CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA
prezentate la 5 decembrie 2017(1)
Cauza C‑478/16 P
Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO)
împotriva
Group OOD
„Recurs – Marcă a Uniunii Europene – Definiția și dobândirea mărcii Uniunii Europene – Motive relative de refuz – Opoziție a titularului unei mărci neînregistrate sau al altui semn utilizat în comerț – Examinare de către camera de recurs – Probe noi sau suplimentare – Încălcarea articolului 8 alineatul (4) și a articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009”
1. Acest recurs va permite Curții să își adapteze jurisprudența privind aplicarea dreptului național în procedurile desfășurate în fața Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO). Pentru a‑l soluționa, Curtea va trebui să analizeze, în prealabil, dacă Tribunalul a săvârșit vreo eroare de drept atunci când a solicitat unei camere de recurs a EUIPO să examineze din oficiu anumite probe privind dreptul național.
2. Litigiul care se află în prezent în recurs a luat naștere atunci când o întreprindere (Group OOD) a formulat opoziție împotriva cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii, invocând, în conformitate cu articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009(2), că era ea însăși titulara unei mărci similare, cu domeniu de aplicare exclusiv național și neînregistrată, care beneficia de prioritate.
3. Organele EUIPO (și anume divizia de opoziție și camera de recurs) au respins cererea formulată de Group OOD, deoarece, în opinia lor, această întreprindere nu a depus probe suficiente privind dreptul național aplicabil mărcii sale neînregistrate sau le‑a depus tardiv.
4. Cu toate acestea, Tribunalul a anulat(3) decizia finală a camerei de recurs, criticând faptul că aceasta nu a utilizat puterea de apreciere de care beneficia pentru a examina din oficiu conținutul și domeniul de aplicare ale dreptului național invocat. În plus, Tribunalul a respins faptul că datele furnizate de Group OOD camerei de recurs erau complet noi, ceea ce ar fi putut justifica modul în care a acționat aceasta din urmă.
I. Cadrul normativ
A. Regulamentul nr. 207/2009(4)
5. Conform articolului (8) alineatul (4):
„În cazul opoziției titularului unei mărci neînregistrate sau al unui alt semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, marca solicitată este refuzată la înregistrare, atunci când și în măsura în care, în conformitate cu legislația comunitară sau cu legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn:
(a) au fost dobândite drepturi pentru acest semn înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii [Uniunii];
(b) acest semn conferă titularului dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente.”
6. Articolul 76, privind „examinarea din oficiu a faptelor”, prevede următoarele:
„(1) În cursul procedurii, Oficiul procedează la examinarea din oficiu a faptelor; cu toate acestea, în cazul unei proceduri privind motivele relative de respingere a înregistrării, examinarea este limitată la motivele[(5)] invocate și la cererile introduse de părți.
(2) Oficiul poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util.”
B. Regulamentul nr. 2868/95(6)
7. Norma 19, privind argumentarea opoziției, prevede:
„(1) Oficiul oferă persoanei care a formulat opoziția posibilitatea de a prezenta faptele, dovezile și argumentele în sprijinul opoziției sale sau de a completa orice fapte, dovezi sau argumente deja prezentate în temeiul normei 15 alineatul (3), într‑un termen pe care îl stabilește și care trebuie să fie de cel puțin două luni de la data la care se consideră că procedurile de opoziție încep în conformitate cu norma 18 alineatul (1).
(2) În termenul menționat la alineatul (1), persoana care a formulat opoziția depune, de asemenea, dovada existenței, valabilității și a domeniului de protecție ale mărcii sale anterioare sau a dreptului său anterior, precum și dovada care atestă dreptul său de a depune o opoziție. În special, persoana care a formulat opoziția furnizează următoarele dovezi:
[…]
(d) în cazul în care opoziția se bazează pe un drept anterior, în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul [nr. 207/2009], dovada achiziției sale, a existenței continue și a domeniului de protecție a dreptului respectiv;
[…]
(3) Informațiile și dovezile menționate la alineatele (1) și (2) trebuie să fie în limba de procedură sau trebuie să fie însoțite de o traducere. Traducerea este prezentată în termenul specificat pentru depunerea documentului original.
(4) Oficiul nu ține seama de prezentările sau documentele scrise sau de părți ale acestora care nu au fost prezentate sau care nu au fost traduse în limba de procedură în termenul stabilit de Oficiu.”
8. Norma 20 alineatul (1), referitoare la examinarea opoziției, prevede:
„(1) În cazul în care, până la expirarea termenului menționat la norma 19 alineatul (1), persoana care a formulat opoziția nu a dovedit existența, valabilitatea și domeniul de protecție ale mărcii sale anterioare sau ale dreptului său anterior, precum și dreptul de a depune o opoziție, opoziția este respinsă ca fiind nefondată.”
9. Norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf are următoarea formulare:
„În cazul în care recursul este îndreptat împotriva unei hotărâri a unei divizii de opoziție, Camera își limitează examinarea recursului la faptele și probele prezentate în termenele stabilite sau specificate de divizia de opoziție, în conformitate cu regulamentul și cu prezentele norme, cu excepția cazului în care Camera consideră că ar trebui să se țină seama de fapte și probe noi sau suplimentare în temeiul articolului 76 alineatul (2) din regulament.”
