CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MICHAL BOBEK
prezentate la 20 decembrie 2017(1)
Cauza C‑571/17 PPU
Openbaar Ministerie
împotriva
Samet Ardic
[cerere de decizie preliminară formulată de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos)]
„Trimitere preliminară – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare emis în vederea executării unei pedepse privative de libertate – Motive de neexecutare facultativă – Articolul 4a de decizia‑cadru – Noțiunea «procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia» – Domeniu de aplicare – Persoană care a fost condamnată definitiv la o pedeapsă privativă de libertate în urma unui proces care s‑a desfășurat în prezența persoanei în cauză – Suspendare condiționată a executării unei pedepse privative de libertate executate parțial – Nerespectarea condițiilor prevăzute – Procedură ulterioară care a condus la revocarea suspendării executării pedepsei – Procedură care s‑a desfășurat fără ca persoana să fi fost prezentă”
I. Introducere
1. Domnul Samet Ardic, resortisant german, face obiectul unui mandat european de arestare (denumit în continuare „MEA”) emis de o autoritate judiciară germană. Această autoritate solicită predarea domnului Ardic, deținut în prezent în Țările de Jos, în vederea executării restului pedepsei prevăzute de două hotărâri care au aplicat, fiecare, o pedeapsă privativă de libertate. După ce a executat o parte din aceste pedepse, domnului Ardic i s‑a acordat o suspendare a executării lor. Această suspendare a fost revocată ulterior pentru motivul că domnul Ardic nu respectase condițiile punerii sale în libertate condiționată.
2. Deși domnul Ardic a fost prezent în persoană la procesul în urma căruia au fost pronunțate cele două hotărâri definitive prin care a fost condamnat la două pedepse privative de libertate, acesta nu a fost prezent în persoană la procedura care a condus la deciziile de revocare a suspendării executării restului pedepselor respective.
3. Prezenta cauză privește domeniul de aplicare al articolului 4a din Decizia‑cadru 2002/584/JAI(2). Instanța de trimitere ridică problema dacă noțiunea „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” care figurează în articolul menționat privește o procedură care a condus la deciziile de revocare a suspendării executării restului pedepselor privative de libertate.
II. Cadrul juridic
A. CEDO
4. Articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale(3) (denumită în continuare „CEDO”) prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. […]”
B. Dreptul Uniunii
1. Carta
5. În temeiul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”):
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.
[…]”
6. Potrivit articolului 48 alineatul (2) din cartă, „[o]ricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”.
2. Decizia‑cadru
7. Articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru prevede că „[s]tatele membre execută orice [MEA] pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru”.
8. Articolul 1 alineatul (3) prevede că decizia‑cadru menționată „nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE]”.
9. Articolul 4a din decizia‑cadru a fost introdus prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI(4) pentru a preciza motivele facultative de refuz al executării unui MEA atunci când persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană la procesul său:
„(1) Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului membru emitent:
(a) în timp util
(i) fie a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit;
și
(ii) a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces;
sau
(b) având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces;
sau
(c) după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, în cadrul căreia persoana are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale:
(i) a indicat în mod expres că nu contestă decizia;
sau
(ii) nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp corespunzător;
sau
(d) nu i s‑a înmânat personal decizia, însă:
(i) i se va înmâna decizia personal și fără întârziere după predare și va fi informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale;
și
(ii) va fi informată cu privire la intervalul de timp în care trebuie să solicite rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac, astfel cum se menționează în mandatul de arestare european relevant.
[…]”
III. Situația de fapt, procedura din litigiul principal și întrebarea preliminară
10. La 13 iunie 2017, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) a fost sesizat de officier van justitie bij de rechtbank (Ministerul Public de pe lângă Tribunal, Țările de Jos) cu o cerere privind examinarea unui MEA emis la 9 mai 2017 de Staatsanwaltschaft Stuttgart (Parchetul din Stuttgart, Germania).
11. Acest MEA urmărește arestarea și predarea domnului Ardic, resortisant german, în vederea executării în Germania a două pedepse privative de libertate. Două hotărâri definitive care se referă la nouă infracțiuni constituie temeiul MEA respectiv. În primul rând, hotărârea din 4 martie 2009 a Amtsgericht Böblingen (Tribunalul Districtual din Böblingen, Germania), prin care domnul Ardic a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de un an și opt luni. În al doilea rând, hotărârea din 10 noiembrie 2010 a Amtsgericht Stuttgart‑Bad Cannstatt (Tribunalul Districtual din Stuttgart‑Bad Cannstatt, Germania), prin care domnul Ardic a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de un an și opt luni.
12. Partea (d) din MEA în discuție confirmă că domnul Ardic a fost prezent în persoană la procesul în urma căruia au fost pronunțate aceste două hotărâri.
13. Prin două decizii (din 4 ianuarie 2010 și, respectiv, din 31 mai 2011), instanțele care au pronunțat hotărârile menționate la punctul 11 din prezentele concluzii au suspendat executarea restului pedepselor prevăzute în acestea(5).
