Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 26 februarie 2013 (cerere de decizie preliminară formulată de Haparanda tingsrätt - Suedia) - Åklagaren/Hans Åkerberg Fransson
(Cauza C-617/10)
(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - Domeniu de aplicare - Articolul 51 - Punere în aplicare a dreptului Uniunii - Sancționarea comportamentelor care aduc atingere unei resurse proprii a Uniunii - Articolul 50 - Principiul ne bis in idem - Sistem național care implică două proceduri separate, administrativă și penală, pentru sancționarea aceluiași comportament ilicit - Compatibilitate)
Limba de procedură: suedeza
Instanța de trimitere
Haparanda tingsrätt
Părțile din procedura principală
Reclamant: Åklagaren
Pârât: Hans Åkerberg Fransson
Obiectul
Cerere de decizie preliminară - Haparanda tingsrätt - Interpretarea articolului 6 TUE şi a articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - Jurisprudență națională care impune existența unui temei clar în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului sau în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru înlăturarea aplicării dispozițiilor naționale susceptibile a fi contrare principiului ne bis in idem - Reglementare națională potrivit căreia unul și același comportament contrar dreptului fiscal poate fi sancționat, pe de o parte, pe plan administrativ printr-o taxă suplimentară și, pe de altă parte, pe plan penal prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea - Compatibilitate cu principiul ne bis in idem a unui sistem național care implică două proceduri separate pentru sancționarea aceluiași comportament ilicit
Dispozitivul
Principiul ne bis in idem enunțat la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în domeniul taxei pe valoarea adăugată, în mod succesiv, o sancțiune fiscală și o sancțiune penală în măsura în care prima sancțiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanța națională.
Dreptul Uniunii nu reglementează raporturile dintre Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și ordinile juridice ale statelor membre și nu stabilește nici consecințele care trebuie deduse de instanța națională în cazul unui conflict între drepturile garantate de această convenție și o normă de drept național.
Dreptul Uniunii se opune unei practici judiciare care subordonează obligația instanței naționale de a lăsa neaplicată orice dispoziție contrară unui drept fundamental garantat de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene condiției ca această contrarietate să reiasă cu claritate din textul acestei carte sau din jurisprudența aferentă, din moment ce refuză instanței naționale puterea de a aprecia pe deplin, eventual cu cooperarea Curții, compatibilitatea respectivei dispoziții cu aceeași cartă.
____________1 - JO C 72, 5.3.2011.