici obținerea autorizației de a comercializa suplimente alimentare care conțin nutrienți în doze superioare celor autorizate. Această procedură trebuie să fie ușor accesibilă, trebuie să poată fi finalizată în termene rezonabile și, în cazul în care se termină cu un refuz, decizia de refuz trebuie să poată face obiectul unei căi de atac jurisdicționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 2004, Comisia/Franța, C‑24/00, EU:C:2004:70, punctul 26, Hotărârea din 5 februarie 2004, Greenham și Abel, C‑95/01, EU:C:2004:71, punctul 35, precum și Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Comisia/Franța, C‑333/08, EU:C:2010:44, punctul 81).
23 Pe de altă parte, o cerere având ca obiect obținerea autorizației de a comercializa respectivele suplimente nu poate fi respinsă de autoritățile naționale competente decât dacă aceste suplimente prezintă un risc real pentru sănătatea publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 2004, Comisia/Franța, C‑24/00, EU:C:2004:70, punctul 27, Hotărârea din 5 februarie 2004, Greenham și Abel, C‑95/01, EU:C:2004:71, punctul 36, precum și Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Comisia/Franța, C‑333/08, EU:C:2010:44, punctul 82).
24 În speță, prima întrebare adresată de instanța de trimitere se raportează exclusiv la respectarea cerinței prevăzute la punctul 22 din prezenta hotărâre, iar nu a celei prevăzute la punctul anterior, a cărei examinare se înscrie în cadrul aspectului dacă o măsură de interzicere a comercializării, precum cea prevăzută de reglementarea în discuție în litigiul principal, este sau nu este bazată pe o evaluare științifică aprofundată a riscului real pentru sănătatea publică invocat de statul membru care se prevalează de articolul 36 TFUE.
25 În ceea ce privește cerința prevăzută la punctul 22 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că, deși reglementarea în discuție în litigiul principal prevede o procedură referitoare la introducerea pe piața franceză a anumitor suplimente alimentare neautorizate în temeiul acestei reglementări, dar produse sau comercializate legal într‑un alt stat membru, este cert că această procedură nu este, cu toate acestea, aplicabilă suplimentelor alimentare, precum cele în discuție în litigiul principal, al căror conținut de nutrienți depășește cantitățile maxime stabilite prin reglementarea menționată și care sunt produse sau comercializate legal într‑un alt stat membru.
26 Or, existența unei proceduri care îndeplinește condițiile prevăzute la punctul 22 din prezenta hotărâre constituie una dintre cerințele cărora le este subordonată justificarea în temeiul articolului 36 TFUE a unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal.
27 În consecință, în măsura în care reglementarea în discuție în litigiul principal interzice comercializarea suplimentelor alimentare al căror conținut de nutrienți depășește nivelurile maxime stabilite prin această reglementare fără a prevedea vreo procedură pentru introducerea pe piață a acestui tip de suplimente alimentare, chiar dacă acestea sunt produse sau comercializate legal într‑un alt stat membru, reglementarea menționată nu este conformă cu cerința menționată la punctul 22 din prezenta hotărâre și, prin urmare, nu poate să fie justificată în temeiul articolului 36 TFUE.
28 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima întrebare că dispozițiile Directivei 2002/46 și cele din Tratatul FUE care privesc libera circulație a mărfurilor trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru, precum cea în discuție în litigiul principal, care nu prevede o procedură referitoare la introducerea pe piața acestui stat membru a suplimentelor alimentare al căror conținut de nutrienți depășește dozele zilnice maxime stabilite prin această reglementare și care sunt produse sau comercializate în mod legal într‑un alt stat membru.
Cu privire la a doua întrebare
29 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 2002/46, în special articolul 5 din aceasta, precum și cele ale Tratatului FUE care privesc libera circulație a mărfurilor trebuie interpretate în sensul că se opun stabilirii cantităților maxime prevăzute la acest articol 5 în mod proporțional cu aporturile zilnice recomandate, prin reținerea unei valori egale cu de trei ori aceste aporturi pentru nutrienții care prezintă riscul cel mai mic, a unei valori egale cu aporturile respective pentru nutrienții care prezintă un risc care depășește nivelul superior sigur și a unei valori inferioare acelorași aporturi sau chiar nulă pentru nutrienții care prezintă riscul cel mai ridicat.
