HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
7 februarie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Directiva (UE) 2015/2366 – Servicii de plată în cadrul pieței interne – Articolul 35 alineatul (1) – Cerințe în materie de acces la sistemele de plată al prestatorilor de servicii de plată autorizați sau înregistrați – Articolul 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) – Inaplicabilitatea acestor cerințe la sistemele de plată alcătuite exclusiv din prestatori de servicii de plată care aparțin unui grup – Aplicabilitatea cerințelor menționate la schemele tripartite de plată cu cardul care au încheiat acorduri de comarcare sau de agenție – Validitate”
În cauza C‑643/16,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Administrative Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera administrativă), Regatul Unit], prin decizia din 19 octombrie 2016, primită de Curte la 12 decembrie 2016, în procedura
The Queen, la cererea:
American Express Company
împotriva
The Lords Commissioners of Her Majesty’s Treasury,
cu participarea:
Diners Club International Limited,
MasterCard Europe SA,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, președinte de cameră, și domnii C.‑G. Fernlund, J.‑C. Bonichot, S. Rodin și E. Regan (raportor), judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru American Express Company, de J. Turner, QC, de J. Holmes, QC, de L. John, barrister, precum și de I. Taylor și de H. Ware, solicitors;
– pentru MasterCard Europe SA, de P. Harrison și de S. Kinsella, solicitors, precum și de S. Pitt și de J. Bedford, advocates;
– pentru guvernul Regatului Unit, de D. Robertson, în calitate de agent, asistat de G. Facenna, QC;
– pentru Parlamentul European, de R. van de Westelaken și de A. Tamás, în calitate de agenți;
– pentru Consiliul Uniunii Europene, de J. Bauerschmidt, de I. Gurov și de E. Moro, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de H. Tserepa‑Lacombe și de J. Samnadda, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea și validitatea articolului 35 din Directiva (UE) 2015/2366 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2009/110/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 și de abrogare a Directivei 2007/64/CE (JO 2015, L 337, p. 35).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între American Express Company, pe de o parte, și Lords Commissioners of Her Majesty’s Treasury (Comisia lorzilor din cadrul Ministerului de Finanțe, Regatul Unit, denumită în continuare „autoritatea națională”), pe de altă parte, în legătură cu condițiile de aplicare la schemele tripartite de plată cu cardul a normelor care reglementează accesul la sistemele de plată al prestatorilor de servicii de plată autorizați sau înregistrați.
Cadrul juridic
Regulamentul (UE) 2015/751
3 Articolul 2 din Regulamentul (UE) 2015/751 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2015 privind comisioanele interbancare pentru tranzacțiile de plată cu cardul (JO 2015, L 123, p. 1), intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:
[…]
17. «schemă cvadripartită de plată cu cardul» înseamnă o schemă de plată cu cardul în care tranzacțiile de plată cu cardul se execută din contul de plăți al unui plătitor către contul de plăți al unui beneficiar al plății prin intermediul schemei, al emitentului (din partea plătitorului) și al acceptantului (din partea beneficiarului plății);
[…]
30. «marcă de plată» înseamnă orice denumire, termen, semn, simbol sau o combinație a acestora în formă materială sau digitală, capabilă să desemneze schema de plată cu cardul în care sunt efectuate tranzacțiile de plată cu cardul;
[…]
32. «comarcare (co‑branding)» înseamnă includerea a cel puțin unei mărci de plată și a cel puțin unei mărci, alta decât de plată, pe același instrument de plată cu cardul;
[…]”
Directiva 2015/2366
4 Considerentele (2), (6), (49), (50) și (52) ale Directivei 2015/2366 sunt formulate după cum urmează:
„(2) Cadrul juridic revizuit al Uniunii privind serviciile de plată este completat prin [Regulamentul 2015/751]. […]
[…]
(6) Ar trebui instituite norme noi care să acopere lacunele legislative și care, în același timp, să ofere mai multă claritate juridică și să asigure o aplicare consecventă a cadrului legislativ în întreaga Uniune. […]
[…]
(49) Este esențial ca orice prestator de servicii de plată să poată avea acces la serviciile infrastructurilor tehnice ale sistemelor de plată. Cu toate acestea, un astfel de acces ar trebui să facă obiectul unor cerințe adecvate, pentru a asigura integritatea și stabilitatea sistemelor în cauză. Fiecare prestator de servicii de plată care solicită participarea la un sistem de plată ar trebui să își asume riscul reprezentat de propria alegere a sistemului și să furnizeze sistemului de plată dovezi că organizarea sa internă este suficient de solidă pentru a face față tuturor tipurilor de riscuri. Respectivele sisteme de plată includ în general schemele de carduri cvadripartite și principalele sisteme de procesare a transferurilor‑credit și a debitărilor directe. Pentru a asigura egalitatea de tratament în întreaga Uniune între diversele categorii de prestatori de servicii de plată autorizați, în conformitate cu termenii autorizației care le‑a fost acordată, este necesară clarificarea normelor privind accesul la sistemele de plată.
(50) Ar trebui să se prevadă tratamentul nediscriminatoriu al instituțiilor de plată și de credit autorizate, astfel încât toți prestatorii de servicii de plată aflați în concurență în cadrul pieței interne să poată recurge la serviciile infrastructurilor tehnice ale acestor sisteme de plată, în aceleași condiții. Este oportun să se prevadă un tratament diferit pentru prestatorii de servicii de plată autorizați și pentru cei care beneficiază de o derogare în temeiul prezentei directive, precum și de derogarea în temeiul articolului 3 din [Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind accesul la activitate, desfășurarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor emitente de monedă electronică, de modificare a Directivelor 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 2000/46/CE (JO 2009, L 267, p. 7)], având în vedere diferențele existente între cadrele prudențiale ale acestora. În orice caz, diferențele în privința condițiilor legate de preț ar trebui permise doar în cazul în care acestea sunt motivate de diferențe între costurile suportate de prestatorii de servicii de plată. […]
[…]
(52) Dispozițiile privind accesul la sistemele de plată nu ar trebui să se aplice sistemelor create și operate de un singur prestator de servicii de plată. Astfel de sisteme de plată pot funcționa fie în concurență directă cu sistemele de plată, fie, în cele mai multe cazuri, într‑o nișă de piață care nu este acoperită în mod corespunzător de sistemele de plată. Astfel de sisteme includ schemele tripartite, cum ar fi schemele de carduri tripartite, în măsura în care acestea nu funcționează niciodată ca scheme de carduri cvadripartite de facto, de exemplu bazându‑se pe deținătorii de licență, pe agenți sau pe partenerii de comarcare. De asemenea, aceste sisteme includ, de regulă, serviciile de plată furnizate de prestatorii de servicii de telecomunicații în care operatorul schemei este prestatorul de servicii de plată atât pentru plătitor, cât și pentru beneficiarul plății, precum și sistemele interne ale grupurilor bancare. Pentru a stimula concurența pe care aceste sisteme de plată închise o pot face sistemelor de plată consacrate existente, nu ar fi oportun să se acorde unor terți accesul la aceste sisteme de plată închise particulare. […]”
5 Articolul 1 din Directiva 2015/2366, intitulat „Obiectul”, care figurează în titlul I din aceasta, denumit „Obiect, domeniu de aplicare și definiții”, prevede la alineatul (1):
„Prezenta directivă stabilește normele în conformitate cu care statele membre disting următoarele categorii de prestatori de servicii de plată:
(a) instituții de credit astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului [din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO 2013, L 176, p. 1)], inclusiv sucursalele acestora, în înțelesul articolului 4 alineatul (1) punctul 17 din regulamentul respectiv, în cazul în care astfel de sucursale sunt situate în Uniune, indiferent dacă sediile centrale ale sucursalelor respective sunt situate în Uniune, sau, în conformitate cu articolul 47 din Directiva 2013/36/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338)] și cu dreptul intern, sunt situate în afara Uniunii;
(b) instituții emitente de monedă electronică în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva [2009/110], inclusiv, în conformitate cu articolul 8 din respectiva directivă și cu dreptul intern, sucursalele acestora, în cazul în care astfel de sucursale sunt situate în Uniune, iar sediile centrale ale acestora sunt situate în afara Uniunii și în măsura în care serviciile de plată prestate de respectivele sucursale sunt legate de emiterea de monedă electronică;
(c) oficii poștale care efectuează operațiuni de virament care sunt îndreptățite, în temeiul dreptului intern, să presteze servicii de plată;
(d) instituții de plată;
(e) [Banca Centrală Europeană (BCE)] și băncile centrale naționale, atunci când nu acționează în calitatea lor de autoritate monetară sau în calitate de alte autorități publice;
(f) statele membre sau autoritățile lor regionale sau locale, atunci când nu acționează în calitatea lor de autorități publice.”
