CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MELCHIOR WATHELET
prezentate la 7 iulie 2016(1)
Cauza C‑301/15
Marc Soulier,
Sara Doke
împotriva
Ministre de la Culture et de la Communication,
Premier ministre
[cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d'État (Franța)]
„Trimitere preliminară – Directiva 2001/29/CE – Dreptul de autor și drepturile conexe – Dreptul exclusiv de reproducere – Articolul 2 – Dreptul de comunicare publică – Articolul 3 – Excepții și limitări – Articolul 5 – Reglementare națională care acordă unei societăți de gestiune colectivă exercitarea drepturilor de exploatare a cărților indisponibile în scopuri comerciale – Dreptul de opoziție al autorilor sau al avânzilor‑cauză”
I – Introducere
1. Prezenta cerere de decizie preliminară, depusă de Conseil d'État [Consiliul de Stat (Franța)] la grefa Curții la 19 iunie 2015, privește interpretarea articolelor 2 și 5 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională(2).
2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Marc Soulier și doamna Sara Doke, pe de o parte, și ministre de la Culture et de la Communication (ministrul culturii și comunicării), precum și Premier ministre (prim‑ministrul), pe de altă parte, cu privire la legalitatea Decretului nr. 2013‑182 din 27 februarie 2013 privind aplicarea articolelor L.134‑1-L.134‑9 din Codul proprietății intelectuale și exploatarea digitală a cărților indisponibile din secolul al XX‑lea(3) (denumit în continuare „decretul în litigiu”).
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
3. Articolul 2 din Directiva 2001/29, intitulat „Dreptul de reproducere”, are următorul cuprins:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:
(a) pentru autori, a operelor lor;
[…]”
4. Articolul 3 din această directivă, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”, prevede printre altele, la alineatele (1) și (3), următoarele:
„(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.
[…]
(3) Drepturile menționate la alineatele (1) și (2) nu se epuizează prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziția publicului în sensul prezentului articol.”
5. Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Dreptul de distribuire”, prevede:
„(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate, a originalului operei sau a copiilor acesteia.
(2) Dreptul de distribuire a originalului sau a copiilor operei nu se epuizează în cadrul Comunității, exceptând cazul în care prima vânzare sau primul altfel de transfer al proprietății asupra obiectului în cauză în cadrul Comunității se face de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia.”
6. Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Excepții și limitări”, stipulează printre altele, la alineatul (2), că statele membre pot să prevadă, în cazurile pe care directiva le enumeră, diferite excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2.
7. Acest articol prevede de asemenea, la alineatul (3), că statele membre pot să prevadă, în cazurile pe care directiva le enumeră, diferite excepții sau limitări de la drepturile de reproducere și de comunicare prevăzute la articolele 2 și 3.
8. Articolul menționat prevede, pe de altă parte, la alineatul (5), următoarele:
„Excepțiile și limitările prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului.”
B – Dreptul francez
Legea privind cărțile indisponibile
9. Loi no 2012‑287, du 1er mars 2012, relative à l'exploitation numérique des livres indisponibles du XXème siècle (Legea nr. 2012‑287 din 1 martie 2012 privind exploatarea digitală a cărților indisponibile din secolul al XX‑lea, JORF nr. 53 din 2 martie 2012, p. 3986, denumită în continuare „Legea privind cărțile indisponibile”) a completat titlul III din volumul I din partea întâi din Codul proprietății intelectuale, consacrat exploatării drepturilor aferente dreptului de autor, cu capitolul IV, intitulat „Dispoziții speciale privind exploatarea digitală a cărților indisponibile” și constituit din articolele L. 134‑1-L. 134‑9 din acest cod. Unele dintre aceste articole au fost fie modificate ulterior, fie abrogate prin Legea nr. 2015‑195 din 20 februarie 2015 privind diverse dispoziții de adaptare la dreptul Uniunii Europene în domeniile proprietății literare și artistice și al patrimoniului cultural (JORF nr. 45 din 22 februarie 2015, p. 3294).
10. Articolele L. 134‑1-L. 134‑9 din Codul proprietății intelectuale, astfel cum rezultă din aceste două legi, sunt redactate după cum urmează:
„Articolul L. 134‑1
Prin carte indisponibilă în sensul prezentului capitol se înțelege o carte publicată în Franța anterior datei de 1 ianuarie 2001 care nu mai face obiectul unei difuzări comerciale de către un editor și care nu face în prezent obiectul unei publicări în format imprimat sau digital.
Articolul L. 134‑2
Se creează o bază de date publică, pusă la dispoziție pentru a fi accesată liber și gratuit de un serviciu de comunicare publică online, care repertoriază cărțile indisponibile. Bibliothèque nationale de France [Biblioteca Națională a Franței] asigură punerea sa în aplicare, actualizarea și înscrierea mențiunilor prevăzute la articolele L. 134‑4, L. 134‑5 și L. 134‑6.
