CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DÁMASO RUIZ‑JARABO COLOMER
prezentate la 8 aprilie 20081(1)
Cauza C‑297/07
Staatsanwaltschaft Regensburg
împotriva lui
Klaus Bourquain
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Landgericht Regensburg (Germania)]
„Întrebare preliminară formulată în temeiul articolului 35 UE – Acordul Schengen – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Interpretarea articolului 54 – Principiul ne bis in idem – Condamnare în lipsă – Putere de lucru judecat – Condiția neexecutării pedepsei”
I – Introducere
1. În ultimii cinci ani, Curtea a precizat contururile imprecise ale principiului ne bis in idem, prin intermediul unei jurisprudențe(2) la care am avut onoarea de a contribui(3), în care împrejurările specifice ale cauzelor judecate nu aduc cu nimic atingere vocației acesteia de a avea o aplicare generală.
2. Ca la contemplarea unui tablou, pentru o apreciere globală corectă trebuie să te depărtezi de obiectul pictat, întrucât în caz contrar există riscul ca retina să capteze numai liniile, textura și masa de culori și să nu reușești să înțelegi semnificația globală a operei.
3. Uneori, se dovedește extrem de dificil să se procedeze într‑un asemenea mod, astfel cum se întâmplă în cauza de față, în parte ca urmare a comportamentului paradoxal al unei persoane care pretinde să își asigure bunăstarea personală invocând propria condamnare la moarte(4), pronunțată cu 47 de ani în urmă, pentru activarea principiului ne bis in idem. Aici se găsește grandoarea și mizeria dreptului.
II – Cadrul juridic
A – Acordul Schengen
4. Acest patrimoniu juridic cuprinde:
a) Acordul semnat la 14 iunie 1985 în localitatea luxemburgheză care îi dă numele de către statele din Uniunea Economică Benelux, Republica Federală Germania și Republica Franceză privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune(5);
b) Convenția de punere în aplicare a acordului menționat, semnată la 19 iunie 1990(6) (denumită în continuare „convenția”), care instituie măsuri de cooperare pentru a compensa dispariția acestor controale;
c) protocoalele și instrumentele de aderare a celorlalte state membre, declarațiile și actele adoptate de comitetul executiv creat prin convenție, precum și actele adoptate de instanțele cărora acest comitet le‑a atribuit competențe de decizie(7).
5. Prin Protocolul (nr. 2) anexă la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene (denumit în continuare „protocolul”), aceste norme au fost incluse în cadrul Uniunii; în temeiul articolului 2 alineatul (1) primul paragraf din protocol, acesta se aplică celor 13 state prevăzute la articolul 1(8) de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1 mai 1999).
6. Prin Decizia 2007/801/CE a Consiliului din 6 decembrie 2007(9), domeniul de aplicare teritorial al acordului a fost extins în mod semnificativ, declarându‑se că dispozițiile acestuia se aplică integral în Republica Cehă, în Republica Estonia, în Republica Letonia, în Republica Lituania, în Republica Ungară, în Republica Malta, în Republica Polonă, în Republica Slovenia și în Republica Slovacă.
7. Regatul Unit(10) și Republica Irlanda(11) nu s‑au asociat în mod complet la acest proiect comun, optând pentru o participare punctuală.
8. În ceea ce privește Republica Cipru(12), Republica Bulgaria și România(13), deși acestea sunt obligate prin acest corpus de norme începând cu data aderării lor la Uniunea Europeană, se solicită intervenția Consiliului pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru aplicarea lui.
9. În privința țărilor care nu fac parte din Uniunea Europeană, prin articolul 6 din protocol se impune Republicii Islanda și Regatului Norvegiei obligația de a pune în aplicare și de a urmări dezvoltarea acquis‑ului Schengen, care este în vigoare în aceste țări de la 25 martie 2001(14). În plus, există un acord de asociere cu Elveția pentru punerea în aplicare, asigurarea respectării și dezvoltarea acquis‑ului Schengen(15), la care, probabil, va adera Principatul Liechtenstein, în temeiul unui proiect de decizie elaborat de Consiliu(16).