30 Instanța de trimitere evocă ipoteza potrivit căreia cantitățile menționate au putut fi stabilite „în funcție de criterii nutriționale ca elemente justificative ale unor măsuri restrictive la adresa liberei circulații a mărfurilor” și „în lipsa unor niveluri sigure stabilite pe baza unei expertize științifice”.
31 Este necesar să se amintească în această privință că, în afara faptului că trebuie să fie efectuată cu respectarea articolelor 34 și 36 TFUE, stabilirea cantităților maxime de vitamine și de minerale care pot fi utilizate la producerea suplimentelor alimentare trebuie să se întemeieze pe elementele prevăzute la articolul 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 2002/46 (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2010, Solgar Vitamin's France și alții, C‑446/08, EU:C:2010:233, punctele 32 și 63).
32 Potrivit articolului 5 alineatul (1) litera (a), cantitățile respective sunt stabilite în funcție de rația zilnică de consum recomandată de producător, ținând seama de nivelurile superioare sigure de vitamine și de minerale stabilite prin evaluarea științifică a riscului pe baza datelor științifice general acceptate, ținând seama, după caz, de gradele diferite de sensibilitate ale diferitor grupuri de consumatori (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2010, Solgar Vitamin's France și alții, C‑446/08, EU:C:2010:233, punctul 64).
33 Din aceasta rezultă că stabilirea cantităților maxime menționate la articolul 5 din Directiva 2002/46 trebuie să se întemeieze în special pe luarea în considerare a nivelurilor superioare sigure stabilite pentru vitaminele și mineralele în cauză în urma unei evaluări științifice a riscului pentru sănătatea persoanelor, bazată pe date științifice pertinente, iar nu pe considerații pur ipotetice (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2010, Solgar Vitamin's France și alții, C‑446/08, EU:C:2010:233, punctul 65).
34 Astfel, stabilirea cantităților maxime de vitamine și de minerale care pot fi utilizate la producerea suplimentelor alimentare atunci când, în absența unui pericol dovedit pentru sănătatea persoanelor, nu au fost stabilite niveluri superioare sigure pentru acești nutrienți după o asemenea evaluare științifică nu îndeplinește această cerință (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2010, Solgar Vitamin's France și alții, C‑446/08, EU:C:2010:233, punctul 66).
35 După ce au fost stabilite nivelurile superioare sigure, posibilitatea de a stabili astfel de cantități maxime la un prag sensibil inferior celui al acestor niveluri nu poate fi exclusă din moment ce stabilirea acestor cantități maxime poate fi justificată prin luarea în considerare a elementelor prevăzute la articolul 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 2002/46 și este conformă cu principiul proporționalității (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2010, Solgar Vitamin's France și alții, C‑446/08, EU:C:2010:233, punctul 71).
36 Astfel, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2), la stabilirea nivelurilor menționate trebuie să se țină seama, pe lângă aceste niveluri, și de aporturile de vitamine și de minerale care provin din alte surse alimentare, precum și de aporturile de referință de vitamine și de minerale pentru populație.
37 Pe de altă parte, aprecierile care conduc la stabilirea unor cantități maxime de nutrienți care pot fi utilizați pentru fabricarea unor suplimente alimentare trebuie să fie efectuate de la caz la caz (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Danemarca, C‑192/01, EU:C:2003:492, punctul 46, Hotărârea din 5 februarie 2004, Greenham și Abel, C‑95/01, EU:C:2004:71, punctul 40, Hotărârea din 5 februarie 2004, Comisia/Franța, C‑24/00, EU:C:2004:70, punctul 53, Hotărârea din 2 decembrie 2004, Comisia/Țările de Jos, C‑41/02, EU:C:2004:762, punctul 47, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2010, Solgar Vitamin's France și alții, C‑446/08, EU:C:2010:233, punctele 55 și 72).
38 În sfârșit, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, deși criteriul necesarului nutrițional al populației unui stat membru poate juca un rol în evaluarea aprofundată efectuată de acesta din urmă a riscului pe care adăugarea de elemente nutritive în produsele alimentare îl poate prezenta pentru sănătatea publică, lipsa unui asemenea necesar nu poate să justifice singură o interdicție totală, în temeiul articolului 36 TFUE, a comercializării alimentelor produse și/sau comercializate în mod legal în alte state membre (a se vedea în Hotărârea din 5 februarie 2004, Greenham și Abel, C‑95/01, EU:C:2004:71, punctul 46, Hotărârea din 2 decembrie 2004, Comisia/Țările de Jos, C‑41/02, EU:C:2004:762, punctul 69, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2010, Solgar Vitamin's France și alții, C‑446/08, EU:C:2010:233, punctul 60).
