Language of document : ECLI:EU:C:2010:14

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

14 ianuarie 2010(*)

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Directiva 2003/41/CE – Activitățile și supravegherea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale – Netranspunerea parțială în termenul prevăzut – Lipsa instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilite pe teritoriul național – Competența statelor membre de a organiza sistemul lor național de pensii pentru limită de vârstă”

În cauza C‑343/08,

având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 23 iulie 2008,

Comisia Europeană, reprezentată de doamnele M. Šimerdová și N. Yerrell, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,

reclamantă,

împotriva

Republicii Cehe, reprezentată de domnul M. Smolek, în calitate de agent,

pârâtă,

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul J. N. Cunha Rodrigues, președintele Camerei a doua, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a treia, doamna P. Lindh, domnii A. Rosas, U. Lõhmus și A. Ó Caoimh (raportor), judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul K. Malacek, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 septembrie 2009,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 6 octombrie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită Curții să constate că, prin netranspunerea în totalitate în ordinea sa juridică internă a Directivei 2003/41/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 iunie 2003 privind activitățile și supravegherea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale (JO L 235, p. 10, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 219) și, în special, prin netranspunerea articolelor 8, 9, 13, 15-18 și a articolului 20 alineatele (2)-(4) din această directivă, Republica Cehă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul directivei menționate și în special al articolului 22 alineatul (1).

 Cadrul juridic

 Reglementarea comunitară

2        Considerentele (1), (6), (8), (9), (20), (36) și (37) ale Directivei 2003/41, care a fost adoptată în temeiul articolului 47 alineatul (2) CE, al articolului 55 CE și al articolului 95 alineatul (1) CE, prevăd:

„(1)      O veritabilă piață internă a serviciilor financiare este esențială pentru creșterea economică și crearea de locuri de muncă în Comunitate.

[…]

(6)      Prezenta directivă constituie așadar un prim pas către instituirea unei piețe interne a sistemelor de pensii ocupaționale, organizată la scară europeană; prin stabilirea regulii prudenței ca principiu de bază pentru investirea capitalului și oferirea posibilității instituțiilor de a funcționa transfrontalier se încurajează redirecționarea economiilor către sectorul furnizării de pensii ocupaționale, prin aceasta contribuindu‑se la progresul economic și social.

[…]

(8)      Instituțiile care sunt complet separate de orice întreprindere afiliată la un sistem de pensii și care funcționează pe baza principiului de finanțare prin capitalizare cu singurul scop de a furniza pensii trebuie să aibă libertatea de a presta servicii și libertatea de a investi, singura condiție fiind respectarea cerințelor prudențiale coordonate, indiferent dacă aceste instituții sunt considerate sau nu entități juridice.

(9)      În conformitate cu principiul subsidiarității, statele membre ar trebui să păstreze responsabilitatea integrală pentru organizarea sistemelor lor de pensii, precum și puterea de decizie asupra rolului fiecăruia dintre cei trei piloni ai sistemului de pensii din fiecare stat membru; în contextul celui de‑al doilea pilon, trebuie, de asemenea, să păstreze responsabilitatea integrală pentru rolul și funcțiile diferitelor instituții pentru furnizarea de pensii ocupaționale, cum ar fi fondurile de pensii sectoriale, casele de pensii ale întreprinderilor, precum și societățile de asigurare de viață; prin prezenta directivă nu se intenționează repunerea în discuție a acestei prerogative.

[…]

(20)      Instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale furnizează servicii financiare; având în vedere că acestea își asumă o mare responsabilitate în ceea ce privește plata pensiilor ocupaționale, acestea trebuie să îndeplinească anumite norme minime prudențiale privind activitățile lor și condițiile de funcționare.

[…]

(36)      Fără a se aduce atingere dispozițiilor din dreptul social și din dreptul muncii la nivel național privind organizarea sistemelor de pensii, inclusiv afilierea obligatorie și dispozițiile rezultând din contractele colective de muncă, instituțiile ar trebui să aibă posibilitatea de a‑și furniza serviciile în alte state membre; […].

(37)      Exercitarea dreptului unei instituții dintr‑un stat membru de a gestiona un sistem de pensii ocupaționale contractat în alt stat membru ar trebui să respecte în totalitate dispozițiile în vigoare ale legislației sociale și a muncii din statul membru gazdă în ceea ce privește aspectele relevante pentru pensiile ocupaționale, ca de exemplu definirea și plata pensiilor și condițiile pentru transferabilitatea drepturilor de pensie.”

3        Potrivit articolului 1, Directiva 2003/41 are ca obiect stabilirea regulilor privind inițierea și exercitarea activităților instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale.