14. Aceste suspendări au fost revocate prin două decizii pronunțate de Amtsgericht Stuttgart‑Bad Cannstatt (Tribunalul Districtual din Stuttgart‑Bad Cannstatt), pronunțate la 18 și, respectiv, la 4 aprilie 2013 (denumite în continuare „deciziile de revocare”). Executarea restului pedepselor privative de libertate a fost dispusă pentru motivul că persoana în cauză nu respectase condițiile liberării sale condiționate și se sustrăsese, în pofida atenționărilor, de la controlul și coordonarea consilierului său de probațiune, precum și de la controlul instanței. Aceste decizii de revocare sunt definitive. De asemenea, domnul Ardic trebuie să mai execute 338 de zile din pedeapsa privativă de libertate aplicată în cauza judecată la 4 martie 2009 de Amtsgericht Böblingen (Tribunalul Districtual din Böblingen) și 340 de zile din cea aplicată în cauza judecată la 10 noiembrie 2010 de Amtsgericht Stuttgart‑Bad Cannstatt (Tribunalul Districtual din Stuttgart‑Bad Cannstatt).
15. Instanța de trimitere deduce din MEA în discuție că domnul Ardic nu a fost prezent în persoană la procedura care a condus la deciziile de revocare, ceea ce domnul Ardic a confirmat. Acesta din urmă a declarat de asemenea că, în cazul în care ar fi avut cunoștință de data și de locul procesului respectiv, s‑ar fi prezentat pentru a convinge instanța competentă să nu procedeze la revocare.
16. Partea (f) din MEA (informații facultative cu privire la „alte circumstanțe pertinente în speță”) menționează că deciziile de revocare au fost comunicate prin publicare persoanei solicitate, căreia va trebui să i se acorde, așadar, dreptul de a fi ascultată a posteriori în legătură cu aceste decizii, fără ca aceasta să aibă o incidență directă asupra caracterului executoriu al deciziilor respective.
17. Potrivit instanței de trimitere, dreptul german impune instanței să revoce decizia cu privire la suspendarea executării restului pedepselor în cazul în care condamnatul continuă să se sustragă de la controlul și coordonarea consilierului de probațiune și/sau să nu respecte condițiile acestei suspendări. În schimb, instanța germană trebuie să se abțină să procedeze la o asemenea revocare în cazul în care este suficient să impună condiții sau instrucțiuni suplimentare sau să prelungească termenul de probațiune. Din deciziile de revocare reiese că Amtsgericht Stuttgart‑Bad Cannstatt (Tribunalul Districtual din Stuttgart‑Bad Cannstatt) a constatat că impunerea unor condiții suplimentare sau prelungirea termenului de probațiune nu erau suficiente și că revocarea era conformă cu principiul proporționalității. Instanța de trimitere arată că, atunci când se pronunță cu privire la revocare, instanța germană dispune de o marjă de apreciere care îi permite să ia în considerare situația sau personalitatea persoanei în cauză.
18. În lumina Hotărârii pronunțate în cauza Zdziaszek, instanța de trimitere observă că Curtea a făcut o distincție, în vederea aplicării articolului 4a din decizia‑cadru, între măsurile care modifică cuantumul pedepsei aplicate și măsurile cu privire la modalitățile de executare a unei pedepse privative de libertate(6). Instanța de trimitere constată că deciziile de revocare în discuție în litigiul principal nu modifică cuantumul pedepsei. Aceasta nu ar însemna însă în mod necesar că articolul 4a din decizia‑cadru nu se aplică deciziilor de revocare, ținând seama de nivelul de protecție mai ridicat garantat de cartă. Astfel, instanța de trimitere arată că este posibil ca o decizie de revocare să aibă tot atât de multă importanță pentru persoana în cauză ca și o hotărâre prin care se pronunță o pedeapsă cumulată (în discuție în cauza Zdziaszek) atunci când instanța dispune de o marjă de apreciere.
19. În aceste condiții, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„În cazul în care persoana solicitată a fost declarată vinovată printr‑o hotărâre definitivă în cadrul unei proceduri care s‑a desfășurat în prezența sa și a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, a cărei executare a fost suspendată condiționat, procedura ulterioară în cadrul căreia instanța, în lipsa persoanei solicitate, dispune revocarea acestei suspendări pentru motivul nerespectării condițiilor și al sustragerii de la controlul și coordonarea unui consilier de probațiune constituie un «proces în urma căruia a fost pronunțată decizia» în sensul articolului 4a din Decizia‑cadru 2002/584/JAI?”
IV. Cu privire la procedura de urgență în fața Curții
20. Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea acestei cereri, instanța de trimitere a arătat că întrebarea preliminară adresată privește interpretarea deciziei‑cadru, care intră sub incidența titlului V din partea a treia din Tratatul FUE. Aceasta a observat de asemenea că persoana în cauză se afla în detenție în Țările de Jos, în așteptarea soluției în privința predării sale. Răspunsul urgent al Curții ar avea o influență directă și decisivă asupra duratei detenției persoanei în cauză.
21. Camera a cincea a Curții a decis la 12 octombrie 2017 să admită această cerere.
22. Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Țările de Jos), domnul Ardic, guvernele german și neerlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Părțile citate anterior, precum și guvernul irlandez au prezentat observații orale în cadrul ședinței din 22 noiembrie 2017.
V. Apreciere
23. Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă noțiunea „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul articolului 4a alineatul (1) teza introductivă din decizia‑cadru include procedura care a condus la decizia de revocare a suspendării executării restului unei pedepse privative de libertate care a fost pronunțată printr‑o hotărâre definitivă. Prezenta cauză are astfel în vedere domeniul de aplicare al articolului 4a din decizia‑cadru.
24. Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează. După câteva considerații introductive cu privire la cadrul juridic procedural german relevant, precum și cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (A), vom propune mai întâi o interpretare a articolului 4a din decizia‑cadru (B). În continuare, vom examina problema specifică a revocării deciziei de suspendare a executării restului unei pedepse privative de libertate în cadrul articolului 4a din decizia‑cadru (C). În încheiere, vom formula pe scurt câteva observații cu privire la drepturile fundamentale în sistemul prevăzut de decizia‑cadru (D).
A. Clarificări introductive
25. Întrebarea preliminară adresată în prezenta cauză este strâns legată de problemele examinate de Curte în cauzele Tupikas (C‑270/17 PPU) și Zdziaszek (C‑271/17 PPU). În prima dintre aceste cauze, Curtea a precizat în special că, în vederea aplicării articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, noțiunea „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” trebuie interpretată, în ipoteza în care procedura a presupus mai multe grade de jurisdicție, ca vizând judecarea apelului, în măsura în care prin decizia pronunțată în urma acestei proceduri s‑a statuat definitiv asupra vinovăției persoanei în cauză, precum și asupra pedepsei sale(7). În cauza Zdziaszek, Curtea a declarat că noțiunea „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” include și procedurile ulterioare (precum cele în care s‑a pronunțat hotărârea prin care s‑a aplicat o pedeapsă rezultantă), în urma cărora intervine o decizie care modifică definitiv nivelul pedepselor pronunțate inițial, în măsura în care autoritatea care a adoptat aceste decizii beneficiază de o anumită putere de apreciere(8).
26. În această din urmă hotărâre, Curtea a precizat de asemenea, făcând trimitere la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Boulois(9), că „[…] este necesar să se facă distincție între măsurile [care modifică cuantumul pedepsei sau al pedepselor aplicate] și cele privind modalitățile de executare a unei pedepse privative de libertate. Reiese de altfel din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că articolul 6 paragraful 1 din CEDO nu își găsește aplicarea în cazul unor chestiuni privind modalitățile de executare a unei pedepse privative de libertate, în special al celor legate de punerea provizorie în libertate(10)”.
27. În acest context, întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere în prezenta cauză este legată de distincția dintre, pe de o parte, deciziile prin care se statuează cu privire la vinovăție și cu privire la pedeapsă și, pe de altă parte, deciziile privind „modalitățile de executare a unei pedepse privative de libertate”. În conformitate cu Hotărârea Zdziaszek, acestea din urmă nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 6 paragraful 1 din CEDO(11), ceea ce ar putea fi interpretat ulterior ca excluzând asemenea „modalități de executare” din domeniul de aplicare al articolului 4a din decizia‑cadru.
28. Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere în prezenta cauză, sunt necesare două clarificări introductive. În primul rând, se impune să se clarifice care este în dreptul german natura exactă a procedurii în care a fost pronunțată decizia de revocare a suspendării executării restului unei pedepse privative de libertate (1). În al doilea rând, pare de asemenea necesar să se examineze noțiunea „modalitățile de executare a unei pedepse privative de libertate” în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (2).
1. Cu privire la procedura de revocare a suspendării executării restului unei pedepse privative de libertate în dreptul german
29. Guvernul german a fost invitat de Curte să precizeze sistemul german care reglementează procedura de revocare a suspendării executării restului unei pedepse privative de libertate. Acest guvern a formulat următoarele explicații.
30. În primul rând, articolul 57 din Strafgesetzbuch (Codul penal, denumit în continuare „StGB”) permite suspendarea sub supraveghere a executării restului unei pedepse privative de libertate executate parțial(12). Atunci când două treimi din pedeapsa aplicată, care reprezintă cel puțin două luni, au fost executate, instanța suspendă executarea restului pedepsei privative de libertate, cu acordul persoanei condamnate și după ce a determinat dacă interesele securității publice pot justifica acest lucru(13). Atunci când jumătate din durata unei pedepse privative de libertate a fost executată, însă cel puțin șase luni, instanța poate suspenda executarea restului pedepsei în condiții mai stricte(14).
31. Instanța competentă revocă suspendarea în cazul în care persoana condamnată încalcă în mod flagrant sau persistent instrucțiunile sau condițiile sau continuă să se sustragă controlului și coordonării consilierului de probațiune, dând astfel naștere la temeri în privința unei recidive(15). În schimb, instanța nu revocă suspendarea în cazul în care este suficient să impună condiții sau instrucțiuni suplimentare, în special să plaseze persoana condamnată sub controlul unui consilier de probațiune sau să prelungească perioada de probațiune sau de control(16). În cazul în care aceste condiții nu sunt respectate, instanța trebuie să revoce în mod imperativ suspendarea executării restului pedepsei.
32. În al doilea rând, deciziile ulterioare cu privire la suspendarea executării restului unei pedepse privative de libertate sunt reglementate de articolul 453 din Strafprozessordnung (Codul de procedură penală, denumit în continuare „StPO”). Atunci când o revocare a suspendării este avută în vedere, instanța oferă persoanei condamnate ocazia de a fi ascultată oral(17). Odată cu adoptarea deciziei de revocare, aceasta poate fi atacată de persoana condamnată printr‑un recurs imediat, care trebuie introdus în săptămâna care urmează comunicării ordonanței de revocare persoanei condamnate(18). În cazul în care locul de reședință al persoanei condamnate nu este cunoscut, iar notificarea nu poate fi efectuată în formele impuse, este permis să se notifice public ordonanța prin afișarea la sediul instanței. Notificarea este considerată efectuată la finalul unei luni de afișare. Termenul citat anterior de o săptămână pentru introducerea recursului imediat începe să curgă de la acest moment. La expirarea termenului amintit, ordonanța de revocare dobândește autoritate de lucru judecat(19).