6 Articolul 4 din Directiva 2015/2366, intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
3. «serviciu de plată» înseamnă oricare dintre activitățile comerciale enumerate în anexa I;
4. «instituție de plată» înseamnă persoana juridică autorizată, în conformitate cu articolul 11, să furnizeze și să presteze servicii de plată în întreaga Uniune;
[…]
7. «sistem de plată» înseamnă un sistem de transfer de fonduri, reglementat de prevederi formale și standardizate și de norme comune pentru procesarea, compensarea și/sau decontarea operațiunilor de plată;
[…]
11. «prestator de servicii de plată» înseamnă o entitate menționată la articolul 1 alineatul (1) sau o persoană fizică sau juridică care beneficiază de o derogare în temeiul articolului 32 sau 33;
[…]
38. «agent» înseamnă o persoană fizică sau juridică care furnizează servicii de plată pe seama unei instituții de plată;
[…]
40. «grup» înseamnă un grup de întreprinderi care sunt legate între ele printr‑o relație menționată la articolul 22 alineatele (1), (2) sau (7) din Directiva [2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi, de modificare a Directivei 2006/43/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivelor 78/660/CEE și 83/349/CEE ale Consiliului (JO 2013, L 182, p. 19)] sau de întreprinderi astfel cum sunt definite la articolele 4, 5, 6 și 7 din Regulamentul delegat (UE) nr. 241/2014 al Comisiei [din 7 ianuarie 2014 de completare a Regulamentului nr. 575/2013 cu privire la standardele tehnice de reglementare pentru cerințele de fonduri proprii în cazul instituțiilor (JO 2014, L 74, p. 8)], care sunt legate între ele printr‑o relație menționată la articolul 10 alineatul (1) sau la articolul 113 alineatul (6) sau alineatul (7) din Regulamentul [nr. 575/2013];
[…]
47. «marcă de plată» înseamnă orice denumire, termen, semn, simbol sau o combinație a acestora în formă materială sau digitală, capabilă să desemneze schema de plată cu cardul în care sunt efectuate tranzacțiile de plată cu cardul;
[…]”
7 Articolul 11 din Directiva 2015/2366, intitulat „Acordarea autorizației”, figurează în capitolul 1, intitulat „Instituții de plată”, din titlul II din Directiva 2015/2366, denumit el însuși „Prestatori de servicii de plată”. Acest articol prevede la alineatul (1):
„Statele membre solicită întreprinderilor, altele decât cele menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (a), (b), (c), (e) și (f) și altele decât persoanele fizice sau juridice care beneficiază de o derogare în temeiul articolului 32 sau 33, care intenționează să presteze servicii de plată să obțină o autorizare în calitate de instituție de plată înainte de a începe să presteze servicii de plată. […]”
8 Articolul 35 din această directivă, intitulat „Accesul la sistemele de plată”, este inclus în capitolul 2 din titlul II, denumit el însuși „Dispoziții comune”. Acest articol prevede:
„(1) Statele membre se asigură că normele privind accesul la sistemele de plată al prestatorilor de servicii de plată autorizați sau înregistrați care sunt persoane juridice sunt obiective, nediscriminatorii și proporționale și că acestea nu împiedică accesul mai mult decât este necesar pentru protejarea sistemului de plată împotriva unor riscuri specifice, precum riscul de decontare, riscul operațional și riscul comercial și pentru protecția stabilității financiare și operaționale a sistemului de plată.
Sistemele de plată nu impun prestatorilor de servicii de plată, utilizatorilor serviciilor de plată sau altor sisteme de plată niciuna dintre cerințele următoare:
(a) norme restrictive privind participarea efectivă la alte sisteme de plată;
(b) norme care fac o discriminare între prestatorii de servicii de plată autorizați sau între prestatorii de servicii de plată înregistrați în ceea ce privește drepturile, obligațiile și beneficiile participanților;
(c) restricții bazate pe forma de organizare.
(2) Alineatul (1) nu se aplică:
[…]
(b) sistemelor de plată alcătuite exclusiv din prestatori de servicii de plată care aparțin unui grup.
[…]”
9 Anexa I la Directiva 2015/2366, intitulată „Servicii de plată”, enumeră activitățile prevăzute la articolul 4 punctul 3 din această directivă și care sunt considerate, prin urmare, ca fiind „servicii de plată” în sensul directivei menționate.
Litigiul principal și întrebările preliminare
10 Din decizia de trimitere rezultă că American Express este o societate internațională de servicii care furnizează consumatorilor și întreprinderilor, împreună cu filialele sale consolidate, servicii de plată, de turism, de schimb și de platformă de fidelizare. Aceasta desfășoară de asemenea activități de emitere și de acceptare de carduri în întreaga lume, inclusiv în Uniunea Europeană. American Express utilizează, împreună cu filialele sale, schema de plată cu cardul American Express (denumită în continuare „Amex”), care este o schemă tripartită de plată cu cardul. Această schemă a încheiat acorduri de comarcare și de furnizare de servicii în Uniune, ceea ce ar putea avea drept consecință, în funcție de răspunsul pe care Curtea îl va da la întrebarea privind interpretarea articolului 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366, supunerea ei obligațiilor în materie de acces prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din această directivă.