II. Situația de fapt din litigiu
10. La 13 februarie 2012(7), domnul Kosta Iliev a introdus la EUIPO o cerere de înregistrare a mărcii Uniunii Europene pentru anumite servicii din clasele 35, 39 și 43 din Aranjamentul de la Nisa(8). Semnul figurativ pe care dorea să îl înregistreze este următorul:
11. La 11 iulie 2012, Group OOD a formulat opoziție împotriva înregistrării noului semn, în temeiul articolului 41 din Regulamentul nr. 207/2009, susținând că este titular al unei mărci figurative neînregistrate, pe care o utilizează în Bulgaria, în Republica Cehă, în Ungaria, în Polonia și în Slovacia pentru servicii incluse în clasa 39 și care este redată în continuare:
12. Group OOD a susținut – prezentând numeroase documente – că a utilizat marca neînregistrată din anul 2003 pentru servicii de transport cu autocarul și că a exploatat o linie regulată de transport cu autocarul între Sofia (Bulgaria) și Praga (Republica Cehă).
13. Prin decizia din 14 iunie 2013, divizia de opoziție a respins opoziția formulată de Group OOD, deoarece nu precizase dreptul național în temeiul căruia se putea interzice utilizarea mărcii solicitate în statele membre vizate și nici nu prezentase probe în acest sens.
14. Calea de atac introdusă de Group OOD împotriva deciziei diviziei de opoziție a fost respinsă de Camera a patra de recurs(9), care a considerat în esență că:
a) Group OOD nu a prezentat în cadrul procedurii de opoziție probe privind dreptul național aplicabil;
b) în ceea ce privește marca bulgară neînregistrată, documentele prezentate în procedura de opoziție nu conțineau nicio referire la dreptul bulgar, încălcând astfel cerințele prevăzute la norma 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95;
c) citarea celor trei dispoziții legale bulgare în fața camerei de recurs era tardivă, având în vedere că aceasta trebuia efectuată în termenele stabilite în cadrul procedurii de opoziție;
d) lipseau informații privind dreptul bulgar, precum și o versiune în limba originală a articolului 12 alineatul 6 din Zakon za markite i gueografskite oznachenija(10)și proba potrivită căreia textul provenea dintr‑o sursă oficială și de încredere;
e) în orice caz, articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 nu era aplicabil, deoarece simpla citare a unor dispoziții naționale, cu lacunele menționate, nu putea constitui fapte și nici probe în sensul dispoziției respective.
III. Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
15. La 1 august 2014, Group OOD a introdus o acțiune în anulare la Tribunal împotriva deciziei camerei de recurs. Aceasta a invocat trei motive, întemeiate pe încălcarea articolului 76 alineatul (1), a articolului 76 alineatul (2) și, respectiv, a articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009.
16. În hotărârea atacată, Tribunalul, după ce a examinat cele trei motive împreună, a admis teza Group OOD. Având în vedere că acțiunea avea ca obiect obligația reclamantei de a dovedi conținutul legislației bulgare, în conformitate cu norma 19 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 2868/95, trebuia să se determine, cu titlu preliminar, dacă respectiva cameră de recurs, în fața căreia au fost prezentate pentru prima dată informațiile respective, putea să țină seama de ele.
17. Conform hotărârii atacate, în primul rând, norma 19 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 2868/95 nu enumeră în mod clar și exhaustiv documentele care trebuie prezentate în susținerea opoziției formulate în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009. Această normă nu face decât să reitereze obligația de a prezenta dovada dobândirii, a existenței continue și a domeniului de protecție ale dreptului anterior în sensul articolului respectiv, fără alte precizări(11). Tribunalul nu a considerat că puterea de apreciere a camerei de recurs cu privire la faptele și la probele prezentate tardiv, prevăzută la articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuia exercitată în mod restrictiv(12).
18. În al doilea rând, Tribunalul a respins argumentul invocat de EUIPO potrivit căruia referirile la cele trei dispoziții ale dreptului bulgar nu constituiau informații suplimentare (singurele care ar putea fi prezentate tardiv), ci erau elemente în totalitate noi. Tribunalul a apreciat că aceste probe fac parte dintre cele care dovedesc dobândirea, existența continuă și domeniul de protecție ale mărcii bulgare neînregistrate, în sensul articolului 8 alineatul (4).
19. În orice caz, potrivit Tribunalului, referirea la dispozițiile legislației bulgare intră sub incidența articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, invocat de Group OOD în fața camerei de recurs. În plus, chiar dacă se presupune că această referire este insuficientă pentru a îndeplini obligația de a face dovada dreptului național, camera de recurs trebuia să își exercite puterea de apreciere, ceea ce a omis să facă(13).
20. În ceea ce privește îndeplinirea obligației de a prezenta dovezi privind dreptul național în conformitate cu norma 19 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 2868/95, Tribunalul a constatat, în hotărârea atacată, că nici Regulamentele nr. 207/2009 și nr. 2868/95, nici jurisprudența nu indică modalitatea în care trebuie dovedit conținutul acestuia. Astfel, Tribunalul a dedus că camera de recurs nu putea obliga persoana care a formulat opoziția să prezinte un extras din Darzhaven vestnik (Jurnalul Oficial bulgar) sau din textul bulgar oficial, în special în condițiile în care limba de procedură în fața EUIPO este engleza. În acest sens, Tribunalul a apreciat că, pentru identificarea corectă a legislației naționale aplicabile și pentru a permite solicitantului mărcii să își exercite dreptul la apărare, nu este indispensabil nici ca textul legislației respective să provină dintr‑o sursă oficială(14).