4        Articolul 2 din această directivă prevede:

„(1)      Prezenta directivă se aplică instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale. […]

(2)      Prezenta directivă nu se aplică:

(a)      instituțiilor care gestionează sisteme de asigurări sociale reglementate de Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 [al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității (JO L 149, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 26)] și Regulamentul (CEE) nr. 574/72 [al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 (JO L 74, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 74)];

(b)      instituțiilor prevăzute de [Prima] [d]irectiv[ă] 73/239/CEE [a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (JO L 228, p. 3, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 14), Directiva 85/611/CEE [a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO L 375, p. 3, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 138)], Directiva 93/22/CEE [a Consiliului din 10 mai 1993 privind serviciile de investiții în domeniul valorilor mobiliare (JO L 141, p. 27, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 3)], Directiva 2000/12/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 20 martie 2000 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO L 126, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 198)] și Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață (JO L 345, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 192);

(c)      instituțiilor care funcționează după sistemul repartiției;

(d)      instituțiilor în cadrul cărora salariații din întreprinderile afiliate nu au dreptul legal la prestații și în care întreprinderea afiliată poate răscumpăra activele în orice moment, fără a-și îndeplini neapărat obligațiile de plată a pensiilor;

(e)      întreprinderilor care constituie provizioane la bilanț în vederea asigurării plății pensiilor pentru salariații proprii.”

5        În temeiul articolului 4 din Directiva 2003/41, statele membre pot opta să aplice anumite dispoziții din aceasta activităților de furnizare de pensii ocupaționale efectuate de întreprinderile de asigurări prevăzute în Directiva 2002/83.

6        Potrivit articolului 5 din Directiva 2003/41, statele membre, de asemenea, pot opta să nu aplice aceasta, în totalitate sau în parte, oricărei instituții aflate pe teritoriile lor care gestionează sisteme de pensii cu mai puțin de 100 de membri în total și, dacă este cazul, instituțiilor în cazul cărora furnizarea unei pensii ocupaționale are un caracter statutar, conform legislației, și este garantată de o autoritate publică.

7        În conformitate cu articolul 6 din această directivă:

„[...]

(a)      «instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale», sau «instituție», înseamnă o instituție, indiferent de forma sa juridică, care funcționează pe baza principiului de finanțare prin capitalizare, înființată separat de orice întreprindere sau grupare afiliată, cu scopul de a furniza pensii în contextul unei activități ocupaționale pe baza unui acord sau contract încheiat:

–        individual sau colectiv între unul sau mai mulți angajatori și unul sau mai mulți angajați sau reprezentanții acestora sau

–        cu persoane care exercită o activitate independentă, în conformitate cu legislația statelor membre gazdă și de origine

și care derulează activități care decurg direct din acestea;

(b)      «sistem de pensii» înseamnă un contract, un acord, un act fiduciar sau reguli care prevăd ce drepturi de pensii se acordă și în ce condiții;

(c)      «întreprindere afiliată» înseamnă orice întreprindere sau alt organism, indiferent dacă include sau constă dintr‑una sau mai multe persoane juridice sau fizice, care acționează ca angajator sau exercită o activitate independentă sau oricare combinații dintre acestea și care varsă contribuții la o instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale;

[…]

(i)      «stat membru de origine» înseamnă statul membru în care instituția își are sediul social și principala structură administrativă sau, dacă nu are un sediu social, locul unde se află principala sa structură administrativă;

(j)      «stat membru gazdă» înseamnă statul membru a cărui legislație socială și de muncă relevantă în domeniul sistemelor de pensii ocupaționale este aplicabilă relației între întreprinderea afiliată și membri.”

8        Articolul 8 din directiva menționată prevede că fiecare stat membru trebuie să asigure o separație juridică între o întreprindere afiliată și o instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale cu scopul de a proteja activele instituției în interesul membrilor și beneficiarilor în caz de faliment al întreprinderii afiliate.

9        Articolul 9 din aceeași directivă prevede, la alineatul (1), că fiecare stat membru trebuie să vegheze ca toate instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilite pe teritoriul său să respecte anumite condiții de funcționare și, în special, ca acestea să fie înregistrate într‑un registru național de către autoritatea competentă de supraveghere sau autorizate, ca acestea să fie conduse de persoane cu o reputație bună care să aibă calificările profesionale și experiența corespunzătoare sau care să angajeze persoane care au această calificare și experiență și ca aceste instituții să fie supuse unor norme corespunzătoare. Alineatul (5) din acest articol prevede că, în cazul unei activități transfrontaliere, autoritățile competente ale statului membru de origine autorizează în prealabil condițiile de funcționare ale instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale.

10      Potrivit articolului 10 din Directiva 2003/41, fiecare stat membru solicită ca fiecare instituție aflată pe teritoriul său să întocmească conturi anuale și rapoarte anuale luând în considerare fiecare sistem de pensii gestionat de instituție.

11      În conformitate cu articolul 12 din această directivă, fiecare stat membru se asigură că fiecare instituție stabilită pe teritoriul său întocmește o declarație scrisă privind principiile politicii de investiții.

12      În temeiul articolului 13 din directiva menționată, fiecare stat membru trebuie să se asigure că autoritățile competente dețin atribuțiile și mijloacele necesare pentru controlul activităților instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilite pe teritoriul său.

13      Articolele 15-18 din aceeași directivă prevăd că statele membre de origine sunt obligate să se asigure că instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilesc provizioane tehnice privind diferitele sisteme de pensii și că, respectiv, dețin active suficiente pentru a acoperi aceste provizioane, precum și active suplimentare ca măsură de siguranță și că își investesc activele în conformitate cu principiul prudenței.