11 Autoritatea națională coordonează Her Majesty’s Treasury (Ministerul Finanțelor, Regatul Unit). Acesta din urmă are responsabilitatea finală pentru executarea obligațiilor impuse Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în ceea ce privește aplicarea, executarea și orice altă formă de punere în aplicare a Directivei 2015/2366.
12 American Express a solicitat instanței de trimitere încuviințarea de a introduce o acțiune având ca obiect controlul legalității („judicial review”) privind „intenția și/sau obligația [autorității naționale] de a aplica, de a executa sau de a pune în aplicare în orice altă formă articolul 35 alineatul (1) din [Directiva 2015/2366] în măsura în care acesta prevede condiția de comarcare și/sau de agenție”. Instanța menționată a acordat încuviințarea solicitată.
13 Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366 trebuie interpretat în sensul că o schemă tripartită de plată cu cardul care a încheiat acorduri de comarcare sau de agenție este exonerată de cerințele în materie de acces prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din această directivă. În special, potrivit acestei instanțe, considerentul (52) al directivei respective nu permite să se ofere un răspuns clar la această problemă.
14 În plus, potrivit instanței de trimitere, în cazul în care Curtea ar statua că aceste cerințe sunt aplicabile schemelor tripartite de plată cu cardul care au încheiat acorduri de comarcare sau de agenție, ar fi necesar să se pronunțe cu privire la argumentul invocat de American Express potrivit căruia articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 este nevalid ca urmare a nemotivării, a unei erori vădite de apreciere și a unei încălcări a principiului proporționalității.
15 În aceste condiții, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Administrative Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera administrativă), Regatul Unit], a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Un sistem de plată căruia obligația de acces prevăzută de articolul 35 alineatul (1) din Directiva [2015/2366] nu i s‑ar aplica în mod normal în temeiul articolului 35 alineatul (2) litera (b) din [această directivă] este supus [obligației menționate] (i) atunci când încheie acorduri de comarcare cu parteneri de comarcare care nu oferă ei înșiși servicii de plată în cadrul acestui sistem în legătură cu furnizarea produsului comarcat și/sau (ii) atunci când folosește un agent care să acționeze în numele său la furnizarea de servicii de plată?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 35 alineatul (1) din [directiva menționată anterior] nu este valid în măsura în care prevede că sistemele de plată care încheie asemenea acorduri vor fi supuse obligației de acces, pentru următoarele motive:
a) nerespectarea obligației de motivare în conformitate cu articolul 296 TFUE;
b) eroarea vădită de apreciere și/sau
c) încălcarea principiului proporționalității?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
16 Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană susțin că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă în întregime pentru motivul, în primul rând, că nu există un litigiu real între părți, în al doilea rând, că instanța națională nu furnizează elementele minime necesare în decizia sa de trimitere, întrucât aceasta nu prezintă elementele de fapt pertinente și nici motivele care au determinat‑o să solicite stabilirea interpretării și a validității dispozițiilor în discuție în litigiul principal, și, în al treilea rând, că introducerea acțiunii principale având ca obiect controlul legalității „intenției și/sau obligației” autorității naționale de a aplica sau de a pune în aplicare aceste dispoziții constituie, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, un mijloc de a eluda sistemul căilor de atac instituit de Tratatul FUE.
17 Trebuie amintit de la bun început că numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea sau validitatea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 24).
18 Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea sau aprecierea solicitată a validității unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 25).
19 În ceea ce privește, în primul rând, caracterul real al litigiului principal, trebuie arătat că, prin intermediul acțiunii formulate, American Express solicită instanței de trimitere să verifice legalitatea „intenției și/sau a obligației” autorității naționale de a aplica sau de a pune în aplicare dispozițiile în litigiu. În această privință, din cuprinsul deciziei de trimitere rezultă că între părțile din litigiul principal există un dezacord cu privire la temeinicia acțiunii. Dat fiind că instanța de trimitere este chemată să soluționeze acest dezacord și întrucât aceasta apreciază că există o veritabilă disensiune între părțile din litigiul principal cu privire la interpretarea și la validitatea dispozițiilor vizate ale acestei directive, nu reiese în mod vădit că litigiul principal nu este real [a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 decembrie 2002, British American Tobacco (Investments) și Imperial Tobacco, C‑491/01, EU:C:2002:741, punctele 36 și 38, precum și Hotărârea din 4 mai 2016, Pillbox 38, C‑477/14, EU:C:2016:324, punctul 17].
20 În rest, argumentele care urmăresc să demonstreze caracterul artificial al litigiului principal și care sunt întemeiate pe faptul că nu ar exista niciun act și nicio omisiune a unei administrații naționale care să poată da naștere unei acțiuni având ca obiect controlul legalității se bazează pe o critică a admisibilității acțiunii principale și a aprecierii faptelor efectuate de instanța de trimitere în vederea aplicării criteriilor stabilite de dreptul național. Or, nu revine Curții nici sarcina să repună în discuție această apreciere, care, în cadrul prezentei proceduri, este de competența instanței naționale, nici sarcina de a verifica dacă decizia de trimitere a fost luată în conformitate cu normele naționale de organizare judecătorească și de procedură judiciară. Prin urmare, nici aceste argumente nu pot fi suficiente pentru răsturnarea prezumției de pertinență evocate la punctul 18 din prezenta hotărâre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 26).
21 În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia instanța de trimitere nu a prezentat nici faptele pertinente, nici motivele care au determinat‑o să solicite stabilirea interpretării și a validității dispozițiilor în discuție în litigiul principal, trebuie să se arate că, potrivit articolului 94 litera (a) din Regulamentul de procedură al Curții, orice cerere de decizie preliminară trebuie să cuprindă „o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările”.
22 În această privință, este suficient ca obiectul litigiului principal, precum și implicațiile sale principale pentru ordinea juridică a Uniunii să reiasă din cererea de decizie preliminară pentru a permite statelor membre și altor părți interesate să își prezinte observațiile conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și să participe în mod eficient la procedura în fața Curții (Hotărârea din 8 septembrie 2009, Liga Portuguesa de Futebol Profissional și Bwin International, C‑42/07, EU:C:2009:519, punctul 41 și jurisprudența citată).
23 În speță, din decizia de trimitere rezultă că Amex este alcătuită exclusiv din prestatori de servicii de plată care aparțin unui grup, în sensul articolului 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366, și, prin urmare, este susceptibilă să intre sub incidența excluderii prevăzute de această dispoziție. Or, din această decizie rezultă de asemenea că Amex a încheiat o serie de acorduri de comarcare și de furnizare de servicii în Uniune care, sub rezerva aspectului privind interpretarea ridicat de instanța de trimitere, ar putea să o priveze de beneficiul dispoziției menționate, caz în care aceasta fi supusă cerințelor în materie de acces prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din directiva respectivă.
