CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 16 iunie 2016(1)
Cauza C‑174/15
Vereniging Openbare Bibliotheken
împotriva
Stichting Leenrecht
[cerere de decizie preliminară formulată de Rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos)]
„Drept de autor și drepturi conexe – Dreptul de închiriere și de împrumut al operelor protejate – Directiva 2001/29/CE – Directiva 2006/115/CE – Cărți în format digital – Biblioteci publice”
Introducere
1. Biblioteca este o creație a umanității care datează din timpuri străvechi. Aceasta precedă cu mai multe secole inventarea hârtiei și apariția cărții astfel cum o cunoaștem în prezent. A știut să se adapteze la inventarea, în secolul al XV‑lea, a tipografiei, de care chiar a profitat, iar dreptul de autor, apărut către secolul al XVIII‑lea, a trebuit să se adapteze la aceasta. În prezent asistăm la o nouă revoluție: aceea a digitalului. Va supraviețui biblioteca acestei noi schimbări majore a mediului său? Fără a exagera importanța prezentei cauze, este incontestabil că aceasta constituie o oportunitate reală de a ajuta bibliotecile nu numai să supraviețuiască, dar și să ia un nou avânt.
2. Astfel – și este deja o banalitate – tehnologia digitală și apariția internetului au revoluționat profund numeroase domenii de activitate, printre care cel al creației, în special literară. Apariția cărților digitale a modificat puternic atât sectorul editorial, cât și obiceiurile cititorilor, iar acesta nu este decât începutul procesului. Astfel, deși cartea în format digital nu este, fără îndoială, chemată să se substituie cărții pe suport de hârtie, totuși pentru anumite categorii de cărți și pe anumite piețe volumul vânzărilor de cărți în format digital îl egalează sau chiar îl depășește pe cel al cărților pe suport de hârtie, iar anumite cărți sunt publicate doar în format digital(2). Tot astfel, anumiți cititori – și sunt din ce în ce mai numeroși – au tendința să abandoneze lectura pe suport de hârtie în favoarea e‑reader‑ului sau chiar, în cazul celor mai tineri dintre ei, nu au deprins niciodată obiceiul de a citi cărți pe suport de hârtie.
3. În cazul în care bibliotecile nu se adaptează acestei evoluții, riscă să fie marginalizate și să își piardă capacitatea de a juca rolul de difuzare a culturii care le aparținea de milenii. Instituirea unui cadru de reglementare propice modernizării funcționării bibliotecilor face, de mai mult timp, obiectul unei bogate dezbateri, atât printre actorii interesați, cât și în doctrină(3). În centrul acestei dezbateri se află problema dacă – și în ce temei juridic – bibliotecile au dreptul de a împrumuta cărți în format digital. Prezenta cauză va permite Curții să furnizeze un răspuns jurisdicțional.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 2001/29/CE
4. Articolul 1 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională(4), intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (2) litera (b):
„Cu excepția cazurilor menționate la articolul 11 [care aduce adaptări tehnice anumitor directive din domeniul dreptului de autor], prezenta directivă lasă intacte și nu aduce în niciun fel atingere dispozițiilor comunitare privind:
[…]
(b) dreptul de închiriere, dreptul de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale.”
5. Articolul 2 din această directivă, intitulat „Dreptul de reproducere”, prevede la litera (a):
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:
(a) pentru autori, a operelor lor.”
6. Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.”
7. Articolul 4 din Directiva 2001/29, intitulat „Dreptul de distribuire”, prevede următoarele:
„(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate, a originalului operei sau a copiilor acestuia.
(2) Dreptul de distribuire a originalului sau a copiilor operei nu se epuizează în cadrul Comunității, exceptând cazul în care prima vânzare sau primul altfel de transfer al proprietății asupra obiectului în cauză în cadrul Comunității se face de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia.”
8. În sfârșit, articolul 5 din această directivă, intitulat „Excepții și limitări”, prevede la alineatul (1) și la alineatul (2) litera (c):
„(1) Actele provizorii de reproducere menționate la articolul 2, care sunt tranzitorii sau accesorii și constituie o parte integrantă și esențială a unui proces tehnic și al căror scop unic este să permită:
[…]
(b) utilizarea licită
a unei opere ori a unui alt obiect protejat și care nu au semnificație economică de sine stătătoare, sunt exceptate de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2.
(2) Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri:
[…]
(c) pentru acte specifice de reproducere realizate de către biblioteci publice, instituții de învățământ sau muzee sau de către arhive, al căror scop nu este obținerea de avantaje comerciale sau economice directe sau indirecte.”
Directiva 2006/115/CE
9. Articolul 1 din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale(5), intitulat „Obiectul armonizării”, prevede:
„(1) În conformitate cu dispozițiile din prezentul capitol [capitolul I, intitulat «Dreptul de închiriere și de împrumut»], statele membre prevăd, sub rezerva articolului 6, dreptul de a autoriza sau de a interzice închirierea și împrumutul originalelor și copiilor operelor protejate prin dreptul de autor, precum și al altor obiecte menționate la articolul 3 alineatul (1).
(2) Drepturile menționate în alineatul (1) nu se epuizează prin vânzare sau orice alt act de difuzare de originale și de copii de opere protejate de dreptul de autor sau de alte obiecte menționate la articolul 3 alineatul (1).”
10. Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (1) litera (b):
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
(b) «împrumut» înseamnă punerea la dispoziție în scopul utilizării, pentru o perioadă limitată și fără vreun avantaj economic sau comercial direct sau indirect, atunci când aceasta se realizează prin intermediul unor unități accesibile publicului.”
11. Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Titularii și obiectul dreptului de închiriere și de împrumut”, prevede la alineatul (1) litera (a):
„Dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice închirierea și împrumutul aparține:
(a) autorului, în ceea ce privește originalul și copiile operei sale.”
12. În sfârșit, articolul 6 din aceeași directivă, intitulat „Derogare de la dreptul exclusiv de împrumut public”, prevede la alineatele (1) și (3):
„(1) Statele membre pot deroga de la dreptul exclusiv pentru împrumutul public prevăzut la articolul 1, cu condiția ca cel puțin autorii să obțină o remunerație în temeiul acestui împrumut. Statele membre au libertatea de a determina această remunerație, luând în considerare obiectivele lor de promovare culturală.
[…]
(3) Statele membre pot excepta anumite categorii de unități de la plata remunerației menționate la alineatele (1) și (2).”
Dreptul olandez
13. Auteurswet (Legea privind dreptul de autor) prevede dreptul de împrumut la articolul 12 alineatul 1 punctul 3) și alineatul 3. Derogarea pentru împrumut public este prevăzută la articolul 15c alineatul 1 din această lege.
Situația de fapt din litigiul principal, procedura și întrebările preliminare
14. Discuția referitoare la împrumutul cărților în format digital de către biblioteci este actuală în mai multe state membre, inclusiv în Țările de Jos. În urma unui raport întocmit la cererea Ministerului Educației, Culturii și Științei, s‑a concluzionat că împrumutul cărților în format digital nu intră sub incidența dreptului exclusiv de împrumut în sensul dispozițiilor care transpun Directiva 2006/115 în dreptul olandez. În consecință, împrumutul cărților în format digital de către bibliotecile publice nu poate beneficia de derogarea prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din această directivă, transpusă de asemenea în dreptul olandez. Pornind de la această premisă, guvernul a elaborat un proiect de lege privind bibliotecile.