10. Potrivit preambulului protocolului, obiectivul este acela de a consolida integrarea europeană pentru a permite Uniunii să devină cât mai curând un spațiu de libertate, securitate și justiție.
11. În temeiul articolului 2 alineatul (1) al doilea paragraf din protocol, Consiliul a adoptat la 20 mai 1999 Deciziile 1999/435/CE și 1999/436/CE privind definirea acquis‑ului Schengen în scopul stabilirii, în conformitate cu dispozițiile relevante din Tratatul de instituire a Comunității Europene și Tratatul privind Uniunea Europeană, a temeiului juridic al normelor care constituie acquis‑ul(17).
B – În special, principiul ne bis in idem
12. Titlul III din convenție, intitulat „Poliția și securitatea”, începe cu un capitol care se referă la „[c]ooperarea polițienească” (articolele 39-47) și continuă cu un altul care se ocupă de „Asistența reciprocă în materie penală” (articolele 48-53).
13. Capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului non bis in idem”, se compune din articolele 54-58, care, potrivit articolului 2 și anexei A la Decizia 1999/436, se întemeiază pe articolele 34 UE și 31 UE.
14. Articolul 54 prevede:
„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poate fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”
C – Dreptul francez
15. Împărtășim reflecțiile unora dintre intervenienții(18) din această dezbatere preliminară cu privire la lipsa din decizia de trimitere de informații referitoare la conținutul exact al dispozițiilor franceze aplicabile(19).
16. Cu toate acestea, potrivit articolului 120 din Codul francez de justiție militară(20), inculpatul judecat în lipsă putea formula opoziție împotriva hotărârii în termen de cinci zile de la comunicarea hotărârii; de obicei, în cazul proceselor judecate în lipsă, comunicarea hotărârii nu era certă, ipoteză în care, potrivit articolului 120 menționat anterior, persoana condamantă putea formula opoziție până la expirarea termenului de prescripție a executării pedepsei.
17. La rândul său, Codul de procedură penală(21) prevede un termen de prescripție pentru executarea pedepsei de 20 de ani, care începe să curgă de la pronunțarea hotărârii de condamnare(22).
18. Din interpretarea coroborată a acestor norme rezultă că hotărârea pronunțată în lipsă a cărei comunicare către persoana interesată nu era certă(23) devenea irevocabilă(24) după 20 de ani de la pronunțare; în speță, nu trebuie să se uite că termenul de prescripție coincide cu acela acordat pentru formularea unei cereri de revizuire(25).
III – Situația de fapt, acțiunea principală și întrebarea preliminară
19. Domnul Klaus Bourquain, cetățean german angajat în Legiunea Străină franceză(26), a fost condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea pentru săvârșirea infracțiunii de omucidere cu intenție prin hotărârea din 26 ianuarie 1961 pronunțată de Tribunalul Militar Permanent al zonei Est Constantinoise, la Bône(27).
20. În temeiul Codului penal francez atunci în vigoare, acest tribunal militar a considerat ca dovedită împrejurarea că, la 4 mai 1960, în timp ce încerca să dezerteze la frontiera dintre Algeria și Tunisia, în provincia El Tarf(28), domnul Bourquain a împușcat mortal un alt soldat din Legiunea Străină, tot de cetățenie germană, care a vrut să împiedice dezertarea.
21. Condamnatul nu a compărut niciodată în fața tribunalului, întrucât s‑a refugiat în Republica Democrată Germană; pedeapsa nu a fost executată, însă bunurile acestuia au fost puse sub sechestru pentru garantarea recuperării cheltuielilor de judecată.