33. Guvernul german a explicat în cadrul ședinței că ocazia de a fi ascultată trebuie oferită în mod imperativ persoanei condamnate chiar dacă persoana nu ia efectiv cunoștință de decizia de revocare notificată public decât după expirarea termenului de o săptămână. Reiese din jurisprudența națională cu privire la articolul 33a din StPO că, într‑o asemenea situație, persoana condamnată trebuie ascultată pentru a avea ocazia să își susțină obiecțiile împotriva revocării și de a prezenta noi elemente de fapt. În urma acestei ascultări, procedura poate fi restabilită, din oficiu sau la cerere, în starea în care se afla înainte de adoptarea deciziei de revocare în discuție.
2. Cu privire la „modalitățile de executare a unei pedepse privative de libertate” în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
34. Astfel cum a arătat Curtea în cauza Zdziaszek(20), reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că garanțiile de la articolul 6 paragraful 1 din CEDO își găsesc aplicarea nu numai pentru stabilirea vinovăției, ci și pentru stabilirea pedepsei(21).
35. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aspectele cu privire la modalitățile de executare a unei pedepse privative de libertate nu intră sub incidența articolului 6 paragraful 1 din CEDO(22). În special, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că voletul penal al articolului 6 paragraful 1 din CEDO nu se aplică contenciosului penitenciar, care nu privește, în principiu, temeinicia unei „acuzații în materie penală”(23).
36. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului au considerat că protecția articolului 6 paragraful 1 din CEDO nu se aplică unor proceduri precum concediul care trebuie acordat unei persoanei deținute(24), amnistia(25), acordarea unei liberări condiționate(26), punerea în libertate provizorie în cadrul unui arest preventiv(27) sau transferul persoanelor condamnate(28). Această situație se regăsește și în cazul procedurilor de revocare a suspendării unei pedepse, cel puțin potrivit jurisprudenței fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului(29).
37. Astfel cum observă instanța de trimitere, această abordare concordă cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la noțiunea „pedeapsă” în sensul articolului 7 din CEDO(30).
38. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut de asemenea, în special în cadrul articolului 7 din CEDO, că distincția între o „pedeapsă” și o măsură cu privire la „executarea” unei pedepse nu este întotdeauna clară în practică(31). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis de asemenea aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1 din CEDO în cazul unor măsuri strâns legate de procedura penală și de stabilirea definitivă a pedepsei(32).
39. În plus, continuă să existe îndoieli cu privire la problema dacă măsuri legate de executarea pedepselor pot fi acoperite, în anumite condiții, de voletul civil al articolului 6 paragraful 1 din CEDO(33). Astfel, deși, în cauza Boulois, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului nu a considerat ca fiind aplicabilă latura civilă a articolului paragraful 1 din CEDO, acest răspuns este legat de faptul că „concediul în materie penală” nu constituia un drept, stabilirea a ceea ce reprezintă un „drept” fiind strâns legată de descrierea sa în sistemul juridic național(34).
40. În sfârșit, garanțiile inerente dreptului mai specific al acuzatului de a se prezenta la procesul său nu figurează în mod expres la articolul 6 paragraful 1 din CEDO. Acestea au fost stabilite inițial de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în contextul specific al laturii penale a acestei dispoziții(35), înainte de a fi extinse recent la latura civilă(36).
B. Interpretarea articolului 4a din decizia‑cadru
41. În ceea ce privește problema dacă procedura care conduce la decizia de revocare intră în domeniul de aplicare al articolului 4a din decizia‑cadru și dacă o asemenea decizie se aseamănă cu o modalitate de executare a unei pedepse, părțile interesate rețin interpretări divergente.
42. Domnul Ardic susține că articolul 4a privește la o procedură de revocare precum cea în discuție în litigiul principal. Acesta prezintă mai întâi argumentul potrivit căruia articolul 6 din CEDO este aplicabil deciziilor de revocare. În ceea ce privește „latura penală” a articolului 6 din CEDO, domnul Ardic arată că procedurile de revocare pot conduce la o modificare a pedepsei în cadrul unei asemenea proceduri și că instanța competentă să decidă revocarea dispune de o marjă de apreciere atunci când adoptă decizia. În continuare, articolul 6 din CEDO, în ceea ce privește latura sa civilă, s‑ar putea de asemenea să fie aplicabil, dat fiind că procedura de revocare pune în discuție „dreptul la libertate”. În orice caz, chiar dacă ar trebui să se admită că articolul 6 din CEDO nu se aplică procedurii de revocare, articolele 47 și 48 din cartă ar acorda o protecție mai extinsă. În special, articolul 47 ar avea un domeniu de aplicare mai larg, susceptibil să acopere o procedură de revocare precum cea în discuție în litigiul principal. Acestea sunt dispozițiile în lumina cărora ar trebui interpretat articolul 4a din decizia‑cadru.