39 Rezultă din considerațiile care precedă în special că stabilirea cantităților maxime prevăzute la articolul 5 din Directiva 2002/46 trebuie efectuată de la caz la caz, pe baza ansamblului elementelor care figurează la acest articol 5 alineatele (1) și (2), în special a nivelurilor superioare sigure stabilite pentru nutrienții în discuție după o evaluare științifică aprofundată a riscurilor pentru sănătatea publică, întemeiată nu pe considerații generale sau ipotetice, ci pe date științifice pertinente.
40 Astfel, o metodă care ar consta în stabilirea acestor cantități fără a ține seama de ansamblul elementelor menționate, doar pe baza nevoilor nutriționale ale populației în cauză, sau chiar fără ca această stabilire să fie efectuată de la caz la caz nu ar fi conformă cu articolul 5 menționat și cu dispozițiile din Tratatul FUE care privesc libera circulație a mărfurilor.
41 Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă aceasta este situația metodei de stabilire a cantităților respective în discuție în litigiul principal.
42 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că dispozițiile Directivei 2002/46 și cele din Tratatul FUE care privesc libera circulație a mărfurilor trebuie interpretate în sensul că stabilirea cantităților maxime prevăzute la articolul 5 din această directivă trebuie efectuată de la caz la caz și ținând seama de ansamblul elementelor care figurează la acest articol 5 alineatele (1) și (2), în special de nivelurile superioare sigure stabilite pentru nutrienții în discuție după o evaluare științifică aprofundată a riscurilor pentru sănătatea publică, întemeiată nu pe considerații generale sau ipotetice, ci pe date științifice pertinente. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă metoda de stabilire a cantităților respective în discuție în litigiul principal îndeplinește aceste cerințe.
Cu privire la a treia întrebare
43 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 2002/46 și cele din Tratatul FUE care privesc libera circulație a mărfurilor trebuie interpretate în sensul că se opun ca evaluarea științifică a riscului prevăzută la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din această directivă, care trebuie să preceadă stabilirea nivelurilor superioare sigure de care printre altele trebuie să se țină seama pentru stabilirea cantităților maxime prevăzute la acest articol 5, să fie efectuată doar pe baza unor avize științifice naționale, în condițiile în care la data adoptării măsurii în discuție sunt de asemenea disponibile avize științifice internaționale recente care concluzionează în sensul posibilității de a stabili niveluri mai ridicate.
44 În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) litera (a), stabilirea cantităților maxime menționate trebuie să se bazeze în special pe luarea în considerare a nivelurilor superioare sigure de vitamine și de minerale stabilite prin evaluarea științifică a riscului pe baza „datelor științifice general acceptate”.
45 Nu se poate deduce, așadar, din acest mod de redactare că evaluarea respectivă poate fi efectuată doar pe baza unor date științifice naționale în condițiile în care sunt de asemenea disponibile date științifice internaționale.
46 Deși nu se poate exclude ca, în lipsa unor date științifice internaționale fiabile, o astfel de evaluare să fie efectuată doar pe baza unor avize științifice naționale mai fiabile, această situație nu se poate regăsi însă în cazul în care sunt disponibile asemenea date.
47 Astfel, prin faptul că impune ca evaluarea respectivă să fie bazată pe „date științifice general acceptate”, articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/46 urmărește ca această evaluare să fie realizată pe baza unor date științifice fiabile, independent de caracterul național sau internațional al acestora.
48 Pe de altă parte, evaluarea prevăzută la această dispoziție este supusă acelorași cerințe precum cele care rezultă din jurisprudența Curții în cazul în care este vorba despre un risc real pentru sănătatea publică, invocat de un stat membru pentru a justifica o măsură de interzicere a comercializării unui supliment alimentar în temeiul articolului 36 TFUE. În această privință, Curtea a statuat printre altele că existența unui astfel de risc trebuie să fie demonstrată în fiecare caz în parte, în lumina obiceiurilor alimentare naționale și ținând seama de rezultatele cercetării științifice internaționale (a se vedea Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Danemarca, C‑192/01, EU:C:2003:492, punctul 46, Hotărârea din 5 februarie 2004, Comisia/Franța, C‑24/00, EU:C:2004:70, punctul 53, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2010, Solgar Vitamin's France și alții, C‑446/08, EU:C:2010:233, punctul 55).