14      În conformitate cu articolul 20 alineatele (1)-(4) din Directiva 2003/41:

„(1)      Fără a aduce atingere dreptului social și dreptului muncii la nivel național privind organizarea sistemelor de pensii, inclusiv afilierea obligatorie, și dispozițiilor rezultând din contractele colective de muncă, statele membre permit întreprinderilor stabilite pe teritoriul lor să recurgă la serviciile instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale autorizate în alte state membre. Ele permit, de asemenea, instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale autorizate să funcționeze pe teritoriul lor să accepte afilierea la sistem din partea unor întreprinderi cu sediul în teritoriile altor state membre.

(2)      O instituție care dorește să‑și ofere serviciile unei întreprinderi afiliate aflate pe teritoriul altui stat membru este supusă autorizării prealabile de către autoritățile competente din statul său membru de origine, în conformitate cu dispozițiile articolului 9 alineatul (5). Instituția notifică intenția de a‑și furniza serviciile unei întreprinderi afiliate stabilite pe teritoriul altui stat membru autorităților competente din statul membru de origine unde este autorizată să funcționeze.

(3)      Statele membre solicită instituțiilor aflate pe teritoriul lor și care intenționează să‑și furnizeze serviciile unei întreprinderi aflate pe teritoriul altui stat membru să furnizeze în notificarea prevăzută la alineatul (2) următoarele informații:

(a)      statul sau statele membre gazdă;

(b)      numele întreprinderii afiliate;

(c)      principalele caracteristici ale sistemului de pensii gestionat pentru întreprinderea afiliată.

(4)      Dacă autoritatea competentă din statul membru de origine este notificată conform alineatului (2) și dacă nu are motive să considere că structura administrativă sau situația financiară a instituției sau reputația și calificările profesionale sau experiența persoanelor care conduc instituția sunt incompatibile cu operațiunile propuse în statul membru gazdă, comunică, în termen de trei luni de la primirea tuturor informațiilor prevăzute la alineatul (3), acele informații autorităților competente din statul membru gazdă și informează instituția cu privire la aceasta.”

15      Articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din această directivă prevede:

„Statele membre adoptă și pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 23 septembrie 2005. Statele membre informează de îndată Comisia în acest sens.”

16      În temeiul alineatelor (3) și (4) din articolul menționat, statele membre pot, cu anumite condiții, amâna până la 23 septembrie 2010 aplicarea anumitor dispoziții prevăzute la articolele 17 și 18 din directiva menționată instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilite pe teritoriul lor.

 Reglementarea națională

17      Directiva 2003/41 a fost transpusă în ordinea juridică cehă prin Legea nr. 340/2006 din 24 mai 2006 privind activitățile instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale din statele membre ale Uniunii Europene și de modificare a Legii nr. 48/1997 privind asigurarea publică de sănătate, care modifică și completează mai multe legi conexe.

 Procedura precontencioasă

18      La 11 iulie 2006, Republica Cehă a informat Comisia că transpusese Directiva 2003/41 în ordinea sa juridică internă prin Legea nr. 340/2006.

19      La 18 octombrie 2006, Comisia a adresat Republicii Cehe, în aplicarea articolului 226 CE, o scrisoare de punere în întârziere, prin care constata că articolele 1-5, 8, 9, 13 și 15-21 din respectiva directivă nu fuseseră transpuse sau fuseseră transpuse numai parțial.

20      În răspunsul său din 18 decembrie 2006, Republica Cehă a explicat, în esență, că, ținând seama de faptul că nicio instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 2003/41 nu este stabilită pe teritoriu său, Legea nr. 340/2006 s‑a limitat la transpunerea dispozițiilor acesteia care aveau ca obiect să permită exercitarea de către instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilite în alte state membre a unor activități transfrontaliere prin intermediul furnizării de servicii pe teritoriul ceh și, astfel, să permită întreprinderilor stabilite pe acest ultim teritoriu să contribuie la sistemele de pensii propuse de aceste instituții. Republica Cehă amintește în acest sens că statele membre dispun, în temeiul articolului 137 alineatul (4) prima liniuță CE, de libera alegere cu privire la sistemul lor național de securitate socială.

21      Întrucât a considerat acest răspuns nesatisfăcător, Comisia a adresat la 23 martie 2007 un aviz motivat prin care invita Republica Cehă să ia măsurile necesare, în termen de două luni de la primirea acestui aviz, pentru ca, în conformitate cu articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2003/41, să transpună integral această directivă în dreptul său intern și, în special, articolele 8, 9, 13, 15-18 și articolul 20 alineatele (2) și (4).

22      Prin scrisoarea din 24 iulie 2007, acest stat membru a răspuns la avizul motivat și a afirmat din nou că obligația de a transpune directiva menționată nu poate aduce atingere drepturilor statelor membre de a stabili principiile fundamentale ale sistemului lor național de securitate socială.

23      Întrucât a considerat acest răspuns nesatisfăcător, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune.

 Cu privire la acțiune

 Cu privire la admisibilitate

24      Prin prezenta acțiune, Comisia solicită, potrivit formulării dispozitivului din cererea sa introductivă, să se constate că Republica Cehă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Directivei 2003/41, „în special” prin netranspunerea articolelor 8, 9, 13, 15-18 și a articolului 20 alineatele (2)-(4) din aceasta.