[…]
Articolul L. 134‑3
I. Atunci când o carte este înscrisă în baza de date menționată la articolul L. 134‑2 de peste șase luni, dreptul de a autoriza reproducerea și reprezentarea sa în format digital este exercitat de o societate de colectare și de distribuire a drepturilor reglementată în titlul II din volumul III din prezenta parte, autorizată în acest scop de ministrul culturii.
Cu excepția cazului prevăzut la al treilea paragraf al articolului L. 134‑5, reproducerea și reprezentarea cărții în format digital sunt autorizate, în schimbul unei remunerații, cu titlu neexclusiv și pentru o perioadă limitată la cinci ani, care poate fi reînnoită.
II. Societățile autorizate au calitate procesuală activă pentru apărarea drepturilor pe care le administrează.
III. Autorizația prevăzută la alineatul I este eliberată având în vedere:
[…]
2° reprezentarea paritară a autorilor și a editorilor printre membri și în cadrul organelor de conducere:
[…]
5° caracterul echitabil al normelor de distribuire între avânzii‑cauză a sumelor încasate, indiferent dacă aceștia sunt sau nu sunt părți la contractul de editare. Cuantumul sumelor primite de autorul sau de autorii cărții nu poate fi mai mic decât cuantumul sumelor primite de editor;
6° mijloacele de probă pe care societatea propune să le pună în aplicare pentru a identifica și a regăsi titularii drepturilor în vederea distribuirii sumelor colectate;
[…]
Articolul L. 134‑4
I. Autorul unei cărți indisponibile sau editorul care dispune de dreptul de reproducere în format imprimat a acestei cărți se poate opune exercitării dreptului de autorizare menționat la primul paragraf al alineatului I al articolului L. 134‑3 de către o societate autorizată de colectare și de distribuire a drepturilor. Această opoziție se notifică în scris organismului menționat la primul paragraf al articolului L. 134‑2 în cel mult șase luni de la înscrierea cărții în cauză în baza de date menționată la același paragraf.
Mențiunea despre această opoziție se efectuează în baza de date menționată la același articol L. 134‑2.
După expirarea termenului menționat la primul paragraf al prezentului alineat, autorul unei cărți indisponibile se poate opune exercitării dreptului de reproducere sau de reprezentare a acestei cărți în cazul în care consideră că reproducerea sau reprezentarea acestei cărți poate aduce atingere onoarei sau reputației sale. Acest drept este exercitat fără despăgubire.
II. Editorul care și‑a notificat opoziția în condițiile prevăzute la primul paragraf al alineatului I al prezentului articol este obligat să exploateze în termen de doi ani de la această notificare cartea indisponibilă în cauză. Acesta trebuie să dovedească societății autorizate, prin orice mijloace, exploatarea efectivă a cărții în temeiul articolului L. 134‑3. În lipsa exploatării cărții în termenul acordat, mențiunea privind opoziția este eliminată din baza de date menționată la articolul L. 134‑2, iar dreptul de a autoriza reproducerea și reprezentarea sa în format digital se exercită în condițiile prevăzute la al doilea paragraf al alineatului I al articolului L. 134‑3.
[…]
Articolul L. 134‑5
În lipsa opoziției notificate de autor sau de editor la expirarea termenului prevăzut la alineatul I al articolului L. 134‑4, societatea de colectare și de distribuire a drepturilor propune editorului care are dreptul de reproducere în format imprimat a unei cărți indisponibile o autorizație de reproducere și de reprezentare în format digital a acestei cărți.
[…]
Autorizația de exploatare menționată la primul paragraf este eliberată de societatea de colectare și de distribuire a drepturilor cu titlu exclusiv pentru o perioadă de zece ani care poate fi reînnoită în mod tacit.
[…]
În lipsa unei opoziții a autorului care face prin orice mijloace dovada că acest editor nu are dreptul de reproducere a unei cărți în format imprimat, editorul care a notificat decizia sa de acceptare este obligat să exploateze, în termenul de trei ani de la această notificare, cartea indisponibilă în cauză. Acesta trebuie să dovedească societății autorizate, prin orice mijloace, exploatarea efectivă a cărții.
În lipsa acceptării propunerii menționate la primul paragraf sau în lipsa exploatării operei în termenul prevăzut la al cincilea paragraf al prezentului articol, reproducerea și reprezentarea cărții în format digital sunt autorizate de societatea de colectare și de distribuire a drepturilor în condițiile prevăzute la al doilea paragraf al alineatului I al articolului L. 134‑3.
[…]
Articolul L. 134‑6
Autorul și editorul care au dreptul de reproducere în format imprimat a unei cărți indisponibile notifică împreună în orice moment societății de colectare și de distribuire a drepturilor menționate la articolul L. 134‑3 decizia lor de a‑i retrage dreptul de a autoriza reproducerea și reprezentarea cărții respective în format digital.
