Language of document : ECLI:EU:C:2014:242

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

9 aprilie 2014(*)

„Directiva 2007/64/CE – Servicii de plată – Articolul 4 punctul 23 – Noțiunea de instrument de plată – Ordine de virament online și cu ajutorul unui formular pe suport de hârtie – Articolul 52 alineatul (3) – Dreptul beneficiarului plății de a solicita plătitorului comisioane pentru utilizarea unui instrument de plată – Competența statelor membre de a institui o interdicție generală – Contract între un operator de telefonie mobilă și particulari”

În cauza C‑616/11,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Oberster Gerichtshof (Austria), prin decizia din 8 noiembrie 2011, primită de Curte la 30 noiembrie 2011, în procedura

T‑Mobile Austria GmbH

împotriva

Verein für Konsumenteninformation,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, domnii E. Juhász, A. Rosas, D. Šváby și C. Vajda (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: domnul K. Malacek, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 septembrie 2013,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru T‑Mobile Austria GmbH, de A. Egger, Rechtsanwalt;

–        pentru Verein für Konsumenteninformation, de S. Langer, Rechtsanwalt;

–        pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer și de P. Cede, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Möller, precum și de J. Kemper, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul francez, de G. de Bergues și de N. Rouam, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Varone, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes și de L. Bigotte Chorão, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de K.‑P. Wojcik, de J. Rius și de M. Noll‑Ehlers, precum și de C. Vrignon, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 24 octombrie 2013,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 52 alineatul (3) din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO L 319, p. 1).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Verein für Konsumenteninformation (Asociația pentru informarea consumatorilor, denumită în continuare „Verein”), pe de o parte, și T‑Mobile Austria GmbH (denumită în continuare „T‑Mobile Austria”), pe de altă parte, cu privire la o practică tarifară a acesteia din urmă care constă în obligarea clienților săi la plata unor comisioane suplimentare în caz de plată prin virament efectuat online sau cu ajutorul unui formular pe suport de hârtie.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        În titlul I din Directiva 2007/64, denumit „Obiect, domeniu de aplicare și definiții”, articolul 1 din aceasta, intitulat la rândul său „Obiectul”, prevede:

„(1)      Prezenta directivă stabilește normele în conformitate cu care statele membre disting următoarele șase categorii de prestatori de servicii de plată:

[…]

(2)      Prezenta directivă stabilește, de asemenea, norme în materie de transparență a condițiilor și a cerințelor în materie de informare privind serviciile de plată, precum și în materie de drepturi și obligații respective ale utilizatorilor serviciilor de plată și ale prestatorilor de servicii de plată în contextul prestării de servicii de plată ca ocupație sau activitate comercială obișnuită.”

4        Articolul 4 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

3.      prin «serviciu de plată» se înțelege una dintre activitățile comerciale enumerate în anexă;

[…]

7.      prin «plătitor» se înțelege persoana fizică sau juridică care este titularul unui cont de plăți și care autorizează un ordin de plată din acel cont de plăți sau, în cazul în care nu este vorba despre un cont de plăți, persoana fizică sau juridică care dă un ordin de plată;

8.      prin «beneficiar al plății» se înțelege persoana fizică sau juridică care este destinatarul vizat al fondurilor care au făcut obiectul unei operațiuni de plată;

9.      prin «prestator de servicii de plată» se înțeleg entitățile menționate la articolul 1 alineatul (1) și persoanele fizice și juridice care beneficiază de derogare în temeiul articolului 26;

10.      prin «utilizator al serviciilor de plată» se înțelege persoana fizică sau juridică care folosește un serviciu de plată în calitate de plătitor, de beneficiar al plății sau în ambele calități;

[…]

16.      prin «ordin de plată» se înțelege orice dispoziție a plătitorului sau a beneficiarului plății către prestatorul său de servicii de plată prin care se solicită executarea unei operațiuni de plată;

[…]

19.      prin «autentificare» se înțelege procedura care permite prestatorului de servicii de plată să verifice utilizarea unui instrument de plată specific, inclusiv elementele sale de securitate personalizate;

[…]

23.      prin «instrument de plată» se înțelege orice dispozitiv (dispozitive) personalizat(e) și/sau orice serie de proceduri convenite între utilizatorul serviciilor de plată și prestatorul de servicii de plată și folosit de utilizatorul serviciilor de plată pentru a iniția un ordin de plată;

