HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera întâi)

11 mai 2010(*)

„Funcție publică — Funcționari — Competența Tribunalului Funcției Publice — Admisibilitate — Act care lezează — Răspundere extracontractuală — Scurgeri de informații către presă — Principiul prezumției de nevinovăție — Prejudiciu moral — Decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare — Eroare vădită de apreciere — Obligația de asistență — Articolul 24 din statut”

În cauza F‑30/08,

având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA,

Fotios Nanopoulos, fost funcționar în cadrul Comisiei Europene, cu domiciliul în Itzig (Luxemburg), reprezentat inițial de V. Christianos, avocat, și ulterior de V. Christianos, de D. Gouloussis și de V. Vlassi, avocați,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de domnul J. Currall și de doamna K. Herrmann, în calitate de agenți, și ulterior de domnul J. Currall și de doamna K. Herrmann, în calitate de agenți, asistați de E. Bourtzalas și de I. Antypas, avocați,

pârâtă,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi),

compus din domnii S. Gervasoni (raportor), președinte, H. Kreppel și doamna M. I. Rofes i Pujol, judecători,

grefier: domnul R.^.Schiano, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 18 noiembrie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 28 februarie 2008, domnul Nanopoulos solicită obligarea Comisiei Comunităților Europene, din cauza greșelilor pe care le‑ar fi săvârșit în gestionarea situației și a carierei sale, la plata sumei de 850 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral pe care apreciază că l‑a suferit.

 Cadrul juridic

2        Potrivit articolului 24 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”):

„Comunitățile oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și a atribuțiilor sale.

Ele repară în mod solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă în astfel de cazuri, în măsura în care funcționarul, cu intenție sau printr‑o neglijență gravă, nu a fost la originea prejudiciilor în cauză și nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului acestora.”

3        Articolul 87 din statut, în vigoare la momentul inițierii procedurii disciplinare împotriva reclamantului, prevedea:

„Autoritatea împuternicită să facă numiri poate decide aplicarea sancțiunii sub formă de avertisment scris sau de mustrare fără a consulta comisia de disciplină, la propunerea superiorului ierarhic al funcționarului sau din proprie inițiativă. Persoana interesată este audiată în prealabil.

Celelalte sancțiuni sunt aplicate de autoritatea împuternicită să facă numiri după încheierea procedurii disciplinare prevăzute în anexa IX. Această procedură este declanșată la inițiativa autorității împuternicite să facă numiri, persoana interesată fiind audiată în prealabil.” [traducere neoficială]

4        Articolul 1 din anexa IX la statut, anexă referitoare la procedura disciplinară, prevedea, în versiunea aplicabilă situației de fapt din prezentul litigiu:

„Autoritatea împuternicită să facă numiri prezintă comisiei de disciplină un raport care trebuie să indice cu precizie faptele care fac obiectul acuzațiilor și, după caz, circumstanțele în care acestea au fost comise.

Acest raport este transmis președintelui comisiei de disciplină, care îl aduce în atenția membrilor comisiei și a funcționarului în cauză.” [traducere neoficială]

5        În temeiul articolului 4 primul paragraf din anexa IX la statut, în versiunea aplicabilă situației de fapt din prezentul litigiu:

„Pentru a‑și pregăti apărarea, funcționarul în cauză dispune de un termen de cel puțin cincisprezece zile de la data primirii raportului care duce la inițierea procedurii disciplinare.” [traducere neoficială]

6        La 19 februarie 2002, Comisia a adoptat o decizie privind desfășurarea anchetelor administrative și a procedurilor disciplinare (Informations administratives nr. 33-2002 din 25 aprilie 2002, denumită în continuare „decizia din 19 februarie 2002”).

7        Considerentele deciziei din 19 februarie 2002 prevăd:

„(1)      Trebuie să crească eficiența și rapiditatea anchetelor administrative și a procedurilor disciplinare, ținând seama de complexitatea și de cerințele în materia prezentării faptelor referitoare la fiecare caz.

(2)      Trebuie să se instituie un Birou de investigații și disciplină al Comisiei pentru a efectua anchete administrative imparțiale, coerente și profesioniste și pentru a pregăti procedurile disciplinare pentru autoritatea împuternicită să facă numiri.

(3)      Trebuie să se introducă norme de procedură privind inițierea și desfășurarea anchetelor administrative.

[...]

(5)      Este necesar să se asigure echilibrul între eficacitatea administrativă și dreptul la apărare al funcționarului în cauză.

(6)      Este necesar să se consolideze prevenirea și transparența în materie disciplinară.”

8        Articolul 1 din decizia din 19 februarie 2002 instituie un Birou de investigații și disciplină (IDOC).

9        Articolul 2 din aceeași decizie prevede, printre altele, că IDOC efectuează anchetele administrative la cererea directorului general al personalului și al administrației, în acord cu secretarul general, și că acesta pregătește procedurile disciplinare pentru autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”).

10      Articolul 5 din decizia din 19 februarie 2002 se referă la inițierea și desfășurarea anchetelor. Acesta prevede, la alineatul (1), că directorii generali și șefii de serviciu îi pot solicita directorului general al personalului și al administrației, în acord cu secretarul general, deschiderea unei anchete administrative. În temeiul alineatului (5) al acestui articol, funcționarul care poate fi vizat de o anchetă administrativă este informat cu privire la inițierea acesteia cât mai curând posibil și are dreptul, la finalul anchetei și înainte de redactarea raportului, să își exprime observațiile cu privire la concluzii, în măsura în care acestea menționează fapte care îl privesc.

11      Potrivit articolului 6 din decizia din 19 februarie 2002, în cazurile care necesită un secret absolut pentru efectuarea anchetei, respectarea obligației de a invita funcționarul să își prezinte punctul de vedere poate fi suspendată de secretarul general cu acordul directorului general al personalului și al administrației.

12      Articolul 7 din decizia menționată, intitulat „Drepturile funcționarului”, prevede:

„(1)      AIPN informează prin intermediul unui raport funcționarul în cauză cu privire la susținerile preliminare pe care le formulează împotriva acestuia, potrivit articolului 87 din statut, și procedează la audierea acestuia, în legătură cu raportul.

(2)      Audierea prevăzută la articolul 87 din statut are ca obiect să permită AIPN să evalueze gravitatea faptelor de care este acuzat funcționarul în cauză pe baza explicațiilor furnizate de acesta în timpul audierii și să decidă dacă este necesar să se ia măsuri disciplinare în privința acestuia și dacă este sau nu este necesar să sesizeze comisia de disciplină înaintea adoptării unor asemenea măsuri.

[...]”

13      La 18 decembrie 2000, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au adoptat Regulamentul (CE) nr. 45/2001 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO L 8, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 30, p. 142). Potrivit considerentului (7) al acestui regulament, persoanele care urmează să fie protejate sunt cele ale căror date personale sunt prelucrate de instituțiile sau de organele comunitare indiferent de context, de exemplu, pentru că persoanele menționate mai sus sunt angajate de aceste instituții sau organe.

14      Articolul 2 din Regulamentul nr. 45/2001, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentului regulament:

(a)      «date cu caracter personal» înseamnă orice informație referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă (denumită în continuare «persoana vizată»); o persoană identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un număr de identificare sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale;

(b)      «prelucrarea datelor cu caracter personal» (denumită în continuare «prelucrare») înseamnă orice operațiune sau serie de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automatizate sau neautomatizate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea sau modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, precum și blocarea, ștergerea sau distrugerea;

[...]”