Autorul unei cărți indisponibile poate decide în orice moment să retragă societății de colectare și de distribuire a drepturilor, menționată la același articol L. 134‑3, dreptul de a autoriza reproducerea și reprezentarea cărții în format digital în cazul în care prezintă dovada că este singurul titular al drepturilor definite la articolul L. 134‑3. Acesta îi notifică decizia menționată.
[…]
Editorul care a notificat decizia sa în condițiile prevăzute la primul paragraf este obligat să exploateze cartea în cauză în termen de optsprezece luni de la această notificare. El trebuie să dovedească societății de colectare și de distribuire a drepturilor, prin orice mijloace, exploatarea efectivă a cărții.
Societatea informează toți utilizatorii cărora le‑a acordat o autorizație de exploatare a cărții în cauză despre deciziile menționate la primele două paragrafe ale prezentului articol. Avânzii‑cauză nu se pot opune continuării exploatării cărții respective inițiate anterior notificării pentru perioada rămasă din autorizația menționată la al doilea paragraf al alineatului I al articolului L. 134‑3 sau la al treilea paragraf al articolului L. 134‑5, în limita a cel mult cinci ani și cu titlu neexclusiv.
Articolul L. 134‑7
Normele de aplicare a prezentului capitol, în special normele de acces la baza de date prevăzută la articolul L. 134‑2, natura, precum și formatul datelor colectate și măsurile de publicitate cele mai adecvate pentru a garanta cea mai bună informare posibilă a avânzilor‑cauză, condițiile de eliberare și de retragere a autorizației prevăzute la articolul L. 134‑2 de la societățile de colectare și de distribuire a drepturilor sunt precizate prin decret de către Conseil d'État.
[…]
Articolul L. 134‑9
Prin derogare de la dispozițiile primelor trei paragrafe ale articolului L. 321‑9, sumele încasate din exploatarea cărților indisponibile, care nu au putut fi distribuite întrucât destinatarii lor nu au putut fi identificați sau regăsiți înainte de expirarea termenului prevăzut la ultimul paragraf al articolului L. 321‑1, sunt utilizate de societățile autorizate menționate la articolul L. 134‑3 pentru acțiuni de susținere a creației, pentru acțiuni de formare a autorilor de opere scrise și pentru acțiuni de promovare a lecturii publice puse în aplicare de biblioteci.
[…]”
11. Normele de aplicare a articolelor L. 134‑1-L. 134‑9 din Codul proprietății intelectuale au fost precizate prin decretul în litigiu.
III – Litigiul principal și întrebarea preliminară
12. Reclamanții din litigiul principal au formulat o cerere, înregistrată la 2 mai 2013 la secretariatul pentru contencios al Conseil d'État, prin care au solicitat anularea decretului în litigiu pentru abuz de putere. Aceștia susțin în special că Legea privind cărțile indisponibile pusă în aplicare prin acest decret este incompatibilă cu limitările și cu excepțiile de la dreptul de a autoriza reproducerea unei opere protejate prin dreptul de autor care sunt prevăzute în mod exhaustiv de Directiva 2001/29.
13. Syndicat des écrivains de langue française [Sindicatul scriitorilor de limbă franceză] (SELF), asociația Autour des auteurs și 35 de persoane fizice au intervenit ulterior în instanță în susținerea concluziilor reclamanților din litigiul principal.
14. Pârâții din litigiul principal au solicitat respingerea cererii, susținând în special că decretul în litigiu nu încălca obiectivele Directivei 2001/29 din moment ce nu instituia o excepție sau o limitare de la dreptul exclusiv de reproducere a unei opere în sensul acestei directive.
15. Société française des intérêts des auteurs de l'écrit (Societatea Franceză pentru Apărarea Intereselor Autorilor de Opere Scrise, denumită în continuare „SOFIA”) a intervenit ulterior în instanță și a solicitat de asemenea respingerea cererii. Prin decretul din 21 martie 2013 al ministrului culturii și comunicării (JORF nr. 76 din 30 martie 2013, p. 5420), această societate fusese autorizată să exercite drepturile digitale privind așa‑numitele cărți „indisponibile” din secolul al XX‑lea.
16. Prin decizia din 19 decembrie 2013, instanța de trimitere a sesizat Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional, Franța) cu o întrebare prioritară de constituționalitate referitoare la decretul în litigiu. Prin decizia din 28 februarie 2014, acesta din urmă a considerat că articolele L. 134‑1-L. 134‑9 din Codul proprietății intelectuale sunt conforme cu constituția, pentru motivul că, pe de o parte, sistemul de gestiune colectivă a drepturilor de reproducere și de reprezentare digitală a cărților indisponibile pe care îl instituie nu conduce la o privare de proprietate și, pe de altă parte, limitele condițiilor în care autorii beneficiază de drepturile respective nu aduc acestora o atingere disproporționată în raport cu obiectivul de interes general urmărit de legiuitor.