43. Guvernul irlandez arată că, în circumstanțele în care revocarea nu este automată, iar instanța dispune de o anumită putere discreționară, trebuie să se considere că o persoană face întotdeauna obiectul unei proceduri penale în cadrul ședinței privind revocarea suspendării executării restului pedepsei. În asemenea circumstanțe, ar fi vorba despre o procedură care conduce la hotărârea judecătorească prin care persoana a cărei predare este solicitată a fost condamnată definitiv (pentru a relua terminologia utilizată de Curte la punctul 74 din Hotărârea din 10 august 2017, Tupikas, C‑270/17 PPU, EU:C:2017:628). Referindu‑se la punctul 91 din Hotărârea din 10 august 2017, Zdziaszek (C‑271/17 PPU, EU:C:2017:629), guvernul irlandez consideră că ar fi vorba despre o hotărâre prin care se stabilește cuantumul pedepsei. Considerațiile reținute de Curte la punctul 84 din Hotărârea Tupikas menționată ar trebui astfel aplicate prin analogie în aceste împrejurări, dat fiind că ședința privind revocarea suspendării ar putea conduce la o privare de libertate. Având în vedere consecințele potențiale pentru individ, o asemenea procedură ar privi temeinicia unei acuzații în materie penală în sensul articolului 6 paragraful din CEDO. În orice caz, un nivel de protecție mai ridicat ar putea fi acordat în temeiul articolului 47 din cartă, conform articolului 53 alineatul (2) din aceasta.
44. În schimb, Ministerul Public neerlandez, precum și guvernele neerlandez și german și Comisia sunt de acord în esență cu poziția potrivit căreia deciziile de revocare în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4a din decizia‑cadru. În primul rând, aceasta ar reieși în special din cuprinsul punctului 85 din Hotărârea din 10 august 2017, Zdziaszek, (C‑271/17 PPU, EU:C:2017:629). Conform acestor părți interesate, examinarea pertinentă în sensul articolului 4a ar privi doar problemele cu privire la vinovăție și pedeapsă. Prin urmare, ar trebui să se distingă între stabilirea vinovăției/pedepsei și procedurile ulterioare care privesc modalitățile de executare a pedepsei aplicate. Întrucât deciziile de revocare constituie modalități de executare, acestea nu ar intra sub incidența articolului 4a din decizia‑cadru. În al doilea rând, pedeapsa este certă și definitivă în speță, spre deosebire de cauza Zdziaszek, în care cuantumul pedepsei nu era stabilit. Deciziile ulterioare cu privire la revocarea suspendării nu ar fi modificat în nicio privință cele două condamnări definitive la două pedepse privative de libertate cu o durată de un an și opt luni. Deciziile de revocare ar indica ceea ce trebuie executat: restul pedepselor aplicate inițial. În al treilea rând, puterea discreționară a instanței s‑ar aplica doar în contextul stabilirii pedepsei. Faptul că, în procedura în discuție în litigiul principal, instanța dispune de o marjă de apreciere pentru revocarea suspendării nu ar influența nivelul pedepsei.
45. Argumentele prezentate demonstrează că problema domeniului de aplicare al garanțiilor de la articolul 6 din CEDO și delimitarea a ceea ce constituie o modalitate de executare a pedepselor ridică probleme complexe. Desigur, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „modalități de executare” și implicațiile sale în raport cu aplicabilitatea laturilor penală și civilă ale articolului 6 din CEDO nu sunt clare în totalitate, în special în ceea ce privește deciziile de revocare în discuție în litigiul principal, astfel cum sunt prevăzute de dreptul german.
46. Totuși, în opinia noastră, această discuție are o importanță limitată pentru prezenta cauză. Identificarea a ceea ce constituie o modalitate de executare în sensul articolului 6 din CEDO nu este determinantă pentru a răspunde la întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere, în măsura în care aceasta urmărește în mod specific să interpreteze articolul 4a din decizia‑cadru. Ceea ce este important, în consecință, pentru a se furniza un răspuns util instanței de trimitere, este să se interpreteze articolul 4a din decizia‑cadru. În acest scop, trebuie să se revină asupra textului și a sistemului (1), asupra genezei (2) și asupra finalității acestei dispoziții (3).
1. Cu privire la text și la sistem
47. Noțiunea „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” conținută în textul articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru trebuie înțeleasă ca noțiune autonomă a dreptului Uniunii(37). Modul de redactare a acestei dispoziții nu permite însă, singur, să se precizeze conținutul specific al noțiunii „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”. Aceeași este situația noțiunii reluate în titlul articolului 4a din decizia‑cadru, care se limitează să facă trimitere la „[d]ecizii pronunțate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană”(38).
48. În aceste împrejurări, este necesar să se utilizeze textul și sistemul întregului articol 4a, precum și alte dispoziții ale deciziei‑cadru.
49. În primul rând, articolul 4a se aplică mandatelor europene de arestare prin care se urmărește executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate. Prin urmare, este evident că această dispoziție este luată în considerare numai în prezența unei hotărâri de condamnare(39). Există astfel un raport explicit între domeniul de aplicare al acestei dispoziții și decizia care trebuie să fie executată.
50. În această privință, mai multe dispoziții ale deciziei‑cadru clarifică noțiunea „decizie” care trebuie pronunțată în urma procesului, în sensul articolului 4a din decizia‑cadru. Astfel, articolul 8 alineatul (1) literele (c) și (f) din decizia‑cadru face trimitere la „hotărâre executorie” sau la „oricare altă decizie judiciară executorie având același efect”, precum și la „pedeapsa pronunțată” în „hotărârea definitivă”, ca informații care trebuie să figureze în MEA. De asemenea, litera (b) 2 din anexa la decizia‑cadru menționează „hotărârea executorie”. Aceste elemente evidențiază că articolul 4a se referă în mod explicit la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia de condamnare,care, în opinia Curții, trebuie să fie, de altfel, definitivă(40).