15      Potrivit articolului 4, intitulat „Calitatea datelor”, din Regulamentul nr. 45/2001:

„(1)      Datele cu caracter personal trebuie să fie:

(a)      prelucrate în mod corect și legal;

[...]

(2)      Asigurarea respectării dispozițiilor alineatului (1) incumbă operatorului.”

16      Articolul 5 din Regulamentul nr. 45/2001, intitulat „Legalitatea prelucrării”, prevede:

„Datele cu caracter personal pot fi prelucrate numai în cazul în care:

(a)      prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini de interes public în temeiul tratatelor de instituire a Comunităților Europene sau a altor instrumente legislative adoptate în temeiul tratatelor sau care aparțin de domeniul exercitării legitime a autorității publice cu care este învestită instituția sau organul comunitar sau un terț căruia îi sunt dezvăluite datele sau

[...]

(d)      persoana vizată și‑a dat în mod clar consimțământul sau

(e)      prelucrarea este necesară pentru a proteja interesele vitale ale persoanei vizate.”

 Situația de fapt

17      Reclamantul a fost numit funcționar la Comisie la 1 ianuarie 1983. În perioada cuprinsă între noiembrie 1983 și ianuarie 2003, acesta a fost director în cadrul Eurostat. Începând cu luna ianuarie 2003, reclamantul și‑a exercitat atribuțiile în cadrul Direcției Generale (DG) Personal și Administrație, în calitate de consilier principal, până la pensionarea sa la 1 martie 2006.

18      La 25 octombrie 2002, domnul Tillack, jurnalist la revista germană Stern, i‑a trimis domnului B., funcționar în cadrul Eurostat, un e‑mail redactat în limba germană, având ca obiect întrebarea „Greek connection?”. În acest e‑mail, domnul Tillack preciza că funcționari ai Eurostat care doresc păstrarea anonimatului îl acuzau pe reclamant de favorizarea intereselor unor întreprinderi grecești, în cadrul exercitării atribuțiilor de director, în special cu ocazia procedurilor de atribuire a contractelor. Prin acest e‑mail se solicita Eurostat să se pronunțe cu privire la 18 întrebări în legătură cu aceste acuzații. Printre altele, domnul Tillack a solicitat Eurostat să îi precizeze în ce manieră răspundea acestor acuzații și motivele pentru care exista o suprareprezentare a societăților grecești cu ocazia atribuirii contractelor programului Supcom pentru anii 1995, 1996, 1997 și 1998.

19      În aceeași zi, domnul B. a înaintat acest e‑mail directorului general al Eurostat, reclamantului, precum și unui alt director al Eurostat, însoțit de traducerea acestor 18 întrebări în limba engleză.

20      Printr‑o notă confidențială din 30 octombrie 2002 adresată directorului general al Eurostat, reclamantul a combătut toate afirmațiile cuprinse în acest chestionar, subliniind caracterul calomnios și defăimător al acestora, și a solicitat Comisiei să clarifice întrebările adresate și să dezvăluie numele „acuzatorilor anonimi”. La această notă erau anexate răspunsurile reclamantului la cele 18 întrebări adresate.

21      La 28 și la 29 octombrie 2002, au fost organizate ședințe interne la Eurostat pentru a pregăti răspunsul Comisiei la întrebările domnului Tillack. Potrivit Comisiei, directorul general al Eurostat a dorit, cu ocazia uneia dintre aceste ședințe, să se realizeze un audit intern cu privire la atribuirea contractelor la Direcția A, condusă de reclamant, în cadrul programului Supcom 1995-1998. Dintr‑un document din 31 octombrie 2002, anexat la memoriul în apărare, rezultă că echipa de audit intern a Eurostat era, la această dată, însărcinată să întocmească un „miniraport”.

22      Joi, 7 noiembrie 2002, domnul Tillack a adresat un nou e‑mail domnului B. În acest e‑mail arăta că, în lipsa unui răspuns din partea Eurostat la întrebările sale până luni 11 noiembrie 2002, se simte obligat să nu citeze în articolul său, pe care trebuia să îl termine la această dată, decât o scrisoare de negare ce i‑a fost trimisă de reclamant și să scrie că Eurostat nu respinsese niciuna dintre afirmațiile menționate în e‑mailul anterior. În acest e‑mail din 7 noiembrie 2002, domnul Tillack adresa Eurostat 4 întrebări suplimentare ce puneau accentul pe bănuielile de favoritism al reclamantului față de o întreprindere fondată de finul său, domnul Av.

23      Tot la 7 noiembrie 2002, Comisia a informat reclamantul că, în cadrul politicii sale de mobilitate, intenționa să îl repartizeze pe un post de consilier principal pe lângă directorul general al Eurostat.

24      Printr‑o notă confidențială din 11 noiembrie 2002, reclamantul i‑a indicat directorului general al Eurostat că domnul Av. era, într‑adevăr, finul său, dar că întreprinderea acestuia din urmă, cu care reclamantul nu avea nicio legătură financiară, nu încheiase contracte nici cu direcția reclamantului, nici cu Eurostat în general. În această notă, se preciza că domnul Av. lucra ca expert universitar în cadrul unui proiect de cercetare denumit „STAT‑Object”, dar că reclamantul nu exercitase nicio influență în favoarea domnului Av. în cadrul procedurilor referitoare la acest proiect de cercetare. La finalul notei, reclamantul solicita Comisiei să îi acorde asistență fără întârziere, potrivit articolului 24 din statut.

25      Prin intermediul unei alte note confidențiale din 11 noiembrie 2002, la care erau anexate „chestionarele” domnului Tillack din 25 octombrie și din 7 noiembrie 2002, reclamantul i‑a solicitat directorului general al DG Personal și Administrație asistența Comisiei, în temeiul articolului 24 din statut. În această notă, el sublinia riscurile unui prejudiciu cauzat vieții sale profesionale și sociale pe care le‑ar presupune publicarea unui articol ce relua susținerile îndreptate împotriva sa.

26      La 11 noiembrie 2002, Comisia i‑a transmis domnului Tillack răspunsurile la întrebările adresate.

27      Potrivit Comisiei, auditul intern menționat la punctul 21 din prezenta hotărâre a fost realizat pe parcursul perioadei cuprinse între 31 octombrie și 11 decembrie 2002 sub responsabilitatea doamnei D., șeful Unității „Audit intern” din cadrul Eurostat. Din documentele dosarului rezultă că auditul intern a fost continuat după data la care Comisia a răspuns la întrebările domnului Tillack.

28      La 13 noiembrie 2002, pe site‑ul internet al revistei Stern s‑a publicat un articol în limba germană al domnului Tillack intitulat „Grec în căutarea grecilor?”. În acest articol se preciza, printre altele:

„Biroul de Statistică al Uniunii Europene, Eurostat, nu reușește să își găsească liniștea. După o serie de scandaluri – începând, în primul rând, cu statistici eronate, apoi cu critici de înșelătorie și, în sfârșit, cu bănuieli de corupție a funcționarului – Eurostat trebuie să se confrunte din nou cu probleme stânjenitoare. Este vorba despre un posibil cumul de contracte în favoarea unor societăți grecești, sub răspunderea lui [Fotios] Nanopoulos, director grec în cadrul Eurostat.

Presiunea asupra organelor de conducere ale Eurostat, avându‑l în frunte pe directorul general Yves Franchet, nu slăbește. Astfel cum arăta Franz‑Hermann Brüner, șeful Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF), OLAF anchetează deja o «serie de afaceri» în cadrul Eurostat. Sindicatul european «Acțiune și Apărare» ridică, printr‑un manifest, o întrebare teribilă: va fi Eurostat condus de o «rețea de corupție»?