17. Potrivit Conseil d'État, pentru a asigura valorificarea unui patrimoniu scris devenit inaccesibil în lipsa difuzării comerciale către public, decretul în litigiu a instituit un regim menit să favorizeze exploatarea digitală a operelor reproduse în cărți publicate în Franța anterior datei de 1 ianuarie 2001, care nu mai fac obiectul unei difuzări comerciale de către un editor și nu mai fac obiectul unei publicări în format imprimat sau digital. Conseil d'État arată că, în acest caz, dreptul de a autoriza reproducerea sau reprezentarea acestor cărți în format digital este exercitat, după expirarea unui termen de șase luni de la înscrierea lor într‑o bază de date accesibilă publicului, plasată sub responsabilitatea Bibliotecii Naționale a Franței, de societățile de colectare și de distribuire a drepturilor autorizate în acest scop de ministrul culturii.
18. Conseil d'État arată că autorul unei cărți indisponibile sau editorul care are asupra acesteia dreptul de reproducere în format imprimat se poate opune exercitării acestui drept în cel mult șase luni de la înscrierea cărții în baza de date. În plus, conform Conseil d'État, chiar și după expirarea acestui termen, autorul unei cărți indisponibile se poate opune în orice moment exercitării dreptului de reproducere sau de reprezentare în cazul în care consideră că reproducerea sau reprezentarea cărții poate aduce atingere onoarei sau reputației sale. Conseil d'État adaugă că autorul unei cărți indisponibile poate, pe de altă parte, să decidă în orice moment să retragă societății autorizate de colectare și de distribuire a drepturilor de autor dreptul de a autoriza reproducerea și reprezentarea cărții în format digital, în condițiile prevăzute la articolul L. 134‑6 din Codul proprietății intelectuale.
19. După ce a respins toate motivele formule de reclamanții din litigiul principal care se întemeiază pe alte temeiuri juridice decât articolele 2 și 5 din Directiva 2001/29, instanța de trimitere a considerat că răspunsul la motivul invocat de reclamanții din litigiul principal privind aceste dispoziții depinde de problema dacă dispozițiile menționate ale Directivei 2001/29 se opun ca o reglementare precum cea instituită prin articolele L. 134‑1-L. 134‑9 din Codul proprietății intelectuale să acorde societăților autorizate de colectare și de distribuire a drepturilor exercitarea dreptului de a autoriza reproducerea și reprezentarea în format digital a „cărților indisponibile”, acordând totodată autorilor sau avânzilor‑cauză ai acestor cărți dreptul să se opună sau să pună capăt acestei exercitări în condițiile definite de reglementarea în cauză.
20. În aceste condiții, Conseil d'État a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„[Articolele 2 și 5 din] Directiva 2001/29[…] se opun posibilității ca o reglementare precum cea [instituită prin articolele L. 134‑1-L. 134‑9 din Codul proprietății intelectuale] să acorde unor societăți autorizate de colectare și de distribuire a drepturilor exercitarea dreptului de a autoriza reproducerea și reprezentarea în format digital a «cărților indisponibile», acordând totodată autorilor cărților respective sau avânzilor‑cauză ai acestora dreptul de a se opune sau de a pune capăt acestei exercitări în condițiile definite de reglementarea în cauză?”
IV – Procedura în fața Curții
21. Domnul Soulier și doamna Doke, SOFIA, guvernele francez, german, italian și polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise cu privire la întrebarea preliminară. SOFIA, guvernele francez, ceh și polonez, precum și Comisia au formulat observații orale în ședință, care a avut loc la data de 11 mai 2016.
22. Domnul Soulier și doamna Doke, precum și Comisia arată că răspunsul la întrebarea preliminară trebuie să fie afirmativ, în timp ce SOFIA și guvernele francez, german și polonez consideră că trebuie să se răspundă negativ la aceasta. Guvernul italian propune să se răspundă negativ la întrebare, sub rezerva unor verificări care trebuie efectuate de instanța de trimitere. Astfel, guvernul italian propune să se solicite instanței de trimitere să verifice în mod concret că reglementarea în discuție nu aduce o atingere disproporționată drepturilor de autor, examinând în special dispozițiile sale referitoare la informarea prealabilă a autorilor, la posibilitățile lor de opoziție și de retragere, precum și la modalitățile de remunerare a acestora.
V – Analiză
A – Conținutul cererii de decizie preliminară
23. Prin intermediul cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la problema dacă o reglementare națională care acordă societăților autorizate de colectare și de distribuire a drepturilor exercitarea dreptului de a autoriza(4), în schimbul unei remunerații(5), reproducerea sau reprezentarea(6) în format digital a așa‑numitelor cărți „indisponibile” este compatibilă cu articolul 2 litera (a)(7) din Directiva 2001/29, care instituie un drept exclusiv de reproducere în beneficiul autorilor, și cu articolul 5, care permite statelor membre să prevadă excepții sau limitări de la acest drept(8).