15. Totuși, Vereniging Openbare Bibliotheken, o asociație care reunește toate bibliotecile publice din Țările de Jos (denumită în continuare „VOB”), reclamantă în litigiul principal, nu împărtășește această poziție. Având certitudinea că dispozițiile relevante ale dreptului olandez trebuie să se aplice de asemenea împrumutului digital, aceasta a formulat la instanța de trimitere o acțiune împotriva Stichting Leenrecht, fundație însărcinată cu colectarea remunerațiilor datorate autorilor în temeiul derogării pentru împrumut public, pârâtă în litigiul principal, pentru a obține o hotărâre cu caracter declarativ prin care să se constate, în esență: în primul rând, că împrumutul cărților în format digital intră sub incidența dreptului de împrumut, în al doilea rând, că punerea la dispoziție a unor cărți în format digital pentru o perioadă nelimitată constituie o vânzare în sensul dispozițiilor care reglementează dreptul de distribuire și, în al treilea rând, că împrumutul de cărți în format digital de către bibliotecile publice, cu acordarea unei remunerații echitabile autorilor, nu constituie o atingere adusă drepturilor autorilor.
16. VOB adaugă că acțiunea sa privește împrumutul după modelul calificat de instanța de trimitere drept „one copy one user”. În cadrul acestui model, cartea în format digital de care dispune biblioteca este descărcată de utilizator pe durata împrumutului, perioadă în care nu este accesibilă altor utilizatori ai bibliotecii. La expirarea acestei perioade, cartea devine în mod automat inutilizabilă pentru utilizatorul respectiv și poate fi împrumutată de un alt utilizator. Pe de altă parte, VOB a afirmat că ar dori să limiteze cadrul acțiunii sale la „romane, culegeri de povestiri, biografii, reportaje de călătorie, cărți pentru copii și literatură pentru tineret”.
17. Intervenienții în procedura principală sunt Stichting Lira, organizație de gestiune colectivă a drepturilor autorilor de opere literare (denumită în continuare „Lira”) și Stichting Pictoright, organizație de gestiune colectivă a drepturilor autorilor de opere de artă plastică (denumită în continuare „Pictoright”), ambele în susținerea concluziilor VOB, precum și Vereniging Nederlands Uitgeversverbond, asociație a editorilor (denumită în continuare „NUV”), care susține opinia contrară.
18. Rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos), considerând că răspunsul la întrebările adresate de VOB depinde de interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii, a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 1 alineatul (1), articolul 2 alineatul (1) litera (b) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115 trebuie interpretate în sensul că noțiunea «împrumut» în sensul acestor dispoziții include și punerea la dispoziție în scopul utilizării, fără vreun avantaj economic sau comercial direct sau indirect, atunci când aceasta se realizează prin intermediul unor unități accesibile publicului, a unor romane, culegeri de povestiri, biografii, reportaje de călătorie, cărți pentru copii și literatură pentru tineret, protejate prin dreptul de autor
– efectuată prin plasarea unei copii digitale (reproducerea A) pe serverul unității și permițând utilizatorului să reproducă această copie prin descărcare pe propriul calculator (reproducerea B),
– atunci când copia efectuată de utilizator în timpul descărcării (reproducerea B) nu mai poate fi utilizată după expirarea unei perioade limitate și
– atunci când alți utilizatori nu pot descărca această copie (reproducerea A) pe calculatorul lor în această perioadă?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 6 din Directiva 2006/115 și/sau altă dispoziție din dreptul Uniunii se opun ca statele membre să supună aplicarea limitării dreptului de împrumut prevăzute la articolul 6 din Directiva 2006/115 unei condiții ca respectiva copie a operei puse la dispoziție de unitate (reproducerea A) să fi fost pusă în circulație printr‑o primă vânzare sau printr‑un prim altfel de transfer al proprietății acestei copii în Uniunea Europeană de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/29?
3) În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare, articolul 6 din Directiva 2006/115 impune alte condiții cu privire la originea copiei puse la dispoziție de unitate (reproducerea A), de exemplu ca această copie să fi fost obținută dintr‑o sursă legală?
4) În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că expresia «prima vânzare sau primul altfel de transfer» al unui obiect care este vizat de aceasta include și punerea la dispoziție în scopul utilizării, online, prin descărcare, pentru o perioadă nelimitată a unei copii digitale a unor romane, culegeri de povestiri, biografii, reportaje de călătorie, cărți pentru copii și literatură pentru tineret, protejate prin dreptul de autor?”
19. Cererea de decizie preliminară a fost primită la Curte la 17 aprilie 2015. Au prezentat observații scrise VOB, NUV, Lira și Pictoright, guvernele german, elen, francez, italian, leton, portughez și al Regatului Unit, precum și Comisia Europeană. La ședința care a avut loc la 9 martie 2016 au fost reprezentați VOB, NUV, Lira și Pictoright, guvernele ceh, elen și francez, precum și Comisia.
Analiză
20. Instanța de trimitere adresează patru întrebări preliminare. Prima dintre acestea prezintă o importanță capitală, deoarece privește aspectul dacă împrumutul cărților în format digital poate intra sub incidența Directivei 2006/115. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, celelalte își pierd relevanța. Prin urmare, ne vom concentra analiza asupra primei întrebări. Întrebările a doua, a treia și a patra privesc condițiile pe care cărțile în format digital trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi eventual împrumutate în cadrul derogării pentru împrumut public. Le vom examina împreună și în mod succint.
Cu privire la prima întrebare preliminară
Observații introductive
21. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2006/115 coroborat cu articolul 2 alineatul (1) litera (b) din această directivă trebuie interpretat în sensul că punerea la dispoziția publicului de către bibliotecile publice a unor cărți în format digital pentru o perioadă limitată intră sub incidența dreptului de împrumut consacrat la acest articol.
22. În conformitate cu obiectul procedurii principale definit de acțiunea formulată de VOB, instanța de trimitere își limitează întrebarea la „romane, culegeri de povestiri, biografii, reportaje de călătorie, cărți pentru copii și literatură pentru tineret”. Totuși, deși putem admite că problematica examinată în prezenta cauză se limitează, dintre diferitele categorii de obiecte protejate prin dreptul de împrumut, numai la cărțile în format digital(6), considerăm dificilă circumscrierea acesteia astfel cum este efectuată de instanța de trimitere. Astfel, categoria operelor literare pe care aceasta o distinge nu se întemeiază, în opinia noastră, pe niciun criteriu obiectiv care să permită să se justifice faptul că îi este rezervat un tratament juridic diferit. Soluția stabilită de Curte în răspunsul la întrebarea preliminară va trebui, prin urmare, să se aplice fără distincție operelor aparținând tuturor genurilor literare care există în format digital.