24 Astfel, în decizia de trimitere sunt prezentate, pe scurt, dar cu precizie, originea și natura litigiului principal, a cărui finalizare se consideră că depinde de interpretarea și de validitatea acestor dispoziții. În consecință, instanța de trimitere a definit în mod suficient cadrul factual și juridic în care se înscrie cererea sa de interpretare a dreptului Uniunii pentru a permite Curții să răspundă în mod util la cererea respectivă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 iulie 2016, Genentech, C‑567/14, EU:C:2016:526, punctul 27).
25 În ceea ce privește, pe de altă parte, aspectul dacă instanța de trimitere a prezentat în mod suficient motivele care au determinat‑o să ridice problema interpretării și a validității dispozițiilor în discuție în litigiul principal, din spiritul de cooperare care trebuie să guverneze procedura trimiterii preliminare reiese efectiv că este indispensabilă expunerea de către instanța națională, în decizia sa de trimitere, a motivelor exacte pentru care consideră că un răspuns la întrebările sale privind interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții din dreptul Uniunii este necesar pentru soluționarea litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2016, Pillbox 38, C‑477/14, EU:C:2016:324, punctul 24 și jurisprudența citată).
26 Prin urmare, este important ca instanța națională să indice în special motivele exacte care au determinat‑o să ridice problema interpretării sau a validității anumitor dispoziții din dreptul Uniunii și să expună motivele de nevaliditate care, în consecință, consideră că ar putea fi reținute. O astfel de cerință reiese și din articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2016, Pillbox 38, C‑477/14, EU:C:2016:324, punctul 25 și jurisprudența citată).
27 În speță, în cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere a arătat, reproducând unele dintre argumentele invocate de American Express și de MasterCard Europe SA în această privință, că interpretarea anumitor dispoziții ale Directivei 2015/2366 era incertă. De asemenea, aceasta a arătat că Curtea ar putea fi determinată, în funcție de interpretarea pe care o va da acestor dispoziții, să se pronunțe cu privire la motivele de nevaliditate invocate de American Express.
28 Rezultă de aici că instanța de trimitere consideră nu numai că argumentele prezentate de părțile din litigiul principal ridică o problemă de interpretare a cărei soluție este incertă, dar și că motivele de nevaliditate invocate de American Express și reluate în decizia de trimitere ar putea fi reținute.
29 În ceea ce privește, în al treilea rând, argumentul potrivit căruia introducerea acțiunii principale, având ca obiect verificarea legalității „intenției și/sau [a] obligației” autorității naționale de a aplica sau de a pune în aplicare Directiva 2015/2366, constituie un mijloc de a eluda sistemul căilor de atac instituit de Tratatul FUE în împrejurări precum cele din litigiul principal, în care nicio măsură nu a fost luată de această autoritate împotriva Amex și în care autoritatea menționată se limitează să susțină că nu se opune introducerii acțiunii principale, trebuie amintit că Curtea a declarat deja admisibile mai multe cereri de decizie preliminară având ca obiect interpretarea și/sau validitatea unor acte de drept derivat formulate în cadrul unor astfel de acțiuni privind controlul legalității, în special în cauzele în care au fost pronunțate Hotărârea din 10 decembrie 2002, British American Tobacco (Investments) și Imperial Tobacco (C‑491/01, EU:C:2002:741), Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții (C‑308/06, EU:C:2008:312), Hotărârea din 8 iulie 2010, Afton Chemical (C‑343/09, EU:C:2010:419), Hotărârea din 4 mai 2016, Pillbox 38 (C‑477/14, EU:C:2016:324), precum și Hotărârea din 4 mai 2016, Philip Morris Brands și alții (C‑547/14, EU:C:2016:325).
30 Pe de altă parte, posibilitatea particularilor de a invoca în fața instanțelor naționale nevaliditatea unui act al Uniunii cu aplicabilitate generală nu este supusă condiției ca actul menționat să fi făcut deja efectiv obiectul unor măsuri de aplicare adoptate în temeiul dreptului național. În această privință, este suficient ca instanța națională să fie sesizată cu un litigiu real în care, cu titlu indirect, se pune problema validității unui astfel de act. Or, această condiție este îndeplinită în cazul litigiului principal, după cum reiese din cuprinsul punctelor 14, 19, 20, 27 și 28 din prezenta hotărâre [a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 decembrie 2002, British American Tobacco (Investments) și Imperial Tobacco, C‑491/01, EU:C:2002:741, punctul 40, Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 29, Hotărârea din 4 mai 2016, Pillbox 38, C‑477/14, EU:C:2016:324, punctul 19, precum și Hotărârea din 4 mai 2016, Philip Morris Brands și alții, C‑547/14, EU:C:2016:325, punctul 35).
31 În aceste condiții, nu reiese că acțiunea principală a fost introdusă cu scopul de a eluda căile de atac instituite prin Tratatul FUE.
32 Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că cererea de decizie preliminară este admisibilă.
Cu privire la prima întrebare
33 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366 trebuie interpretat în sensul că o schemă tripartită de plată cu cardul care a încheiat un acord de comarcare cu un partener de comarcare care nu furnizează el însuși servicii de plată în schema respectivă în ceea ce privește produsele comarcate sau care a utilizat un agent în scopul furnizării serviciilor de plată este privată de beneficiul excluderii prevăzut de această dispoziție și, în consecință, intră sub incidența cerințelor menționate la articolul 35 alineatul (1) din această directivă.
34 Trebuie amintit de la început că, potrivit articolului 35 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2015/2366, „[s]tatele membre se asigură că normele privind accesul la sistemele de plată al prestatorilor de servicii de plată autorizați sau înregistrați care sunt persoane juridice sunt obiective, nediscriminatorii și proporționale și că acestea nu împiedică accesul mai mult decât este necesar pentru protejarea sistemului de plată împotriva unor riscuri specifice, precum riscul de decontare, riscul operațional și riscul comercial și pentru protecția stabilității financiare și operaționale a sistemului de plată”. Pe de altă parte, articolul 35 alineatul (1) al doilea paragraf din această directivă menționează cerințele pe care sistemele de plată nu le pot impune în niciun caz prestatorilor de servicii de plată, utilizatorilor serviciilor de plată sau altor sisteme de plată.
35 În ceea ce privește articolul 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366, acesta prevede că articolul 35 alineatul (1) din aceasta nu se aplică „sistemelor de plată alcătuite exclusiv din prestatori de servicii de plată care aparțin unui grup”. Noțiunea „grup” este definită la articolul 4 punctul 40 din această directivă drept „un grup de întreprinderi care sunt legate între ele printr‑o relație menționată la articolul 22 alineatele (1), (2) sau (7) din Directiva [2013/34] sau de întreprinderi astfel cum sunt definite la articolele 4, 5, 6 și 7 din Regulamentul delegat [nr. 241/2014], care sunt legate între ele printr‑o relație menționată la articolul 10 alineatul (1) sau la articolul 113 alineatul (6) sau alineatul (7) din Regulamentul [nr. 575/2013]”.
36 După cum s‑a amintit la punctul 23 din prezenta hotărâre, este cert că o schemă tripartită de plată cu cardul precum Amex este alcătuită exclusiv din prestatori de servicii de plată care aparțin unui grup, în sensul punctului precedent.