22. În afara acestei hotărâri, domnul Bourquain nu a făcut ulterior obiectul niciunei alte proceduri penale, nici în Franța, nici în Algeria. În schimb, în Republica Federală Germania a fost deschisă o anchetă împotriva sa, iar autoritățile din această țară au transmis, în 1962, un mandat de arestare autorităților din Republica Democrată Germană, care însă l‑au respins.
23. În anul 2002, Staatsanwaltschaft Regensburg (Parchetul din Regensburg) a întreprins demersuri pentru trimiterea domnului Bourquain în judecată în Germania pentru aceleași fapte.
24. Însă, la acea dată, pedeapsa aplicată prin hotărârea din 26 ianuarie 1961 nu putea fi executată în Franța, întrucât (1) în anul 1968, această țară amnistiase(29) infracțiunile comise de militarii săi în timpul evenimentelor din Algeria, (2) în 1981 intervenise prescpripția executării pedepsei și (3) în același an, pedeapsa cu moartea a fost abolită(30).
25. În aceste împrejurări, Landgericht Regensburg a solicitat un aviz consultativ de la Max‑Planck‑Institut für ausländisches und internationales Strafrecht (Institutul Max‑Planck de Drept Penal Internațional și Drept Penal Comparat, denumit în continuare „Institutul Max‑Planck”), care a considerat că, deși executarea imediată a hotărârii pronunțate în lipsă nu era posibilă din cauza unor particularități ale dreptului francez, aceasta beneficia, din punct de vedere oficial și material, de autoritate de lucru judecat, ceea ce interzicea deschiderea unui nou proces penal.
26. În plus, aceeași instanță a solicitat Ministerului de Justiție francez să îi comunice, în temeiul articolului 57 din convenție, informații cu privire la problema dacă hotărârea din 26 ianuarie 1961 se opunea deschiderii unui nou proces în Germania, în conformitate cu articolul 54 din convenție.
27. Considerând că principiul ne bis in idem prevăzut de convenție nu este aplicabil în speță, parchetul de pe lângă Tribunalul Militar din Paris a confirmat că hotărârea beneficia de autoritate de lucru judecat întrucât devenise irevocabilă în 1981 și că nu poate fi executată în Franța datorită prescripției executării pedepsei(31).
28. Aceste opinii divergente au alimentat îndoielile pe care le avea Landgericht Regensburg, care, prin intermediul hotărârii de trimitere, solicită să se stabilească dacă articolul 54 din convenție impune ca pedeapsa să fi fost vreodată executabilă. Astfel cum reiese din raționamentul instanței de trimitere, dreptul de a solicita deschiderea unui nou proces în timpul termenului de prescripție(32) înseamnă că hotărârea nu poate fi pusă în executare decât după expirarea acestui termen, care ar reprezenta momentul precis în care prescripția executării pedepsei s‑a consumat(33).
29. Prin urmare, Landgericht Regensburg a suspendat judecarea cauzei si a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:
„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, în cazul în care pedeapsa care i‑a fost aplicată nu a putut fi niciodată executată potrivit legislației statului în care a fost condamnată?”
IV – Procedura în fața Curții
30. Decizia de trimitere a fost înregistrată la Grefa Curții la 21 iunie 2007.
31. Au depus observații, în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții, domnul Bourquain, Comisia, precum și guvernele ceh, maghiar, olandez și portughez.
32. La 27 februarie 2008, după reuniunea generală din 19 februarie 2008, am fost informați că termenul pentru solicitarea organizării unei ședințe expirase la 25 februarie fără ca vreuna dintre părți să se fi manifestat în acest sens, astfel că, începând de la acea informare, sunt întrunite condițiile prezentării de concluzii în prezenta cauză.
V – Analiza întrebării preliminare
A – Câteva observații preliminare cu privire la principiul ne bis in idem în Acordul Schengen
1. Cele două manifestări ale principiului
33. Întinderea pe care Curtea o recunoaște principiului ne bis in idem diferă după cum se are în vedere domeniul de competență(34) sau „pilonul trei” al Uniunii Europene: în ambele cazuri, Curtea a afirmat interdicția dublei condamnări, însă numai în acesta din urmă(35) a extins aplicarea principiului la posibilitatea urmăririi penale a unei persoane de două ori pentru aceeași faptă (nemo debet bis vexart pro una et eadem causa).