23. În opinia noastră, este indispensabil ca interpretarea Directivei 2006/115 să răspundă necesităților societății moderne, permițând concilierea diferitelor interese aflate în joc. În același timp, această interpretare trebuie să fie conformă cu obligațiile internaționale ale Uniunii Europene și să fie în concordanță cu celelalte acte ale dreptului Uniunii în domeniul dreptului de autor. Vom aborda în continuare aceste probleme diverse.
Cu privire la fundamentele axiologice în temeiul cărora Directiva 2006/115 ar trebui interpretată în lumina provocărilor actuale
24. Directiva 2006/115 nu este un act normativ nou. Astfel, aceasta reprezintă o codificare a Directivei 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale(7), care este unul dintre primele două acte de drept derivat în domeniul dreptului de autor(8). În ceea ce privește dreptul de împrumut, această directivă nu a fost niciodată modificată pe fond, nici cu ocazia reformării prin Directiva 2006/115, nici anterior. Dispozițiile în vigoare privind dreptul de împrumut sunt, așadar, în esență, aceleași precum cele adoptate în anul 1992.
25. În opinia noastră, este incontestabil că, la acel moment, legiuitorul Uniunii nu avusese în vedere includerea cărților în format digital în noțiunea de împrumut definită de Directiva 92/100, și numai pentru faptul că tehnologia cărților în format digital exploatabile comercial era atunci abia la început. De altfel, atunci când Comisia, în expunerea de motive a directivei menționate, a exclus în mod expres posibilitatea ca aceasta să se aplice punerii la dispoziția publicului a unor opere prin intermediul descărcării, a făcut referire numai la fonograme și la videograme(9). Aspectul descărcării cărților nu este nici măcar menționat.
26. Aceasta înseamnă că dispozițiile Directivei 2006/115 trebuie încă interpretate în prezent în sensul că exclud împrumutul cărților în format digital din noțiunea de împrumut în sensul acestei directive? Considerăm că nu, în temeiul a trei serii de motive.
27. În primul rând, în opinia noastră, este indispensabil ca actelor juridice să li se dea o interpretare care să țină cont de evoluția tehnologiei, a pieței și a comportamentelor, iar aceste acte să nu fie imobilizate în trecut printr‑o interpretare prea rigidă(10).
28. O astfel de interpretare, care poate fi calificată drept „dinamică” sau „evolutivă”, este necesară, în opinia noastră, în special în domeniile puternic afectate de progresul tehnologic, cum este cazul dreptului de autor. Astfel, acest progres este în prezent atât de rapid, încât devansează cu ușurință procesul legislativ, făcând adesea inutile încercările de adaptare a dispozițiilor de drept pe această cale, actele căzând astfel în desuetudine chiar din momentul adoptării lor sau la puțin timp după acesta. Directiva 2006/115 însăși ilustrează perfect acest fenomen. Dispozițiile acesteia privind închirierea, care urmăreau să reglementeze piața închirierii de casete, CD‑uri și DVD‑uri, sunt în prezent desuete, întrucât închirierea de fonograme și de videograme a dispărut practic, cel puțin pe piața europeană, lăsând locul punerii la dispoziție online(11). Acest anacronism al normelor de drept în raport cu realitatea reprezintă deseori o sursă de probleme de interpretare, de incertitudine sau de lacune juridice. În astfel de cazuri, numai o interpretare jurisdicțională adaptată este în măsură să asigure eficacitatea reglementării în discuție în raport cu rapiditatea evoluției tehnologice și economice în acest sector.
29. O astfel de abordare pare să fie de asemenea conformă cu intențiile legiuitorului de la momentul adoptării textelor de drept al Uniunii în domeniul dreptului de autor. Astfel, considerentul (4) al Directivei 2006/115 precizează că „[d]reptul de autor […] trebuie să se adapteze realităților economice noi […]”. Aceeași voință de adaptare la noua realitate tehnologică și economică reiese din cuprinsul considerentelor (2), (5) și (8) ale Directivei 2001/29, care rămâne principalul act de drept al Uniunii în domeniul dreptului de autor. Or, cum pot fi asigurate această adaptare și această „actualizare” a dispozițiilor legislative altfel decât dându‑le o interpretare adecvată?
30. Împrumutul cărților în format digital este un echivalent modern al împrumutului cărților pe suport de hârtie. Nu împărtășim argumentul invocat în cadrul prezentei cauze potrivit căruia ar exista o diferență fundamentală între cartea în format digital și cartea tradițională sau între împrumutul unei cărți în format digital și cel al unei cărți pe suport de hârtie. Este clar că o carte în format digital se prezintă sub un aspect diferit, poate mai comod în anumite situații (însă mai puțin în altele) și permite anumite funcționalități, precum căutarea de cuvinte și de traduceri, pe care o carte pe suport de hârtie nu le are. Aceste caracteristici sunt însă secundare, iar importanța lor depinde de preferințele subiective ale fiecărui utilizator. Situația este aceeași în cazul argumentului potrivit căruia avantajul fundamental rezidă în faptul că împrumutul digital nu necesită o deplasare a utilizatorului la bibliotecă, pentru că se desfășoară la distanță. S‑ar putea răspunde tot atât de bine că unele persoane preferă să meargă la bibliotecă pentru a se bucura de o relație umană.
31. Totuși, în opinia noastră, ceea ce este decisiv aici este elementul obiectiv: prin faptul că împrumută o carte, tradițională sau în format digital, de la bibliotecă, utilizatorul dorește să ia cunoștință de conținutul acestei cărți, fără a păstra o copie pentru sine. Or, din acest punct de vedere, cartea pe suport de hârtie și cartea în format digital nu diferă în esență, la fel cum nu diferă nici modalitățile de împrumut al acestora.
32. Interpretarea Directivei 2006/115 trebuie, astfel, să țină seama de această realitate, aliniind cadrul juridic al împrumutului cărților în format digital cu cel al împrumutului cărților tradiționale.
33. În al doilea rând, obiectivul principal al dreptului de autor este de a proteja interesele autorilor. Or, în procedura principală, nu din întâmplare organizațiile care reprezintă interesele autorilor, și anume Lira și Pictoright, intervin în susținerea concluziilor VOB. Acest fapt ar putea părea paradoxal, însă decurge din logica pieței care prevalează în prezent în domeniul cărților în format digital.
34. Astfel, o asemenea piață există, bibliotecile împrumută efectiv cărți în format digital. Totuși, dat fiind că această formă de împrumut nu este considerată ca fiind acoperită de noțiunea de împrumut în sensul Directivei 2006/115, ea nu poate nici să beneficieze de derogarea pentru împrumut public prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din această directivă. Împrumutul de cărți în format digital este, așadar, organizat prin intermediul unor contracte de licență încheiate între biblioteci și editori. Aceștia pun la dispoziția bibliotecilor, la un preț special negociat în acest scop, cărți în format digital pe care bibliotecile au dreptul ulterior să le împrumute utilizatorilor. Potrivit afirmațiilor Lira și Pictoright, aceste raporturi contractuale profită în principal editorilor sau celorlalți intermediari ai comerțului cu cărți în format digital, fără ca autorii să primească o remunerație adecvată.