21. Aplicând prin analogie Hotărârea OAPI/National Lottery Commission(15), Tribunalul a statuat că revine organelor competente ale EUIPO obligația de a aprecia relevanța și aplicabilitatea informațiilor prezentate cu privire la dreptul național. În acest scop, organele în cauză ar fi trebuit să solicite din oficiu informații privind dreptul național respectiv, în cazul în care acestea ar fi fost necesare pentru aprecierea condițiilor de aplicare a unui motiv de refuz și, în special, a existenței faptelor invocate sau a forței probatorii a înscrisurilor prezentate.
22. Dacă avea îndoieli în ceea ce privește reproducerea fidelă, aplicabilitatea sau interpretarea dreptului național, camera de recurs era obligată să își exercite competența de verificare, efectuând cercetări mai ample cu privire la conținutul și la domeniul de aplicare ale dispozițiilor naționale invocate, fie din oficiu, fie invitând persoana care a formulat opoziția să coroboreze informațiile furnizate privind dreptul național bulgar(16).
23. Tribunalul a concluzionat că, fără să își fi exercitat competența de verificare, camera de recurs nu putea să înlăture referirea la articolul 12 alineatul 6 din Legea bulgară privind mărcile, care era inclusă în reclamația introdusă de persoana care a formulat opoziția. Prin urmare, acesta a anulat decizia atacată, obligând EUIPO și pe domnul Iliev să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Group OOD.
IV. Procedura în fața Curții și pretențiile părților
24. Cererea de recurs a fost înregistrată la grefa Curții la 19 septembrie 2016. Memoriul în apărare formulat de Group OOD a fost înregistrat la 23 ianuarie 2017.
25. EUIPO solicită Curții anularea hotărârii atacate și obligarea Group OOD la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta din urmă, în schimb, solicită Curții respingerea recursului și obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.
26. La cererea ambelor părți, în conformitate cu articolul 76 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, la 28 septembrie 2017 s‑a desfășurat o ședință în care s‑au înfățișat ambele părți.
V. Analiza recursului
A. Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu norma 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95.
1. Sinteza argumentelor părților
27. EUIPO susține, în primul rând, că Curtea a stabilit în mod clar sarcina persoanei care se opune înregistrării unei mărci: aceasta trebuie nu numai să îndeplinească cele două condiții privind dreptul național prevăzute la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, ci și să prezinte elemente care să dovedească conținutul acestei legislații(17). Neîndeplinirea acestei sarcini nu poate fi remediată în fața camerei de recurs în cazul în care persoana care a formulat opoziția nu a prezentat, în timp util, diviziei de opoziție nicio informație privind legislația națională.
28. În al doilea rând, potrivit EUIPO, articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu norma 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 este aplicabil numai faptelor și probelor prezentate pentru prima dată în fața camerei de recurs, care au caracter suplimentar sau complementar în raport cu cele depuse în conformitate cu aceeași condiție prevăzută la articolul 8 alineatul (4).
29. În al treilea rând, EUIPO consideră că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a admis că orice prezentare a informațiilor privind legislația națională trebuie considerată complementară în raport cu elementele de probă depuse anterior în conformitate cu condițiile de aplicare prevăzute la articolul 8 alineatul (4).
30. În al patrulea rând, în hotărârea atacată, Tribunalul a omis să verifice dacă exista o legătură suficient de strânsă între informațiile privind legislația națională prezentate în fața camerei de recurs și cele furnizate în timp util diviziei de opoziție. În lipsa unei asemenea legături, elementele de probă ar trebui considerate „în totalitate noi”, iar nu „suplimentare” sau „complementare”.
31. Group OOD respinge argumentele invocate de EUIPO și în special contestă faptul că referirea la articolul 12 alineatul 6 din Legea bulgară privind mărcile constituie un argument sau un element de probă în totalitate nou, precum și că litigiul vizează numai acest aspect.
32. Group OOD, asemenea Tribunalului, consideră că puterea de apreciere prevăzută la articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 poate fi exercitată atunci când elementele de probă furnizate au o anumită importanță pentru desfășurarea litigiului, iar etapa procedurală în care sunt prezentate și împrejurările corespunzătoare nu se opun luării lor în considerare.
33. Potrivit Group OOD, articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 nu prevede obligația de a prezenta probe privind legislația națională, ci probe privind conținutul dreptului anterior. Normele naționale nu reprezintă altceva decât unul dintre elementele de probă privind existența unui drept subiectiv valid privind o marcă neînregistrată, pe care se bazează opoziția formulată de titularul său. În plus, Regulamentul nr. 2868/95 nu indică mijloace de probă concrete care să permită dovedirea conținutului normelor naționale care reglementează drepturile asupra mărcilor neînregistrate.
34. În sfârșit, Group OOD arată, contrar susținerilor EUIPO, că exercitarea de către camera de recurs a puterii sale de apreciere nu a adus atingere dreptului la apărare al domnului Iliev. Dimpotrivă, drepturile încălcate au fost chiar cele ale Group OOD, deoarece argumentele sale nu au fost luate în considerare, deși erau îndeplinite condițiile prevăzute articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.
2. Analiza motivului de recurs
35. În opinia EUIPO, având în vedere că probele privind dreptul național au fost prezentate pentru prima dată în procedura desfășurată în fața camerei de recurs, Tribunalul ar fi trebuit să confirme validitatea respingerii lor, deoarece puterea de apreciere a acestei camere nu poate fi extinsă la probe noi(18).