34. Deplina recunoaștere a hotărârilor penale străine reprezenta o adevărată provocare pentru dreptul comunitar, iar Curtea de Justiție a proclamat, fără a‑și eluda răspunderea, sub auspiciile liberei circulații a persoanelor, că articolul 54 din convenție garantează exercitarea acestei libertăți fundamentale oricărei persoane împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă, fără ca aceasta să aibă temerea unor noi urmăriri penale într‑un alt stat membru pentru fapte care au făcut deja obiectul unei hotărâri(36).
2. Fundamentele tradiționale ale principiului
35. Articolul 54 din convenție interzice ca, din cauza unei acțiuni ilicite determinate, o persoană să fie urmărită penal și eventual condamnată de mai multe ori, evitând astfel o exercitare repetată inadmisibilă a lui ius puniendi(37).
36. Securitatea juridică recunoaște unei persoane acuzate în cadrul unui proces penal garanția că, în cazul în care a fost achitată, nu va fi judecată a doua oară pentru aceeași faptă și, în cazul în care a fost condamnată, nu i se va aplica o nouă pedeapsă.
37. În plus, rolul echității de fundament al proporționalității, care interzice cumulul de pedepse(38), nu trebuie neglijat, întrucât, deși orice pedeapsă urmărește atât o finalitate de reintegrare(39), cât și una dublă, represivă și disuasivă, pedepsind comportamentul unora și descurajând pe alții să îl imite, aceasta trebuie în același timp să fie proporțională cu aceste finalități, menținând un echilibru adecvat pentru sancționarea comportamentului pe care intenționează să îl corecteze, servind, în același timp, drept exemplu.
38. În sfârșit, ca exigență structurală a sistemului juridic, legitimitatea principiului ne bis in idem se întemeiază, în egală măsură, pe respectarea principiului autorității de lucru judecat.
3. Ultimele dezvoltări ale principiului
a) De la încrederea între state ...
39. Această noțiune, destul de nouă în construcția unei justiții penale europene, se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce(40), introdus la punctul 33 din Concluziile Consiliului European de la Tampere din 16 octombrie 1999(41).
40. Decizia‑cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre(42) impune în mod categoric un grad ridicat de încredere între statele membre [considerentul (10)].
41. Aceste elemente lăsau să se întrevadă o pronunțare promptă din partea Curții care, cu prima ocazie care i s‑a oferit(43), a subliniat importanța încrederii reciproce, condiție esențială pentru aplicarea articolului 54 din convenție, astfel încât fiecare stat membru trebuie să accepte modul în care este aplicat dreptul penal în celelalte state membre, chiar și atunci când propriul drept penal conduce la o soluție diferită; cu alte cuvinte, din punctul de vedere al efectelor sale, rațiunea încrederii reciproce îmbracă aspectul utilitarismului atunci când urmărește obiectivele principiului recunoașterii reciproce.
42. Cu toate acestea, deși o asemenea clarificare din partea Curții facilitează soluționarea anumitor cauze, aceasta nu este suficientă în alte cauze, în special pentru că acest sistem de cooperare consolidată acordă diferitelor instanțe naționale un rol de prim rang, care solicită abilități interpretative foarte importante(44).
43. O metodă adecvată de soluționare a situațiilor de confuzie ar putea fi armonizarea(45) dreptului penal material și procesual al statelor membre, întrucât reticențele în adoptarea unor decizii în acest domeniu de drept dispar atunci când se constată că hotărârile penale pronunțate în alt stat prezintă garanții identice.