35. În schimb, în cazul în care s‑ar considera că împrumutul digital intră sub incidența Directivei 2006/115 și, prin urmare, a derogării prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din aceasta, autorii ar primi în acest temei o remunerație, în conformitate cu cerința stabilită la această dispoziție, care s‑ar adăuga aceleia provenind din vânzarea cărților și ar fi independentă de contractele încheiate cu editorii.
36. O interpretare a Directivei 2006/115 potrivit căreia împrumutul digital intră sub incidența noțiunii „împrumut” nu numai că nu ar fi prejudiciabilă pentru interesele autorilor, ci, dimpotrivă, ar permite ca interesele acestora să fie mai bine protejate în raport cu situația actuală, reglementată doar de legile pieței.
37. În sfârșit, în al treilea rând, considerațiile care ne determină să ne pronunțăm în favoarea unei interpretări a Directivei 2006/115 care ia în considerare evoluția tehnologică sunt cele evocate în partea introductivă a prezentelor concluzii. Bibliotecile au împrumutat dintotdeauna cărți fără să fie necesar să solicite autorizare. Unele dintre ele nu trebuiau nici măcar să cumpere exemplarul, deoarece beneficiau de depozitul legal. Aceasta se explică prin faptul că o carte nu este considerată o marfă obișnuită, iar creația literară nu este o simplă activitate economică. Importanța pe care o au cărțile pentru conservarea și accesul la cultură și la cunoștințele științifice a prevalat întotdeauna asupra simplelor considerații de ordin economic.
38. În prezent, în epoca digitalizării, bibliotecile trebuie să poată juca în continuare același rol de conservare și de difuzare a culturii care le revenea în perioada în care cărțile existau doar pe suport de hârtie. Or, nu aceasta este în mod necesar situația într‑un mediu guvernat doar de legile pieței. Pe de o parte, bibliotecile și în special bibliotecile publice nu dispun întotdeauna de mijloacele financiare pentru a‑și procura, la prețul ridicat solicitat de editori, cărți în format digital cu dreptul de a le împrumuta. Aceasta privește în special bibliotecile care funcționează în mediile mai puțin favorizate, cu alte cuvinte acolo unde rolul lor este cel mai important. Pe de altă parte, editorii și intermediarii comerțului cu cărți în format digital sunt adesea reticenți față de încheierea cu bibliotecile de contracte care să le permită acestora împrumutul digital. Editorii se tem, astfel, ca acest împrumut să nu aducă atingere intereselor lor prin diminuarea vânzărilor sau pentru că nu le‑ar permite să dezvolte propriile lor modele comerciale de punere la dispoziție pentru o perioadă limitată. În consecință, aceștia fie limitează pe cale contractuală posibilitățile bibliotecilor de a împrumuta cărți în format digital, de exemplu indicând un număr maxim de împrumuturi sau o perioadă după publicarea cărții pe parcursul căreia împrumutul nu este posibil, fie refuză astfel de legături contractuale cu bibliotecile(12).
39. În lipsa beneficiului privilegiilor care decurg dintr‑o derogare de la dreptul exclusiv de împrumut, bibliotecile riscă, așadar, să nu mai poată juca în continuare, în mediul digital, rolul care le‑a aparținut întotdeauna în realitatea cărților pe suport de hârtie.
40. Pentru motivele dezvoltate mai sus, considerăm că, în interpretarea noțiunii „împrumut” în sensul Directivei 2006/1115, nu trebuie să ne limităm la ceea ce a avut în vedere legiuitorul Uniunii la momentul adoptării inițiale a acestei directive (și anume Directiva 92/100), ci să dăm o definiție a acestuia care să fie în concordanță cu evoluția tehnologiilor și a pieței survenite de atunci. Trebuie analizat, în continuare, dacă o astfel de interpretare decurge din modul de redactare a dispozițiilor Directivei 2006/115 înseși și dacă este coerentă cu alte texte de drept al Uniunii în domeniul dreptului de autor, precum și cu obligațiile internaționale care revin Uniunii.
Cu privire la relevanța interpretării propuse în lumina textelor în vigoare
– Cu privire la textul și la economia Directivei 2006/115
41. Pentru a analiza dacă interpretarea propusă decurge din textul și din economia Directivei 2006/115, trebuie, în primul rând, să se țină seama de finalitatea, pe de o parte, a dreptului exclusiv de împrumut și, pe de altă parte, de derogarea de la acest drept pentru împrumut public. În ceea ce privește dreptul exclusiv de împrumut, obiectivul acestuia este de a garanta autorilor o remunerație adecvată pentru această formă de exploatare a operelor lor. Dat fiind că exploatarea cărților în format digital sub formă de împrumut este o realitate, considerăm perfect coerentă includerea acestei forme de împrumut în domeniul de aplicare al acestui drept exclusiv.
42. În ceea ce privește finalitatea derogării pentru împrumut public, am prezentat deja argumentele care militează, în opinia noastră, în favoarea posibilității bibliotecilor publice de a beneficia de această derogare în ceea ce privește împrumutul cărților în format digital(13).
43. În al doilea rând, trebuie ridicată problema dacă modul de redactare a Directivei 2006/115 permite o interpretare a dispozițiilor sale referitoare la împrumut care să includă împrumutul cărților în format digital. Amintim că articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede că „statele membre prevăd […] dreptul de a autoriza sau de a interzice […] împrumutul originalelor și copiilor operelor protejate prin dreptul de autor […]”(14). În consecință, s‑ar putea susține că această mențiune a originalelor și a copiilor limitează întinderea dreptului de împrumut la operele fixate pe un suport material, împreună cu care sunt împrumutate. Aceasta ar exclude cărțile în format digital, care sunt de obicei puse la dispoziție prin descărcare, cu alte cuvinte fără legătură cu suportul material(15). Totuși, nu considerăm că o astfel de interpretare este corectă.
44. În opinia noastră, copia în sensul dispoziției analizate nu trebuie asimilată doar exemplarului material al operei. Astfel, copia nu este decât rezultatul actului de reproducere. Opera nu există decât sub forma originalului și a copiilor acestuia, care sunt rezultatul reproducerii originalului. Dacă o copie tradițională, în cazul cărții pe suport de hârtie, este conținută în mod necesar pe un suport material, situația este diferită în cazul copiei în format digital. De altfel, este interesant de remarcat că versiunea franceză a Propunerii de directivă 92/100 nu utiliza termenul „copie”, ci doar termenul „reproducere”(16). A afirma că reproducerea operei nu constă în crearea unei copii ar fi contrar logicii dreptului de autor.
45. Nu considerăm nici că faptul că articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2006/115 utilizează termenul „prêt d'objets” („împrumut”) se poate opune unei interpretări a acestei directive care include împrumutul cărților în format digital. Astfel, pe de o parte, această adăugare a cuvântului „objets” nu apare în toate versiunile lingvistice. Dimpotrivă, cea mai mare parte se limitează la termenul „împrumut”(17). Pe de altă parte, Directiva 2006/115 utilizează termenul „objets” pentru a desemna ansamblul obiectelor dreptului de împrumut și de închiriere, enumerate la articolul 3 alineatul (1)(18). Prin urmare, acest termen nu are o semnificație proprie, diferită de cea transmisă, în ceea ce privește operele, de termenii „original” și „copii”.