[…]”

5        În titlul IV din directiva menționată, care se referă la drepturile și obligațiile privind prestarea și utilizarea serviciilor de plată, articolul 52 din aceasta, intitulat „Comisioane aplicabile”, prevede la alineatul (3):

„Prestatorul de servicii de plată nu împiedică beneficiarul plății să solicite din partea plătitorului un comision sau să îi ofere o reducere pentru utilizarea unui instrument de plată. Cu toate acestea, statele membre pot interzice sau limita dreptul de a solicita comisioane, luând în considerare nevoia de a încuraja concurența și de a promova utilizarea de instrumente de plată eficiente.”

6        Considerentul (42) al Directivei 2007/64, care privește sfera de aplicare a articolului 52 alineatul (3) din această directivă, are următorul cuprins:

„Pentru a promova transparența și concurența, prestatorul de servicii de plată nu ar trebui să împiedice beneficiarul plății să perceapă plătitorului comisioane legate de utilizarea unui instrument de plată specific. Deși beneficiarul plății ar trebui să fie liber să perceapă comisioane legate de utilizarea unui anumit instrument de plată, statele membre pot decide dacă să interzică sau să limiteze orice astfel de practici în cazurile în care, în opinia lor, acest lucru este justificat pe motivul unei tarifări abuzive sau al unei tarifări care ar putea avea un efect negativ asupra folosirii unui anumit instrument de plată, ținând seama de nevoia de a încuraja concurența și utilizarea unor instrumente de plată eficiente.”

7        Potrivit articolului 53 din directiva menționată, intitulat „Derogare pentru instrumentele de plată cu valoare redusă și pentru moneda electronică”:

„(1)      În cazul instrumentelor de plată care, în conformitate cu contractul‑cadru, privesc numai operațiunile de plată individuale care nu depășesc 30 [de euro] sau care au o limită de cheltuieli de 150 [de euro] ori depozitează fonduri care nu depășesc niciodată 150 [de euro], prestatorii de servicii de plată pot conveni cu utilizatorii serviciilor de plată:

(a)    că articolul 56 alineatul (1) litera (b), articolul 57 alineatul (1) literele (c) și (d), precum și articolul 61 alineatele (4) și (5) nu se aplică în cazul în care instrumentul de plată nu permite blocarea sau împiedicarea unei utilizări ulterioare a acestuia;

(b)    că articolul 59, articolul 60 și articolul 61 alineatele (1) și (2) nu se aplică în cazul în care instrumentul de plată este utilizat anonim sau în cazul în care, din alte motive care țin de instrumentul de plată, prestatorul de servicii de plată nu se află în poziția de a dovedi că o anumită operațiune de plată a fost autorizată;

(c)    că, prin derogare de la articolul 65 alineatul (1), prestatorul de servicii de plată nu este obligat să îl informeze pe utilizatorul serviciilor de plată în legătură cu refuzul unui ordin de plată, în cazul în care neefectuarea plății apare din context;

(d)    că, prin derogare de la articolul 66, plătitorul nu poate revoca ordinul de plată după transmiterea ordinului de plată sau după exprimarea consimțământului său pentru executarea operațiunii de plată către beneficiarul plății;

(e)    că, prin derogare de la articolele 69 și 70, se aplică alte termene de executare.

(2)      Pentru operațiunile de plată naționale, statele membre sau autoritățile lor competente pot reduce sau dubla sumele prevăzute la alineatul (1). Acestea pot să le crească până la 500 [de euro] pentru instrumentele de plată preplătite.

(3)      Articolele 60 și 61 se aplică, de asemenea, monedei electronice în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2000/46/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 18 septembrie 2000 privind inițierea, exercitarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor de bani electronici (JO L 275, p. 39, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 15)], cu excepția cazului în care prestatorul de servicii de plată al plătitorului nu poate îngheța contul de plăți sau bloca instrumentul de plată. Statele membre pot limita această derogare la conturi de plăți sau la instrumente de plată cu o anumită valoare.”

 Dreptul austriac

8        Potrivit instanței de trimitere, Directiva 2007/64 a fost transpusă în ordinea juridică austriacă prin Legea privind serviciile de plată (Zahlungsdienstegesetz, BGBl. I, 66/2009, denumită în continuare „ZaDiG”), intrată în vigoare la 1 noiembrie 2009.