[...]

«Calomnia»

În realitate, anumite țări dețin performanțe foarte bune în atribuirea de contracte, societățile grecești, de exemplu, se descurcă adeseori mai bine decât concurenții lor germani. [...]”

29      La 14 noiembrie 2002, ziarul luxemburghez Le Quotidien a publicat un articol intitulat „Noua dezordine de la Eurostat”. Acest articol menționa că reclamantul fusese „revocat din funcție” și numit consilier principal pe lângă directorul general al Eurostat. De asemenea, se preciza:

„Potrivit surselor noastre, funcționari ai OLAF, organismul european însărcinat cu lupta antifraudă, ar fi descoperit că Direcția A, care studiază, printre altele, sectorul industriei informației, încheia multe contracte cu societăți grecești și lucra mult mai puțin cu societăți de alte naționalități.

Întrebat de revista germană Stern, [Fotios] Nanopoulos a negat vehement că grecii fuseseră «favorizați în mod conștient».”

30      Prin scrisoarea din 15 noiembrie 2002, Comisia a solicitat ziarului luxemburghez Le Quotidien dreptul la replică, date fiind informațiile eronate și calomnioase cuprinse în articolul de presă menționat mai sus. În această scrisoare, Comisia a precizat, în primul rând, că susținerea potrivit căreia domnul Nanopoulos fusese revocat din funcție era complet falsă și calomnioasă. Astfel, potrivit Comisiei, acesta din urmă ar fi făcut pur și simplu obiectul unei decizii de mobilitate care se aplica în cazul a 14 directori care ocupau același post de peste cinci ani, în conformitate cu deciziile adoptate cu privire la aceste chestiuni de către Comisie în decembrie 2000 și care cunoscuseră deja o primă aplicare în cadrul mobilității directorilor generali. Domnul Nanopoulos a fost astfel repartizat în calitate de consilier principal la DG Personal și Administrație în condiții obiective și transparente. În continuare, Comisia a subliniat că afirmațiile din ziar potrivit cărora OLAF ar fi făcut descoperiri privind existența favoritismului în beneficiul societăților grecești în cadrul atribuirii unor contracte erau lipsite de probe și puneau în discuție, nejustificat, onoarea domnului Nanopoulos. În sfârșit, Comisia a reamintit că, în ceea ce privește susținerile de favoritism național, îi furnizase anumite răspunsuri domnului Tillack, jurnalist la revista Stern. Or, aceste răspunsuri nu permiteau a se concluziona că societățile grecești ar fi fost favorizate la acordarea unor contracte în Direcția A a Eurostat în cadrul proiectelor Supcom.

31      La 20 noiembrie 2002, LʼInvestigateur a publicat un articol de presă intitulat „Intrigile și mojiciile continuă la cel mai înalt nivel în cadrul UE, [G]ăina cu ouăle de aur a lui Nanopoulos”.

32      În acest articol se indica:

„De trei ani, «LʼInvestigateur» a fost atent la abuzurile, intrigile și actele de nepotism evidente din cadrul Direcției europene de statistică, [Eurostat], situată în Kirchberg. După ancheta efectuată de [OLAF], unul dintre dosarele proaspete de nepotism a fost în sfârșit înaintat instanței, în cazul de față instanța competentă din punct de vedere teritorial, cea luxemburgheză, care, slabe șanse pentru transparență și adevăr, este încă departe de a fi soluționat abuzurile importante cu care a fost sesizată în 1999 în cadrul afacerii Perry și Perrylux, afacere care a condus în cele din urmă la căderea Comisiei Santer.

Noua cauză judiciară privește acțiunile unui director grec exclus din Eurostat pentru că a favorizat excesiv societăți care aparțin compatrioților săi. Acesta fusese deja exclus din cadrul comisiilor de concurs pentru că a comunicat întrebările de examen soției unui funcționar grec. Toate acestea au fost văzute și cunoscute de toți și [de doi foști responsabili ai Eurostat], amândoi foarte buni prieteni ai lui Robert Goebbels, în prezent deputat european și fost ministru socialist al guvernării... Santer. [Fotios] Nanopoulos contestă în mod evident toate aceste acuzații care îl privesc, precum și intrigile Eurostat, fidele tacticii Cresson, protestează împotriva manipulării jurnaliștilor și a intrigilor obscure antieuropene. Din cauza posibilității de a ne confrunta cu acest gen de director, riscăm efectiv să devenim antieuropeni, cu atât mai mult cu cât Comisia Prodi, fidelă principiilor predecesorului său, asezonează această afacere cu sosul european atât de indigest.

Nanopoulos a fost numit în grabă «consilier principal» în cadrul unei alte direcții [...]. Este procedura obișnuită pentru înlăturarea din funcție a unui înalt funcționar și pentru a permite desfășurarea unei anchete, menținând dreptul la apărare. [...]

Comisia ascunde scandalul, pretinzând că această mișcare de rotație a directorilor era prevăzută de multă vreme, ceea ce este adevărat în teorie și în general, dar nu în această situație precisă. [...]

Prin urmare, este posibil ca Nanopoulos să fie pensionat anticipat din oficiu și ca acesta să scape astfel de urmărirea penală [...]”

33      Cu ocazia unei ședințe desfășurate la 11 decembrie 2002, proiectul raportului de audit a fost prezentat directorului general al Eurostat, care a apreciat că trebuie să mai reflecteze la măsurile ce ar putea fi adoptate (continuarea auditului cu instituirea unei proceduri în contradictoriu, sesizarea eventuală a OLAF), fără a lua o poziție în acest stadiu cu privire la măsurile ce trebuie luate ca urmare a acestui proiect.

34      Prin scrisoarea din 20 decembrie 2002, Comisia a informat reclamantul cu privire la măsurile luate ca urmare a cererii sale de asistență din 11 noiembrie 2002. Pe de o parte, aceasta a precizat că i‑a comunicat jurnalistului, domnul Tillack, un răspuns detaliat la întrebările menționate mai sus care înlătura bănuielile referitoare la reclamant și, pe de altă parte, că solicitase din proprie inițiativă și obținuse, la 18 noiembrie 2002, dreptul la replică din partea ziarului luxemburghez Le Quotidien, ca urmare a publicării articolului care punea în discuție reputația reclamantului, reluând susțineri similare celor formulate de domnul Tillack.

35      Tot la 20 decembrie 2002, Comisia a procedat la schimbarea repartizării reclamantului în cadrul DG Personal și Administrație, în calitate de consilier principal, această decizie producând efecte de la 16 ianuarie 2003. Reclamantului i s‑au încredințat atribuții specifice în domeniul reformei administrative, în special în ceea ce privește „benchmarching” și analiza statistică în legătură cu „monitoring” al procesului de reformă, ținând seama de consecințele extinderii.

36      La 21 mai 2003, noul director general al Eurostat și‑a început activitatea. În aceeași zi, doamna D. i‑a comunicat reclamantului o copie a proiectului raportului de audit intern.

37      Prin scrisoarea din 12 iunie 2003, doamna D. i‑a solicitat în mod formal reclamantului să îi prezinte eventualele observații cu privire la acest proiect de raport.