46. În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul invocat de guvernul francez potrivit căruia principiul interpretării stricte a excepțiilor se opune extinderii sferei noțiunii „împrumut” la cărțile în format digital, trebuie observat că în speță nu este vorba de interpretarea unei excepții, ci a regulii, și anume întinderea dreptului de împrumut prevăzut la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2006/115.
47. În plus, în ceea ce privește derogarea prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115, trebuie amintit că, deși excepțiile de la drepturile de autor trebuie să primească o interpretare strictă, această interpretare trebuie totuși să permită menținerea efectului util al excepției și respectarea finalității sale(19). Or, o interpretare prea restrictivă a noțiunii de împrumut ar afecta efectul util și finalitatea derogării menționate în ceea ce privește împrumutul cărților în format digital.
48. Pentru motivele expuse mai sus, considerăm că o interpretare a noțiunii de împrumut care include împrumutul cărților în format digital nu este contrară nici finalității, nici modului de redactare a Directivei 2006/115.
– Cu privire la coerența în sistemul dreptului de autor din dreptul Uniunii
49. În cadrul prezentei cauze, NUV, precum și guvernele german și francez au susținut că extinderea domeniului de aplicare al noțiunii „împrumut” în sensul Directivei 2006/115 la împrumutul cărților în format digital ar fi incompatibilă cu alte texte ale dreptului Uniunii în domeniul dreptului de autor, în principal cu Directiva 2001/29. Ar fi vorba, în primul rând, de o incoerență terminologică, anumiți termeni, de exemplu „copie” și „obiect”, fiind utilizați în sensuri incompatibile cu ideea de împrumut digital. În al doilea rând, o astfel de interpretare largă a noțiunii de împrumut ar fi în conflict cu dreptul de comunicare publică și cu dreptul de a pune la dispoziția publicului, consacrate la articolul 3 din Directiva 2001/29. Potrivit acestui argument, împrumutul cărților în format digital intră sub incidența punerii la dispoziția publicului, care nu cunoaște o derogare analogă celei prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115. În consecință, includerea împrumutului digital în Directiva 2006/115 și aplicarea acestei derogări ar avea loc cu încălcarea articolului 3 din Directiva 2001/29.
50. În ceea ce privește primul dintre aceste argumente, trebuie remarcat că, dacă principiul coerenței terminologice perfecte în cadrul dreptului de autor din dreptul Uniunii s‑ar aplica necondiționat, ar trebuie adoptată, în acest caz, definiția anumitor noțiuni, de exemplu „copie”, „vânzare” și „distribuire”, stabilită de Curte în Hotărârea Usedsoft(20). Astfel, această hotărâre, pronunțată de Marea Cameră, care privește interpretarea Directivei 2009/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind protecția juridică a programelor pentru calculator(21), este până în prezent singura hotărâre în care Curtea a interpretat anumite noțiuni ale dreptului de autor în contextul mediului digital.
51. Astfel, în temeiul unor dispoziții care utilizează în esență aceeași terminologie precum Directiva 2001/29(22), Curtea a decis că descărcarea de pe internet are ca obiect o copie a operei, în speță un program pentru calculator(23), și că această descărcare, însoțită de o licență de utilizare pentru o perioadă nedeterminată, constituie o vânzare a copiei în discuție, antrenând astfel epuizarea dreptului de distribuire a acestei copii(24).
52. În temeiul principiului coerenței terminologice aplicat în mod riguros, termenul „copie”, utilizat atât în Directiva 2001/29, cât și în Directiva 2006/115, ar trebui înțeles în sensul că include copiile în format digital lipsite de suport material. Același principiu ar permite, pe de altă parte, soluționarea simplă a problemei, dezbătută pe larg în doctrină și prezentă de asemenea în speță, a epuizării dreptului de distribuire în urma unei vânzări prin descărcare. Astfel, întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/29 este formulat, în esență, în mod identic cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2009/24, ar trebui, în consecință, în principiu, să fie interpretat de asemenea în mod identic.
53. Dacă s‑ar considera, dimpotrivă, că aceiași termeni pot face, în cadrul Directivei 2001/29, obiectul unei interpretări diferite de cea adoptată de Curte în Hotărârea Usedsoft în cadrul Directivei 2009/24, nu vedem de ce nu ar putea prevala aceeași „autonomie terminologică” în raportul dintre Directiva 2001/29 și Directiva 2006/115 (25).
54. Mai trebuie adăugat că, în opinia noastră, Hotărârea Art & Allposters International(26) nu repune în discuție și nici nu limitează în vreun mod concluziile care decurg din Hotărârea Usedsoft. Astfel, prima hotărâre privea un transfer al operei printr‑un procedeu chimic, iar nu digital, în mod direct de pe un suport material (hârtie) pe un alt suport material (pânză). În acest cadru, Curtea a stabilit în hotărârea menționată că, prin consacrarea dreptului de distribuire, legiuitorul Uniunii intenționa să confere autorilor controlul primei puneri pe piață a fiecărui obiect corporal care încorporează opera(27), în timp ce înlocuirea suportului avea drept consecință crearea unui nou obiect (corporal)(28) și că, prin urmare, nu putea fi vorba despre epuizarea dreptului de distribuire menționat(29). Dimpotrivă, niciun element al acestei cauze nu privea aspectul dacă epuizarea acestui drept putea interveni în urma transferului de proprietate asupra unei copii în format digital a unei opere.
55. În ceea ce privește al doilea argument menționat la punctul 49 de mai sus, întemeiat pe dreptul de comunicare și de punere la dispoziția publicului, este suficient să observăm că Directiva 92/100 este anterioară Directivei 2001/29 și că aceasta din urmă, în conformitate cu considerentul (20) și cu articolul 1 alineatul (2) litera (b), lasă intacte – și nu aduce în niciun fel atingere – dispozițiilor în vigoare ale dreptului Uniunii referitoare între altele la dreptul de împrumut prevăzut de Directiva 92/100 (codificată ca Directiva 2006/115). Această din urmă directivă constituie, astfel, o lex specialis în raport cu Directiva 2001/29. Același argument a fost, de altfel, invocat în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Usedsoft, iar Curtea a răspuns în același mod(30). Prin urmare, calificarea împrumutului cărților în format digital drept „împrumut” în sensul Directivei 2006/115 nu va fi în contradicție cu articolul 3 din Directiva 2001/29.
56. S‑a mai susținut că împrumutul cărților în format digital implică, pe lângă actul de împrumut propriu‑zis, acte de reproducere, atât din partea bibliotecii, cât și a utilizatorului, ceea ce ar putea încălca dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice o astfel de reproducere, consacrat la articolul 2 din Directiva 2001/29.