24. În pofida trimiterii făcute de instanța de trimitere exclusiv la articolele 2 și 5 din Directiva 2001/29, considerăm, la fel ca reclamanții din litigiul principal, guvernul german și Comisia, că o reglementare națională precum cea în discuție în cauza principală – care permite în anumite împrejurări exploatarea digitală a așa‑numitelor cărți „indisponibile” de către o societate autorizată de colectare și de distribuire a drepturilor – trebuie examinată nu numai în lumina articolului 2 litera (a) din Directiva 2001/29(9), ci și în lumina articolului 3 alineatul (1) din aceasta, care prevede pentru autori dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor.
25. Astfel, exploatarea unei versiuni digitale a unei cărți așa încât publicul să poată avea acces la ea implică punerea sa la dispoziția publicului și constituie, în opinia noastră, o comunicare publică a unei opere în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29(10).
26. În consecință, exploatarea digitală a cărților protejate de dreptul de autor, în sensul articolului 2 litera (a) și al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, constituie o „reproducere” și o „comunicare publică” a unei opere care necesită autorizarea individuală și separată a autorului(11), cu excepția cazului în care aceste acte se încadrează în una dintre excepțiile sau limitările prevăzute la articolul 5 din această directivă(12).
B – Articolul 5 din Directiva 2001/29
27. Înainte de a ne pronunța cu privire la interpretarea articolului 2 litera (a) și a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, excludem de la bun început relevanța pentru soluționarea cauzei principale a articolului 5 din această directivă și a regimului de excepții și de limitări ale drepturilor exclusive consacrate la articolele 2-4 pe care îl instituie.
28. Astfel, o reglementare precum cea în discuție în cauza principală nu figurează(13) printre excepțiile și limitările enumerate în mod detaliat și exhaustiv(14) la articolul 5 din Directiva 2001/29(15).
29. În plus, acest regim de excepții și de limitări este definit în sens strict la articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29, care prevede că acestea „se aplică numai în anumite cazuri speciale, care nu afectează exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc atingere în mod nejustificat intereselor legitime ale titularului dreptului”(16). În consecință, pentru a invoca o excepție prevăzută la articolul 5 din această directivă, este necesar ca excepția sau limitarea dreptului de reproducere sau de comunicare publică să îndeplinească condițiile stabilite la articolul 5 alineatul (5) din directiva menționată(17).
30. În sfârșit, contrar observațiilor formulate de SOFIA, nici articolul 5 din Directiva 2001/29 și de altfel nicio altă dispoziție a acestei directive nu prevăd posibilitatea ca statele membre să extindă domeniul de aplicare al unor asemenea excepții sau limitări(18).
31. O asemenea inițiativă ar reveni în mod exclusiv legiuitorului european. Considerăm, precum Comisia, că, în cazul în care statele membre ar avea posibilitatea de a pune în aplicare alte derogări de la dreptul de autor decât cele prevăzute la nivel european, securitatea juridică aferentă dreptului de autor ar fi compromisă.
C – Domeniul de aplicare al drepturilor exclusive de a autoriza sau de a interzice reproducerea operelor și comunicarea lor publică, conferite de articolul 2 litera (a) și de articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29
32. Întrucât nu este de conceput aplicarea în speță a niciunei limitări sau excepții la care se referă articolul 5 din Directiva 2001/29, rămâne să se examineze domeniul de aplicare al drepturilor exclusive conferite de articolele 2 și 3 din această directivă pentru a‑l raporta la reglementarea care face obiectul cererii de decizie preliminară.
1. Observații introductive
33. Din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii și din principiul egalității de tratament rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care, precum cei ai articolelor 2 și 3 din Directiva 2001/29, nu fac nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale acesteia trebuie în mod normal să primească o interpretare autonomă și uniformă în toată Uniunea(19).
34. Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină cont nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său și de obiectivele urmărite prin reglementarea din care aceasta face parte(20). În speță, obiectivul principal al Directivei 2001/29 este de a institui un nivel ridicat(21) de protecție în favoarea, între alții, a autorilor, care să le permită să obțină o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, în special cu ocazia unei reproduceri sau a unei comunicări publice(22).
35. În temeiul articolului 2 litera (a) și al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, autorii beneficiază de drepturi exclusive de a autoriza sau de a interzice reproducerea sau comunicarea publică a operelor lor(23).
36. Curtea a declarat că drepturile exclusive în discuție au caracter preventiv, permițând autorului să se interpună între eventualii utilizatori ai operei sale și reproducerea (sau comunicarea publică)(24) pe care acești utilizatori ar putea intenționa să o efectueze, în scopul de a o interzice.