38      Reclamantul a comunicat administrației observațiile sale printr‑un mesaj electronic din 24 iunie 2003.

39      În dimineața zilei de 27 iunie 2003, doamna D. și echipa de audit intern care pregătise proiectul de raport au discutat, în timpul unei ședințe de lucru, relevanța observațiilor reclamantului și, cu această ocazie, a fost prevăzut un proiect de răspuns la aceste observații. Totuși, fără a aștepta proiectul de răspuns pregătit de echipa sa, doamna D. a informat directorul general, printr‑un mesaj electronic expediat la ora 12:01, cu privire la caracterul în mică măsură adecvat al observațiilor reclamantului asupra proiectului de audit intern. La ora 14:23, echipa de audit intern i‑a transmis doamnei D., printr‑un mesaj electronic, un proiect de răspuns la observațiile reclamantului. Totuși, acest proiect nu a fost finalizat, și nici transmis directorului general al Eurostat. Pe de altă parte, reclamantul nu a fost destinatar al acestui proiect de răspuns, de care a luat cunoștință doar odată cu comunicarea memoriului în apărare depus de Comisie în prezenta cauză.

40      Prin scrisoarea din 8 iulie 2003 a doamnei D., raportul de audit, însoțit de observațiile reclamantului, i‑a fost comunicat noului director general al Eurostat. În această scrisoare, doamna D. preciza că proiectul raportului de audit, care îi fusese transmis reclamantului la 21 mai 2003, fusese reintitulat „Analiza anumitor aspecte referitoare la programul Supcom (1995-1998) ca urmare a întrebărilor adresate Eurostat de un jurnalist în noiembrie 2002” și că această analiză era comunicată ca o dovadă a informațiilor de care dispunea în momentul analizei faptelor și că nu era în măsură să o aprofundeze, având în vedere volumul de muncă din trecut și din prezent. Ca o concluzie generală, acest raport preciza:

„În mod foarte specific, analiza efectuată s‑a înscris în contextul aspectelor evidențiate de jurnalist [domnul Tillack] și s‑a întemeiat exclusiv pe datele bugetare, precum și pe dosarele furnizate de [d]irecția în cauză.

În general, se impune constatarea potrivit căreia concluziile care rezultă din lucrările noastre nu ar permite susținerea apărării domnului Nanopoulos și a Eurostat față de aceste atacuri exterioare.”

41      Prin scrisoarea din 8 iulie 2003, primită la DG Personal și Administrație la 9 iulie 2003, astfel cum atestă ștampila de înregistrare a acestui document, directorul general al Eurostat a transmis raportul de audit domnului Reichenbach, director general al DG menționată mai sus, pentru ca acesta din urmă să poată lua măsurile pe care le aprecia a fi utile în privința reclamantului.

42      Tot la 9 iulie 2003, vicepreședintele Comisiei a decis inițierea unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului, pentru motivul că, pe de o parte, acesta tolerase sau acceptase, în momentul atribuirii contractelor, ca procesele de evaluare să nu fie transparente, metodele de evaluare prezentate în rapoartele Comitetului consultativ de achiziții publice și contracte fiind în contradicție cu cele aplicate efectiv în fapt și, pe de altă parte, că tolerase sau acceptase, pentru un contract încheiat cu întreprinderea Planistat, ca un expert apropiat persoanei lui, iar nu propus inițial de ofertant, să participe în cadrul proiectului pentru elaborarea unui studiu fără legătură cu contractul, fapt care a dat naștere unui „bun de plată”, chiar înainte ca raportul intermediar al studiului să fie finalizat. Pentru adoptarea acestei decizii, Comisia s‑a întemeiat, pe de o parte, pe un raport intermediar al serviciului de audit intern al Comisiei din 7 iulie 2003 și, pe de altă parte, pe raportul serviciului de audit intern al Eurostat din 8 iulie 2003.

43      Ziarul The Financial Times a publicat, la 10 iulie 2003, un articol în limba engleză intitulat „Prodi acționează pentru soluționarea scandalului Eurostat” care ținea seama de descoperirea unui scandal financiar foarte important în cadrul Eurostat și preciza diferitele măsuri adoptate de Comisie pentru a clarifica acest scandal. Articolul menționa numele reclamantului și preciza că, la fel ca directorul general și directorul general adjunct al Eurostat, acesta făcea obiectul unei proceduri disciplinare.

44      La 11 iulie 2003, ziarul Le Monde a publicat, la rândul său, un articol al cărui conținut era similar articolului din Financial Times menționat mai sus.

45      În cursul lunii iulie 2003, presa grecească a reflectat de asemenea punerea în discuție a reclamantului.

46      Prin scrisoarea din 15 iulie 2003, reclamantul i‑a solicitat directorului general al DG Personal și Administrație să îi acorde asistența Comisiei, în temeiul articolului 24 din statut, susținând că articolul din Financial Times, aducea atingere în mod nedrept reputației sale. În particular, reclamantul sublinia că acest articol stabilea în mod greșit o legătură între „scandalul financiar al Eurostat” care implica alți doi responsabili de nivel înalt din cadrul acestui birou, și procedura care îl privea. Potrivit reclamantului, conținutul articolului demonstra, în plus, existența scurgerilor de informații de la serviciile Comisiei, deși aceasta era obligată să asigure confidențialitatea procedurii disciplinare aflate în curs. El solicita în special să se publice un comunicat de presă de către Comisie prin care să se precizeze că nu era implicat în niciun fel în „scandalul financiar al Eurostat”.

47      Prin scrisoarea din 21 iulie 2003, reclamantul a prezentat o nouă cerere de asistență, având în esență același conținut cu cererea din 15 iulie 2003, vizând de această dată nu numai articolul din Financial Times, ci și articolul din Le Monde.

48      La 22 iulie 2003, Comisia a transmis raportul de audit intern către OLAF, care a hotărât, la 23 iulie 2003, să deschidă o anchetă internă împotriva reclamantului pentru bănuieli de favoritism în contextul procedurilor de atribuire a unor contracte pe care direcția pe care o conducea le coordona.

49      La 9 septembrie 2003, reclamantul i‑a transmis președintelui Comisiei o scrisoare în care denunța în special condițiile de realizare a raportului de audit intern care servise ca temei deciziei de deschidere a procedurii disciplinare îndreptate împotriva sa.

50      Ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în timpul ședinței, reclamantul a susținut, fără a fi contrazis de Comisie, că scrisoarea din 9 septembrie 2003 menționată mai sus rămăsese fără răspuns.

51      La 22 septembrie 2003, Comisia a suspendat procedura disciplinară până la rezultatele anchetei interne a OLAF.

52      Prin scrisoarea din 1 octombrie 2003 adresată reclamantului, Comisia a decis, pe de o parte, să nu admită noile cereri de asistență prezentate de reclamant la 15 și la 21 iulie 2003 și, pe de altă parte, să aștepte rezultatul anchetelor aflate în curs la Eurostat pentru a interveni eventual și pentru a adopta o poziție definitivă cu privire la cererile de asistență.

53      Prin scrisoarea din 5 octombrie 2004, OLAF a informat reclamantul cu privire la decizia de încheiere a anchetei interne declanșate împotriva sa și cu privire la transmiterea raportului final de anchetă secretarului general al Comisiei. În acest raport final se preciza că OLAF decisese să încheie dosarul fără urmări, întrucât nu a putut fi demonstrată nicio neregulă imputabilă reclamantului.

54      Prin scrisoarea din 26 octombrie 2004 adresată reclamantului, vicepreședintele Comisiei, după luarea la cunoștință a rezultatelor anchetei interne a OLAF, a decis că era necesar să încheie procedura disciplinară și să informeze persoana interesată că această decizie putea, la cerere, să fie depusă la dosarul personal.