49 În acest context, Curtea a hotărât de asemenea, pe de o parte, că o astfel de măsură nu poate fi adoptată decât dacă riscul real pentru sănătatea publică invocat apare ca fiind suficient stabilit pe baza celor mai recente date științifice disponibile la data adoptării acestei măsuri (a se vedea Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Danemarca, C‑192/01, EU:C:2003:492, punctul 48, Hotărârea din 5 februarie 2004, Comisia/Franța, C‑24/00, EU:C:2004:70, punctul 55, Hotărârea din 2 decembrie 2004, Comisia/Țările de Jos, C‑41/02, EU:C:2004:762, punctul 49, și Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Comisia/Franța, C‑333/08, EU:C:2010:44, punctele 55 și 89) și, pe de altă parte, că evaluarea acestui risc trebuie să fie efectuată plecând de la datele științifice disponibile cele mai fiabile și de la rezultatele cele mai recente ale cercetării internaționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 2004, Greenham și Abel, C‑95/01, EU:C:2004:71, punctul 47).
50 Prin urmare, în cazul în care la data la care se efectuează evaluarea științifică a riscurilor prevăzută la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/46 sunt disponibile date științifice internaționale fiabile și recente, nu se poate efectua respectiva evaluare făcând abstracție de aceste date.
51 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că dispozițiile Directivei 2002/46 și cele din Tratatul FUE care privesc libera circulație a mărfurilor trebuie interpretate în sensul că se opun ca evaluarea științifică a riscului menționată la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din această directivă, care trebuie să preceadă stabilirea nivelurilor superioare sigure de care printre altele trebuie să se țină seama pentru stabilirea cantităților maxime prevăzute la acest articol 5, să fie efectuată doar pe baza unor avize științifice naționale în condițiile în care la data adoptării măsurii în discuție sunt de asemenea disponibile avize științifice internaționale fiabile și recente care concluzionează în sensul posibilității de a stabili niveluri mai ridicate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
52 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1) Dispozițiile Directivei 2002/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 iunie 2002 referitoare la apropierea legislațiilor statelor membre privind suplimentele alimentare și cele din Tratatul FUE care privesc libera circulație a mărfurilor trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru, precum cea în discuție în litigiul principal, care nu prevede o procedură referitoare la introducerea pe piața acestui stat membru a suplimentelor alimentare al căror conținut de nutrienți depășește dozele zilnice maxime stabilite prin această reglementare și care sunt produse sau comercializate în mod legal într‑un alt stat membru.
2) Dispozițiile Directivei 2002/46 și cele din Tratatul FUE care privesc libera circulație a mărfurilor trebuie interpretate în sensul că stabilirea cantităților maxime prevăzute la articolul 5 din această directivă trebuie efectuată de la caz la caz și ținând seama de ansamblul elementelor care figurează la acest articol 5 alineatele (1) și (2), în special de nivelurile superioare sigure stabilite pentru nutrienții în discuție după o evaluare științifică aprofundată a riscurilor pentru sănătatea publică, întemeiată nu pe considerații generale sau ipotetice, ci pe date științifice pertinente. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă metoda de stabilire a cantităților respective în discuție în litigiul principal îndeplinește aceste cerințe.
3) Dispozițiile Directivei 2002/46 și cele din Tratatul FUE care privesc libera circulație a mărfurilor trebuie interpretate în sensul că se opun ca evaluarea științifică a riscului menționată la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din această directivă, care trebuie să preceadă stabilirea nivelurilor superioare sigure de care printre altele trebuie să se țină seama pentru stabilirea cantităților maxime prevăzute la acest articol 5, să fie efectuată doar pe baza unor avize științifice naționale în condițiile în care la data adoptării măsurii în discuție sunt de asemenea disponibile avize științifice internaționale fiabile și recente care concluzionează în sensul posibilității de a stabili niveluri mai ridicate.
Semnături