25      În această privință, trebuie amintit că, din oficiu, Curtea poate examina dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 226 CE pentru introducerea unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor (Hotărârea din 31 martie 1992, Comisia/Italia, C‑362/90, Rec., p. I‑2353, punctul 8, Hotărârea din 15 ianuarie 2002, Comisia/Italia, C‑439/99, Rec., p. I‑305, punctul 8, și Hotărârea din 4 mai 2006, Comisia/Regatul Unit, C‑98/04, Rec., p. I‑4003, punctul 16).

26      Or, din articolul 38 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții și din jurisprudența referitoare la acesta, rezultă că orice cerere introductivă de instanță trebuie să cuprindă obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor și că această mențiune trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Curții să își exercite controlul. Din cele arătate rezultă că elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază o acțiune trebuie să rezulte în mod coerent și comprehensibil din chiar textul cererii introductive, iar concluziile acesteia din urmă trebuie să fie formulate într‑un mod neechivoc, astfel încât Curtea să nu se pronunțe ultra petita sau să nu omită să se pronunțe asupra unei obiecții (Hotărârea din 26 aprilie 2007, Comisia/Finlanda, C‑195/04, Rep., p. I‑3351, punctul 22, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 21 februarie 2008, Comisia/Italia, C‑412/04, Rep., p. I‑619, punctul 103).

27      În speță, trebuie să se constate că, în măsura în care, prin utilizarea expresiei „în special” în dispozitivul cererii introductive, Comisia are în vedere să includă în cadrul acțiunii sale și alte dispoziții din Directiva 2003/41 decât cele care sunt menționate în mod explicit, respectiva cerere nu îndeplinește aceste cerințe din moment ce nici identitatea acestor alte dispoziții și nici motivele pentru care Republica Cehă nu le‑ar fi transpus în termenul prevăzut nu sunt precizate în acțiune.

28      Prin urmare, prezenta acțiune este admisibilă doar în ceea ce privește invocarea lipsei transpunerii de către Republica Cehă a articolelor 8, 9, 13, 15-18 și a articolului 20 alineatele (2)-(4) din Directiva 2003/41.

 Cu privire la fond

29      Este cert că articolele 8, 9, 13, 15-18 și articolul 20 alineatele (2)-(4) din Directiva 2003/41 nu au fost transpuse de Republica Cehă în termenul prevăzut de această directivă sau la expirarea termenului acordat prin avizul motivat. Acest stat membru, care nu invocă beneficiul posibilității de amânare parțială prevăzută la articolul 22 alineatele (3) și (4) din directiva menționată, în ceea ce privește anumite dispoziții ale articolelor 17 și 18 din aceasta, recunoaște astfel că dispozițiile la care se referă în mod explicit prezenta acțiune nu au fost puse în aplicare în ordinea sa juridică internă în termenele respective. Or, nicio dispoziție a Directivei 2003/41 nu prevede posibilitatea pentru statele membre sau pentru unele dintre acestea de a fi scutite de o astfel de transpunere.

30      Cu toate acestea, Republica Cehă consideră că nu este ținută să transpună dispozițiile Directivei 2003/41 la care se referă în mod explicit acțiunea, întrucât, procedând astfel, ar fi obligată să modifice principiile fundamentale ale sistemului său național de securitate socială a cărui organizare este, în temeiul articolului 137 alineatul (4) prima liniuță CE, de competența statelor membre, prin introducerea în sistemul său de pensii pentru limită de vârstă a unui sistem de pensii ocupaționale, în timp ce un astfel de sistem nu există în dreptul național.

31      Republica Cehă explică în acest sens că sistemul său de pensii pentru limită de vârstă cuprinde doar două părți constituite din primul pilon și, respectiv, al treilea pilon al sistemelor de pensii pentru limită de vârstă. Primul pilon, reglementat prin Legea nr. 155/1995 privind asigurările de pensii, ar fi constituit de pensia legală, generală și obligatorie pentru toți membrii și ar aparține sistemului național de securitate socială. În ceea ce privește al treilea pilon, reglementat de Legea nr. 42/1994 privind asigurarea pentru pensie suplimentară care beneficiază de o contribuție a statului, acesta ar fi constituit de contractele individuale de asigurări pentru pensie încheiate de membri în mod voluntar cu fondurile de pensii înființate în temeiul respectivei legi. Afilierea la aceste fonduri nu ar putea fi legată de un loc de muncă, de un angajator sau de exercitarea unei activități independente. În schimb, sistemul ceh de pensii pentru limită de vârstă nu cuprinde un al doilea pilon constituit de pensiile suplimentare furnizate în legătură cu o activitate profesională, salariată sau independentă.

32      Astfel, Republica Cehă subliniază că, în temeiul reglementării naționale aflate actualmente în vigoare, o instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale nu poate să se stabilească pe teritoriul ceh pentru a desfășura acolo această activitate, întrucât ar încălca dispozițiile legale ce reglementează exercitarea unei activități profesionale pe piața financiară, putând să facă obiectul unei sancțiuni administrative sau penale. În plus, nu ar exista nici o voință politică, nici un potențial economic suficiente pentru a introduce un sistem pentru furnizarea de pensii ocupaționale în acest stat membru.