37 De aici rezultă că, în principiu, o asemenea schemă tripartită de plată cu cardul nu este supusă cerințelor în materie de acces prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2015/2366, cu excepția cazului în care trebuie să intervină un terț în funcționarea sa, așa încât nu se mai poate considera că aceasta este alcătuită exclusiv din prestatori de servicii de plată care aparțin unui grup, în sensul articolului 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din această directivă.
38 În speță, American Express susține că articolul 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366 trebuie interpretat în sensul că simpla împrejurare că o schemă tripartită de plată cu cardul a încheiat acorduri de comarcare și de agenție nu are ca efect supunerea sa cerințelor în materie de acces. Astfel, în ceea ce privește acordurile de comarcare în cadrul cărora partenerul de comarcare nu furnizează niciun serviciu de plată, schema rămâne singurul emitent al cardurilor și singurul cumpărător al operațiunilor efectuate prin utilizarea acestor carduri. Nici recurgerea la un agent pentru furnizarea de servicii de plată nu ar modifica identitatea prestatorului de servicii de plată într‑o schemă de plată cu cardul. În consecință, cerințele în materie de acces ar fi aplicabile unui sistem tripartit de plată cu cardul numai în cazul în care acesta acordă o licență unui prestator suplimentar de servicii de plată în cadrul sistemului menționat.
39 În schimb, MasterCard Europe arată că simplul fapt că o schemă tripartită de plată cu cardul apelează la un partener de comarcare sau la un agent are ca efect supunerea acesteia cerințelor în materie de acces, întrucât, în acest caz, sistemul respectiv nu mai poate fi considerat ca intrând sub incidența excluderii prevăzute la articolul 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366.
40 În această privință trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea din 21 septembrie 2017, Comisia/Germania, C‑616/15, EU:C:2017:721, punctul 43 și jurisprudența citată).
41 În primul rând, rezultă din modul de redactare a articolului 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366 că participarea la același sistem de plată a prestatorilor de servicii de plată care nu aparțin aceluiași grup are drept consecință privarea acestui sistem de beneficiul excluderii prevăzute la această dispoziție și, în consecință, supunerea sa cerințelor în materie de acces, prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din directiva respectivă.
42 Reiese din cuprinsul articolului 4 punctul 11 din Directiva 2015/2366 că un prestator de servicii de plată este definit drept „o entitate menționată la articolul 1 alineatul (1) [din această directivă] sau o persoană fizică sau juridică care beneficiază de o derogare în temeiul articolului 32 sau 33 [din aceasta]”. Articolul 1 alineatul (1) amintit distinge șase categorii de prestatori de servicii de plată, și anume unele instituții de credit, instituții emitente de monedă electronică în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2009/110, oficiile poștale care efectuează operațiuni de virament care sunt îndreptățite, în temeiul dreptului intern, să presteze servicii de plată, instituțiile de plată, BCE și băncile centrale naționale, atunci când nu acționează în calitatea lor de autoritate monetară sau de alte autorități publice, precum și statele membre sau autoritățile lor regionale sau locale, atunci când nu acționează în calitatea lor de autorități publice. În ceea ce privește articolele 32 și 33, acestea prevăd scutiri pentru persoanele fizice sau juridice care furnizează anumite servicii de plată.
43 Referitor la aspectul dacă un partener de comarcare sau un agent intră sub incidența noțiunii „prestator de servicii de plată”, astfel cum este amintită la punctul precedent, este adevărat, în ceea ce privește, primo, termenul „comarcare”, că acesta nu este definit în Directiva 2015/2366. Totuși, reiese din cuprinsul considerentului (2) al acestei directive că revizuirea cadrului juridic al Uniunii privind serviciile de plată, care a dus la adoptarea directivei menționate, a fost completată prin Regulamentul 2015/751. În plus, reiese din considerentul (6) al aceleiași directive că legiuitorul Uniunii a intenționat să asigure o aplicare consecventă a cadrului legislativ privind serviciile de plată în întreaga Uniune.
44 Or, potrivit articolului 2 punctul 32 din Regulamentul 2015/751, comarcarea este definită drept „includerea a cel puțin unei mărci de plată și a cel puțin unei mărci, alta decât de plată, pe același instrument de plată cu cardul”. În ceea ce privește termenul „marcă de plată”, acesta este definit el însuși, atât la articolul 2 punctul 30 din acest regulament, cât și la articolul 4 punctul 47 din Directiva 2015/2366, drept „orice denumire, termen, semn, simbol sau o combinație a acestora în formă materială sau digitală, capabilă să desemneze schema de plată cu cardul în care sunt efectuate tranzacțiile de plată cu cardul”.
45 În ceea ce privește, secundo, termenul „agent”, acesta este definit la articolul 4 punctul 38 din Directiva 2015/2366 drept „o persoană fizică sau juridică care furnizează servicii de plată pe seama unei instituții de plată”. După cum rezultă din cuprinsul punctului 42 din prezenta hotărâre, instituțiile de plată constituie una dintre cele șase categorii de prestatori de servicii de plată menționate la articolul 1 alineatul (1) din această directivă.
46 Astfel, nu se poate deduce din definițiile relevante ale termenilor „comarcare” și „agent” că un partener de comarcare sau un agent este în mod necesar un prestator de servicii de plată, în sensul articolului 4 punctul 11 din Directiva 2015/2366.
47 Prin urmare, trebuie să se constate că nu reiese în mod expres din modul de redactare a articolului 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366 că faptul că un sistem de plată alcătuit exclusiv din prestatori de servicii de plată care aparțin unui grup utilizează un partener de comarcare sau un agent are în mod necesar drept consecință privarea sistemului menționat de beneficiul excluderii prevăzute la această dispoziție. Or, dacă legiuitorul Uniunii ar fi intenționat să restrângă domeniul de aplicare al dispoziției respective pentru ca această consecință să survină, ar fi putut să prevadă aceasta în mod expres (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 martie 2009, Comisia/Italia, C‑275/07, EU:C:2009:169, punctul 99).
48 În al doilea rând, în ceea ce privește contextul articolului 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366, trebuie amintit că articolul 35 din această directivă are ca obiect, așa cum reiese din alineatul (1) primul paragraf al acestuia, reglementarea în special a condițiilor de acces la sistemele de plată al prestatorilor de servicii de plată autorizați sau înregistrați. Or, este compatibilă cu un astfel de obiect interpretarea acestui articol 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) în sensul că o schemă tripartită de plată cu cardul care alege să se deschidă permițând intervenția în funcționarea sa a unui prestator de servicii de plată care nu este membru al grupului este supusă cerințelor în materie de acces prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din directiva menționată.
49 Desigur, considerentul (52) al Directivei 2015/2366 precizează că sistemele create și operate de un singur prestator de servicii de plată „includ schemele tripartite, cum ar fi schemele de carduri tripartite, în măsura în care acestea nu funcționează niciodată ca scheme de carduri cvadripartite de facto, de exemplu bazându‑se pe deținătorii de licență, pe agenți sau pe partenerii de comarcare”.