9        Articolul 1 din ZaDiG, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul 1:

„Prezenta lege federală stipulează condițiile în care persoanele au dreptul să presteze în Austria servicii de plată în scop comercial (prestatori de servicii de plată) și reglementează drepturile și obligațiile prestatorilor de servicii de plată stabiliți în Austria și ale utilizatorilor de servicii de plată stabiliți în Austria, precum și accesul la sistemele de plată.”

10      Articolul 27 din ZaDiG, intitulat „Comisioane”, asigură prin alineatul 6 transpunerea în ordinea juridică austriacă a articolului 52 alineatul (3) din Directiva 2007/64. Articolul 27 alineatul 6 din ZaDiG prevede:

„Prestatorul de servicii de plată nu împiedică beneficiarul plății să solicite din partea plătitorului un comision sau să îi ofere o reducere pentru utilizarea unui instrument de plată. Perceperea de comisioane de către beneficiarul plății în cazul utilizării unui anumit instrument de plată este interzisă.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

11      T‑Mobile Austria este unul dintre furnizorii de servicii de telefonie mobilă din Austria. În această calitate, încheie cu consumatorii contracte de servicii de telecomunicații în care sunt prevăzute condiții generale pe care le actualizează cu regularitate. În versiunea acestor condiții generale, în vigoare în luna noiembrie a anului 2009, figura clauza următoare:

„Articolul 23

[…]

1.2.      Toate modalitățile de plată sunt recunoscute în vederea stingerii datoriei, dar pentru plățile prin virament emis cu ajutorul unui suport de hârtie sau prin internet percepem un comision de procesare potrivit dispozițiilor tarifare care vă sunt aplicabile.”

12      În temeiul acestei clauze, T‑Mobile Austria factura comisioane suplimentare în cuantum de 3 euro pe lună consumatorilor abonați la tariful „Call Europe” care optau pentru plata fără debitare directă sau prin card de credit, ceea ce include în special plățile prin virament online sau cu ajutorul unui formular pe suport de hârtie.

13      Verein a sesizat instanța de prim grad de jurisdicție competentă să soluționeze litigiul principal pentru a solicita să se interzică T‑Mobile Austria, pe de o parte, să introducă acea clauză în contractele pe care le încheie cu clienții săi și, pe de altă parte, să invoce clauza respectivă în cadrul contractelor existente. În susținerea acțiunii, Verein a arătat că aceeași clauză era contrară dispozițiilor imperative ale articolului 27 alineatul 6 a doua teză din ZaDiG.

14      T‑Mobile Austria a solicitat respingerea acțiunii, susținând, mai întâi, că nu se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 2007/64 și al ZaDiG, întrucât nu este un prestator de servicii de plată, ci un operator de telefonie mobilă. În continuare, aceasta a susținut că un formular de virament nu s‑ar circumscrie, în lipsa unui element de securitate personalizat, noțiunii „instrument de plată” în sensul articolului 4 punctul 23 din această directivă. În sfârșit, transpunerea articolului 52 alineatul (3) din directiva menționată realizată la articolul 27 alineatul 6 a doua teză din ZaDiG nu ar fi conformă cu aceeași directivă, întrucât legiuitorul austriac ar fi omis să motiveze interdicția de a aplica comisioane pentru utilizarea anumitor instrumente de plată.

15      Prima instanță a admis toate cererile formulate de Verein. Această hotărâre a fost confirmată în apel. Instanța de apel a considerat că viramentul efectuat cu ajutorul unui formular pe suport de hârtie nu constituie un instrument de plată în sensul articolului 4 punctul 23 din Directiva 2007/64. Cu toate acestea, întrucât articolul 52 alineatul (3) din directivă nu prevede o armonizare completă a legislației în cauză, legiuitorul național poate să prevadă o interdicție generală de a aplica comisioane suplimentare, precum cea instituită la articolul 27 alineatul 6 din ZaDiG, care să acopere atât instrumentele de plată în sensul directivei menționate, cât și alte operațiuni de plată, cum ar fi viramentele efectuate cu ajutorul unui formular pe suport de hârtie. Pe de altă parte, această interdicție ar răspunde obiectivului vizat la articolul 52 alineatul (3) a doua teză din aceeași directivă, de a încuraja concurența și buna funcționare a sistemului tarifar.