57. Totuși, în ceea ce privește reproducerea efectuată de biblioteci, aceasta intră, în opinia noastră, sub incidența excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2001/29, interpretat în lumina Hotărârii Curții cunoscute sub numele „Technische Universität Darmstadt”(31). Această dispoziție prevede o excepție de la dreptul de reproducere pentru „acte specifice de reproducere realizate de către biblioteci publice […] al căror scop nu este obținerea de avantaje […] economice”. În hotărârea menționată, Curtea a decis că această excepție se poate aplica pentru a permite bibliotecilor să efectueze acte de comunicare publică în temeiul unei alte excepții, prevăzută la articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29(32). Prin analogie, excepția de la articolul 5 alineatul (2) litera (c) din aceeași directivă ar trebui să se poată aplica pentru a permite bibliotecilor să beneficieze de derogarea de la dreptul de împrumut prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115.
58. În ceea ce privește reproducerea realizată de utilizator pe calculatorul său sau pe orice alt dispozitiv de lectură a cărților în format digital cu ocazia descărcării cărții împrumutate de la bibliotecă, aceasta intră, în opinia noastră, sub incidența excepției obligatorii prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Astfel, această reproducere este provizorie, copia realizată pe echipamentul utilizatorului fiind ștearsă sau dezactivată automat la sfârșitul perioadei de împrumut. Aceasta este de asemenea accesorie și face parte integrantă dintr‑un procedeu tehnic, cel al descărcării. În sfârșit, unica sa finalitate este de a permite o utilizare licită a operei, și anume utilizarea în cadrul împrumutului digital, neavând o semnificație economică independentă. O astfel de reproducere îndeplinește, așadar, condițiile enumerate la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/29, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții(33).
59. În sfârșit, în prezenta cauză a fost invocat, în special de guvernul francez, argumentul potrivit căruia tratamentul diferit, din perspectiva taxei pe valoarea adăugată, al cărților pe suport material și al cărților distribuite prin descărcare, admis de Curte în Hotărârile Comisia/Franța(34) și Comisia/Luxemburg(35), arată că aceste două forme de cărți nu sunt echivalente. Trebuie observat totuși, în primul rând, că problema care se ridică în prezenta cauză nu este aceea dacă cărțile pe suport de hârtie și cărțile în format digital sunt comparabile ca atare, ci aceea dacă împrumutul cărților în format digital este echivalent cu împrumutul cărților tradiționale. Or, din această perspectivă, astfel cum am constatat la punctul 31 din prezentele concluzii, aceste două forme de împrumut sunt, în opinia noastră, echivalente în ceea ce privește caracteristicile lor esențiale și relevante din punct de vedere obiectiv.
60. În al doilea rând, trebuie observat că soluția stabilită de Curte în aceste două hotărâri este întemeiată pe modul de redactare a dispozițiilor dreptului Uniunii privind taxa pe valoarea adăugată (TVA), care, întrucât consideră servicii prestațiile furnizate pe cale digitală, nu permit aplicarea unei cote reduse a TVA‑ului în privința cărților care nu au un suport material. Or, împrumutul, indiferent dacă privește o carte în format digital sau o carte pe suport de hârtie, este întotdeauna un serviciu. În consecință, distincția jurisprudențială invocată nu se aplică.
61. De altfel, această distincție între cărțile pe suport de hârtie și cărțile în format digital ridică, din perspectiva impozitării, probleme serioase în ceea ce privește conformitatea sa cu principiul neutralității, care este expresia, în domeniul fiscal, a principiului egalității(36). Trebuie arătat că Comisia a publicat recent un plan de acțiune privind TVA‑ul, în care se prevede în mod expres alinierea cotei TVA‑ului aplicabile cărților și periodicelor în format digital cu cea aplicabilă cărților pe suport de hârtie(37). Această abordare confirmă poziția Comisiei, afirmată de asemenea în cadrul prezentei cauze, potrivit căreia cărțile în format digital și cărțile pe suport de hârtie sunt, în esență, echivalente.
62. Concluzionăm, având în vedere considerațiile care precedă, că o interpretare a noțiunii „împrumut” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2006/115 care include împrumutul cărților în format digital și care permite, astfel, aplicarea derogării de la dreptul de împrumut prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din această directivă nu este cu nimic incompatibilă sau necoerentă cu ansamblul dispozițiilor dreptului Uniunii privind dreptul de autor.
– Cu privire la conformitatea cu obligațiile internaționale
63. Uniunea este parte contractantă la mai multe convenții internaționale în domeniul dreptului de autor, printre altele la Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale privind drepturile de autor (TDA), adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996(38). Actele de drept derivat trebuie, așadar, să fie conforme – și de asemenea să fie interpretate în conformitate cu – acest tratat(39). Prin urmare, trebuie să se verifice dacă o interpretare a noțiunii „împrumut” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2006/115 care include împrumutul cărților în format digital poate fi conformă cu Tratatul privind drepturile de autor.
64. Acest tratat nu conține dispoziții referitoare la dreptul de împrumut, ci cel mult abordează, la articolul 7, dreptul de închiriere comercială, mai exact închirierea în schimbul unei remunerații a programelor pentru calculator, a operelor cinematografice și a operelor încorporate în fonograme(40). Nici împrumutul public și nici cărțile în format digital nu fac obiectul acestei dispoziții.
65. Faptul că împrumutul, în orice caz cel al cărților în format digital, intră în domeniul de aplicare al Tratatului privind drepturile de autor se datorează împrejurării că acesta constituie o formă specifică de exploatare a dreptului de comunicare către public, consacrat la articolul 8 din acest tratat(41). Acest drept este, în principiu, transpus în dreptul Uniunii prin articolul 3 din Directiva 2001/29. Totuși, Directiva 2006/115 constituie o lex specialis în raport cu Directiva 2001/29, inclusiv cu articolul 3 din aceasta(42).
66. Or, Tratatul privind drepturile de autor prevede, la articolul 10 alineatul (1), posibilitatea părților contractante de a aduce drepturilor pe care le consacră excepții și limitări, cu condiția să fie vorba despre „anumite cazuri speciale în care nu se aduce atingere exploatării normale a operei și nici nu se cauzează vreun prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale autorului”. Aceste condiții sunt denumite în general „tripla condiție”. În opinia noastră, derogarea pentru împrumut public prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115 reunește, în ceea ce privește împrumutul cărților în format digital, aceste trei condiții.
67. În primul rând, în ceea ce privește condiția potrivit căreia excepția privește anumite cazuri speciale, trebuie observat că derogarea pentru împrumut public este limitată sub două aspecte. Pe de o parte, aceasta nu privește toate formele de comunicare publică, ci doar o formă specifică, care este împrumutul, cu alte cuvinte punerea la dispoziție pentru o perioadă limitată. Pe de altă parte, beneficiarii acestei derogări sunt exclusiv instituțiile (bibliotecile) publice care nu obțin profit în urma activității de împrumut. De asemenea, derogarea pentru împrumut public are un obiectiv legitim în interesul public reprezentat, la modul cel mai general, de accesul universal la cultură.
