Cauza C‑339/15

Procedură penală

împotriva

Luc Vanderborght

(cerere de decizie preliminară formulată de Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg te Brussel, strafzaken)

„Trimitere preliminară – Articolul 56 TFUE – Libera prestare a serviciilor – Prestare de tratamente stomatologice – Legislație națională care interzice în mod absolut publicitatea pentru servicii de tratament stomatologic – Existența unui element transfrontalier – Protecția sănătății publice – Proporționalitate – Directiva 2000/31/CE – Servicii ale societății informaționale – Publicitate realizată prin intermediul unui site internet – Membru al unei profesii reglementate – Norme profesionale – Directiva 2005/29/CE – Practici comerciale neloiale – Dispoziții naționale în legătură cu sănătatea – Dispoziții naționale privind profesiile reglementate”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a treia) din 4 mai 2017

1.        Apropierea legislațiilor – Practici comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori – Directiva 2005/29 – Reglementare națională care interzice în mod absolut publicitatea pentru servicii de tratament stomatologic – Admisibilitate

(Directiva 2005/29 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 8)

2.        Apropierea legislațiilor – Comerț electronic – Directiva 2000/31 – Prestare de servicii ale societății informaționale – Autorizarea comunicărilor comerciale care fac parte dintr‑un astfel de serviciu furnizat de un membru al unei profesii reglementate – Publicitate realizată prin intermediul unui site internet creat de un dentist, referitoare la servicii de tratament stomatologic – Includere

[Directiva 2000/31 a Parlamentului European și a Consiliului, al optsprezecelea considerent, art. 2 lit. (f) și art. 8]

3.        Apropierea legislațiilor – Comerț electronic – Directiva 2000/31 – Prestare de servicii ale societății informaționale – Autorizarea comunicărilor comerciale care fac parte dintr‑un astfel de serviciu furnizat de un membru al unei profesii reglementate – Reglementare națională care interzice în mod absolut unui dentist să facă publicitate, inclusiv prin mijloace electronice, pentru serviciile sale de tratament stomatologic – Inadmisibilitate

[Directiva 2000/31 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 8 alin. (1)]

4.        Întrebări preliminare – Competența Curții – Limite – Întrebare adresată în legătură cu un litigiu limitat la interiorul unui singur stat membru – Competență având în vedere eventuala afectare a persoanelor care provin din celelalte state membre

(art. 267 TFUE)

5.        Libera prestare a serviciilor – Libertatea de stabilire – Dispozițiile tratatului – Examinarea unei măsuri naționale care are legătură cu aceste două libertăți fundamentale – Criterii de determinare a normelor aplicabile

(art. 49 TFUE și 56 TFUE)

6.        Libera prestare a serviciilor – Restricții – Servicii stomatologice – Reglementare națională care interzice în mod absolut publicitatea pentru servicii de tratament stomatologic – Inadmisibilitate – Justificare – Protecția sănătății publice –Inexistență – Încălcarea principiului proporționalității

(art. 56 TFUE)

1.      Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care protejează sănătatea publică și demnitatea profesiei de dentist, pe de o parte, interzicând în manieră generală și absolută orice publicitate referitoare la prestarea de tratamente stomatologice și, pe de altă parte, stabilind anumite cerințe de discreție în ceea ce privește plăcuțele cabinetelor stomatologice.

(a se vedea punctul 30 și dispozitiv 1)

2.      Considerentul (18) al Directivei 2000/31 precizează că noțiunea „serviciile societății informaționale” cuprinde o gamă largă de activități economice care se desfășoară online și că aceasta nu se limitează exclusiv la servicii în urma cărora se încheie contracte online, ci, în măsura în care asemenea servicii reprezintă o activitate economică, se extind la servicii care nu sunt remunerate de cei care le primesc, cum ar fi serviciile care furnizează informații online ori comunicări comerciale. În aceste condiții, trebuie să se considere că publicitatea online poate constitui un serviciu al societății informaționale în sensul Directivei 2000/31 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, Mc Fadden, C‑484/14, EU:C:2016:689, punctele 41 și 42).