16      Împotriva acestei decizii, T‑Mobile Austria a formulat recurs la instanța de trimitere. Aceasta din urmă, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, a constatat că întrebările preliminare adresate în litigiul principal impuneau o interpretare a dispozițiilor Directivei 2007/64.

17      În aceste condiții, Oberster Gerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 52 alineatul (3) din Directiva [2007/64] trebuie interpretat în sensul că este aplicabil și raportului contractual dintre un operator de telefonie mobilă, în calitate de beneficiar al plății, și clientul său privat (consumatorul), în calitate de plătitor?

2)      Un formular de virament care poartă semnătura olografă a plătitorului, respectiv procedura bazată pe un formular de virament semnat prin care se emit ordine virament, precum și procedura convenită de emitere de ordine de virament prin serviciul bancar online («Telebanking») trebuie considerate «instrumente de plată» în sensul articolului 4 [punctul] 23 și al articolului 52 alineatul (3) din Directiva [2007/64]?

3)      Articolul 52 alineatul (3) din Directiva [2007/64] trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării dispozițiilor unei legislații naționale care prevăd o interdicție generală de percepere a unor comisioane de către beneficiarul plății, interdicție care, în special, nu diferențiază între diferitele instrumente de plată?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

18      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 52 alineatul (3) din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că este aplicabil în cazul utilizării unui instrument de plată în cadrul raportului contractual dintre un operator de telefonie mobilă, în calitate de beneficiar al plății, și clientul său, în calitate de plătitor.

 Cu privire la admisibilitate

19      Cu titlu introductiv, Verein a invocat o excepție de inadmisibilitate a primei întrebări, pentru motivul că răspunsul la aceasta nu ar fi „necesar” în sensul articolului 267 TFUE pentru ca instanța de trimitere să poată soluționa litigiul principal.

20      Potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea PreussenElektra, C‑379/98, EU:C:2001:160, punctul 39, Hotărârea van der Weerd și alții, C‑222/05-C‑225/05, EU:C:2007:318, punctul 22, precum și Hotărârea Betriu Montull, C‑5/12, EU:C:2013:571, punctul 34).

21      În speță, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 21-23 din concluzii, nu reiese în mod evident că interpretarea articolului 52 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2007/64 solicitată de instanța de trimitere nu îi este necesară acesteia din urmă pentru a soluționa litigiul cu care este sesizată.

22      Astfel, în cadrul litigiului principal, Verein solicită să se interzică T‑Mobile Austria să introducă, în contractele pe care le încheie cu clienții săi, o clauză care prevede facturarea unor comisioane de procesare în caz de plată prin virament pe suport de hârtie sau online și să se prevaleze de o asemenea clauză în cadrul contractelor existente. Din decizia de trimitere reiese de asemenea că acțiunea formulată de Verein se întemeiază pe articolul 27 alineatul 6 a doua teză din ZaDiG, care transpune în dreptul intern articolul 52 alineatul (3) din directiva menționată.

23      În consecință, prima întrebare este admisibilă.

 Cu privire la fond

24      Articolul 52 alineatul (3) prima teză de Directiva 2007/64 prevede că prestatorul de servicii de plată nu poate împiedica beneficiarul plății să perceapă comisioane sau să propună plătitorului o reducere pentru utilizarea unui instrument de plată specific. Articolul 52 alineatul (3) a doua teză din această directivă conferă însă statelor membre competența de a interzice sau de a limita dreptul beneficiarului plății de a solicita plătitorului comisioane pentru utilizarea unui instrument de plată specific, ținând seama de nevoia de a încuraja concurența și de a promova utilizarea unor mijloace de plată eficiente.

25      În această privință, trebuie arătat că un operator de telefonie mobilă poate fi calificat drept „beneficiar al plății” în sensul articolului 4 punctul 8 din Directiva 2007/64 atunci când este destinatarul unor fonduri care au făcut obiectul unei operațiuni de plată. În plus, clientul acestui operator de telefonie mobilă poate fi calificat drept „plătitor” în sensul articolului 4 punctul 7 din directiva menționată atunci când autorizează un ordin de plată din acel cont de plăți al cărui titular este sau atunci când dă un ordin de plată.