36. Analiza recursului ar putea, în principiu, să se limiteze la simpla calificare juridică a probelor (privind dreptul bulgar) prezentate de Group OOD. Din această perspectivă, ar trebui să se determine numai dacă probele respective erau „noi” sau „suplimentare”. Ulterior acestei calificări, ar trebui să se analizeze consecințele juridice ale caracterului probelor asupra exercitării puterii de apreciere a camerei de recurs.
37. Cu toate acestea, considerăm că problema ridicată este mai amplă, ceea ce justifică o analiză mai detaliată. În cadrul analizei privind competențele camerelor de recurs, va trebui să se țină seama în special de: i) relevanța dreptului național în astfel de proceduri, ii) limitele puterii de apreciere asupra probelor prezentate tardiv și iii) împrejurările în care o probă trebuie considerată nouă sau suplimentară. Cererea EUIPO poate fi soluționată în mod corespunzător numai după soluționarea acestor chestiuni.
a) Aplicarea dreptului național în procedurile prevăzute de articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009
38. Atunci când Regulamentul nr. 207/2009 face trimitere la dreptul național, acesta din urmă poate deveni un element‑cheie pentru a decide, de exemplu, dacă există un motiv de refuz privind marca solicitată. Acesta este cazul articolului 8 alineatul (4) din regulamentul respectiv, care permite să se aibă în vedere, pentru soluționarea litigiului, atât „legislația comunitară”, cât și „legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn [o marcă neînregistrată sau un alt semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local]”.
39. În astfel de cazuri, organele EUIPO sunt primele care doresc să evite înregistrarea semnelor a căror utilizare ar putea fi contestată ulterior cu succes pe calea procedurii în declararea nulității. Acest interes public justifică luarea în considerare a probelor prezentate cu depășirea termenelor(19).
40. Curtea a statuat că, în procedurile în declararea nulității desfășurate în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, revine „solicitantului sarcina de a prezenta OAPI nu numai elemente care demonstrează că îndeplinește condițiile cerute, în conformitate cu legislația națională a cărei aplicare o solicită, pentru a putea obține interzicerea utilizării unei mărci comunitare în temeiul unui drept anterior, ci și elemente care dovedesc conținutul acestei legislații”(20).
41. Extrapolarea automată a acestei jurisprudențe la procedurile de opoziție, precum cea în speță, întâmpină două dificultăți. Astfel, cerințele menționate în jurisprudența respectivă rezultă din interpretarea normei 37 litera (b) punctul (iii) din regulamentul de punere în aplicare(21), care se referă expressis verbis la dreptul național, înțeles drept legislație națională. Dimpotrivă, norma 19 alineatul (2) litera (d) din același regulament prevede drept probe pentru opoziția întemeiată pe articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 pe cele referitoare „la dobândirea, la existența continuă și la domeniul de protecție” ale dreptului anterior invocat de persoana care a formulat opoziția. Referirea la dreptul național înțeles drept „legislație națională” este, în cel mai bun caz, implicită.
42. Prin urmare, trebuie să se aplice norma 19 alineatul (2) litera (d) din regulamentul de punere în aplicare, în calitate de dispoziție procedurală care reglementează in concreto sarcina impusă persoanei care a formulat opoziția și care invocă existența unei mărci anterioare neînregistrate (precum în prezenta cauză).
43. Or, trimiterea din cuprinsul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 la „legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn” impune să se stabilească persoana căreia îi revine obligația de a dovedi existența și conținutul legislației (naționale) respective. Desigur, norma 19, menționată anterior, nu impune persoanei care a formulat opoziția obligația de a prezenta dreptul național în măsura în care există alte mijloace care să dovedească dobândirea, existența și domeniul de aplicare ale mărcii sale prioritare neînregistrate. Totuși, în cazul în care drepturile sale asupra semnului neînregistrat (printre care dreptul de a interzice utilizarea mărcii solicitate de concurentul său) sunt protejate de legislația națională invocată(22), acesta trebuie să precizeze cel puțin conținutul legislației respective.
44. În această ipoteză sunt aplicabile dispozițiile obișnuite în materia probelor (sarcina probei revine reclamantului) prevăzute la articolul 76 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 207/2009. Fiind vorba despre legislația națională, acest principiu necesită însă anumite nuanțări.
45. Astfel cum am menționat, EUIPO dorește să evite înregistrarea semnelor care ar putea fi contestate cu succes în cadrul procedurilor în declararea nulității, chiar dacă numai ca urmare a încălcării principiului bunei administrări. Având în vedere efectele deciziei pe care trebuie să o adopte, organele EUIPO trebuie să efectueze o analiză completă, care, după caz, include obligația de a examina din oficiu probele privind dreptul național. Acestea nu se pot transforma în simple „camere de înregistrare a dreptului național furnizat de [persoana care a formulat opoziția]”(23), cu alte cuvinte nu trebuie să se limiteze „la o simplă validare a dreptului național astfel cum a fost prezentat de cel care solicită declararea nulității”(24).
46. Jurisprudența Curții în această materie ar putea fi considerată ambivalentă. Pe de o parte, insistă asupra obligației reclamantului de a prezenta dovezi privind utilizarea sau existența, valabilitatea și domeniul de protecție ale unei mărci(25). Pe de altă parte, subliniază obligația EUIPO de a verifica din oficiu condițiile de aplicare și domeniul de aplicare ale normelor de drept național invocate(26).