37. În consecință, în temeiul articolului 2 litera (a) și al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, autorul beneficiază de un drept exclusiv de a decide dacă și eventual când și cum autorizează sau interzice reproducerea sau comunicarea publică a operei sale.
2. Drepturile exclusive ale autorului și o reglementare națională precum cea în discuție în cauza principală
a) Acordul expres și prealabil al autorului
38. În opinia noastră, articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 prevăd acordul(25)expres și prealabil al autorului pentru orice reproducere sau orice comunicare publică a operei sale, inclusiv în format digital. Acest acord(26) constituie o prerogativă esențială a autorilor.
39. În lipsa unei legislații europene derogatorii(27), acordul expres și prealabil al autorului pentru reproducerea sau comunicarea publică a operei sale nu poate fi eliminat, prezumat sau limitat, înlocuindu‑l cu un acord tacit(28) sau cu o prezumție de transfer căreia autorul ar trebui să i se opună într‑un anumit termen și în condițiile prevăzute de dreptul național. Reiese că o reglementare națională precum decretul în litigiu, care înlocuiește acordul expres și prealabil al autorului cu un acord tacit sau cu o prezumție privind acordul, privează autorul de o componentă esențială a dreptului său de proprietate intelectuală.
b) Posibilitatea de opoziție și de retragere, precum și dreptul la o remunerație modifică domeniul de aplicare al drepturilor exclusive în discuție?
40. Faptul că, în temeiul reglementării naționale în discuție în cauza principală, autorul dispune în anumite condiții de posibilități de a se opune(29) exercitării de către SOFIA a dreptului de a autoriza reproducerea sau comunicarea publică a operei sale în format digital(30) sau de a retrage(31) SOFIA dreptul de a autoriza reproducerea sau comunicarea publică a unei cărți în format digital nu schimbă cu nimic această constatare(32).
41. Pe de altă parte, faptul că autorul primește o remunerație sau o compensație în temeiul reglementării naționale(33) pentru reproducerea sau comunicarea publică a operei sale nu schimbă cu nimic faptul că drepturile sale exclusive vor fi încălcate.
42. Astfel, drepturile exclusive prevăzute la articolul 2 litera (a) și la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 cuprind dreptul de a obține o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor, însă nu se limitează doar la acest drept. În această privință, Curtea a statuat deja că dreptul de autor menționat la articolul 2 litera (a) și la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie distins, de exemplu, de dreptul cu caracter compensator(34) al artiștilor interpreți sau executanți și al producătorilor de fonograme care este prevăzut la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115.
c) Lipsa difuzării comerciale a operei către public are influență asupra conținutului drepturilor exclusive în discuție?
43. Faptul că autorul nu își exploatează pe deplin opera, de exemplu în lipsa difuzării comerciale către public(35), nu modifică drepturile sale exclusive de a autoriza sau de a interzice reproducerea sau comunicarea publică a operei sale.
44. În această privință, guvernul italian consideră că, „în situația clasică a dreptului de proprietate care s‑a dezvoltat pe baza proprietății funciare, s‑a admis întotdeauna că legea [putea] să prevadă – pe lângă limitările specifice de la acest drept, care impun proprietarului, dat fiind interesul general superior, să accepte din partea unor terți [anumite] acte care au incidență asupra posibilității sale de a se bucura de bunul său – cazuri în care dreptul asupra bunului se stinge pentru că nu a fost utilizat, întrucât terții îl utilizează în mod productiv și deci util din punct de vedere social. Astfel, deși proprietarul are de asemenea, printre alte posibilități, pe aceea de a nu‑și utiliza bunul, așa încât dreptul de proprietate nu este supus prescripției, interesul de a favoriza – în raport cu proprietarul care își neglijează bunul și îl exclude, așadar, din circuitul de producție – terțul care, deși nu are un titlu, utilizează în mod efectiv bunul și îi permite să își dezvolte potențialul economic a fost dintotdeauna subînțeles”.
45. Pe baza textelor aplicabile în cauză, această teză nu poate fi reținută în speță.
46. Astfel, Directiva 2001/29 nu prevede nicio sancțiune sau consecință în cazul neexercitării sau exercitării limitate de către autor a drepturilor sale exclusive prevăzute la articolul 2 litera (a) și la articolul 3 alineatul (1) din această directivă. Prin urmare, drepturile exclusive în discuție rămân intacte(36), chiar dacă nu sunt „utilizate” de titularul lor.
47. În plus, Directiva 2012/28 confirmă această interpretare.
48. Această directivă privește anumite utilizări ale așa‑numitelor opere „orfane”, respectiv ale operelor protejate de dreptul de autor al cărui titular nu a putut fi identificat sau, chiar dacă a fost identificat, nu a putut fi localizat. Ea a fost adoptată ca urmare a faptului că, „[î]n cazul operelor orfane, acest acord prealabil referitor la efectuarea unor acte de reproducere sau de punere la dispoziția publicului a operei nu poate fi obținut”(37).