44. Între timp, principiul ne bis in idem continuă să arboreze steagul încrederii reciproce, întrucât, indiferent dacă armonizarea se va realiza vreodată, articolul 54 din convenție nu este tributar apropierii legislațiilor penale între statele membre(46); dimpotrivă, absența apropierii îi întărește și mai mult vigoarea.
45. Deși fiecare stat trebuie să prezume că anumite condiții, în special în domeniul drepturilor fundamentale, sunt respectate de toate celelalte state, experiența arată că încrederea reciprocă se prezintă ca un principiu normativ, care concentrează normele de interpretare a obligațiilor referitoare la „pilonul trei”, jucând un rol similar celui jucat de principiul cooperării loiale(47).
46. Deși își are originile în domeniul abstract al cooperării între state, recunoașterea reciprocă se materializează în cea mai tangibilă dintre garanțiile individuale(48) și se întinde până la verificarea standardelor uzuale din domeniul drepturilor subiective, unde invocarea obișnuită a acesteia de către operatorii juridici crește probabilitatea unei înțelegeri comune.
b) … până la recunoașterea unui drept pentru un particular
47. În pofida progreselor realizate, detașarea libertăților majore (precum aceea de circulație) de interdicția urmăririi penale sau a condamnării „de două ori pentru aceleași fapte” impune eforturi suplimentare considerabile, a cărei justificare se resimte în nivelul de integrare realizat într‑o Uniune Europeană care privește cetățeanul ca titular de drepturi și ultim beneficiar al normelor(49).
48. În plus, nu vedem niciun obstacol în a completa (nu în a înlocui) orientările privind cooperarea între state, întemeiate pe încrederea reciprocă, cu o viziune care urmărește aplicarea drepturilor fundamentale ca punct de referință(50), întrucât principiul ne bis in idem este o manifestare a protecției juridice a particularului față de ius puniendi, derivată din dreptul la un proces echitabil(51), care este ridicat la rangul de principiu constituțional în anumite state părți la Acordul Schengen(52).
49. În măsura în care își dobândește adevărata densitate normativă odată cu elaborarea unui drept subiectiv la judecarea unitară a unei acțiuni represive(53), principiul ne bis in idem apare ca fiind ancorat într‑un ciment solid care contribuie la consolidarea unor aspecte vulnerabile(54) ale anumitor instituții, precum prescripția, puterea de lucru judecat sau multiplele teorii ale proporționalității pe care numai recurgerea la încrederea legitimă între state(55) nu permite să fie soluționate în mod satisfăcător.
50. Acest orizont a devenit mai clar odată cu proclamarea autonomă a principiului ne bis in idem în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(56), unde, la articolul 50, se arată că „nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”.
51. Printre multiplele fațete ale drepturilor fundamentale, o relevanță specială trebuie recunoscută aceleia de a stabili limite definitorii și chiar excepții de la recunoașterea reciprocă(57), cu condiția ca acestea să se aplice ca principii comune tuturor statelor membre(58).
B – Noțiunea „hotărâre definitivă”
52. Termenii în care Landgericht Regensburg formulează întrebarea arată că dilema acesteia este legată numai de domeniul de aplicare al articolului 54 din convenție, care interzice ca o persoană să facă din nou obiectul unei urmăriri penale pentru aceleași fapte dacă, în caz de condamnare, sancțiunea „nu mai poate fi executată”.
53. Cu toate acestea, starea de fapt din cauză face necesar ca, mai întâi, să se examineze dacă hotărârea pronunțată în lipsă constituie o „hotărâre definitivă”, în sensul dispoziției citate anterior, având în vedere imposibilitatea executării imediate a pedepsei ca urmare a obligației de a desfășura un proces nou în cazul în care persoana condamnată în lipsă a fost găsită.
1. Interpretarea noțiunii
54. În Hotărârea Kretzinger din 18 iulie 2007, citată anterior, s‑a evitat această dezbatere(59), întrucât la punctul 67 din aceasta nu s‑a considerat „necesar să se analizeze […] dacă o hotărâre pronunțată în lipsă, a cărei forță executorie poate fi subordonată unor condiții în temeiul articolului 5 alineatul (1) din decizia‑cadru, trebuie considerată o «hotărâre definitivă» în sensul articolului 54 din CAAS”.