47. În opinia noastră, pentru a dovedi conținutul dreptului național care protejează un semn neînregistrat, este mai adecvată a doua abordare dintre cele două menționate. Curtea a urmat această abordare în Hotărârea OAPI/National Lottery Commission(27), în care a statuat, în mod ferm, că „Tribunalul nu a comis o eroare de drept atunci când a statuat la punctul 20 din hotărârea atacată că, «în condițiile în care OAPI poate fi chemat să țină seama, printre altele, de dreptul național al statului membru în care se bucură de protecție un drept anterior pe care se întemeiază cererea de declarare a nulității, acesta trebuie să se informeze din oficiu[(28)], prin mijloace care i se par utile în acest sens, cu privire la dreptul național al statului membru în cauză în cazul în care astfel de informații sunt necesare pentru aprecierea condițiilor de aplicare a unei cauze de nulitate care a fost invocată în fața sa și, printre altele, a materialității faptelor invocate sau a forței probante a înscrisurilor prezentate»”.
48. Prin urmare, organele EUIPO(29) trebuie să urmărească completarea probelor privind dreptul național, astfel încât dosarul deciziei prin care se soluționează opoziția să fie cât mai detaliat, în cazul în care aceasta va fi atacată în viitor. Astfel, Tribunalul își poate exercita de asemenea competența (deplină) pentru a interpreta dreptul național în conformitate cu articolul 65 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009(30).
49. Această obligație nu răstoarnă sarcina probei care revine persoanei care a formulat opoziția. Examinarea din oficiu de către EUIPO se impune atunci când acesta deține informații privind dreptul național, fie sub formă de afirmații privind conținutul acestuia, fie sub formă de informații depuse la dosarul cauzei și în privința cărora s‑a invocat o forță probatorie(31), fie chiar și sub forma unui început de probă(32).
50. Aspectul dacă informațiile respective sunt sau nu sunt suficiente pentru a da naștere obligației de a examina din oficiu legislația națională depinde de circumstanțele fiecărei cauze. Una dintre aceste circumstanțe este chiar faptul că informațiile privind dreptul național nu au fost furnizate în timp util în cadrul procedurii, în sensul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009. O altă circumstanță ar putea fi faptul că cele două părți cunosc sau ar trebui să cunoască atât limba, cât și dreptul național în litigiu, deoarece sunt de aceeași naționalitate și în special deoarece litigiul își are originea în acest stat membru.
b) Prezentarea tardivă a probelor în fața camerei de recurs
51. Articolul 76 din Regulamentul nr. 207/2009, a cărui încălcare a fost invocată de EUIPO, instituie, în cuprinsul primei teze a alineatului (1), principiul (general) al examinării din oficiu a faptelor, aplicabil tuturor organelor oficiului. A doua teză a acestui alineat introduce însă o nuanță în ceea ce privește „procedurile privind motivele relative de respingere a înregistrării”: în acest caz, examinarea se limitează la motivele invocate și la cererile introduse de părți. Această din urmă precizare reprezintă expresia principiului interdicției de a hotărî ultra petita, fapt deloc surprinzător având în vedere că este vorba despre proceduri interpartes, în cadrul cărora acestea stabilesc limitele examinării(33).
52. În acest context, alineatul (2) al articolului 76 introduce o excepție privind inadmisibilitatea faptelor invocate și a dovezilor furnizate tardiv. Conform acestei dispoziții, EUIPO poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util(34).
53. În jurisprudența sa(35), Curtea a interpretat în mod constant această dispoziție în sensul că, „de regulă și cu excepția unor dispoziții contrare, prezentarea faptelor și a probelor de către părți rămâne posibilă după expirarea termenelor prevăzute în acest sens în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 207/2009 și că nu este interzis sub nicio formă ca EUIPO, inclusiv camerele de recurs, să țină cont de faptele și de probele invocate sau prezentate tardiv”(36).
54. Jurisprudența a fost de asemenea constantă în ceea ce privește precizarea că, având în vedere utilizarea verbului „poate”, dispoziția în litigiu conferă EUIPO o putere largă de apreciere, pe care trebuie să o motiveze întotdeauna, pentru a decide dacă trebuie sau nu trebuie să țină seama, în fiecare caz concret, de dovezile prezentate tardiv(37).
55. În ceea ce privește exercitarea acestei puteri de apreciere în cadrul unei proceduri de opoziție, aceeași jurisprudență justifică utilizarea sa de către oficiu atunci când acesta consideră, pe de o parte, că elementele prezentate tardiv pot fi, la prima vedere, cu adevărat relevante pentru soluționarea opoziției și, pe de altă parte, că etapa procedurală în care are loc prezentarea tardivă și circumstanțele care o încadrează nu se opun admiterii lor(38).
56. Într‑o hotărâre a Curții pronunțată ulterior celei atacate în prezenta cauză s‑a impus o limită(39) în ceea ce privește această putere de apreciere. În cauza EUIPO/Grau Ferrer, norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din regulamentul de punere în aplicare a fost interpretată în sensul că, în procedurile de opoziție, puterea de apreciere nu trebuie extinsă la probe noi, având în vedere că dispoziția menționată face referire exclusiv la probe suplimentare(40).
57. EUIPO își întemeiază mare parte din recursul său(41) pe această precizare jurisprudențială. Totuși, în opinia noastră, nu trebuie să se asimileze chestiuni distincte: a) recursul EUIPO/Grau Ferrer viza dovada existenței și a valabilității unei mărci naționale(42); b) în prezenta cauză, dimpotrivă, este vorba despre dovezi privind o legislație națională, cu diferențele pe care le implică.