49. În această privință, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/28 stipulează că statele membre prevăd o excepție sau o limitare privind dreptul de reproducere și dreptul de punere la dispoziția publicului prevăzute la articolele 2 și 3 din Directiva 2012/28, pentru a se asigura că organismele menționate la articolul 1 alineatul (1)(38) din Directiva 2001/29 au permisiunea de a reproduce operele orfane(39) din colecțiile lor, în special în vederea digitizării și punerii lor la dispoziția publicului.
50. Prin urmare, excepția sau limitarea la articolele 2 și 3 din Directiva 2001/29 prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/28 este foarte limitată.
51. Pe de altă parte, articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/28 prevede că „[o]rganismele menționate la articolul 1 alineatul (1) utilizează o operă orfană în conformitate cu alineatul (1) din prezentul articol numai în scopul realizării obiectivelor legate de misiunile lor de interes public, în special conservarea operelor și fonogramelor aflate în colecțiile lor, restaurarea acestora și furnizarea de acces în plan cultural și educațional la acestea. Aceste organisme pot genera venituri din utilizarea operelor orfane în scopul exclusiv de acoperire a costurilor legate de digitizarea și de punerea la dispoziția publicului a operelor orfane”(40).
52. Considerăm că ar fi paradoxal să fie impuse cerințe mult mai severe în temeiul Directivei 2012/28 pentru reproducerea și comunicarea publică a unei opere orfane decât pentru aceleași acte de exploatare referitoare la așa‑numitele cărți „indisponibile” în temeiul unei reglementări naționale precum cea în discuție în cauza principală(41).
53. Astfel, contrar Directivei 2012/28, care impune o căutare diligentă și efectuată cu bună‑credință a titularilor de drepturi înainte de exploatarea operei, niciun demers individual pe lângă autor nu este impus de reglementarea națională în discuție. Conform articolului L. 134‑3 din Codul proprietății intelectuale, atunci când o carte este înscrisă în baza de date menționată la articolul L. 134‑2, autorul dispune de un termen de șase luni pentru a se opune exercitării de către SOFIA a dreptului de a autoriza reproducerea în format digital a operei sale sau comunicarea publică în acest format. În plus, în timp ce articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/28 exclude în mod expres orice exploatare în scopuri comerciale a operei orfane, reglementarea națională în discuție în litigiul principal are în vedere exploatarea comercială a așa‑numitelor cărți „indisponibile”.
d) Care este situația modalităților de gestionare prevăzute de reglementarea națională în discuție?
54. SOFIA(42) și guvernele francez(43), german și polonez consideră că reglementarea în discuție în cauza principală nu afectează protecția dreptului de autor și constituie doar o modalitate de gestionare a anumitor drepturi, dat fiind că articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu se opun ca statele membre să definească modalitățile de gestionare a drepturilor de autor.
55. O asemenea concepție a dreptului de autor ne pare a fi contrară articolului 2 litera (a) și articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29(44). Astfel, prin faptul că prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice reproducerea și comunicarea publică a operelor sale, aceste dispoziții au în vedere și maniera în care aceste drepturi sunt exercitate de autor.
56. Deși este adevărat că Directiva 2001/29 nu armonizează și nu aduce atingere modalităților în materie de gestionare a drepturilor de autor care există în statele membre(45), legiuitorul Uniunii și‑a exercitat competențele în domeniul proprietății intelectuale prevăzând că autorul beneficiază în principiu de drepturi exclusive de a autoriza sau de a interzice reproducerea și comunicarea publică a operei sale.
57. În aceste condiții, statele membre nu mai pot adopta modalități de gestionare prin care să se pună în discuție reglementarea Uniunii(46), nici măcar pentru un obiectiv de interes general(47). Astfel, înainte să se țină seama de gestionarea drepturilor de reproducere și de comunicare publică, titularul acestor drepturi exclusive trebuie să fi autorizat un organism de gestiune să îi administreze drepturile.
58. Pentru a fi exhaustivi, considerăm că cele ce precedă își găsesc o confirmare în Directiva 2014/26/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe și acordarea de licențe multiteritoriale pentru drepturile asupra operelor muzicale pentru utilizare online pe piața internă(48), care stabilește „cerințele necesare pentru asigurarea unei bune funcționări a gestionării drepturilor de autor și a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă”(49), chiar dacă aceasta nu se aplică ratione temporis în litigiul în discuție în cauza principală.
59. Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2014/26 prevede că „[t]itularilor de drepturi le revine dreptul de a autoriza, la alegere, un organism de gestiune colectivă pentru a le gestiona drepturile, categoriile de drepturi sau tipurile de opere și de alte obiecte protejate alese de aceștia, pentru teritoriile alese de aceștia, indiferent de statul membru de naționalitate, de reședință sau de stabilire al organismului de gestiune colectivă sau al titularilor de drepturi”(50). O reglementare precum cea în discuție în litigiul principal nu ar fi conformă cu acest articol.