68. În al doilea rând, în ceea ce privește condiția potrivit căreia nu trebuie să se aducă atingere exploatării normale a operei, s‑a afirmat, în special de către NUV în observațiile sale(43), că împrumutul cărților în format digital prin intermediul descărcării, spre deosebire de împrumutul tradițional al cărților pe suport de hârtie, se apropie într‑atât de formele obișnuite de distribuire a acestor cărți, încât încalcă exploatarea normală a drepturilor autorilor, substituindu‑se prea ușor achiziționării cărții de pe piață. Aceasta s‑ar datora, în principal, faptului că împrumutul digital nu necesită o deplasare fizică a utilizatorului la bibliotecă, fiind asimilat, astfel, unei achiziționări de pe internet, iar cartea în format digital împrumutată de la bibliotecă, întrucât nu se deteriorează prin utilizare, prezintă un aspect identic cu cel al unei cărți achiziționate, cu alte cuvinte este întotdeauna „nouă”. În plus, ușurința reproducerii cărților în format digital fără pierderea calității ar crește riscul unei utilizări care depășește ceea ce este permis în cadrul împrumutului.
69. Totuși, aceste argumente nu țin seama de celelalte caracteristici ale împrumutului unei cărți în format digital care îl deosebesc de achiziționare. În primul rând, acest împrumut este limitat în timp, permițând, așadar, doar să se ia cunoștință de conținutul cărții, fără a se păstra o copie. Apoi, întrucât posibilitățile acestui împrumut sunt limitate de numărul de exemplare (sau de copii în format digital) aflate la dispoziția bibliotecii, utilizatorul nu este sigur că va putea împrumuta o anumită carte în format digital în perioada dorită. În sfârșit, mai multe studii arată că împrumutul cărților, fie că sunt tradiționale sau în format digital, nu diminuează volumul vânzărilor, ci, dimpotrivă, permite creșterea acestuia, prin dezvoltarea obișnuinței de a citi(44).
70. Simplul fapt că anumiți comercianți de cărți în format digital au dezvoltat modele comerciale care se apropie de cel al închirierii electronice nu poate constitui în sine un obstacol în calea aplicării derogării pentru împrumut public în privința cărților în format digital. Astfel, această derogare urmărește un obiectiv legitim de interes public, care nu poate fi limitat la domeniile care nu sunt acoperite de activitatea economică. În caz contrar, orice activitate de împrumut ar putea fi înlăturată de închirierea comercială, indiferent dacă este vorba despre bunuri corporale sau necorporale, astfel încât derogarea în discuție și‑ar pierde orice efect util.
71. Dimpotrivă, faptul că editorii și intermediarii propun licențe de împrumut digital bibliotecilor sau dezvoltă propriile modele de închiriere, înțeleasă ca o punere la dispoziție pentru o perioadă limitată, arată că împrumutul digital ca atare nu dăunează exploatării drepturilor autorilor, contrar a ceea ce se afirmă uneori.
72. În ceea ce privește riscurile legate de împrumutul cărților în format digital, trebuie observat că măsurile tehnice de protecție, a căror utilizare este în prezent universală, precum dezactivarea automată a copiei după expirarea perioadei de împrumut, imposibilitatea imprimării sau blocarea copiilor suplimentare, permit limitarea considerabilă a acestor riscuri.
73. În orice caz, va reveni în ultimă instanță statelor membre, în cazul în care doresc să introducă derogarea pentru împrumutul public al cărților în format digital, sarcina de a reglementa această derogare astfel încât această formă de împrumut să fie într‑adevăr un echivalent funcțional al împrumutului tradițional și să nu aducă atingere exploatării normale a drepturilor autorilor. Soluții precum modelul „one copy one user”, în discuție în litigiul principal, sau utilizarea obligatorie a unor măsuri tehnice de protecție ar permite să se atingă acest rezultat.
74. În sfârșit, în al treilea rând, potrivit celei din urmă condiții, derogarea nu trebuie să cauzeze vreun prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale autorilor. Aceste interese sunt, în ceea ce privește exploatarea drepturilor de autor patrimoniale, în principal de ordin economic. Într‑un mediu reglementat exclusiv de legile pieței, capacitatea autorilor de a‑și apăra interesele depinde în special de puterea lor de negociere cu editorii. Unii dintre ei sunt, desigur, capabili să obțină condiții satisfăcătoare, însă alții nu, astfel cum reiese din poziția adoptată de Lira și Pictoright în prezenta cauză. Or, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115 prevede, în cazul introducerii derogării pentru împrumut public, o remunerație pentru autori. Această remunerație, fiind independentă de negocierea dintre autor și editor, permite nu numai protejarea intereselor legitime ale autorilor, ci ar putea chiar să fie mai avantajoasă pentru aceștia.
75. Prin urmare, în opinia noastră, articolul 8 din Tratatul privind drepturile de autor coroborat cu articolul 10 din același tratat nu se opune ca noțiunea de împrumut în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2006/115 să fie interpretată astfel încât să includă împrumutul cărților în format digital.
76. S‑ar mai putea obiecta că termenii „original” și „copie” din Directiva 2006/115 trebuie înțeleși în același mod precum termenii analogi „original” și „exemplar” utilizați la articolele 6 și 7 din Tratatul privind drepturile de autor. Or, potrivit declarației comune privind cele două articole menționate, anexată tratatului, acești din urmă termeni „desemnează exclusiv copiile în formă fizică care pot fi puse în circulație ca obiecte corporale”(45). Iată, așadar, ceea ce ar exclude împrumutul cărților în format digital din noțiunea „împrumutul originalelor și copiilor” prevăzută de Directiva 2006/115.
77. Totuși, aceste dispoziții din Tratatul privind drepturile de autor privesc dreptul de distribuire (articolul 6) și dreptul de închiriere comercială a altor obiecte decât cărțile (articolul 7). Prin urmare, nu considerăm că această declarație comună, aplicată prin analogie Directivei 2006/115, se poate opune ca acești termeni analogi să facă obiectul unei interpretări diferite privind o formă de exploatare care intră sub incidența articolului 8 din acest tratat.
78. Pe de altă parte, dacă Curtea a stabilit, în Hotărârea Usedsoft(46), cu privire la dreptul de distribuire a programelor pentru calculator, care intră în mod clar sub incidența declarației comune în discuție, că dreptul de distribuire și principiul epuizării acestuia se aplică de asemenea vânzării prin descărcare, atunci cu atât mai mult situația poate fi aceeași în cazul împrumutului, care nu intră nici sub incidența dreptului de distribuire, nici a dreptului de închiriere.
Concluzie cu privire la prima întrebare preliminară
79. Dezvoltările de mai sus pot fi rezumate după cum urmează. Împrumutul cărților în format digital de către bibliotecile publice nu este un proiect de viitor și cu atât mai puțin o simplă speranță. Dimpotrivă, este un fenomen care există în realitate. Totuși, ca urmare a interpretării restrictive a noțiunii „drept de împrumut” care prevalează în statele membre, acest fenomen este complet supus legilor pieței, contrar împrumutului de cărți tradiționale, care beneficiază de o reglementare favorabilă bibliotecilor. Prin urmare, în opinia noastră, este necesară o interpretare adaptată a cadrului legislativ existent, pentru a permite bibliotecilor să beneficieze de aceleași condiții favorabile în mediul digital modern. O astfel de interpretare va fi nu doar în interesul public al accesului la știință și cultură, ci și în interesul autorilor. În același timp, aceasta nu va fi contrară nici literei, nici economiei textelor în vigoare. Dimpotrivă, numai o astfel de interpretare le va permite să îndeplinească pe deplin rolul care le‑a fost atribuit de legiuitor, și anume acela de a adapta dreptul de autor la realitatea societății informaționale.