26      Or, din însuși modul de redactare a articolului 52 alineatul (3) din directiva respectivă, care reglementează dreptul beneficiarului plății de a solicita plătitorului comisioane pentru utilizarea unui instrument de plată specific, reiese că această dispoziție are în vedere raportul dintre beneficiarul plății și plătitor. În consecință, dispoziția menționată este aplicabilă în cazul utilizării unui instrument de plată în cadrul raportului contractual dintre un operator de telefonie mobilă, în calitate de beneficiar al plății, și clientul său, în calitate de plătitor, astfel cum susțin Verein, guvernele austriac, german, francez, italian și portughez, precum și Comisia Europeană.

27      Pe de altă parte, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 32 din concluzii, competența conferită statelor membre la articolul 52 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2007/64 ar fi lipsită de efecte dacă nu s‑ar aplica în raporturile dintre „beneficiarul plății” și „plătitor”.

28      Având în vedere toate considerațiile de mai sus, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 52 alineatul (3) din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că este aplicabil în cazul utilizării unui instrument de plată în cadrul raportului contractual dintre un operator de telefonie mobilă, în calitate de beneficiar al plății, și clientul său, în calitate de plătitor.

 Cu privire la a doua întrebare

29      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 punctul 23 din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, un formular de virament care poartă semnătura olografă a plătitorului și/sau procedura de emitere a unui ordin de virament printr‑un astfel de formular și, pe de altă parte, procedura de emitere a unui ordin de virament online constituie instrumente de plată în sensul acestei dispoziții.

30      Potrivit articolului 4 punctul 23 din această directivă, un instrument de plată constă în „orice dispozitiv (dispozitive) personalizat(e) și/sau orice serie de proceduri convenite între utilizatorul serviciilor de plată și prestatorul de servicii de plată și folosit de utilizatorul serviciilor de plată pentru a iniția un ordin de plată”.

31      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că există o oarecare divergență între diferitele versiuni lingvistice ale acestei dispoziții, astfel cum subliniază avocatul general la punctul 36 din concluzii. Desigur, în toate versiunile lingvistice, epitetul „personalizat” determină sintagma „orice dispozitiv”. Cu toate acestea, în versiunea în limba franceză („tout dispositif personnalisé et/ou ensemble de procédures”), care coincide în special cu versiunile spaniolă, italiană, maghiară, portugheză și română, epitetul „personalizat” nu determină sintagma „serie de proceduri”. Invers, în versiunea în limba germană („jedes personalisierte Instrument und/oder jeden personalisierten Verfahrensablauf”), epitetul „personalizat” nu determină sintagma „serie de proceduri”. Versiunea în limba engleză [„any personalised device(s) and/or set of procedures”], care coincide în special cu versiunile daneză, greacă, neerlandeză, finlandeză și suedeză, permite ambele interpretări.

32      Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie să fie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor redactate în toate limbile Uniunii Europene. În caz de neconcordanță între diferitele versiuni lingvistice ale unui text din dreptul Uniunii, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea printre altele Hotărârea Bark, C‑89/12, EU:C:2013:276, punctul 40, și Hotărârea Comisia/Finlanda, C‑309/11, EU:C:2013:610, punctul 49).

33      În această privință, Verein, guvernele austriac, german și francez, precum și Comisia arată în mod întemeiat că, pentru a fi calificat drept personalizat, un instrument de plată trebuie să permită prestatorului de servicii de plată să verifice dacă ordinul de plată a fost inițiat de un utilizator abilitat să facă acest lucru.

34      Or, astfel cum arată guvernul francez, anumite instrumente de plată menționate în mod expres la articolul 53 din Directiva 2007/64 nu sunt personalizate. Astfel, de exemplu, din articolul 53 alineatul (1) litera (b) din această directivă reiese că anumite instrumente de plată sunt utilizate anonim, caz în care prestatorii de servicii de plată nu sunt obligați să dovedească autentificarea operațiunii în ipoteza menționată la articolul 59 din respectiva directivă.

35      Din existența unor astfel de instrumente de plată nepersonalizate reiese în mod necesar că noțiunea de instrument de plată, definită la articolul 4 punctul 23 din aceeași directivă, poate acoperi un ansamblu de proceduri nepersonalizate, convenit între utilizator și prestatorul de servicii de plată, și la care prestatorul a recurs pentru a iniția un ordin de plată.