33      Potrivit Republicii Cehe, din moment ce articolul 137 alineatul (4) prima liniuță CE atribuie statelor membre competența de a‑și defini principiile fundamentale ale sistemului lor național de securitate socială, nu se poate impune o transpunere a Directivei 2003/41 care ar afecta exercitarea efectivă a dreptului garantat prin dreptul primar. Or, întrucât dispozițiile acestei directive la care se referă în mod explicit prezenta acțiune impun în mod precis obligații statelor membre pe teritoriul cărora sunt stabilite instituții pentru furnizarea de pensii ocupaționale, transpunerea lor ar duce în mod inevitabil la crearea cadrului juridic necesar pentru funcționarea întreprinderilor pe teritoriul Republicii Cehe în domeniul pensiilor ocupaționale și, prin urmare, la stabilirea, în fapt și în drept, a unui al doilea pilon în acest stat membru, ceea ce ar afecta grav echilibrul financiar global al sistemului său național de pensii pentru limită de vârstă.

34      Cu titlu de exemplu, Republica Cehă face trimitere în această privință la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2003/41, care prevede obligația pentru statele membre ca instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilite pe teritoriul lor să fie înregistrate într‑un registru național sau să fie autorizate. Astfel, crearea unui registru adecvat sau instituirea unui sistem corespunzător de autorizare ar impune, în mod necesar, adoptarea unei reglementări corespunzătoare. Adoptarea izolată a unei asemenea reglementări, fără stabilirea unui sistem de pensii ocupaționale ca un sistem complex, cu alte cuvinte fără a defini, de exemplu, drepturile și obligațiile părților contractante, nu ar fi posibilă.

35      Republica Cehă precizează că este conștientă de faptul că, la modul general, instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale nu ar putea fi confundate cu al doilea pilon al sistemelor de pensii pentru limită de vârstă. Cu toate acestea, instituțiile menționate ar fi un element esențial al acestui pilon și crearea unui cadru pentru înființarea lor ar determina în mod necesar modificări chiar ale sistemelor de pensii pentru limită de vârstă.

36      Pe de altă parte, Republica Cehă subliniază că transpunerea realizată prin Legea nr. 340/2006 atinge obiectivul urmărit de Directiva 2003/41. Astfel, această lege ar transpune toate dispozițiile privind furnizarea transfrontalieră de pensii ocupaționale, prin intermediul instituțiilor stabilite în alte state membre, permițând în acest mod întreprinderilor stabilite pe teritoriul său să contribuie la sistemele de pensii pentru limită de vârstă propuse de aceste instituții și, în același timp, permițându‑le acestora din urmă să propună servicii adecvate în Republica Cehă.

37      Din această argumentație reiese că Republica Cehă urmărește, în esență, să justifice netranspunerea dispozițiilor în cauză ale Directivei 2003/41, pe de o parte, prin faptul că nicio instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale nu este stabilită pe teritoriul său din cauza interdicției prevăzute de dreptul național în ceea ce privește o astfel de stabilire și, pe de altă parte, prin împrejurarea că transpunerea respectivelor dispoziții ar obliga‑o să modifice sistemul său național de pensii pentru limită de vârstă prin introducerea unui al doilea pilon, în timp ce articolul 137 alineatul (4) prima liniuță CE recunoaște statelor membre competența de a organiza sistemele lor naționale în acest domeniu.

38      În consecință, trebuie examinat dacă aceste considerații, întemeiate pe dreptul național și, respectiv, pe dreptul comunitar, pot justifica lipsa transpunerii dispozițiilor Directivei 2003/41 la care se referă în mod explicit prezenta acțiune.

39      În această privință, cu privire la faptul invocat că nicio instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale nu este stabilită în Republica Cehă, trebuie să se amintească faptul că jurisprudența Curții este constantă în sensul că inexistența într‑un stat membru a unei anumite activități avute în vedere de o directivă nu poate scuti acest stat de obligația de a adopta acte cu putere de lege sau norme administrative pentru a asigura o transpunere adecvată a tuturor dispozițiilor acestei directive (Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Comisia/Grecia, C‑214/98, Rec., p. I‑9601, punctul 22, Hotărârea din 13 decembrie 2001, Comisia/Irlanda, C‑372/00, Rec., p. I‑10303, punctul 11, Hotărârea din 30 mai 2002, Comisia/Regatul Unit, C‑441/00, Rec., p. I‑4699, punctul 15, și Hotărârea din 8 iunie 2006, Comisia/Luxemburg, C‑71/05, punctul 12).

40      Astfel, atât principiul securității juridice, cât și necesitatea de a garanta deplina aplicabilitate a directivelor, în drept și nu numai în fapt, impun ca toate statele membre să reia prevederile directivei în cauză într‑un cadru legal clar, precis și transparent și să adopte dispoziții imperative în domeniul avut în vedere de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 1990, Comisia/Țările de Jos, C‑339/87, Rec., p. I‑851, punctele 22 și 25, precum și Hotărârea Comisia/Grecia, citată anterior, punctul 23).