55. Cu toate acestea, Curtea a reținut un criteriu amplu, care reafirmă necesitatea de a respecta, în cadrul Uniunii Europene, deciziile prin care se finalizează situația procesuală a unui inculpat potrivit legislației statului în care au început demersurile corespunzătoare.
56. Astfel, s‑a inclus în noțiunea de hotărâre definitivă decizia prin care ministerul public a dispus clasarea unei cauze fără intervenția unui organ judiciar (cauzele Gözütok și Brügge), precum și hotărârile prin care inculpatul este achitat în mod definitiv, fie din lipsa probelor (cauza van Straaten), fie din cauza prescripției (cauza Gasparini și alții).
57. În plus, chiar dacă diversele versiuni lingvistice ale articolului 54 din convenție prezintă anumite diferențe(60), obiectivul teleologic privind susținerea circulației persoanelor se înscrie fără îndoială în spațiul de libertate, securitate și justiție; realizarea acestui obiectiv ar fi compromisă dacă particularitățile procedurilor naționale nu ar permite să se rețină o interpretare largă a noțiunii de hotărâre definitivă.
58. Arhetipul principiului de res iudicata(61) conferă hotărârii un statut juridic nemodificabil prin intermediul niciunui mijloc, fie din cauză că nu este prevăzută o cale de atac împotriva acesteia, fie că o astfel de cale de atac nu a fost introdusă în termenul legal(62).
2. Hotărârea pronunțată în lipsă
59. Diferitele concepții ale statelor membre cu privire la noțiunea de hotărâre pronunțată în lipsă constituie un obstacol în calea unei cooperări normale în materie penală, fapt care nu a trecut neobservat în inițiativele recente în materie(63), care introduc o anumită unitate, consolidând criteriile prin intermediul unor norme comune destinate să reducă aceste diferențe.
60. În speță, un eventual nou proces ar compromite, în aparență, din perspectiva articolului 54 din convenție, caracterul „definitiv” al hotărârii pronunțate de tribunalul din Bône.
61. Însă îndoiala ar fi doar temporară, întrucât, astfel cum a arătat parchetul de pe lângă Tribunal aux armées din Paris, hotărârea a dobândit putere de lucru judecat în 1981, cu alte cuvinte înainte de începerea procesului în Germania; or, această declarație(64) nu poate fi contestată la nivelul dreptului comunitar.
62. Cu toate acestea, Curtea trebuie să realizeze că articolul 54 din convenție nu impune ca hotărârea să devină definitivă la momentul pronunțării acesteia, întrucât este suficient ca această condiție să fie îndeplinită în momentul în care începe al doilea porces(65); or, în ceea ce îl privește pe domnul Bourquain, al doilea proces a început în 2002, când hotărârea tribunalului militar dobândise deja autoritate de lucru judecat, în temeiul reglementării franceze.
63. În plus, în concordanță cu diverse instrumente juridice(66), prezența inculpatului în timpul procesului permite materializarea dreptului acestuia la apărare și a dreptului său la un proces echitabil(67); de altfel, Decizia‑cadru nr. 2002/584 a Consiliului(68) permite să se impună statului solicitant, când pretinde punerea în executare a unei pedepse aplicate în urma unui proces judecat în lipsa condamnatului, garanții clare în sensul că acesta poate cere deschiderea unui nou proces în care drepturile sale fundamentale vor fi protejate.
64. Transformarea acestei garanții a condamnatului într‑o condiție care anulează aplicarea celorlalte drepturi ar conduce la o situație absurdă, care ar deveni efectivă dacă s‑ar limita aplicarea principiului ne bis in idem în privința hotărârilor care exclud orice revizuire în beneficiului acestuia.