51. În al doilea rând, diferitele situații prevăzute la articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru ca excepții de la posibilitatea de a refuza executarea MEA fac dovada faptului că procesul în discuție este cel care conduce la o hotărâre cu privire la vinovăție și/sau pedeapsă, cu alte cuvinte, la o decizie care conține elementele constitutive ale unei condamnări penale.
52. Mai precis, articolul 4a alineatul (1) litera (b) din decizia‑cadru face trimitere la apărarea efectivă în cadrul procesului de către un avocat. Articolul 4 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru se referă la situația în care, fiind informată cu privire la dreptul său la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac care permite ca situația de fapt a cauzei să fie reexaminată, persoana în cauză nu contestă decizia și nu solicită rejudecarea cauzei. Articolul 4 alineatul (1) litera (d) din decizia‑cadru are în vedere situația în care i se va înmâna decizia personal după predare și va fi informată cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac care va permite reexaminarea situației de fapt a cauzei, inclusiv a dovezilor noi, și care va putea conduce la desființarea deciziei inițiale.
53. În consecință, în sensul articolului 4a, decizia care trebuie pronunțată în urma procesului este „hotărârea judecătorească prin care persoana a cărei predare este solicitată în cadrul executării unui mandat european de arestare a fost condamnată definitiv”(41). Curtea a reamintit în acest context că termenul „condamnare” vizează constatarea vinovăției, precum și aplicarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate(42).
54. În cauza Zdziaszek, Curtea a precizat că noțiunea „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” include și o procedură ulterioară în care s‑a pronunțat hotărârea prin care s‑a aplicat o pedeapsă rezultantă. În această ipoteză, elementul determinant este tocmai că o asemenea procedură conduce la o decizie care modifică nivelul pedepsei pronunțate inițial,autorul acestei decizii beneficiind în această privință de o anumită putere de apreciere(43). Astfel, noțiunea „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”, interpretată în contextul specific al articolului 4a din decizia‑cadru, se concentrează asupra etapei procedurale care privește examinarea fondului cauzei, determinantă pentru condamnarea persoanei în cauză(44).
55. Elementele analizate mai sus permit să se concluzioneze că noțiunea „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” nu include procedurile ulterioare procesului în urma căruia a fost pronunțată o hotărâre definitivă privind condamnarea dacă aceste proceduri nu afectează stabilirea vinovăției și a nivelului pedepsei.
2. Cu privire la geneza articolului 4a
56. Geneza Deciziei‑cadru 2009/299 confirmă că articolul 4a din decizia‑cadru privește doar dreptul specific de a se prezenta la procesul penal, înțeles ca procedura prin care se stabilește în mod definitiv condamnarea (vinovăția și pedeapsa).
57. În primul rând, Decizia‑cadru 2009/299, care a introdus articolul 4a, stabilește norme comune pentru recunoașterea și/sau executarea deciziilor judiciare „în urma unor proceduri la care nu a fost prezentă persoana în cauză”(45). Acest instrument răspunde preocupării de consolidare a dreptului acuzaților la un proces echitabil, garantat de CEDO, care cuprinde în special „dreptul persoanei în cauză de a fi prezentă în persoană la proces”(46). Decizia‑cadru 2009/299 și în special articolul 4a au astfel în vedere, în mod specific, unul dintre elementele incluse în dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 6 din CEDO, în măsura în care decurge din obiectul și din scopul acestei dispoziții în ansamblu: dreptul acuzatului de a se prezenta în persoană la procesul său, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(47). Situațiile prevăzute la articolul 4a reflectă această jurisprudență(48).
58. Așadar, articolul 4a din decizia‑cadru, ca motiv facultativ de neexecutare a unui MEA prin care se urmărește executarea unei hotărâri executorii, acoperă în special, ținând seama de obiectivul și de conținutul Deciziei‑cadru 2009/299, garanțiile legate de dreptul specific al persoanei în cauză de a se prezenta la procesul său penal. Astfel, articolul 4a nu are ca obiect includerea tuturor garanțiilor procedurale care rezultă din articolul 6 din CEDO (nici, prin analogie, cele eventual mai extinse rezultate din articolele 47 și 48 din cartă), ca elemente de natură să justifice refuzul executării MEA. Articolul 4a privește în mod exclusiv garanțiile aferente dreptului de a se prezenta la procesul penal.
59. În al doilea rând, faptul că articolul 4a din decizia‑cadru are ca obiect doar procedura judiciară în cadrul căreia se statuează asupra fondului condamnării penale este confirmat de lucrările pregătitoare. Astfel, textul original al acestei dispoziții, așa cum rezultă din inițiativa statelor membre care a condus la adoptarea Deciziei‑cadru 2009/299, făcea trimitere la termenul larg de „procedură”, care, în final, nu a fost utilizat, fiind preferat termenul mai precis, de „proces”(49).
60. Astfel, faptul de a nu fi fost ascultat în cadrul unei proceduri ulterioare procesului, precum o procedură de revocare a unei decizii de suspendare a executării unei pedepse, nu transformă hotărârea executorie pronunțată cu ocazia procesului penal într‑o hotărâre in absentia sau în lipsă, în sensul articolului 4a din decizia‑cadru.