55      La 27 octombrie 2004, Comisia a publicat un comunicat de presă în limba engleză pe site‑ul internet Midday Express al DG Comunicare în care se preciza:

„Comisia a decis să încheie procedura disciplinară inițiată împotriva [reclamantului], un fost director [al] Eurostat. O anchetă amănunțită efectuată de OLAF, organismul de luptă antifraudă al Uniunii Europene, nu a dezvăluit niciun element de natură să justifice continuarea procedurii disciplinare declanșate inițial la 9 iulie 2003. Comisia dorește să sublinieze că închiderea dosarului îl absolvă [pe reclamant], funcționar experimentat al Comisiei, care se bucură de o reputație excelentă îndelungată, de pretinsele bănuieli de nereguli care au fost examinate în cadrul anchetei.”

56      Prin scrisoarea din 12 octombrie 2005, președintele Comisiei a informat reclamantul că intenționa să adopte în privința sa o decizie de pensionare în interesul serviciului, în condițiile prevăzute la articolul 50 din statut.

57      Dată fiind lipsa unui post corespunzător disponibil pentru reclamant în cadrul serviciilor Comisiei, AIPN a procedat, prin decizia din 17 ianuarie 2006, la pensionarea reclamantului în interesul serviciului, începând cu 1 martie 2006, cu plata unei indemnizații prevăzute de dispozițiile articolului 50 din statut.

58      La 1 februarie 2007, reclamantul a prezentat o cerere, întemeiată pe dispozițiile articolului 90 alineatul (1) din statut, prin care solicita o indemnizație de 1 milion de euro.

59      Prin scrisoarea din 7 iunie 2007, Comisia a respins această cerere.

60      Pe de altă parte, reclamantul a solicitat comunicarea raportului final de anchetă al OLAF. Comisia a admis această cerere la 13 iunie 2007 și i‑a predat reclamantului, personal, o copie a raportului respectiv.

61      La 28 august 2007, reclamantul a depus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut.

62      Prin decizia din 19 decembrie 2007, Comisia a respins această reclamație.

 Procedura și concluziile părților

63      Reclamantul solicită Tribunalului:

—        obligarea Comisiei la plata sumei de 850 000 de euro pentru prejudiciul moral suferit, inclusiv prejudiciul produs sănătății sale;

—        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată;

—        audierea ca martori a domnilor Koopman și Portal și a doamnei D.;

—        invitarea Comisiei să prezinte, pe de o parte, raportul complet al OLAF și, pe de altă parte, orice document de natură să demonstreze că serviciul de audit intern al Eurostat a efectuat controale în perioada cuprinsă între noiembrie 2002 și mai 2003.

64      Comisia solicită Tribunalului:

—        respingerea cererii;

—        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

65      În memoriul în replică, reclamantul a precizat că renunța la cererea de reparare a prejudiciului produs sănătății sale.

66      Printr‑o măsură de organizare a procedurii, Tribunalul a solicitat Comisiei prezentarea comunicatului de presă pe care l‑a publicat la 9 iulie 2003 (denumit în continuare „comunicatul de presă din 9 iulie 2003”). În acest comunicat se preciza, printre altele, că Comisia aprecia că, având în vedere rapoartele aflate deja în posesia sa, au fost săvârșite încălcări grave ale reglementării financiare, că au fost inițiate proceduri disciplinare împotriva a trei funcționari ai Eurostat, iar contractele încheiate cu întreprinderea Planistat sunt suspendate pe parcursul duratei anchetelor aflate în curs.

67      În ședință, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului, Comisia a confirmat că reclamantul era unul dintre cei trei funcționari vizați de comunicatul de presă din 9 iulie 2003 ca făcând obiectul inițierii unei proceduri disciplinare.

 Cu privire la natura litigiului și competența Tribunalului

1.     Argumentele părților

68      Reclamantul precizează că intenționează să obțină obligarea Comisiei, în temeiul articolului 288 al doilea paragraf CE (devenit, după modificare, articolul 340 al doilea paragraf TFUE), pentru motivul că aceasta ar fi încălcat o serie de norme care îi confereau drepturi în calitate de cetățean și în calitate de funcționar al Comisiei în cadrul Eurostat.

69      Comisia subliniază că acțiunea se întemeiază pe o acțiune în răspundere extracontractuală care, din moment ce litigiul opune un agent instituției angajatoare, nu poate fi introdusă în temeiul dispozițiilor articolului 288 CE (devenit, după modificare, articolul 340 al doilea paragraf TFUE), ci exclusiv în temeiul dispozițiilor articolului 236 CE (devenit, după modificare, articolul 270 TFUE) și în temeiul articolelor 90 și 91 din statut.

2.     Aprecierea Tribunalului

70      Din dispozițiile articolelor 225 CE (devenit, după modificare, articolul 256 TFUE), 235 CE (devenit, după modificare, articolul 268 TFUE) și ale articolului 288 al doilea paragraf CE (devenit, după modificare, articolul 340 al doilea paragraf TFUE) rezultă că Tribunalul Uniunii Europene este instanța de drept comun competentă să judece în primă instanță acțiunile privind răspunderea extracontractuală a Uniunii pentru prejudiciile cauzate de instituțiile sau de agenții săi în exercitarea funcțiilor lor.

71      În schimb, în temeiul articolului 236 CE (devenit, după modificare, articolul 270 TFUE) și în temeiul articolului 1 din anexa I la Statutul Curții, Tribunalul exercită în primă instanță competențe în litigiile dintre agenți și Uniune. În acest sens, Tribunalul judecă litigiile dintre un funcționar și instituția de care depinde sau de care depindea și care se referă la repararea unui prejudiciu, atunci când acesta din urmă are la origine raportul de muncă ce unește persoana interesată de instituție (a se vedea în special, prin analogie, Hotărârea Curții din 22 octombrie 1975, Meyer‑Burckhardt/Comisia, 9/75, Rec., p. 1171, punctul 7, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 iunie 2002, Mellone/Comisia, T‑187/01, RecFP, p. I‑A‑81 și II-389, punctele 74 și 75, Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 15 iulie 2003, Barbé/Parlamentul European, T‑371/02, RecFP, p. I‑A‑183 și II-919, punctele 36 și 38, precum și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 octombrie 2004, Sanders și alții/Comisia, T‑45/01, Rec., p. II‑3315, punctele 54 și 57).

72      În speță, reclamantul se prevalează atât de calitatea de persoană privată, cât și de calitatea de funcționar și solicită răspunderea Comisiei în temeiul dispozițiilor articolului 288 CE (devenit, după modificare, articolul 340 TFUE) pentru acțiunile culpabile pe care le‑ar fi săvârșit împotriva sa pe parcursul perioadei cuprinse între octombrie 2002 și ianuarie 2006.

73      Cu toate acestea, rezultă în mod evident din înscrisurile de la dosar și din opinia convergentă a părților exprimată în timpul ședinței că prezentul litigiu se desfășoară în cadrul articolului 236 CE (devenit, după modificare, articolul 270 TFUE) și al articolelor 90 și 91 din statut, pretinsele prejudicii aflându‑și în mod exclusiv originea în raportul de muncă ce unea reclamantul și Comisia. De altfel, reclamantul a precizat în ședință că trimiterea din cererea sa introductivă la articolul 288 CE (devenit, după modificare, articolul 340 TFUE) servea numai pentru a reaminti condițiile de fond, de care, în opinia sa, era condiționată angajarea răspunderii extracontractuale a administrației.