41      O astfel de obligație revine statelor membre în scopul de a preveni orice modificare a situației care există la o anumită dată în aceste state și pentru a garanta că toate subiectele de drept din Comunitate, inclusiv acelea din statele membre în care o anumită activitate avută în vedere de directivă nu există, cunosc cu claritate și precizie care le sunt, în orice împrejurare, drepturile și obligațiile (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Grecia, citată anterior, punctul 27, Hotărârea Comisia/Irlanda, citată anterior, punctul 12, Hotărârea din 30 mai 2002, Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul 16, și Hotărârea Comisia/Luxemburg, citată anterior, punctul 13).

42      Potrivit jurisprudenței, numai atunci când transpunerea unei directive nu are obiect din motive de ordin geografic, aceasta nu este obligatorie (a se vedea Hotărârea Comisia/Irlanda, citată anterior, punctul 13, și Hotărârea din 30 mai 2002, Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul 17).

43      În speță, trebuie arătat că, astfel cum reiese în special din considerentele (1), (6) și (8) ale Directivei 2003/41, aceasta, adoptată în temeiul articolului 47 alineatul (2) CE, al articolului 55 CE și al articolului 95 CE, are în vedere să instituie o piață internă a sistemelor de pensii ocupaționale în cadrul căreia instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale trebuie să beneficieze de libertatea de a presta servicii și de libertatea de a investi.

44      În acest sens, articolul 20 alineatul (1) din Directiva 2003/41 prevede că statele membre trebuie, pe de o parte, să permită întreprinderilor stabilite pe teritoriul lor să recurgă la serviciile instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale autorizate în alte state membre și, pe de altă parte, să permită instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale autorizate să funcționeze pe teritoriul lor să accepte afilierea la sistem din partea unor întreprinderi cu sediul în teritoriile altor state membre.

45      În vederea exercitării unor astfel de activități transfrontaliere, Directiva 2003/41 impune statelor membre, astfel cum reiese din considerentele (7) și (20) ale acesteia, obligarea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilite pe teritoriul lor să îndeplinească diferite norme minime prudențiale privind activitățile lor și condițiile de funcționare pentru a garanta un nivel de securitate ridicat pentru viitorii pensionari care trebuie să își primească pensiile.

46      Aceste norme constau în special, potrivit articolelor 8, 9, 13 și 15-18 din Directiva 2003/41, în separația juridică între instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale și întreprinderile afiliate acestora, cu scopul de a proteja activele instituțiilor în caz de faliment al întreprinderilor, în condiții de funcționare destinate să garanteze seriozitatea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale cum ar fi înregistrarea într‑un registru național sau autorizarea, conducerea de către persoane cu reputație bună, adoptarea de reglementări de funcționare stabilite în mod corespunzător, constituirea de provizioane tehnice certificate de un specialist și oferirea de informații membrilor afiliați, într‑o listă de informații care se furnizează autorităților competente, precum și, respectiv, în prezentarea și gestionarea de fonduri suficiente pentru a‑și îndeplini angajamentele.

47      Pe de altă parte, articolul 20 alineatele (2)-(4) din Directiva 2003/41 prevede procedura pe care o instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale autorizată într‑un stat membru trebuie să o urmeze atunci când aceasta intenționează să își ofere serviciile într‑un alt stat membru, precum și rolul autorităților competente într‑o astfel de situație. În special, alineatul (2) al respectivului articol, precum și articolul 9 alineatul (5) din directiva menționată prevăd că instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale care urmăresc să exercite astfel de activități transfrontaliere trebuie să primească autorizarea prealabilă a autorităților competente ale statului membru de origine, și anume acela pe teritoriul căruia își au sediul și/sau administrația principală.

48      Din cele de mai sus reiese că, astfel cum arată Republica Cehă, dispozițiile Directivei 2003/41 la care se referă în mod explicit prezenta acțiune, și anume articolele 8, 9, 13, 15-18 și articolul 20 alineatele (2)-(4) din aceasta, impun, în esență, obligații statelor membre pe teritoriul cărora sunt stabilite instituții pentru furnizarea de pensii ocupaționale.

49      Desigur, potrivit acestui stat membru, nicio instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale nu poate să se stabilească în mod legal pe teritoriul său.

50      Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 39-41 din prezenta hotărâre și în lipsa unui motiv de ordin geografic de natură să lipsească transpunerea dispozițiilor în cauză de orice obiect, este important ca, în ipoteza în care, eventual, Republica Cehă ar decide completarea sistemului său național de pensii pentru limită de vârstă printr‑un sistem de pensii ocupaționale care aparține de cel de al doilea pilon, toate subiectele de drept din acest stat membru, asemenea altor subiecte de drept din cadrul Comunității, să știe care le sunt drepturile și obligațiile.