80. Prin urmare, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2006/115 coroborat cu articolul 2 alineatul (1) litera (b) din această directivă trebuie interpretat în sensul că punerea la dispoziția publicului de cărți în format digital de către biblioteci pentru o perioadă limitată intră sub incidența dreptului de împrumut consacrat la acest articol. Statele membre care doresc să introducă derogarea prevăzută la articolul 6 din aceeași directivă referitoare la împrumutul cărților în format digital trebuie să se asigure că condițiile acestui împrumut nu aduc atingere exploatării normale a operei și nici nu cauzează vreun prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale autorilor.
Cu privire la întrebările preliminare a doua‑a patra
81. Întrebările preliminare a doua‑a patra, care trebuie analizate împreună, în opinia noastră, privesc eventualele cerințe referitoare la proveniența copiei împrumutate de bibliotecă pe care legiuitorul național are dreptul să le stabilească prin introducerea derogării de la dreptul de împrumut prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115 pentru împrumutul cărților în format digital. Instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că legiuitorul național este autorizat să impună ca respectiva copie a cărții în format digital împrumutată de bibliotecă să fi fost pusă în circulație printr‑o primă vânzare sau printr‑un prim altfel de transfer al proprietății asupra acestei copii în cadrul Uniunii de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/29. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă punerea la dispoziția publicului a unei cărți în format digital constituie această primă vânzare sau primul altfel de transfer al proprietății. În schimb, în cazul unui răspuns negativ la primul punct, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la posibilitatea de a introduce alte cerințe, cum ar fi cea a provenienței legale a copiei care face obiectul împrumutului.
82. Potrivit afirmației instanței de trimitere înseși, cuprinsă în decizia de trimitere, aceste întrebări sunt legate de modul de redactare a dispozițiilor în vigoare ale legislației olandeze, care conțin o astfel de cerință în cadrul derogării pentru împrumut public în ceea ce privește cărțile pe suport de hârtie. Astfel, invocând articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/29, instanța de trimitere introduce în prezenta cauză problema epuizării dreptului de distribuire. Considerăm totuși că acest mecanism al epuizării nu are legătură cu dreptul de împrumut, problematică pe care o examinăm în prezenta cauză.
83. Astfel, dreptul de împrumut, astfel cum este conceput în Directiva 2006/115, este complet independent de epuizarea dreptului de distribuire. Pe de o parte, potrivit articolului 1 alineatul (2) din această directivă, drepturile de împrumut și de închiriere nu se epuizează odată cu epuizarea dreptului de distribuire. Cu alte cuvinte, nu este suficient să se achiziționeze o copie a unei opere pentru ca aceasta să poată fi împrumutată sau închiriată în mod liber. Este necesar, în plus, să se achiziționeze separat dreptul de a împrumuta sau de a închiria această copie, fie cu acordul titularului dreptului, pe cale contractuală, fie în temeiul derogării pentru împrumut public prevăzute la articolul 6 din Directiva 2006/115, în cazul în care acesta este transpus în dreptul național.
84. Pe de altă parte, achiziționarea dreptului de a împrumuta sau de a închiria o operă nu este în niciun caz condiționată, în cadrul Directivei 2006/115, de epuizarea dreptului de distribuire. Dreptul de a împrumuta sau de a închiria poate privi, de exemplu, opere care nu au fost destinate unei difuzări publice, cum ar fi manuscrisele, tezele de doctorat etc.
85. În cazul în care achiziționarea dreptului de împrumut sau de închiriere se realizează cu acordul autorului, se poate prezuma că interesele acestuia sunt suficient protejate. În schimb, dacă dreptul de împrumut decurge din derogare, aplicarea acestuia în privința unor opere care nu sunt destinate publicării ar putea aduce atingere intereselor legitime, de altfel nu numai patrimoniale, ale autorilor. Prin urmare, considerăm justificată posibilitatea statelor membre de a impune, în cadrul derogării prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115, ca acele cărți în format digital care fac obiectul împrumutului să fie puse în prealabil la dispoziția publicului de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia. Desigur, această limitare nu trebuie să fie formulată într‑un mod care să restrângă domeniul de aplicare al derogării, inclusiv în ceea ce privește formatul în care pot fi împrumutate operele.
86. În sfârșit, în ceea ce privește problema provenienței legale a copiei operei, Curtea s‑a pronunțat deja, cu privire la excepția privind copia privată prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, în sensul că această excepție nu impune titularilor dreptului de autor să tolereze încălcări ale drepturilor lor care pot însoți realizarea de copii private. Astfel, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că nu acoperă ipoteza unor copii private realizate din surse nelegale(47).
87. În opinia noastră, aceeași interpretare trebuie să prevaleze, prin analogie, în cazul derogării de la dreptul de împrumut prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115 în ceea ce privește cărțile în format digital. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât derogarea menționată este în favoarea unor instituții care sunt, în marea lor majoritate, instituții publice, din partea cărora este justificat să se ceară o atenție deosebită la respectarea legii. Considerăm că acest aspect nu necesită dezvoltări suplimentare.
88. Propunem, așadar, să se răspundă la întrebările a doua, a treia și a patra că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru care a introdus derogarea prevăzută la această dispoziție să impună ca acele cărți în format digital care fac obiectul împrumutului în temeiul acestei derogări să fie puse în prealabil la dispoziția publicului de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia, cu condiția ca această limitare să nu fie formulată într‑un mod care să restrângă domeniul de aplicare al derogării. Aceeași dispoziție trebuie interpretată în sensul că vizează numai cărțile în format digital care provin din surse legale.
Concluzie
89. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) după cum urmează:
„1) Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale coroborat cu articolul 2 alineatul (1) litera (b) din această directivă trebuie interpretat în sensul că punerea la dispoziția publicului de cărți în format digital de către biblioteci pentru o perioadă limitată intră sub incidența dreptului de împrumut consacrat la acest articol. Statele membre care doresc să introducă derogarea prevăzută la articolul 6 din aceeași directivă referitoare la împrumutul cărților în format digital trebuie să se asigure că condițiile acestui împrumut nu aduc atingere exploatării normale a operei și nici nu cauzează vreun prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale autorilor.
2) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru care a introdus derogarea prevăzută la această dispoziție să impună ca acele cărți în format digital care fac obiectul împrumutului în temeiul acestei derogări să fie puse în prealabil la dispoziția publicului de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia, cu condiția ca această limitare să nu fie formulată într‑un mod care să restrângă domeniul de aplicare al derogării. Aceeași dispoziție trebuie interpretată în sensul că vizează numai cărțile în format digital care provin din surse legale.”