3. Interpretarea teleologică
61. În ceea ce privește interpretarea teleologică, articolul 4a din decizia‑cadru trebuie interpretat în lumina obiectivelor sale generale, precum și a celor ale Deciziei‑cadru 2009/229.
62. Obiectivul modificărilor introduse prin Decizia‑cadru 2009/299 era dublu. Era vorba despre consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor care fac obiectul unei proceduri penale, facilitând cooperarea judiciară în materie penală și în special îmbunătățind recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare(50).
63. În ceea ce privește facilitarea cooperării judiciare, reiese din considerentul (3) al Deciziei‑cadru 2009/299 că legiuitorul Uniunii a intenționat să pună capăt situației prevăzute la articolul 5 din versiunea inițială a deciziei‑cadru, potrivit căruia revenea autorității de executare sarcina de a aprecia dacă asigurările date în ceea ce privește posibilitatea de a solicita rejudecarea cauzei erau suficiente(51).
64. Echilibrul între acest obiectiv și cel al consolidării drepturilor procedurale ale persoanelor este garantat în special prin aplicarea cerințelor prevăzute la articolul 4a doar în raport cu elementele care țin de esența procesului penal ca atare, respectiv vinovăția și pedeapsa. În raport cu aceste elemente se aplică protecția crescută în cazul unor condamnări pronunțate în lipsă.
65. O interpretare extensivă a acestor cerințe dincolo de procesul penal propriu‑zis, în sensul articolului 4a din decizia‑cadru, ar risca să modifice acest echilibru delicat urmărit prin decizia‑cadru în ansamblu, precum și prin modificările din 2009. Astfel, o asemenea abordare ar risca să supună examinării instanțelor de executare toate elementele de procedură secundare legate de procesul penal, inclusiv atunci când aceste elemente sunt ulterioare pronunțării hotărârii definitive sau anterioare începutului procesului propriu‑zis.
66. După cum observă instanța de trimitere, este, desigur, posibil să se susțină că o decizie de revocare a suspendării executării restului pedepselor privative de libertate are consecințe semnificative pentru persoana în cauză. Cu toate acestea, din punct de vedere practic, condiționarea predării de dreptul de a fi ascultat în cadrul procedurii care conduce la decizii de revocare precum cele în discuție în litigiul principal ar avea drept efect împiedicarea funcționării sistemului prevăzut de decizia‑cadru în toate situațiile în care o persoană condamnată care nu se mai află pe teritoriul statului membru de condamnare (și care nu a informat autoritățile cu privire la schimbarea domiciliului) nu ar respecta măsurile de probațiune.
67. De altfel, arătăm, pentru orice eventualitate, că dreptul Uniunii prevede un mijloc specific pentru a asigura posibilitatea persoanelor supuse măsurilor de probațiune de a se deplasa în alte state membre, respectând totodată aceste măsuri(52).
C. Procedura de revocare a unei decizii de suspendare a executării
68. Din considerațiile care precedă decurge că noțiunea „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul articolului 4a din decizia‑cadru are în vedere procesul (în primă instanță sau în apel) în urma căruia a fost pronunțată o hotărâre executorie prin care se stabilește condamnarea (vinovăția și pedeapsa), această hotărâre constituind temeiul pedepsei privative de libertate a cărei executare este vizată de MEA. O asemenea interpretare conduce la concluzia că articolul 4a din decizia‑cadru nu se aplică unei proceduri ulterioare procesului care conduce la o hotărâre definitivă privind condamnarea atunci când o asemenea procedură nu poate afecta stabilirea vinovăției și a nivelului pedepsei.
69. În lumina acestor elemente, ar părea că revocarea unei decizii de suspendare a executării restului pedepselor de privare de libertate, astfel cum a fost prezentată de instanța de trimitere și explicată de guvernul german, nu intră deci în sfera articolului 4a din decizia‑cadru.
70. În primul rând, din decizia de trimitere reiese că deciziile de revocare în discuție nu au modificat nivelul pedepselor aplicate prin hotărârile definitive care constituie temeiul MEA în discuție. Astfel, singura hotărâre executorie care stă la baza MEA rămâne hotărârea privind condamnarea. Deciziile de revocare nu implică o nouă decizie pe fond susceptibilă să constituie temeiul MEA. Deciziile de revocare nu pot fi analizate independent de hotărârile care conțin elementele cu privire la vinovăție și pedeapsă pronunțate în mod definitiv și a căror executare este încă în curs(53).
71. În al doilea rând, deciziile de revocare reactivează pedepse care au fost stabilite definitiv în momentul condamnării, chiar dacă acestea fuseseră suspendate ulterior în anumite condiții. S‑a procedat astfel la un calcul aritmetic al zilelor rămase de executat în raport cu durata pedepsei deja efectuate. Puterea discreționară de care dispun autoritățile judiciare ale statului membru emitent în această privință nu se raportează la elementele condamnării, care sunt vinovăția și pedeapsa.
72. În al treilea rând, obiectul unei asemenea proceduri de revocare este diferit de procesul penal în urma căruia a fost pronunțată hotărârea privind vinovăția și pedeapsa. Procedura de revocare, precum și marja de apreciere de care dispune instanța în acest cadru specific privesc aprecierea respectării condițiilor pentru suspendarea executării, ca și a pertinenței impunerii altor condiții suplimentare. Acestea nu privesc vinovăția și pedeapsa pronunțate în mod definitiv în cadrul procesului penal(54).