58. Astfel, dreptul național aplicabil în conformitate cu Regulamentul nr. 207/2009 nu poate fi considerat, în acest context, drept un simplu fapt, deoarece, conform articolului 65 alineatul (2) din regulamentul respectiv, cel puțin interpretarea sa de către organele EUIPO este supusă controlului deplin de legalitate de către Tribunal, care poate examina din oficiu conținutul și condițiile de aplicare ale dreptului respectiv(43). Vom analiza această dualitate în continuare.
c) Probe noi, suplimentare sau complementare
59. Prin recursul său, EUIPO susține că, pentru a admite probe complementare privind legislația națională, este necesar să se fi prezentat, în prealabil și în timp util, alte probe privind această legislație, ceea ce nu este aplicabil în prezenta cauză, deoarece Group OOD a prezentat informațiile privind dreptul bulgar numai în fața camerei de recurs (iar nu a diviziei de opoziție, care a fost sesizată anterior).
60. Caracteristicile probelor noi(44), în sensul prezentei cauze, sunt lipsa legăturii cu alt document depus anterior și prezentarea lor tardivă. Dimpotrivă, probele complementare sau suplimentare sunt cele care se adaugă altora deja depuse anterior, în timp util.
61. Această distincție, precum și efectele fiecărei categorii de probe stau la baza jurisprudenței Curții: „în cazul în care nu se furnizează dovada utilizării mărcii în cauză în termenul acordat de Oficiu, respingerea opoziției trebuie pronunțată din oficiu de către acesta din urmă. În schimb, în ipoteza în care au fost prezentate elemente de probă în termenul acordat de Oficiu, prezentarea unor dovezi suplimentare rămâne posibilă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, New Yorker SHK Jeans/OAPI, (C‑621/11 P, EU:C:2013:484, punctele 28 și 30)(45).
62. Conținutul dreptului național combină, în acest context, elemente de fapt (se solicită invocarea lui sau cel puțin prezentarea unui început de probă de către cel care îl invocă) și elemente strict juridice (revine Tribunalului și, după caz, Curții sarcina de a stabili dacă conținutul dreptului a fost sau nu a fost interpretat corect de către organele EUIPO).
63. Tocmai această legătură strânsă dintre elementele respective determină organele EUIPO să adopte o atitudine activă pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale normelor naționale, în cazul în care au fost invocate în fața lor într‑o formă în care pot fi considerate un început de probă. Pe baza acestei invocări și prin depunerea unui minim de documente justificative, elementele de probă prezentate ulterior în fața camerelor de recurs vor permite calificarea lor drept complementare sau suplimentare, iar nu noi.
64. Cu toate acestea, se pune problema dacă vreuna dintre calificările respective se poate aplica în cazul probelor privind dreptul național într‑o situație precum cea din acest litigiu, desfășurat între două părți de aceeași naționalitate, supuse aceleiași ordini juridice naționale și care au sesizat EUIPO cu un litigiu care a fusese inițiat deja în țara lor, Bulgaria.
d) Aplicarea regulilor de interpretare anterioare prezentei cauze
65. La punctul 57 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că cele trei dispoziții din legislația bulgară, invocate de Group OOD în fața camerei de recurs, nu erau elemente noi, întrucât erau încadrate printre cele prezentate pentru a dovedi dobândirea, existența continuă și domeniul de protecție ale mărcii neînregistrate invocate în opoziție(46).
66. În ceea ce privește calificarea juridică, această apreciere a caracterului probelor este supusă, în principiu, controlului Curții în cadrul recursului(47). Se impun anumite mențiuni în acest sens.
67. În primul rând, punctul 27 din Hotărârea Grau Ferrer trebuie citit împreună cu punctul 26, anterior, din care rezultă că respectiva cauză viza probe privind utilizarea, a căror lipsă totală a determinat EUIPO să respingă din oficiu opoziția(48). La momentul respectiv, persoana care a formulat opoziția nu furnizase diviziei de opoziție nicio probă privind existența mărcii pe care și‑a întemeiat parțial opoziția. Dimpotrivă, în prezenta cauză nu se dezbate aspectul dacă există probe privind utilizarea în special în Bulgaria a mărcii neînregistrate invocate în susținerea opoziției, indiferent de puterea sa mai mică sau mai mare de convingere.
68. În aceste condiții, probele privind dreptul bulgar prezentate în fața camerei de recurs le completau, sub aspect juridic, pe cele privind dobândirea, existența continuă și (în special) domeniul de aplicare ale mărcii neînregistrate, în conformitate cu norma 19 alineatul (2) litera (d) din regulamentul de punere în aplicare. Prin urmare, din această perspectivă, Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a calificat probele drept suplimentare.
69. În al doilea rând, din cuprinsul punctului 35 din hotărârea atacată rezultă că Group OOD nu a prezentat în fața diviziei de opoziție nicio probă privind legislația națională aplicabilă. În ședință nu s‑a contestat faptul că referirile exprese la articolul 12 alineatul (6) din Legea bulgară privind mărcile s‑au făcut pentru prima dată în fața camerei de recurs(49).
70. Cu toate acestea, în al treilea rând, nu poate fi ignorat faptul că atât solicitantul noii mărci, cât și Group OOD sunt cetățeni bulgari și au fost reprezentați de profesioniști în legătură cu care se putea prezuma că cunoșteau legislația națională, în special pe cea în materia protecției mărcilor neînregistrate. Contrar susținerilor EUIPO, în această situație nu ar avea loc limitarea dreptului la apărare și nici nu s‑ar crea insecuritatea juridică la care face referire(50).