74      Prin urmare, este necesar să se aprecieze din oficiu că acțiunea a fost introdusă în realitate în cadrul articolului 236 CE (devenit, după modificare, articolul 270 TFUE) și în cadrul articolelor 90 și 91 din statut (Hotărârile citate anterior Mellone/Comisia, punctele 74 și 75, și Sanders/Comisia, punctul 42).

 Cu privire la admisibilitate

1.     Argumentele părților

75      În primul rând, Comisia subliniază că acțiunea ar fi inadmisibilă, întrucât reclamantul nu ar fi contestat, în termenele prevăzute de dispozițiile articolului 90 alineatul (2) din statut, deciziile de respingere a cererilor sale de asistență depuse în temeiul articolului 24 din statut.

76      În al doilea rând, Comisia susține că acțiunea în despăgubiri ar fi de asemenea inadmisibilă în măsura în care nu ar fi fost formulată într‑un termen rezonabil. Comisia reamintește că instanțele comunitare s‑ar fi pronunțat în sensul că, deși statutul nu prevede niciun termen de prescripție în materia răspunderii extracontractuale a instituțiilor față de agenții lor, o acțiune în despăgubiri ar trebui să fie totuși introdusă într‑un termen rezonabil. Pentru stabilirea acestui termen rezonabil, articolul 46 din Statutul Curții, prin care se fixează un termen de prescripție de cinci ani, s‑ar aplica prin analogie. Or, în speță, din moment ce faptele invocate de reclamant pentru a‑și întemeia cererea de despăgubiri ar fi avut loc în urmă cu peste cinci ani, acțiunea ar fi inadmisibilă.

77      În al treilea rând, Comisia susține că reclamantul nu poate să conteste legalitatea deciziei din 9 iulie 2003 prin care aceasta a decis să inițieze o procedură disciplinară, din moment ce este vorba despre un act pregătitor care nu ar putea face obiectul unei acțiuni. În plus, reclamantul nu ar avea interes să conteste legalitatea acestui act din moment ce procedura a fost încheiată fără urmări, prin decizia din 26 octombrie 2004.

78      În al patrulea rând, Comisia apreciază că reclamantul nu poate, în susținerea concluziilor referitoare la despăgubiri, să se prevaleze de caracterul culpabil al deciziei de schimbare a repartizării din 20 decembrie 2002 și al deciziei de pensionare din 17 ianuarie 2006, din moment ce a omis să introducă o acțiune în anulare împotriva acestor decizii în termenele de introducere a unei acțiuni în justiție.

79      La rândul său, reclamantul subliniază că acțiunea sa este perfect admisibilă. Astfel, aceasta nu ar fi îndreptată împotriva deciziilor de refuzare a asistenței, ci ar fi o cerere de reparare a prejudiciului suferit din cauza acțiunilor Comisiei.

80      Reclamantul a precizat în cadrul ședinței că, presupunând chiar că cererea sa pune în discuție acte decizionale ale Comisiei, aceste acte și acțiunile lipsite de caracter decizional pe care le reproșează administrației constituie un ansamblu indivizibil și un continuum. Într‑o asemenea situație, admisibilitatea unei acțiuni în răspundere nu ar putea fi subordonată prezentării unei reclamații și a unei acțiuni împotriva fiecăruia dintre acte privite izolat.

81      În plus, reclamantul susține că termenul de prescripție aplicabil în materie de acțiune în despăgubiri introdusă de un funcționar împotriva instituției sale trebuie să fie cel de cinci ani stabilit prin articolul 46 din Statutul Curții. În speță, acest termen nu ar fi expirat din moment ce nu ar fi început să curgă decât de la 27 octombrie 2004, data publicării comunicatului de presă al Comisiei pe Midday Express. În orice caz, termenul nu ar fi expirat, chiar dacă se iau în considerare primele nelegalități săvârșite de Comisie în octombrie 2002, din moment ce cererea de despăgubiri a fost depusă la 1 februarie 2007.

82      Reclamantul consideră că noțiunea de termen rezonabil și stabilirea unui termen de prescripție de către instanță, iar nu de către legiuitor ar fi contrare principiului securității juridice. În orice caz, în speță, reclamantul ar fi respectat termenul rezonabil impus prin jurisprudență, cererea de despăgubiri fiind introdusă în termen de 27 de luni de la data ultimului eveniment generator de prejudiciu.

2.     Aprecierea Tribunalului

 Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe nerespectarea procedurii precontencioase prevăzute de dispozițiile articolelor 90 și 91 din statut

83      Potrivit unei jurisprudențe constante, în sistemul căilor de atac reglementat prin articolele 90 și 91 din statut, o acțiune în despăgubiri, care constituie un mijloc de drept autonom în raport cu acțiunea în anulare, nu este admisibilă decât dacă a fost precedată de o procedură precontencioasă potrivit dispozițiilor statutare. Această procedură diferă după cum prejudiciul a cărui reparare este solicitată rezultă dintr‑un act care lezează în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut sau din conduita administrației lipsită de caracter decizional. În primul caz, revine persoanei interesate obligația de a sesiza AIPN, în termenele prevăzute, cu o reclamație îndreptată împotriva actului în cauză. În schimb, în al doilea caz, procedura administrativă trebuie să înceapă prin introducerea unei cereri în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, care are ca obiect acordarea unei despăgubiri. Numai respingerea, explicită sau implicită, a acestei cereri constituie o decizie care lezează, împotriva căreia se poate formula o reclamație, iar o acțiune în despăgubiri în fața Tribunalului se poate formula numai după respingerea, explicită sau implicită, a acestei reclamații (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 25 septembrie 1991, Marcato/Comisia, T‑5/90, Rec., p. II‑731, punctele 49 și 50, precum și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 28 iunie 1996, Y/Curtea de Justiție, T‑500/93, RecFP, p. I‑A‑335 și II-977, punctul 64).

84      Reclamantul a solicitat Tribunalului, pentru aprecierea admisibilității acțiunii, să revină asupra distincției realizate de jurisprudență între actul decizional și acțiunea lipsită de caracter decizional, dat fiind caracterul nerelevant al acestei distincții în prezentul litigiu. Potrivit reclamantului, diferitele acte și acțiuni a căror reparare o solicită ar constitui un ansamblu indivizibil și el ar avea dreptul să conteste toate actele și acțiunile care constituie acest ansamblu indivizibil într‑un termen rezonabil în susținerea concluziilor sale referitoare la despăgubiri de la intervenirea ultimului dintre acestea, fără să i se poată opune termenul de trei luni, stabilit prin articolul 90 din statut de la notificarea actelor decizionale pe care le invocă.

85      O asemenea argumentare nu poate fi totuși reținută.

86      Desigur, jurisprudența a admis, în anumite cazuri, ca un reclamant să nu fie constrâns, în cadrul unei proceduri complexe care se compune din mai multe acte interdependente, să formuleze tot atâtea reclamații câte acte care îl pot leza presupune procedura. Dimpotrivă, având în vedere coeziunea diferitelor acte care compun această procedură complexă, s‑a admis că reclamantul putea sublinia nelegalitatea actelor anterioare în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva ultimului dintre acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 31 martie 1965, Ley/Comisia, 12/64 și 29/64, Rec., p. 143, Hotărârea Curții din 11 august 1995, Comisia/Noonan, C‑448/93 P, Rec., p. I‑2321, punctul 17, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 24 septembrie 1996, Marx Esser și Del Almo Martinez/Parlamentul European, T‑182/94, RecFP, p. I‑A‑411 și II-1197, punctul 37).

87      Totuși, această jurisprudență privește numai acte care lezează strâns legate între ele. În plus, este vorba despre o excepție de la principiul conform căruia un act nu poate fi contestat decât în termenul de introducere a acțiunii în justiție, care trebuie, ca orice excepție, să fie de strictă interpretare.