50 Totuși, contrar celor susținute de MasterCard Europe, acest considerent nu poate justifica interpretarea potrivit căreia orice contract de comarcare sau de agenție încheiat de o schemă tripartită de plată cu cardul are în mod necesar drept consecință excluderea acestei scheme din domeniul de aplicare al articolului 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366.
51 În această privință, trebuie amintit că un considerent al unui act de drept derivat al Uniunii, deși poate permite clarificarea interpretării care trebuie dată unei norme de drept, nu poate constitui prin el însuși o astfel de normă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 1989, Casa Fleischhandel, 215/88, EU:C:1989:331, punctul 31).
52 În orice caz, așa cum susține, în esență, Comisia, nimic din considerentul (52) al Directivei 2015/2366 și de altfel nici din celelalte dispoziții ale acestei directive nu se opune ca articolul 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din aceasta să fie interpretat în sensul că, în cazul în care o schemă de plată cu cardul utilizează un partener de comarcare sau un agent, este necesar ca partenerul de comarcare sau agentul să fie un prestator de servicii de plată sau ca rolul său în cadrul acestei scheme să poată fi asimilat cu activitatea unui asemenea prestator pentru ca schema respectivă să nu mai fie considerată ca fiind alcătuită exclusiv din prestatori de servicii de plată care aparțin unui grup, în sensul acestei ultime dispoziții.
53 Astfel, trebuie arătat, pe de o parte, că considerentul (52) al acestei directive enunță în prima teză că dispozițiile privind accesul la sistemele de plată nu ar trebui să se aplice sistemelor de plată „create și operate de un singur prestator de servicii de plată”, punând, așadar, accentul pe numărul de prestatori de servicii de plată implicați în funcționarea sistemului interesat.
54 Pe de altă parte, deși rezultă din considerentul menționat că schemele de plată cu cardul care utilizează parteneri de comarcare sau agenți pot fi considerate că funcționează ca scheme de plată cu cardul în care intervin de facto patru părți, trebuie amintit de asemenea că o schemă cvadripartită de plată cu cardul este definită la articolul 2 punctul 17 din Regulamentul nr. 2015/751 drept o schemă „în care tranzacțiile de plată cu cardul se execută din contul de plăți al unui plătitor către contul de plăți al unui beneficiar al plății prin intermediul schemei, al emitentului (din partea plătitorului) și al acceptantului (din partea beneficiarului plății)”.
55 În consecință, și având în vedere considerațiile prezentate la punctul 43 din prezenta hotărâre, o schemă cvadripartită de plată cu cardul clasică în sensul Directivei 2015/2366 se caracterizează prin prezența a diferiți prestatori de servicii de plată, care efectuează serviciile „acceptant” și „emitent” în cadrul unor tranzacții de plată cu cardul.
56 Prin urmare, trebuie să se constate că, așa cum susține Comisia, exemplele, prezentate în considerentul (52) al Directivei 2015/2366, de situații în care scheme tripartite de plată cu cardul încheie acorduri cu agenți sau cu parteneri de comarcare nu fac decât să ilustreze modul în care aceste scheme pot organiza relațiile lor operaționale astfel încât în practică să se poată comporta ca scheme cvadripartite de plată cu cardul în scopul aplicării cerințelor în materie de acces prevăzute de această directivă.
57 În al treilea rând, în ceea ce privește obiectivele urmărite de Directiva 2015/2366, printre care figurează dispozițiile în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că, potrivit considerentului (49) al acestei directive, „[e]ste esențial ca orice prestator de servicii de plată să poată avea acces la serviciile infrastructurilor tehnice ale sistemelor de plată” și că, „[p]entru a asigura egalitatea de tratament în întreaga Uniune între diversele categorii de prestatori de servicii de plată autorizați, în conformitate cu termenii autorizației care le‑a fost acordată, este necesară clarificarea normelor privind accesul la sistemele de plată”.
58 De asemenea, considerentul (50) al Directivei 2015/2366 subliniază că „[a]r trebui să se prevadă tratamentul nediscriminatoriu al instituțiilor de plată și de credit autorizate, astfel încât toți prestatorii de servicii de plată aflați în concurență în cadrul pieței interne să poată recurge la serviciile infrastructurilor tehnice ale acestor sisteme de plată, în aceleași condiții”. Acest considerent adaugă că „[e]ste oportun să se prevadă un tratament diferit pentru prestatorii de servicii de plată autorizați și pentru cei care beneficiază de o derogare în temeiul [acestei] directive, precum și de derogarea în temeiul articolului 3 din Directiva [2009/110], având în vedere diferențele existente între cadrele prudențiale ale acestora”.
59 În sfârșit, considerentul (52) al Directivei 2015/2366 precizează printre altele că, pentru a stimula concurența pe care sistemele de plată închise, precum schemele tripartite de plată cu cardul care nu funcționează niciodată ca scheme de plată cu cardul în care intervin de facto patru părți, o pot face sistemelor de plată consacrate existente, nu ar fi oportun să se acorde unor terți accesul la aceste sisteme de plată închise particulare.
60 Din considerațiile prezentate la punctele 57-59 din prezenta hotărâre rezultă că articolul 35 din Directiva 2015/2366 urmărește să garanteze că, în principiu, orice prestator de servicii de plată poate avea acces la serviciile infrastructurilor tehnice ale sistemelor de plată, în scopul de a asigura în întreaga Uniune egalitatea de tratament între diversele categorii de prestatori de servicii de plată. Astfel, așa cum reiese tot din aceste considerații, legiuitorul Uniunii a urmărit să garanteze că orice prestator de servicii de plată poate să recurgă la asemenea servicii în aceleași condiții pentru a menține o concurență efectivă pe piețele serviciilor de plată.
61 Or, din aceleași considerații, în special din cele prezentate la punctele 58 și 59 din prezenta hotărâre, rezultă că, deși, în principiu, cerințele în materie de acces prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 trebuie să permită oricărui prestator de servicii de plată să aibă acces la sistemele de plată, în condițiile pe care le stabilește, legiuitorul Uniunii a intenționat de asemenea să prevadă un tratament diferit între prestatorii de servicii de plată atunci când diferențele dintre aceștia îl justifică.
62 Mai precis, în ceea ce privește sistemele tripartite de plată închise, reiese din cuprinsul punctului 59 din prezenta hotărâre că legiuitorul Uniunii a considerat adecvat să le exonereze pe acestea de cerințele în materie de acces pentru a stimula concurența dintre sistemele de plăți. Totuși, după cum reiese în special din cuprinsul punctelor 54 și 56 din prezenta hotărâre, atunci când o schemă tripartită de plată cu cardul decide să se deschidă, prin intervenția unui prestator de servicii de plată din afara grupului, funcționarea sa este asemănătoare cu cea a unui sistem cvadripartit de plată clasic, așa încât necesitatea de a stimula concurența pe care o creează pe piață nu mai justifică scutirea sa de cerințele în materie de acces.