65. Pentru aceste motive, hotărârea de condamnare pronunțată în lipsă trebuie să fie considerată „definitivă” în sensul aplicării articolului 54 din convenție.
C – Condiția „neexecutării pedepsei”
66. În prezenta cauză preliminară, toți sunt de acord că, atunci când a început procesul în Germania, pedeapsa nu putea fi executată în Franța, întrucât, pe lângă faptul că aceasta era prescrisă, această țară abolise pedeapsa capitală și, anterior, promulgase o lege de amnistiere în privința evenimentelor din Algeria.
67. Însă, prin întrebarea adresată, Landgericht Regensburg solicită să se stabilească dacă împiedicarea executării pedepsei trebuie să fie ulterioară aplicării sale, teză susținută de guvernul maghiar, care arată că articolul 54 din convenție admite ca obstacolele în calea executării pedepsei să apară ulterior, însă nu se referă la ipoteza unei pedepse care ar fi, încă de la pronunțarea hotărârii prin care este aplicată, imposibil de pus în aplicare, precum în speța de față, în care imperativul unui nou proces, necesar pentru materializarea pedepsei, ar fi fost imposibil de organizat datorită faptului că domnul Bourquain nu a compărut în fața instanței.
68. Acest guvern se întemeiază pe interpretarea literală a articolului 54, potrivit căruia pedeapsa „nu mai poat[e] fi executată”, pentru a deduce, a sensu contrario, că pedeapsa ar fi trebuit să poată fi executată la un moment anterior.
69. Acest argument nu este convingător, întrucât, astfel cum Curtea a subliniat de câteva ori(69), sensul cuvintelor nu este întotdeauna o referință adecvată; în plus, în opinia noastră, concizia expresiei nu indică decât că posibilitatea executării pedepsei se determină doar atunci când se dorește deschiderea unui nou proces, iar nu anterior, ceea ce garantează efectul util al normei.
70. Totuși, articolul 54 oferă protecție în privința normelor penale naționale care, ca urmare a naturii lor de ultima ratio, interzic orice interpretare largă(70) contrară principiului legalității(71) în vigoare în tradițiile comune(72) ale statelor și integrat în mod expres(73) în dreptul comunitar.
71. Fără a se aduce atingere observațiilor de mai sus, trezește interes reflecția guvernului olandez referitoare la dificultatea de a imagina că printr‑o hotărâre definitivă s‑ar putea aplica o pedeapsă neexecutabilă(74).
72. O atenție particulară trebuie dată aprecierii în termeni adecvați a domeniului de aplicare al dispoziției, care prevede caracterul executabil al pedepsei, iar nu al hotărârii.
73. Sub această rezervă, trebuie să se facă distincție între o hotărâre executabilă și o hotărâre executorie(75), întrucât, deși reglementarea franceză nu permite executarea pedepsei în absența unui nou proces, aceasta nu afectează cu nimic valoarea hotărârii pronunțate în lipsă, ca titlu juridic care afectează ipso iure persoana și patrimoniul condamnatului; aceasta rezultă atât din clarificarea răspunderii domnului Bourquain în cadrul unui nou proces, în plus față de primul, în cazul în care este găsit, cât și din urmărirea bunurilor acestuia.
74. În mod similar, pedeapsa ar deveni executorie odată înlăturat impedimentul procedural care o împiedica, dar care nu afecta validitatea intrinsecă a acesteia(76), diferențiată astfel de simpla eficacitate a acesteia.
75. Având în vedere explicațiile de mai sus, propunem Curții să interpreteze articolul 54 din convenție în sensul că acesta se aplică și în privința unei pedepse aplicate printr‑o hotărâre definitivă care, din cauza particularităților procedurale ale dreptului național, nu a putut fi executată niciodată.