88      Or, în speță, acțiunile și actele de care se prevalează reclamantul, având în vedere marea diversitate a acestora și domeniul lor de aplicare (acte referitoare la obligația de asistență, la inițierea unei proceduri disciplinare, scurgeri de date cu caracter personal, absență a atribuirii de sarcini care să corespundă gradului etc.) nu pot fi privite ca înscriindu‑se în cadrul unei proceduri complexe. În plus, ar fi contrar caracterului imperativ al securității juridice să se admită că aceste acte pot fi contestate în afara termenului normal de introducere a acțiunii în justiție. De asemenea, întrucât fiecare act invocat trebuie să facă obiectul unei acțiuni în justiție distincte, rezultă că este necesar să se aplice pentru fiecare dintre ele principiile reamintite la punctul 83 pentru a aprecia admisibilitatea acțiunii în despăgubiri introduse de reclamant.

89      În speță, înainte de a sesiza Tribunalul cu privire la prezenta acțiune, reclamantul a formulat, la 1 februarie 2007, o cerere de despăgubiri în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, apoi a formulat la 28 august 2007 o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) primul paragraf din statut împotriva deciziei din 7 iunie 2007 de respingere a cererii sale de despăgubiri. Prin urmare, reclamantul a inițiat anterior acțiunii la Tribunal procedura precontencioasă aplicabilă unei cereri de reparare a unui prejudiciu care rezultă din conduita administrației lipsită de caracter decizional.

90      Pentru a stabili dacă procedura precontencioasă urmată de reclamant a fost legală, trebuie, așadar, să se examineze dacă daunele a căror reparare se solicită rezultă sau nu rezultă din conduita administrației lipsită de caracter decizional. În acest sens, reclamantul se prevalează de patru categorii de nereguli: încălcări diverse ale obligației sale de asistență de către Comisie, nelegalitatea de care ar fi afectată decizia de schimbare a repartizării, nelegalitatea care ar vicia decizia de inițiere a procedurii disciplinare și alte acțiuni diferite ale Comisiei.

91      În schimb, este necesar să se constate că reclamantul nu a depus concluzii referitoare la despăgubiri întemeiate pe nelegalitatea deciziei de pensionare din 17 ianuarie 2006. Cauza de inadmisibilitate opusă de Comisie referitoare la aceste concluzii și întemeiată pe nerespectarea procedurii precontencioase prevăzute de dispozițiile articolelor 90 și 91 din statut este, așadar, inoperantă.

 Cu privire la cererea de despăgubiri întemeiată pe încălcările obligației de asistență de către Comisie

92      Reclamantul solicită repararea prejudiciului care rezultă din încălcările obligației de asistență de către Comisie, astfel cum rezultă din articolul 24 din statut. În susținerea concluziilor sale, reclamantul invocă, în primul rând, nelegalitatea deciziilor exprese adoptate de Comisie ca urmare a cererilor sale de asistență, în continuare, întârzierile culpabile ale Comisiei înainte de adoptarea unei poziții în materie și, în sfârșit, nelegalitatea abținerilor Comisiei de la acordarea asistenței spontane ca urmare a publicării unor articole de presă care îl puneau în discuție.

93      În ceea ce privește deciziile referitoare la obligația de asistență, instanțele Uniunii consideră în mod constant că aceste decizii constituie acte care lezează (a se vedea în special, în ceea ce privește deciziile exprese de respingere a asistenței, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 septembrie 2007, Combescot/Comisia, T‑249/04, RepFP, p. I‑A‑2‑181 și II‑A‑2‑1219, punctul 32; în ceea ce privește deciziile implicite de respingere a asistenței, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 noiembrie 1997, Ronchi/Comisia, T‑223/95, RecFP, p. I‑A‑321 și II-879, punctele 25-31; în ceea ce privește deciziile de asistență considerate insuficiente, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 26 octombrie 1993, Caronna/Comisia, T‑59/92, Rec., p. II‑1129, punctul 100).

94      În speță, Comisia a adoptat, în cursul perioadei în litigiu, diferite decizii exprese aferente obligației sale de a asista reclamantul.

95      Prin scrisoarea din 20 decembrie 2002, Comisia a informat reclamantul cu privire la măsurile luate ca urmare a cererii de asistență formulate de acesta la 11 noiembrie 2002 după ce domnul Tillack, jurnalist la o publicație săptămânală germană, transmisese Comisiei două chestionare care puneau în discuție onoarea și reputația profesională ale acestuia. Pe de o parte, Comisia a precizat că i‑a comunicat acestui jurnalist un răspuns detaliat la chestionarele menționate mai sus, înlăturând bănuielile cu privire la reclamant și, pe de altă parte, că a solicitat, din proprie inițiativă, și a obținut la 18 noiembrie 2002 un drept la replică din partea publicației luxemburgheze Le Quotidien ca urmare a publicării unui articol care punea în discuție reputația reclamantului, reluând susțineri similare celor ale domnului Tillack.

96      Prin scrisoarea din 1 octombrie 2003, Comisia a decis, pe de o parte, să nu admită noile cereri de asistență prezentate de reclamant la 15 și la 21 iulie 2003, ca urmare a publicării, în diferite publicații europene, a unor articole de presă în care se menționa numele său și care îl implicau într‑un scandal financiar la Eurostat și, pe de altă parte, să aștepte rezultatul anchetelor în curs la Eurostat pentru o eventuală intervenție.

97      Prin comunicatul de presă difuzat la 27 octombrie 2004 pe Midday Express, Comisia a decis, în cadrul obligației sale de asistență, să publice decizia de încheiere a procedurii disciplinare inițiate împotriva reclamantului, după obținerea rezultatelor anchetei OLAF cu privire la neregulile imputate acestuia (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din 7 octombrie 1987, d.M./Consiliul și CES, 108/86, Rec., p. 3933, punctul 6, și Hotărârea Caronna/Comisia, citată anterior, punctele 93-96).

98      Este evident că reclamantul nu a introdus, în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, o acțiune în anulare împotriva acestor diferite decizii, indiferent dacă este vorba despre decizii implicite sau exprese de refuzare a asistenței sau de decizii de asistență apreciate a fi insuficiente. În ceea ce privește actele care îl lezează, astfel cum a fost amintit anterior, reclamantul nu poate, așadar, să depună concluzii pentru repararea prejudiciului cauzat prin asemenea acte (Hotărârea Curții din 14 februarie 1989, Bossi/Comisia, 346/87, Rec., p. 303, punctul 32, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 13 iulie 1993, Moat/Comisia, T‑20/92, Rec., p. II‑799, punctul 46).

99      În schimb, în ceea ce privește pretinsele întârzieri ale Comisiei de a se pronunța cu privire la obligația sa de asistență și de a‑și notifica decizia, trebuie să se amintească faptul că instanța comunitară apreciază că o întârziere nu constituie, în principiu, un act care să lezeze (a se vedea în special, în materie de întârziere în întocmirea unui raport de evaluare, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 1 decembrie 1994, Ditterich/Comisia, T‑79/92, RecFP, p. I‑A‑289 și II-907, punctul 66, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 13 iulie 2006, Andrieu/Comisia, T‑285/04, RecFP, p. I‑A‑2-161 și II‑A-2-775, punctul 135). Rezultă că reclamantul se poate prevala de întârzierile menționate în susținerea concluziilor sale referitoare la despăgubiri din moment ce, ca în speță, procedura precontencioasă în două etape, prevăzută la articolul 90 alineatele (1) și (2) din statut, a fost respectată în această privință.