60. În plus, reiese cu claritate din articolul 5 alineatul (7) din Directiva 2014/26 că titularul unui drept de autor trebuie să își dea „în mod specific acordul pentru fiecare drept, categorie de drepturi sau tip de opere și de alte obiecte protejate a căror gestionare de către organismul de gestiune colectivă o autorizează”. Acest articol adaugă că „[o]rice astfel de acord se consemnează în formă scrisă”.
61. Prin urmare, acordul rămâne piatra de temelie a exercitării drepturilor exclusive de către un autor.
e) Influența Memorandumului de înțelegere asupra principiilor‑cheie ale digitizării și punerii la dispoziție a operelor epuizate, semnat la 20 septembrie 2011(51)
62. SOFIA și guvernele francez, german și polonez arată, în sfârșit, că reglementarea în discuție în litigiul principal se înscrie în contextul lucrărilor desfășurate la nivelul Uniunii ale căror rezultate au fost consemnate într‑un memorandum de înțelegere privind principiile‑cheie referitoare la digitizarea și la punerea la dispoziție a lucrărilor aflate în afara circuitului comercial, semnat la 20 septembrie 2011 de asociații ale bibliotecilor, ale jurnaliștilor, ale editorilor, ale autorilor și ale artiștilor, în prezența Comisiei(52), de reprezentanții bibliotecilor europene, ai autorilor, ai editorilor și ai societăților de gestiune colectivă (denumit în continuare „memorandumul”). Memorandumul, la care Directiva 2012/28 face trimitere în mod expres(53), ar avea în vedere posibilitatea de a digitiza în masă cărțile indisponibile în comerț pentru a le face accesibile publicului. Acesta ar admite de asemenea că acordul autorilor pentru gestiunea colectivă a drepturilor de exploatare corespunzătoare poate fi prezumat, cu condiția ca, pe de o parte, să fi fost depuse toate eforturile pentru a‑i informa în acest sens și, pe de altă parte, să le fie protejate interesele prin intermediul dispoziției de neaderare sau de retragere.
63. Considerentul (4) al Directivei 2012/28 precizează că „[p]rezenta directivă nu aduce atingere soluțiilor specifice adoptate în statele membre pentru rezolvarea chestiunilor mai ample legate de digitizarea în masă a operelor, cum ar fi cazul operelor aflate în afara circuitului comercial. Astfel de soluții țin cont de elementele specifice diferitor tipuri de conținut și diferiților utilizatori, ele rezultând în urma consensului dintre părțile interesate relevante. Această abordare a fost preluată și în cadrul [memorandumului]. […] Prezenta directivă nu aduce atingere [memorandumului], care cere statelor membre și Comisiei să se asigure că acordurile voluntare încheiate între utilizatori, titularii drepturilor de autor și organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, privind acordarea de licențe pentru utilizarea operelor aflate în afara circuitului comercial, pe baza principiilor cuprinse în Memorandumul de înțelegere, beneficiază de securitatea juridică necesară la nivel național și în context transfrontalier”(54).
64. În opinia noastră, acest memorandum nu are un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic, care ar putea limita domeniul de aplicare al drepturilor exclusive prevăzute la articolul 2 litera (a) și la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, și conține doar o invitație adresată Comisiei și statelor membre de a asigura securitatea juridică a acordurilor voluntare(55) încheiate între utilizatori, titularii drepturilor și organismele de gestiune colectivă a drepturilor. Or, în reglementarea națională în discuție nu este deloc vorba despre „acorduri voluntare”.
VI – Concluzie
65. Fără a contesta obiectivul legitim care constă în aducerea la viață a cărților uitate, la nevoie prin utilizarea noilor tehnologii, propunem Curții, având în vedere obiectivele Directivei 2001/29, termenii clari ai articolului 2 litera (a) și ai articolului 3 alineatul (1) din aceasta, lipsa unei derogări de la principiul acordului expres și prealabil, precum și lipsa altor dispoziții contrare în dreptul Uniunii, să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Conseil d'État (Franța) după cum urmează:
„Articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională se opun ca o reglementare, precum cea care a fost instituită prin articolele L. 134‑1-L. 134‑9 din Codul proprietății intelectuale, să acorde unor societăți autorizate de colectare și de distribuire a drepturilor exercitarea dreptului de a autoriza reproducerea și reprezentarea în format digital a unor «cărți indisponibile», chiar dacă aceasta acordă autorilor și avânzilor‑cauză ai acestor cărți dreptul de a se opune sau de a pune capăt acestei exercitări în anumite condiții definite de reglementarea în cauză.”