D. Respectarea drepturilor fundamentale dincolo de articolul 4a
73. Faptul că, în calitate de proceduri ulterioare procesului penal în sensul deciziei‑cadru, procedurile de revocare în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4a din aceasta nu determină însă lipsa unor garanții procedurale în acest stadiu.
74. Deși sistemul prevăzut de decizia‑cadru se întemeiază pe încredere reciprocă, a devenit din ce în ce mai evident că nu este vorba despre o încredere oarbă. Încrederea pe care se întemeiază principiul recunoașterii reciproce are la bază o construcție solidă bazată pe standarde echivalente și responsabilități partajate.
75. În acest context, și mai precis în cauzele cu care este sesizată Curtea, discuția se concentrează pe rolul instanței de executare, în special pe posibilitățile de care dispune aceasta pentru a refuza executarea unui MEA în raport cu riscul de încălcare a drepturilor fundamentale în statul membru emitent. Totuși, importanța esențială a obligațiilor acestuia nu poate fi subestimată.
76. Pe de o parte, prezumția protecției echivalente (însă nu identică) pe care se întemeiază principiul încrederii reciproce are la bază temeiuri juridice robuste. Toate statele membre sunt părți la CEDO și trebuie să garanteze efectiv respectarea tuturor garanțiilor care rezultă din aceasta, indiferent dacă o procedură specială a privit sau nu a privit executarea unui MEA.
77. În aceste împrejurări, deși faptul de a nu fi fost ascultat în prealabil în cadrul unei proceduri de revocare a suspendării executării unei pedepse privative de libertate nu este un motiv de refuz al executării MEA conform articolului 4a din decizia‑cadru, aceasta nu înseamnă nicidecum că dreptul de a fi ascultat nu trebuie să fie respectat. Această obligație se numără astfel printre obligațiile ce revin statului membru emitent. Obligațiilor acestuia sunt cele care constituie cadrul în care drepturile fundamentale procedurale, inclusiv dreptul de a fi ascultat, trebuie apărate în cadrul punerii în aplicare a procedurilor și a căilor de atac interne.
78. Rolul de protagonist al statului membru emitent în materie de drepturi procedurale este evidențiat în cadrul sistemului MEA de articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2009/299, potrivit căruia această decizie‑cadru „nu are drept efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum au fost consacrate în articolul 6 din tratat, inclusiv dreptul la apărare al persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale, și nu aduce atingere obligațiilor care revin autorităților judiciare în acest sens”. Dispoziția menționată, care are un domeniu de aplicare echivalent cu cel al articolului 1 alineatul (3) din decizia‑cadru, are în vedere obligațiile care revin atât statului membru emitent, cât și statului membru de executare(55). Astfel, deși dispozițiile citate anterior nu presupun că orice risc de nerespectare a unui drept fundamental trebuie să conducă la un refuz al executării, acestea urmăresc totuși să garanteze că nivelul de protecție a drepturilor fundamentale nu este afectat de faptul că persoana în cauză a făcut obiectul unui MEA.
79. În acest sens, dreptul german, așa cum este explicat de guvernul german, garantează dreptul de a fi ascultat în cadrul procedurii de revocare în discuție, inclusiv după predare, atunci când persoana în cauză nu a fost ascultată în cadrul acestei proceduri.
80. Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că, deși încrederea reciprocă presupune că statele membre pot fi obligate să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte state membre(56), nu este vorba despre o prezumție irefragabilă. Decizia‑cadru se înscrie în ordinea juridică a Uniunii ca Uniune de drept care respectă drepturile fundamentale în cadrul căreia jurisprudența Curții, astfel cum rezultă printre altele din cauzele Aranyosi și Căldăraru, constituie cheia de boltă(57). Această jurisprudență recunoaște obligația statului membru de executare de a amâna decizia privind predarea – chiar de a pune capăt procedurii de predare – în urma unei aprecieri concrete și precise a motivelor serioase și certe care indică un risc real de încălcări grave ale drepturilor fundamentale(58). Cu toate acestea, având în vedere cadrul factual și juridic din prezenta cauză, o asemenea situație este aici pur ipotetică(59).
81. În încheiere, este necesar să se reamintească importanța comunicării între autoritățile de executare și autoritățile emitente, așa cum este prevăzută la articolul 15 alineatul (2) din decizia‑cadru. Astfel cum a subliniat Curtea în numeroase rânduri, această dispoziție, care permite autorității judiciare de executare să solicite informații suplimentare, constituie un element esențial al cooperării judiciare care stă la baza sistemului de recunoaștere reciprocă(60). În aceste condiții, se prezumă că instanța statului membru de executare se informează prin intermediul mijloacelor oferite de dispoziția menționată înainte de a refuza executarea unui MEA(61).
VI. Concluzie
82. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) după cum urmează:
„Noțiunea «proces în urma căruia a fost pronunțată decizia», în sensul articolului 4a alineatul (1) teza introductivă din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretată în sensul că nu include o procedură de revocare a unei decizii de suspendare a executării unei pedepse privative de libertate pentru motivul nerespectării condițiilor suspendării, cu condiția ca o asemenea revocare să nu afecteze decizia cu privire la vinovăție sau cu privire la pedeapsă care se află la baza mandatului european de arestare emis.”