63 Astfel, ar putea fi dificil să se realizeze obiectivele Directivei 2015/2366, în special cel prevăzut la articolul 35 alineatul (1) din aceasta, constând în asigurarea unor condiții de concurență egale în prestarea unor servicii de plată, dacă o schemă tripartită de plată cu cardul care utilizează un terț care are calitatea de prestator de servicii de plată, în sensul articolului 4 punctul 11 din această directivă, sau al cărui rol poate fi asimilat unui asemenea prestator nu ar fi supusă cerințelor în materie de acces la sistemele de plată al prestatorilor de servicii de plată prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din directiva menționată.
64 În consecință, trebuie să se constate că astfel de cerințe sunt aplicabile unei scheme tripartite de plată cu cardul care a încheiat un acord de comarcare, în sensul articolului 2 punctul 32 din Regulamentul 2015/751, în cazul în care partenerul de comarcare vizat este un prestator de servicii de plată, în sensul articolului 4 punctul 11 din Directiva 2015/2366, chiar dacă partenerul respectiv nu furnizează el însuși, în cadrul acestui acord, niciun serviciu de plată în ceea ce privește produsele comarcate.
65 De asemenea, în cazul în care o schemă tripartită de plată cu cardul a încheiat un acord cu un agent, în sensul articolului 4 punctul 38 din Directiva 2015/2366, cerințele în materie de acces sunt aplicabile în mod necesar acestei scheme. Astfel, din moment ce, așa cum s‑a amintit la punctul 45 din prezenta hotărâre, un agent este definit la articolul 4 punctul 38 din această directivă drept „o persoană fizică sau juridică care furnizează servicii de plată pe seama unei instituții de plată” și chiar dacă un agent nu este, prin urmare, el însuși în mod necesar un prestator de servicii de plată, rolul său trebuie asimilat în toate cazurile, având în vedere natura sa, cu cel al unui prestator de servicii de plată.
66 Această interpretare nu este repusă în discuție de argumentația prezentată de MasterCard Europe, potrivit căreia situațiile în care o schemă tripartită de plată cu cardul este supusă cerințelor în materie de acces ar trebui să fie aceleași cu cele în care un astfel de sistem este supus obligațiilor referitoare la comisioanele interbancare în temeiul articolului 1 alineatul (5) și al articolului 2 punctul 18 din Regulamentul 2015/751, ale căror întindere și validitate au făcut obiectul unor întrebări preliminare în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea de astăzi, American Express (C‑304/16).
67 În această privință, este suficient să se constate, pe de o parte, că modul de redactare atât a articolului 1 alineatul (5), cât și a articolului 2 punctul 18 din Regulamentul 2015/751, care se referă, printre altele, la situațiile în care schemele tripartite de plată cu cardul trebuie considerate drept scheme cvadripartite de plată cu cardul în scopul aplicării obligațiilor prevăzute de acest regulament, inclusiv a celor referitoare la plafoanele comisioanelor interbancare, diferă în mai multe privințe de modul de redactare a articolului 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366.
68 Pe de altă parte, deși este adevărat că obiectivele vizate de cele două categorii de cerințe la care se face referire la punctul 66 din prezenta hotărâre se suprapun, în măsura în care ambele vizează, printre altele, să asigure egalitatea de tratament între concurenți și o concurență efectivă pe piețele serviciilor de plată, este la fel de adevărat că atât natura acestor două categorii de cerințe, cât și actul legislativ în care este prevăzută fiecare dintre acestea sunt diferite.
69 În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366 trebuie interpretat în sensul că o schemă tripartită de plată cu cardul care a încheiat un acord de comarcare cu un partener de comarcare nu este privată de beneficiul excluderii prevăzute de această dispoziție și, prin urmare, nu este supusă cerințelor prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din această directivă în cazul în care partenerul de comarcare nu este un prestator de servicii de plată și nu furnizează servicii de plată în această schemă în ceea ce privește produsele comarcate. În schimb, o schemă tripartită de plată cu cardul care a utilizat un agent pentru furnizarea de servicii de plată este privată de beneficiul acestei excluderi și, prin urmare, este supusă cerințelor prevăzute la articolul 35 alineatul (1) menționat.
Cu privire la a doua întrebare
70 Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 35 din Directiva 2015/2366 este nevalid în măsura în care acesta prevede cerințe în materie de acces aplicabile unei scheme tripartite de plată cu cardul care a încheiat un acord de comarcare cu un partener de comarcare care nu furnizează el însuși servicii de plată în schema respectivă în ceea ce privește produsele comarcate sau care a utilizat un agent pentru furnizarea de servicii de plată.
71 Trebuie subliniat de la bun început că interpretarea articolului 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2015/2366 astfel cum este prezentată la punctul 69 din prezenta hotărâre nu corespunde în totalitate, în ceea ce privește contractele de comarcare, celei pe baza căreia instanța de trimitere adresează a doua întrebare preliminară.
72 Așadar, având în vedere răspunsul dat la prima întrebare preliminară, este necesar să se răspundă la cea de a doua întrebare numai în măsura în care aceasta urmărește să stabilească dacă articolul 35 din Directiva 2015/2366 este nevalid ca urmare a faptului că cerințele prevăzute la alineatul (1) al acestui articol se aplică unei scheme tripartite de plată cu cardul care a utilizat un agent pentru furnizarea de servicii de plată.
Cu privire la existența unei încălcări a obligației de motivare
73 În ceea ce privește obligația de motivare, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, deși motivarea unui act al Uniunii impusă de articolul 296 alineatul (2) TFUE trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul emitentului actului în cauză, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar Curții să își exercite controlul, nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de drept sau de fapt pertinente. Pe de altă parte, respectarea obligației de motivare trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare a actului, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 70, precum și jurisprudența citată).
74 În plus, Curtea a statuat în mod repetat că, dacă un act cu aplicabilitate generală evidențiază aspectele esențiale ale obiectivului urmărit de instituție, ar fi excesiv să se ceară o motivare specifică pentru diferitele alegeri tehnice făcute (Hotărârea din 3 martie 2016, Spania/Comisia, C‑26/15 P, nepublicată, EU:C:2016:132, punctul 31 și jurisprudența citată).
75 În speță, din cuprinsul considerentelor (49), (50) și (52) ale Directivei 2015/2366 reiese cu suficientă claritate logica ce stă la baza aplicării cerințelor prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din această directivă la schemele tripartite de plată cu cardul în care intervine un prestator de servicii de plată din afara grupului în funcționarea schemei sau un terț al cărui rol poate fi asimilat unui asemenea prestator. În special, după cum reiese din cuprinsul punctului 60 din prezenta hotărâre, din aceste considerente rezultă că articolul 35 menționat urmărește să garanteze că, în principiu, orice prestator de servicii de plată poate avea acces la serviciile infrastructurilor tehnice ale sistemelor de plată, în scopul de a asigura, în întreaga Uniune, egalitatea de tratament între diversele categorii de prestatori de servicii de plată și, astfel, de a menține o concurență efectivă pe piețele serviciilor de plată.