36      Trebuie să se răspundă la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere în lumina acestei definiții a noțiunii de instrument de plată în sensul articolului 4 punctul 23 din Directiva 2007/64.

37      Pe de o parte, instanța de trimitere urmărește să afle dacă un formular de virament care poartă semnătura olografă a plătitorului și/sau procedura de emitere a unui ordin de virament printr‑un astfel de formular de virament constituie un instrument de plată.

38      Astfel cum susțin în mod întemeiat Verein, guvernele austriac, francez, italian și portughez, precum și Comisia, emiterea unui ordin de virament printr‑un formular de virament care poartă semnătura olografă a plătitorului reprezintă o serie de proceduri convenite între utilizator și prestatorul de servicii de plată și la care utilizatorul a recurs pentru a iniția un ordin de plată și constituie, prin urmare, un instrument de plată în sensul articolului 4 punctul 23 a doua teză din Directiva 2007/64.

39      În această privință, din dosarul înaintat Curții reiese că emiterea unui astfel de ordin de virament presupune în general ca plătitorul să depună un specimen de semnătură olografă la instituția de creditare la momentul deschiderii contului său de plăți, ca acesta să utilizeze anumite formulare de virament și să aplice pe formularele respective semnătura olografă. Instituția de creditare amintită poate autentifica ordinul de plată, în sensul articolului 4 punctul 19 din directiva menționată, prin compararea semnăturii olografe aplicate pe formularul de virament cu specimenul de semnătură olografă depus în prealabil de plătitor.

40      Pe de altă parte, instanța de trimitere urmărește să afle dacă procedura de emitere a unui ordin de virament online constituie un instrument de plată.

41      Astfel cum arată Verein, guvernele austriac, german, francez, italian și portughez, precum și Comisia, emiterea unui ordin de virament online reprezintă o serie de proceduri convenite între utilizator și prestatorul de servicii de plată la care utilizatorul a recurs pentru a iniția un ordin de plată și constituie, prin urmare, un instrument de plată în sensul articolului 4 punctul 23 a doua teză din Directiva 2007/64.

42      Din dosarul înaintat Curții reiese astfel că emiterea unui ordin de virament online presupune ca plătitorul să introducă diverse coduri personalizate precum un identificator de conectare, un cod secret și un cod de tranzacționare, a căror utilizare este convenită între instituția de creditare și plătitor. Utilizarea de către plătitor a acestor diferite coduri personalizate permite instituției de creditare să autentifice ordinul de plată, în sensul articolului 4 punctul 19 din directiva menționată.

43      În aceste condiții, nu trebuie să se examineze dacă procedura de emitere a unui ordin de virament printr‑un formular care poartă semnătura olografă a plătitorului sau procedura de emitere a unui ordin de virament online pot fi calificate drept „dispozitiv personalizat” în sensul articolului 4 punctul 23 prima teză din Directiva 2007/64, întrucât ele constituie o „serie de proceduri” în sensul celei de a doua teze a acestei dispoziții.

44      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 punctul 23 din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că atât procedura de emitere a unui ordin de virament printr‑un formular de virament care poartă semnătura olografă a plătitorului, cât și procedura de emitere a unui ordin de virament online constituie instrumente de plată în sensul acestei dispoziții.

 Cu privire la a treia întrebare

45      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 52 alineatul (3) din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că se conferă statelor membre competența de a interzice în mod general beneficiarilor plății să perceapă comisioane de la plătitor pentru utilizarea oricărui instrument de plată.

46      Astfel cum arată Verein, guvernele austriac, german, francez, italian și portughez, precum și Comisia, din însuși modul de redactare a articolului 52 alineatul (3) din această directivă reiese că competența conferită statelor membre de a interzice beneficiarilor plății să perceapă comisioane pentru utilizarea unui instrument de plată poate fi pusă în aplicare în raport cu o parte sau cu toate instrumentele de plată utilizate pe teritoriul lor. Astfel, a doua teză a acestei dispoziții nu limitează respectiva competență a statelor membre la utilizarea unui instrument de plată specific.