71. În plus, nu există dovezi în sensul că, în fața diviziei de opoziție, cele două părți în litigiu ar fi avut îndoieli privind conținutul dreptului aplicabil. Solicitantul noului semn (domnul Iliev), cetățean bulgar, a fost reprezentat de avocați bulgari în fața instanțelor bulgare și a invocat dreptul bulgar – înainte ca EUIPO să fie sesizat cu litigiul în care era parte – atunci când a solicitat înregistrarea mărcii. În aceste condiții, Group OOD putea crede că sarcina probei pe care își întemeia opoziția viza doar faptele relevante (cu alte cuvinte, utilizarea unui semn neînregistrat anterior în comerțul a cărui întindere nu este exclusiv locală), iar nu dreptul național, al cărui conținut nu părea să fie contestat. Însă care ar putea fi justificarea EUIPO?
72. În ceea ce privește dreptul național, Oficiul adoptă o poziție neobișnuită în cadrul procedurilor de opoziție întemeiate pe articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009. Norma națională bulgară invocată era cea menționată în tabelul aferent drepturilor naționale, publicat de EUIPO în Ghidul privind examinarea mărcilor Uniunii Europene (concret, în capitolul dedicat formulării opozițiilor în temeiul articolului respectiv)(51). Este de înțeles că, în lumina acestei informații și a vicisitudinilor anterioare privind relația dintre solicitantul mărcii și persoana care a formulat opoziția, acesta din urmă nu s‑a simțit obligat, în fața diviziei de opoziție, să facă referiri mai explicite la normele naționale care figurau deja în ghidul respectiv.
73. În aceste circumstanțe speciale, divizia de opoziție putea, fără dificultăți, să solicite persoanei care a formulat opoziția clarificări privind dreptul național, fără ca prin aceasta să aducă atingere principiului egalității de arme, având în vedere că cealaltă parte putea, ulterior, să invoce orice argument oportun în această privință. Astfel cum a remarcat Tribunalul(52), nu exista niciun impediment pentru ca EUIPO să administreze, de exemplu, un mijloc de probă, în sensul articolului 78 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009(53), dacă avea îndoieli în ceea ce privește aplicabilitatea și interpretarea dreptului național invocat, în exercitarea competenței sale de verificare.
74. În sfârșit, impunerea cerinței – astfel cum pare să solicite EUIPO – de a prezenta chiar de la început, în cadrul procedurii de opoziție, dovezi noi privind toate cele patru cerințe prevăzute la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 ar conduce la un formalism prea riguros, contrar obiectivului de evitare a înregistrării mărcilor care pot face obiectul anulării ulterioare. În plus, cerința respectivă ar reduce la minimum puterea de apreciere privind admiterea probelor prezentate tardiv, care, astfel cum am menționat, reprezintă o „regulă generală”, potrivit Curții(54).
75. Pe scurt, considerăm că existau motive suficiente pentru a considera că dovezile privind cele trei dispoziții din dreptul bulgar, invocate în fața camerei de recurs, sunt complementare în raport cu celelalte dovezi prezentate în fața diviziei de opoziție. În consecință, nu există nicio eroare de drept în hotărârea atacată, în ceea ce privește norma 50 din regulamentul de punere în aplicare. Dimpotrivă, Tribunalul a putut să aprecieze, în mod corect, că referirile la dreptul bulgar în fața camerei de recurs erau suplimentare, iar nu noi(55).
76. Plecând de la această premisă, Tribunalul nu săvârșește o eroare de drept nici atunci când statuează: a) că, în această cauză, „puterea de apreciere a camerei de recurs cu privire la posibilitatea de a lua în considerare fapte și probe prezentate tardiv” nu trebuia exercitată în mod restrictiv – constatare care nu a fost contestată de EUIPO în recurs(56) – și b) că „în mod eronat camera de recurs nu și‑a exercitat puterea de apreciere cu care era învestită și nu și‑a justificat refuzul de a lua în considerare în acest sens referirile la dreptul bulgar care i‑au fost prezentate. Procedând astfel, camera de recurs a încălcat articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, precum și norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2868/95”(57).
77. Prin urmare, nu se poate admite primul motiv de recurs.
B. Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu norma 19 alineatul (2) din regulamentul de punere în aplicare
1. Sinteza pozițiilor părților
78. Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, EUIPO susține că hotărârea atacată a încălcat norma 19 alineatul (2) litera (d) din regulamentul de punere în aplicare atunci când a reținut că nu există condiții de formă referitoare la probele privind legislația națională. Acesta adaugă că respectarea dreptului la apărare în procedura inter partes implică respectarea unui anumit formalism.
79. Astfel, în lumina principiului „paralelismului formelor”, condițiile referitoare la probele privind înregistrarea mărcilor, prevăzute la norma 19 alineatul (2) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul nr. 2868/95, trebuie să se aplice prin analogie și în cazul probelor privind normele naționale care conferă efect juridic mărcilor neînregistrate.
80. Group OOD contestă această presupusă aplicabilitate prin analogie, susținând că situațiile prevăzute atât la litera (a) a normei 19 alineatul (2) din regulamentul de punere în aplicare, cât și la celelalte litere ale aceluiași alineat sunt diferite în ceea ce privește mijloacele de probă obligatorii, în funcție de tipul dreptului subiectiv anterior care este invocat în opoziție. Norma respectivă nu prevede un singur mijloc de probă pentru situații diferite (marcă națională înregistrată, solicitată, notorie, renumită, neînregistrată și chiar înregistrată în mod fraudulos).