D – Despre amnistie, despre principiul ne bis in idem și despre naturile diferite ale acestora
76. Dacă nu am examinat modul în care abolirea pedepsei cu moartea și prescripția executării pedepsei împiedică executarea hotărârii pronunțate de tribunalul din Bône, nu este pentru a eluda această problemă, ci pentru că evidența răspunsului, pe de o parte, și respectarea competenței exclusive a instanței naționale, pe de altă parte, fac ca dezvoltarea acestui subiect să fie superfluă și inadecvată.
77. Cu toate acestea, prudența ne determină să reflectăm, chiar dacă numai pe scurt, asupra efectelor amnistiei, având în vedere varietatea formelor luate de acest mecanism excepțional de clemență în diferitele sisteme juridice.
78. Protocolul adițional nr. II la Convenția de la Geneva(77) leagă amnistia de un sentiment de pacificare și de reconciliere după perioade de convulsii care au antrenat înfruntări violente în cadrul unei comunități.
79. Se are în vedere atenuarea sentimentelor ostile, având o origine foarte precisă, generate de evenimente colective care au provocat o fractură politică sau socială în cadrul unei anumite populații.
80. Prin această terminologie se desemnează, potrivit unei aprecieri largi(78), toate măsurile de anulare sau de reducere a unor pedepse, inclusiv grațierea(79); în alte concepții, amnistia este limitată la deciziile cu caracter general adoptate de parlament potrivit procedurii interne prevăzute pentru adoptarea legilor.
81. Diferențele existente în Europa în ceea ce privește aceste măsuri de clemență, perceptibile din perspectiva unor criterii foarte variate precum tipologia, finalitatea sau chiar categoria infracțiunilor care pot face obiectul lor(80), nu se manifestă totuși în privința posibilității acestora de a înlătura ius puniendi în toate statele și nici nu modifică realitatea că, prin intermediul adoptării lor, autorități nejudiciare abrogă efectele unor sentințe penale(81).
82. Acest ansamblu de măsuri de clemență, diferite din punctul de vedere al ideilor pe care se întemeiază, însă uniforme din acela al obiectivelor pe care le urmăresc, corespund fără excepție unor veritabile gesturi de voință politică, întemeiate pe principii de oportunitate care își au rădăcinile în suveranitatea statelor, ca expresie a gestionării conflictelor lor interne.
83. Încrederea reciprocă nu ar trebui să cuprindă, în domeniul principiului comunitar ne bis in idem, cazurile de neexecutare a unei pedepse ca urmare a exercitării acestor posibilități exorbitante de către autoritățile naționale, întrucât, în aceste cazuri, logica recunoașterii reciproce încetează să se mai manifeste în sfera aplicării juridicare a legii și urmează un curs diferit, fiind deturnată de factori cu un pronunțat caracter sociologic și politic.
84. Nu hazardului se datorează faptul că Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare tratează amnistia ca pe unul dintre motivele obligatorii de neexecutare atunci când statul solicitat are competența de a urmări infracțiunea potrivit dreptului său penal [articolul 3 alineatul (1)].
85. Din perspectiva drepturilor fundamentale, nici amnistia nu permite justificarea neexecutării pedepsei prin aplicarea principiului ne bis in idem, întrucât, pe lângă faptul că poate deveni un instrument periculos pentru punerea în aplicare a acesteia(82), se constată din nou prezența a două dimensiuni diferite: amnistia se întemeiază pe un fundament străin de valorile drepturilor fundamentale și, în același timp, se aplică potrivit unor parametri atât de vagi și de aleatorii încât depășesc orice criteriu de raționalitate juridică, limitând posibilitatea unui control judiciar(83).
VI – Concluzie
86. Având în vedere argumentele de mai sus, sugerăm Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată declarând că:
„Articolul 54 din Convenția din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen trebuie să fie interpretat în sensul că o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unui stat nu poate face obiectul urmăririi penale de către un alt stat pentru aceleași fapte, în cazul în care pedeapsa care i‑a fost aplicată nu a putut fi niciodată executată potrivit legislației statului în care a fost condamnată.”