76 Mai mult, reiese din aceleași considerente că, deși, în principiu, cerințele în materie de acces trebuie să permită oricărui prestator de servicii de plată să aibă acces, în condițiile stabilite prin Directiva 2015/2366, la serviciile infrastructurilor tehnice ale sistemelor de plată, legiuitorul Uniunii a intenționat de asemenea să prevadă un tratament diferit între prestatorii de servicii de plată atunci când diferențele dintre aceștia îl justifică. În acest sens, deși legiuitorul Uniunii a apreciat că este adecvat să exonereze schemele tripartite de plată cu cardul închise de aceste cerințe în materie de acces pentru a încuraja concurența dintre sistemele de plată, acesta a considerat în schimb că, în cazul în care o schemă tripartită de plată cu cardul decide să se deschidă, permițând intervenția unui prestator de servicii de plată din afara grupului sau a unui terț, cum ar fi un agent, al cărui rol poate fi asimilat cu cel al unui astfel de prestator, funcționarea acestui sistem este asemănătoare cu cea a unui sistem cvadripartit clasic, așa încât necesitatea menționată de a stimula concurența nu mai justifică exonerarea acesteia de respectivele cerințe în materie de acces.
77 În plus, din cuprinsul considerentului (52) al Directivei 2015/2366 rezultă diferențele care există între schemele tripartite de plată cu cardul închise particulare și sistemele de plată consacrate existente, diferențe care explică faptul că aplicarea cerințelor în materie de acces la schemele tripartite de plată cu cardul este justificată numai atunci când funcționarea acestor scheme are drept consecință sustragerea lor din domeniul de aplicare al articolului 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din această directivă.
78 În consecință, dispozițiile Directivei 2015/2366 menționate la punctul 75 din prezenta hotărâre prezintă situația de ansamblu care a determinat legiuitorul Uniunii să decidă să supună schemele tripartite de plată cu cardul care au încheiat contracte de agenție cerințelor în materie de acces prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din această directivă, precum și obiectivele generale pe care această decizie urmărește să le atingă și permit astfel atât părților interesate să cunoască justificările deciziei menționate, cât și Curții să își exercite controlul, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 73 din prezenta hotărâre.
79 În aceste condiții, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 73 și 74 din prezenta hotărâre, legiuitorul Uniunii nu era obligat să precizeze, în Directiva 2015/2366, în mod specific motivele pentru care, în fiecare dintre situațiile vizate, un sistem tripartit de plată cu cardul trebuie să fie supus cerințelor în materie de acces.
80 Prin urmare, nu se poate considera că Directiva 2015/2366 este afectată în această privință de nemotivare, de natură să determine nevaliditatea articolului 35 din aceasta.
Cu privire la existența unei erori vădite de apreciere
81 Reiese din decizia de trimitere că validitatea articolului 35 din Directiva 2015/2366 este contestată în litigiul principal pentru motivul că acesta ar fi afectat de o eroare vădită de apreciere, întrucât cerințele în materie de acces prevăzute la alineatul (1) al acestui articol se aplică schemelor tripartite de plată cu cardul care au încheiat acorduri de agenție, din moment ce legiuitorul Uniunii nu putea în mod rezonabil să adopte o dispoziție cu un astfel de conținut.
82 Cu toate acestea, nu reiese din elementele transmise Curții în cadrul prezentei proceduri că legiuitorul Uniunii, pentru acest motiv, a afectat cu o eroare vădită de apreciere articolul 35 din Directiva 2015/2366.
83 Mai precis, niciun element prezentat Curții nu este de natură să demonstreze că a fost săvârșită o eroare de către legiuitorul Uniunii atunci când acesta a considerat că faptul de a include un astfel de sistem în domeniul de aplicare al articolului 35 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 ar contribui la atingerea obiectivelor amintite la punctele 57-63 din prezenta hotărâre.
Cu privire la existența unei încălcări a principiului proporționalității
84 Trebuie amintit că principiul proporționalității impune, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, ca actele instituțiilor Uniunii să fie de natură să atingă obiectivele legitime urmărite de reglementarea în cauză și să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea acestor obiective (Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 67 și jurisprudența citată).
85 În ceea ce privește controlul jurisdicțional al respectării acestor condiții, Curtea a recunoscut în favoarea legiuitorului Uniunii, în cadrul exercitării competențelor care îi sunt conferite, o putere largă de apreciere în domeniile în care acțiunea sa implică alegeri de natură politică, precum și economică sau socială și în care acesta trebuie să efectueze aprecieri și evaluări complexe. Astfel, nu se pune problema dacă o măsură adoptată într‑un asemenea domeniu era singura sau cea mai adecvată posibil, numai caracterul vădit inadecvat al acesteia în raport cu obiectivul pe care instituțiile competente îl urmăresc putând afecta legalitatea respectivei măsuri (Hotărârea din 8 iunie 2010, Vodafone și alții, C‑58/08, EU:C:2010:321, punctul 52, precum și jurisprudența citată).
86 În speță, niciun element prezentat Curții nu este de natură să dovedească faptul că articolul 35 din Directiva 2015/2366 nu ar fi adecvat pentru atingerea obiectivelor legitime urmărite, astfel cum acestea sunt prezentate la punctele 57-62 din prezenta hotărâre.
87 Dimpotrivă, dat fiind că, după cum reiese din cuprinsul punctelor 63 și 65 din prezenta hotărâre, ar putea fi dificil să se realizeze obiectivele Directivei 2015/2366, în special cel, prevăzut la articolul 35 din aceasta din urmă, constând în asigurarea unor condiții egale de concurență în prestarea de servicii de plată, dacă o schemă tripartită de plată cu cardul utilizează un agent care nu ar fi supus cerințelor în materie de acces, nu ar fi în mod vădit inadecvat, având în vedere astfel de obiective, ca o asemenea schemă să fie de asemenea supusă acestor cerințe.
88 Din tot ceea ce precedă rezultă că examinarea celei de a doua întrebări preliminare nu a revelat niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 35 din Directiva 2015/2366.
Cu privire la cheltuielile de judecată
89 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1) Articolul 35 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva (UE) 2015/2366 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2009/110/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 și de abrogare a Directivei 2007/64/CE trebuie interpretat în sensul că o schemă tripartită de plată cu cardul care a încheiat un acord de comarcare cu un partener de comarcare nu este privată de beneficiul excluderii prevăzute la această dispoziție și, prin urmare, nu este supusă cerințelor prevăzute la articolul 35 alineatul (1) din această directivă în cazul în care partenerul de comarcare nu este un prestator de servicii de plată și nu furnizează servicii de plată în această schemă în ceea ce privește produsele comarcate. În schimb, o schemă tripartită de plată cu cardul care a utilizat un agent pentru prestarea de servicii de plată este privată de beneficiul acestei excluderi și, prin urmare, este supusă cerințelor prevăzute la articolul 35 alineatul (1) menționat.
2) Examinarea celei de a doua întrebări preliminare nu a revelat niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 35 din Directiva 2015/2366.
Semnături