81. În orice caz, norma 19 alineatul (2) litera (d) nu impune persoanei care a formulat opoziție obligația de a depune la organele EUIPO o copie a textului oficial, în limba originală, al legislației naționale invocate. Oficiul ar dispune de o competență de control și de verificare a dreptului național pentru a examina conținutul exact al legislației respective.
2. Analiza motivului de recurs
82. În opinia noastră, cel de al doilea motiv de recurs, astfel cum a fost formulat de EUIPO, nu ni se pare convingător.
83. În primul rând, în ceea ce privește comparația cu mijloacele de probă solicitate în cauzele care au ca obiect mărci înregistrate [norma 19 alineatul (2) litera (a) punctul (ii) din regulamentul de punere în aplicare], împărtășim opinia Group OOD: legiuitorul a prevăzut documentele justificative care trebuie prezentate în funcție de tipul dreptului subiectiv invocat în fiecare caz.
84. Astfel, în cazul mărcilor înregistrate, pare logic faptul că legiuitorul a impus obligația de a prezenta certificatele de înregistrare și de alte tipuri, care, în general, sunt emise cu ocazia înregistrării lor și care reprezintă documente cu forță probatorie incontestabilă. Este de așteptat ca titularul unei mărci înregistrate, care dă dovadă de o diligență normală, să se afle în posesia certificatelor respective sau să le obțină fără prea multe dificultăți.
85. Acest raționament se aplică și în cazul în care, atunci când persoana care a formulat opoziția invocă o marcă înregistrată renumită [norma 19 alineatul (2) litera (c)], i se solicită aceleași certificate, precum și „o dovadă care să ateste că marca se bucură de renume”. Nu există restricții pentru a dovedi, prin mijloace pe care fiecare titular al mărcii le consideră oportune, renumele invocat, care nu reiese în general din documentele oficiale.
86. Același raționament este aplicabil și probelor solicitate în cazul mărcilor neînregistrate. Având în vedere că, dată fiind natura lor, aceste semne nu sunt menționate în mod oficial în registre, se justifică caracterul mai vag al descrierii mijloacelor prin care trebuie dovedită utilizarea lor și drepturile aferente acesteia, tocmai pentru a evita formalisme riguroase într‑un domeniu în care nu trebuie să existe.
87. În rest, mijloacele de probă care trebuie prezentate de titularul unui semn neînregistrat, atunci când se opune înregistrării unei mărci noi, sunt legate în principal de dreptul subiectiv invocat de acesta. Dobândirea, existența continuă și domeniul de aplicare ale mărcilor respective neînregistrate pot fi dovedite dacă, conform normelor naționale (sau, dacă este cazul – nu și în prezenta cauză –, conform reglementărilor Uniunii), titularului acestora i s‑a acordat dreptul prioritar la utilizarea semnului și la interzicerea utilizării celor ulterioare.
88. În consecință, impunerea unui formalism privind mijloacele de probă atunci când textul normativ a optat în mod deliberat (și, în opinia noastră, întemeiat) pentru a acorda o anumită libertate ar echivala cu reformularea regulamentului de punere în aplicare într‑un sens care nu reflectă intenția legiuitorului Uniunii.
89. În al doilea rând, cerința privind includerea unei traduceri a normelor naționale invocate în opoziție, atunci când partea adversă (și anume solicitantul mărcii) nu le poate înțelege, ar fi admisibilă, în mod ipotetic. Totuși, este suficient să amintim că, în prezenta cauză, solicitantul, domnul Iliev, era de asemenea cetățean bulgar și nu există niciun indiciu în sensul că acesta nu cunoaște limba statului membru respectiv.
90. În al treilea rând, este foarte forțat să apelăm la paralelismul formalităților pe baza articolului 94 litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții, care invită instanțele naționale să includă, împreună cu textul întrebărilor preliminare formulate, pe cel al dispozițiilor naționale aplicabile în cauză și, după caz, jurisprudența națională relevantă. Aceste documente contribuie la o înțelegere mai bună de către Curte a problemei juridice cu care este sesizată instanța națională, înțelegere care este indispensabilă pentru pronunțarea, cu efecte erga omnes, a unei hotărâri de interpretare a unui text normativ.
91. Este evident că nu există nicio asemănare cu procedurile de opoziție privind înregistrarea unei mărci. În cadrul acestora din urmă, prin probele prezentate sau prin invocarea dreptului național se urmărește susținerea unui drept subiectiv în raport cu cel al unui concurent, în contextul unui dosar administrativ interpartes, a cărui soluționare le afectează doar pe acestea. Este aproape inutil să subliniem că funcția jurisdicțională a Curții, în contextul soluționării întrebărilor preliminare, nu poate fi asimilată celei a organelor EUIPO.
92. Prin urmare, nu identificăm în hotărârea atacată nicio încălcare a articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu norma 19 alineatul (2) din regulamentul de punere în aplicare atunci când s‑a reținut, în special la punctele 69, 70 și 81 din aceasta, că nu există cerințe de formă referitoare la probele privind legislația națională.
93. Prin urmare, al doilea motiv de recurs nu trebuie admis, ceea ce, împreună cu respingerea primului motiv, determină respingerea recursului în totalitate.
94. În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere că Group OOD a solicitat obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată și că aceasta din urmă a căzut în pretenții, se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
VI. Concluzie
95. În temeiul argumentelor anterioare, propunem Curții:
1) Să respingă recursul.
2) Să oblige EUIPO la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această procedură.