Pe de altă parte, articolul 2 litera (f) din această directivă precizează că noțiunea „comunicare comercială” cuprinde, printre altele, orice formă de comunicare destinată să promoveze, direct sau indirect, serviciile unei persoane care exercită una dintre profesiile reglementate. Rezultă că publicitatea referitoare la prestarea de tratamente stomatologice, efectuată prin intermediul unui site internet creat de un membru al unei profesii reglementate, constituie o comunicare comercială care face parte dintr‑un serviciu al societății informaționale sau care constituie un asemenea serviciu, în sensul articolului 8 din Directiva 2000/31.

(a se vedea punctele 36-39)

3.      Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă („Directiva privind comerțul electronic”) trebuie interpretată în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care interzice în manieră generală și absolută orice publicitate referitoare la prestarea de tratamente stomatologice, în măsura în care aceasta interzice orice formă de comunicări comerciale prin mijloace electronice, inclusiv prin intermediul unui site internet creat de un dentist.

Astfel, trebuie subliniat că legiuitorul Uniunii nu a exclus profesii reglementate de sub incidența principiului autorizării comunicărilor comerciale online prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31. Prin urmare, cu toate că această dispoziție permite să se țină seama de particularitățile profesiunilor de sănătate în elaborarea normelor profesionale aferente, încadrând, eventual în mod strict, formele și modalitățile comunicărilor comerciale online menționate în dispoziția respectivă, în vederea, printre altele, a garantării faptului că nu se aduce atingere încrederii pe care pacienții o au în aceste profesii, nu este mai puțin adevărat că aceste norme profesionale nu pot interzice în mod valabil, în manieră generală și absolută, orice formă de publicitate online destinată să promoveze activitatea unei persoane care exercită o astfel de profesie.

(a se vedea punctele 48-50 și dispozitiv 2)

4.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 53 și 56)

5.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 58)

6.      Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care interzice în manieră generală și absolută orice publicitate referitoare la prestarea de tratamente stomatologice.

În ceea ce privește necesitatea unei restricții privind libera prestare a serviciilor, precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie să se țină seama de faptul că sănătatea și viața persoanelor ocupă primul loc între bunurile și interesele protejate de tratat și că le revine, în principiu, statelor membre sarcina de a decide cu privire la nivelul la care înțeleg să asigure protecția sănătății publice, precum și cu privire la modul în care acest nivel trebuie atins. Întrucât acesta poate varia de la un stat membru la altul, este necesar să se recunoască statelor membre o marjă de apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2010, Ker‑Optika,C‑108/09, EU:C:2010:725, punctul 58, și Hotărârea din 12 noiembrie 2015, Visnapuu, C‑198/14, Eu:C:2015:751, punctul 118). În aceste condiții, este necesar să se considere că, în pofida acestei marje de apreciere, restricția care decurge din aplicarea legislației naționale în discuție în litigiul principal, care interzice în manieră generală și absolută orice publicitate referitoare la prestarea de tratamente stomatologice, depășește ceea ce este necesar pentru a realiza obiectivele urmărite prin această legislație, amintite la punctul 66 din prezenta hotărâre.

Astfel, nu toate mesajele publicitare interzise prin această legislație sunt susceptibile, ca atare, să producă efectele contrare acestor obiective menționate la punctul 69 din prezenta hotărâre. În aceste condiții, trebuie să se considere că obiectivele urmărite de legislația în discuție în litigiul principal ar putea fi atinse prin intermediul unor măsuri mai puțin restrictive care să încadreze, eventual în mod strict, formele și modalitățile pe care le pot avea în mod valabil instrumentele de comunicare utilizate de dentiști, fără a le interzice totuși, în manieră generală și absolută, orice formă de publicitate.

(a se vedea punctele 71-73, 75 și 76 și dispozitiv 3)