47      În plus, deși statele membre trebuie să țină seama de nevoia de a încuraja concurența și utilizarea de instrumente de plată eficiente atunci când limitează sau interzic aplicarea unor comisioane pentru utilizarea unui instrument de plată, acestea dispun totuși de o marjă largă de apreciere la punerea în aplicare a competenței care le este conferită prin articolul 52 alineatul (3) din directiva menționată, astfel cum reiese în principal din considerentul (42) al acesteia.

48      Având în vedere toate considerațiile de mai sus, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 52 alineatul (3) din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că se conferă statelor membre competența de a interzice în mod general beneficiarilor plății să perceapă comisioane de la plătitor pentru utilizarea oricărui instrument de plată, cu condiția ca reglementarea națională, în ansamblul său, să țină seama de nevoia de a încuraja concurența și de a promova utilizarea de instrumente de plată eficiente, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

 Cu privire la limitarea în timp a efectelor hotărârii

49      T‑Mobile Austria solicită limitarea în timp a efectelor hotărârii care urmează a fi pronunțată în cazul în care Curtea ar statua, pe de o parte, că procedurile de emitere a unui ordin de virament constituie instrumente de plată în sensul articolului 4 punctul 23 din Directiva 2007/64 și, pe de altă parte, că articolul 52 alineatul (3) din această directivă conferă statelor membre competența de a interzice în mod general beneficiarilor să perceapă comisioane de la plătitor pentru utilizarea unui instrument de plată.

50      În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii făcută de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de instanțe chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă, pe de altă parte, sunt reunite și condițiile care permit sesizarea instanțelor competente cu un litigiu privind aplicarea normei respective (a se vedea în special Hotărârea RWE Vertrieb, C‑92/11, EU:C:2013:180, punctul 58 și jurisprudența citată).

51      În plus, o limitare în timp a efectelor unei hotărâri constituie o măsură excepțională care presupune că există un risc de repercusiuni economice grave, cauzate mai ales de numărul mare de raporturi juridice constituite cu bună‑credință pe baza reglementării considerate ca fiind în mod legal în vigoare, și că reiese că particularii și autoritățile naționale au fost determinate să adopte un comportament neconform dreptului Uniunii ca urmare a unei incertitudini obiective și importante privind domeniul de aplicare al normelor de drept al Uniunii, incertitudine la care contribuise eventual și comportamentul altor state membre sau al Comisiei (a se vedea în special Hotărârea Endress, C‑209/12, EU:C:2013:864, punctul 36 și jurisprudența citată).

52      În această privință, se impune constatarea faptului că particularii și autoritățile naționale nu au fost determinați să adopte un comportament neconform dreptului Uniunii din moment ce legislația austriacă aplicabilă în cauza principală transpusese corect dispozițiile pertinente ale Directivei 2007/64.

53      Pe de altă parte, este necesar să se arate că T‑Mobile Austria se limitează să evoce „consecințe financiare semnificative” pentru întreprinderile din sectorul telecomunicațiilor în cadrul Uniunii, fără să prezinte probe sau date precise în această privință, astfel cum subliniază avocatul general la punctul 98 din concluzii. În aceste condiții, existența unui risc de repercusiuni economice grave nu este dovedită (a se vedea în acest sens Hotărârea Endress, EU:C:2013:864, punctul 37).

54      Prin urmare, nu este necesar să se limiteze în timp efectele prezentei hotărâri.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

55      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

1)      Articolul 52 alineatul (3) din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE, precum și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE trebuie interpretat în sensul că este aplicabil în cazul utilizării unui instrument de plată în cadrul raportului contractual dintre un operator de telefonie mobilă, în calitate de beneficiar al plății, și clientul său, în calitate de plătitor.

2)      Articolul 4 punctul 23 din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că atât procedura de emitere a unui ordin de virament printr‑un formular de virament care poartă semnătura olografă a plătitorului, cât și procedura de emitere a unui ordin de virament online constituie instrumente de plată în sensul acestei dispoziții.

3)      Articolul 52 alineatul (3) din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că se conferă statelor membre competența de a interzice în mod general beneficiarilor plății să perceapă comisioane de la plătitor pentru utilizarea oricărui instrument de plată, cu condiția ca reglementarea națională, în ansamblul său, să țină seama de nevoia de a încuraja concurența și de a promova utilizarea de instrumente de plată eficiente, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

Semnături


* Limba de procedură: germana.