51      O astfel de evoluție a sistemului național de pensii pentru limită de vârstă nu ar putea fi deloc considerată ca exclusă sau doar ipotetică, după cum arată Republica Cehă, pentru motivul că aceasta ar implica o modificare a cadrului legal aplicabil și nu numai înlăturarea unui obstacol de fapt. Astfel, orice legislație poate fi modificată. În speță, reiese de altfel din propriile înscrisuri ale acestui stat membru că proiecte de reglementare în vederea introducerii, în sistemul național de pensii pentru limită de vârstă, a unui al doilea pilon au fost elaborate în Republica Cehă înainte de adoptarea Directivei 2003/41, și anume în 1993, atunci când ministrul muncii și afacerilor sociale a prezentat o propunere de lege în acest sens guvernului ceh, care în final a optat pentru o altă alegere, și anume adoptarea unei legi privind asigurarea pentru pensie suplimentară care beneficiază de o contribuție a statului, și în 2001, atunci când respectivul guvern a prezentat Camerei Reprezentanților din Parlamentul Ceh o propunere de lege privind asigurarea de pensii ocupaționale. În plus, în ședință, Republica Cehă a admis că un asemenea al doilea pilon ar putea fi introdus în viitor dacă există o voință politică în acest sens.

52      Rezultă că, chiar dacă, potrivit reglementării naționale aplicabile, nicio instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale nu poate să se stabilească în mod legal pe teritoriul Republicii Cehe în lipsa unui al doilea pilon în cadrul sistemului național de pensii pentru limită de vârstă, acest stat membru are obligația de a transpune în mod integral dispozițiile articolelor 8, 9, 13, 15-18 și ale articolului 20 alineatele (2)-(4) din Directiva 2003/41, prin adoptarea și menținerea în vigoare în acest sens în dreptul său intern, în conformitate cu articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din aceasta, a normelor legislative și administrative necesare.

53      În opoziție cu ceea ce susține Republica Cehă, o astfel de obligație de transpunere nu este de natură să aducă atingere competenței pe care o deține în ceea ce privește organizarea respectivului sistem național de pensii pentru limită de vârstă și menținerea echilibrului financiar al acestuia, prin impunerea stabilirii, în cadrul acestei transpuneri, a unui asemenea al doilea pilon, cu încălcarea prerogativelor care îi sunt recunoscute la articolul 137 alineatul (4) prima liniuță CE.

54      În primul rând, transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor în cauză din Directiva 2003/41 nu obligă astfel cu nimic Republica Cehă să modifice sistemul său național de pensii pentru limită de vârstă.

55      În această privință, Republica Cehă susține în mod neîntemeiat că o astfel de transpunere implică ipso facto introducerea unui al doilea pilon în sistemul său național de pensii pentru limită de vârstă.

56      Potrivit propriilor explicații furnizate de acest stat membru ca răspuns la întrebările scrise ale Curții privind acest punct, crearea unui asemenea al doilea pilon, care aparține unui sistem complex, necesită într‑adevăr adoptarea de către legiuitorul național a unei reglementări interne complete pentru a determina, în special, condițiile necesare stabilirii unor instituții pentru furnizarea de pensii ocupaționale pe teritoriul său, precum și relațiile juridice atât între al doilea pilon și ceilalți piloni ai sistemului național de pensii pentru limită de vârstă, cât și, chiar în cadrul acestui al doilea pilon, între diferitele elemente care îl alcătuiesc, și anume angajatorii, lucrătorii, organele de control și de supraveghere, precum și, eventual, alte organisme statale.

57      Or, trebuie să se constate că nicio dispoziție din Directiva 2003/41 la care se referă în mod explicit prezenta acțiune și nici vreo altă dispoziție din aceasta nu impune statelor membre aplicarea unei asemenea reglementări.

58      Astfel, în opoziție cu ceea ce invocă Republica Cehă, deși transpunerea în dreptul intern a articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2003/41 necesită desigur, în special, ca toate statele membre să prevadă în legislația lor națională înscrierea într‑un registru sau autorizarea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilite pe teritoriul lor, această dispoziție nu cuprinde nicio normă care să impună respectivelor state membre să permită unor astfel de instituții să se stabilească pe teritoriul lor.

59      Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 43-47 din prezenta hotărâre, Directiva 2003/41 constituie astfel un prim pas către instituirea unei piețe interne a sistemelor de pensii ocupaționale prin stabilirea, la nivel european, a unor norme minime prudențiale. În schimb, aceasta nu are ca obiect armonizarea, nici chiar parțială, a sistemelor naționale de pensii pentru limită de vârstă prin obligarea statelor membre să modifice sau să suprime normele din dreptul lor național care determină însăși organizarea acestor sisteme.

60      În considerentul (9), această directivă subliniază astfel în mod explicit că, în conformitate cu principiul subsidiarității, statele membre păstrează responsabilitatea integrală pentru organizarea sistemelor lor naționale de pensii pentru limită de vârstă, precum și puterea de decizie asupra rolului fiecăruia dintre pilonii acestor sisteme, inclusiv în ceea ce privește al doilea pilon, și că aceasta nu poate, așadar, să aducă atingere unor astfel de prerogative în nicio situație.

61      În același sens, articolul 20 alineatul (1) din Directiva 2003/41 prevede, pe de altă parte, în conformitate cu considerentele (36) și (37) ale acesteia, că activitățile transfrontaliere ale instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale sunt exercitate fără a aduce atingere prevederilor dreptului social și dreptului muncii din statele membre gazdă privind organizarea sistemelor naționale de pensii pentru limită de vârstă.

