ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi)

16 decembrie 2010

Cauza F‑25/10

AG

împotriva

Parlamentului European

„Funcție publică — Funcționari — Concediere după terminarea perioadei de probă — Inadmisibilitate vădită — Tardivitatea acțiunii — Notificare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în conformitate cu articolul 106a din acesta, prin care AG solicită printre altele anularea deciziei Parlamentului European din 14 mai 2009 prin care a fost dispusă concedierea sa la terminarea perioadei sale de probă și a deciziei Parlamentului European din 21 decembrie 2009 prin care a fost respinsă reclamația sa împotriva deciziei menționate, precum și obligarea Parlamentului European la repararea prejudiciilor pe care le‑ar fi suferit reclamanta ca urmare a acestor decizii

Decizia:      Respinge acțiunea ca vădit inadmisibilă. Reclamanta suportă toate cheltuielile de judecată.

Sumarul ordonanței

Funcționari — Acțiune — Termene — Punct de plecare — Notificare — Noțiune

[Statutul funcționarilor, art. 90 alin. (2)]

Atunci când o decizie este notificată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, se consideră că destinatarul său a luat cunoștință de respectiva decizie prin faptul că a semnat confirmarea de primire. În cazul în care o scrisoare recomandată nu poate fi semnată de destinatarul său, întrucât acesta este absent de la domiciliu la momentul trecerii poștașului și nu întreprinde niciun demers sau nu ridică scrisoarea în termenul în care aceasta este păstrată în mod normal de serviciile poștale, trebuie să se considere că decizia a fost legal notificată destinatarului său la data expirării acestui termen.

Cu toate acestea, prezumția că destinatarul a primit notificarea deciziei la expirarea termenului normal de păstrare a scrisorii recomandate de către serviciile poștale nu are un caracter absolut. Astfel, aplicarea ei este condiționată de dovedirea, de către administrație, a legalității notificării prin scrisoare recomandată, în special prin lăsarea unui aviz privind trecerea poștașului la ultima adresă indicată de destinatar. În plus, această prezumție nu este irefragabilă. Destinatarul poate încerca să demonstreze că nu a putut, de exemplu, din motive de boală sau ca urmare a unui caz de forță majoră independent de voința sa, să ia efectiv cunoștință de avizul privind trecerea poștașului.

Nu se poate considera însă că o absență motivată numai de faptul că destinatarul deciziei era în vacanță reprezintă un motiv legitim care împiedică aplicarea prezumției că notificarea a avut loc. În cazul în care această prezumție ar putea fi răsturnată pe baza unor motive care privesc interese strict personale ale destinatarului actului, acesta ar putea, într‑o anumită măsură, să aleagă momentul la care consideră că a luat efectiv cunoștință de respectivul act.

Or, prezumția de notificare nu aduce nicidecum atingere dreptului la o cale de atac efectivă, în special previzibilității normelor care trebuie să reglementeze accesul la instanțele Uniunii. Astfel, termenul de introducere a acțiunii de 3 luni și 10 zile este suficient de lung pentru ca situația în care destinatarul este absent deoarece este plecat în vacanță să nu afecteze posibilitățile de a exercita căile de atac.

(a se vedea punctele 41‑44, 48 și 50)