62      Prin urmare și în opoziție cu ceea ce Comisia a sugerat de asemenea în înscrisurile sale, Directiva 2003/41, în sine, nu poate fi deloc interpretată în sensul că obligă un stat membru care, precum Republica Cehă, interzice stabilirea pe teritoriul său a unor instituții pentru furnizarea de pensii ocupaționale din cauza lipsei unui al doilea pilon în cadrul sistemului său național de pensii pentru limită de vârstă să suprime această interdicție în scopul de a permite unor instituții pentru furnizarea de pensii ocupaționale să se stabilească pe respectivul teritoriu pentru a presta servicii care aparțin în mod cert celui de al doilea pilon al sistemelor naționale de pensii pentru limită de vârstă.

63      Desigur, o asemenea interdicție prevăzută de dreptul național trebuie să respecte normele privind libera circulație prevăzute de Tratatul CE, în special acelea care prevăd interzicerea în principiu a restricțiilor privind exercitarea acestei libertăți (a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea din 16 mai 2006, Watts, C‑372/04, Rec., p. I‑4325, punctul 92 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 11 septembrie 2008, Petersen, C‑228/07, Rep., p. I‑6989, punctul 42), cu excepția situației în care acestea pot fi justificate în temeiul motivelor prevăzute în tratat sau al unor motive imperative de interes general, care includ în special riscul de a se aduce o atingere gravă echilibrului financiar al sistemului de securitate socială (a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea din 28 aprilie 1998, Kohll, C‑158/96, Rec., p. I‑1931, punctul 41, și Hotărârea din 5 martie 2009, Kattner Stahlbau, C‑350/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 85).

64      Cu toate acestea, pentru a aprecia temeinicia prezentei acțiuni, întrucât aceasta se referă doar la neîndeplinirea obligațiilor ce rezultă din dispozițiile Directivei 2003/41, și nu la o posibilă încălcare a dispozițiilor tratatului, care nu au fost invocate cu nicio ocazie de către Comisie în susținerea argumentației sale, nu trebuie să se analizeze dacă interdicția stabilită de dreptul ceh în calea stabilirii instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale pe teritoriul Republicii Cehe este contrară normelor privind libera circulație și nici, așadar, să se examineze în ce măsură acest stat membru ar putea fi obligat, în scopul de a respecta aceste norme, să introducă, eventual, un al doilea pilon în cadrul sistemul său național de pensii pentru limită de vârstă.

65      În al doilea rând, trebuie să se observe că, în opoziție cu ceea ce susține Republica Cehă, obligația de a transpune în mod integral Directiva 2003/41 prin punerea în aplicare în dreptul intern a dispozițiilor prevăzute la articolele 8, 9, 13, 15-18 și la articolul 20 alineatele (2)-(4) din aceasta nu încalcă cu nimic dispozițiile articolului 137 alineatul (4) prima liniuță CE.

66      În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 137 alineatul (4) prima liniuță CE, dispozițiile adoptate în temeiul acestui articol „nu aduc atingere dreptului recunoscut al statelor membre de a‑și defini principiile fundamentale ale sistemului lor de securitate socială și nu trebuie să aducă atingere în mod semnificativ echilibrului financiar”.

67      Or, se impune constatarea că, în primul rând, Directiva 2003/41 care constituie obiectul prezentei acțiuni nu a fost adoptată în temeiul articolului 137 CE, care constituie temeiul juridic în tratat pentru realizarea apropierii legislațiilor naționale în domeniul politicii sociale. Astfel cum s‑a arătat deja la punctul 43 din prezenta hotărâre, această directivă are într‑adevăr ca temeiuri juridice articolul 47 alineatul (2) CE și articolele 55 CE și 95 CE, care au în vedere instituirea unei piețe interne prin intermediul liberei prestări a serviciilor și a libertății de stabilire.

68      În al doilea rând, Directiva 2003/41, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) litera (a), nu se aplică instituțiilor care gestionează sisteme de securitate socială, astfel încât asemenea instituții nu ar putea fi afectate de dispozițiile prevăzute de această directivă.

69      În consecință, trebuie să se concluzioneze că, prin neadoptarea, în termenul prevăzut, a actelor cu putere de lege și a normelor administrative necesare pentru a se conforma articolelor 8, 9, 13, 15-18 și articolului 20 alineatele (2)-(4) din Directiva 2003/41, Republica Cehă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 22 alineatul (1) din această directivă. Acțiunea este respinsă cu privire la celelalte capete de cerere.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

70      Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Cehe la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Cehă a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște:

1)      Prin neadoptarea, în termenul prevăzut, a actelor cu putere de lege și a normelor administrative necesare pentru a se conforma articolelor 8, 9, 13, 15-18 și articolului 20 alineatele (2)-(4) din Directiva 2003/41/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 iunie 2003 privind activitățile și supravegherea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale, Republica Cehă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 22 alineatul (1) din această directivă.

2)      Respinge acțiunea cu privire la celelalte capete de cerere.

3)      Obligă Republica Cehă la plata cheltuielilor de judecată.

Semnături


* Limba de procedură: ceha.