100    Pe de altă parte, întrucât respectivele concluzii referitoare la despăgubiri întemeiate pe o pretinsă încălcare a unei obligații de intervenție a Comisiei într‑un termen foarte scurt nu au o legătură directă cu conținutul deciziilor exprese adoptate de Comisie potrivit articolului 24 din statut, împrejurarea potrivit căreia reclamantul nu a contestat aceste decizii în termenele limită nu este de natură să conducă la inadmisibilitatea acestor concluzii referitoare la despăgubiri (Hotărârea Curții din 13 iulie 1972, Heinemann/Comisia, 79/71, Rec., p. 579, punctele 6 și 7, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 24 ianuarie 1991, Latham/Comisia, T‑27/90, Rec., p. II‑35, punctele 36-38, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 februarie 2007, Wunenburger/Comisia, T‑246/04 și T‑71/05, RepFP, p. I‑A‑2‑21 și II‑A‑2‑131, punctele 46-50).

101    În sfârșit, în ceea ce privește abținerile Comisiei de la acordarea asistenței spontane, trebuie să se amintească faptul că instanțele comunitare au considerat că revine, în principiu, funcționarului, care apreciază că se poate prevala de articolul 24 din statut, sarcina de a prezenta o cerere de asistență instituției de care aparține. Numai anumite împrejurări excepționale pot obliga instituția comunitară să întreprindă, în lipsa unei cereri prealabile a persoanei interesate, din proprie inițiativă, o acțiune de asistență specifică. În lipsa unor asemenea împrejurări, abținerea instituției de a acorda asistență în mod spontan funcționarilor și agenților săi nu constituie un act care lezează (Hotărârea Curții din 12 iunie 1986, Sommerlatte/Comisia, 229/84, Rec., p. 1805, punctul 20, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 18 decembrie 2008, Belgia și Comisia/Genette, T‑90/07 P și T‑99/07 P, Rep., p. II‑3859, punctele 100-102, și Ordonanța Tribunalului din 31 mai 2006, Frankin și alții/Comisia, F‑91/05, RecFP, p. I‑A‑1-25 și II‑A-1-83, punctul 24).

102    În speță, nu este invocată de reclamant sau de pârât nicio împrejurare excepțională ce ar fi justificat intervenția Comisiei în mod spontan ca urmare a punerii în discuție a reclamantului în diferite articole de presă. În consecință, abținerea Comisiei de la acordarea asistenței spontane ca urmare a publicării unor articole de presă este o acțiune lipsită de caracter decizional pe care reclamantul o poate contesta în cadrul prezentei acțiuni în despăgubiri.

 Cu privire la cererea de despăgubiri întemeiată pe caracterul nelegal al deciziei de schimbare a repartizării

103    Reclamantul prezintă concluzii referitoare la despăgubiri pentru repararea devalorizării profesionale a cărei victimă ar fi fost ca urmare a deciziei de schimbare a repartizării căreia îi face obiectul.

104    Potrivit unei jurisprudențe constante, chiar dacă o decizie de schimbare a repartizării nu aduce atingere intereselor materiale sau gradului funcționarului, aceasta poate, ținând seama de natura funcției în cauză și de împrejurări, să aducă atingere intereselor morale și perspectivelor de viitor ale reclamantului, întrucât anumite funcții pot conduce, într‑o mai mare măsură decât altele, la o clasare egală, la promovare, dată fiind natura atribuțiilor exercitate. Aceasta afectează în mod necesar situația administrativă a funcționarului în cauză, în măsura în care modifică locul și condițiile de exercitare a atribuțiilor, precum și natura acestora. În aceste condiții, nu se poate considera a priori că o asemenea măsură nu poate leza destinatarul său (a se vedea în acest sens, în special, Hotărârea Curții din 27 iunie 1973, Kley/Comisia, 35/72, Rec., p. 679, punctul 4, Hotărârea Curții din 28 mai 1980, Kuhner/Comisia, 33/79 și 75/79, Rec., p. 1677, punctul 13, Hotărârea Curții din 21 mai 1981, Kindermann/Comisia, 60/80, Rec., p. 1329, punctul 8, Hotărârea Curții din 12 noiembrie 1996, Ojha/Comisia, C‑294/95 P, Rec., p. I‑5863, punctul 58, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 iulie 1995, Ojha/Comisia, T‑36/93, RecFP, p. I‑A‑161 și II-497, punctul 42, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 19 iunie 1997, Forcat Icardo/Comisia, T‑73/96, RecFP, p. I‑A‑159 și II-485, punctul 16).

105    Prin decizia din 20 decembrie 2002, președintele Comisiei a procedat la schimbarea repartizării reclamantului. Până la acea dată director la Direcția A în cadrul Eurostat, reclamantul a fost repartizat la DG Personal și Administrație, în calitate de consilier principal însărcinat cu atribuții specifice în domeniul reformei administrative, în special în ceea ce privește structurile administrative, „benchmarching” și analiza statistică în legătură cu „monitoring” al procesului de reformă, ținând seama de consecințele extinderii.

106    Această decizie de schimbare a repartizării, având în vedere modificarea condițiilor de exercitare și natura funcțiilor pe care le implică, a adus atingere situației juridice a reclamantului și constituie, în consecință, un act care îl lezează.

107    Din moment ce reclamantul nu a contestat această decizie în termenele de introducere a acțiunii prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, nu poate să introducă în continuare o acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin acest act, astfel cum amintește în mod constant instanța comunitară (a se vedea în special Hotărârea Moat/Comisia, citată anterior, punctul 46, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 28 mai 1998, W/Comisia, T‑78/96 și T‑170/96, RecFP, p. I‑A‑239 și II-745, punctul 158).

 Cu privire la cererea de despăgubiri întemeiată pe caracterul nelegal al deciziei de deschidere a procedurii disciplinare

108    Potrivit unei jurisprudențe constante, decizia AIPN de a iniția o procedură disciplinară nu constituie decât o etapă procedurală pregătitoare. Aceasta nu anticipează poziția finală a administrației și nu poate, prin urmare, să fie considerată un act care lezează în sensul articolului 91 din statut. În consecință, decizia nu poate fi atacată decât în mod incident, în cadrul unei acțiuni îndreptate împotriva unei decizii disciplinare finale care lezează funcționarul (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 13 martie 2003, Pessoa e Costa/Comisia, T‑166/02, RecFP, p. I‑A‑89 și II-471, punctul 37, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, Rep., p. II‑1585, punctul 340).

109    Un funcționar care a omis să introducă, în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, o acțiune în anulare împotriva unui act care lezează nu poate, prin intermediul unei cereri de reparare a prejudiciului cauzat prin acest act, să repare această omisiune și să obțină astfel termene noi de exercitare a acțiunii. Situația este aceeași atunci când omisiunea nu privește actul care lezează ca atare, ci un act pregătitor al acestuia, care ar fi putut fi atacat în mod util, într‑o manieră incidentă, în cadrul unei acțiuni împotriva actului respectiv (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 29 februarie 1996, Lopes/Curtea de Justiție, T‑547/93, RecFP, p. I‑A‑63 și II-185, punctele 174 și 175).

110    Pe de altă parte, s‑a considerat că o decizie prin care AIPN încheie, fără urmări, o procedură disciplinară nu constituie, în sensul articolelor 90 și 91 din statut, un act care lezează funcționarul împotriva căruia a fost inițiată procedura, dispozitivul unei asemenea decizii neputând să modifice situația juridică a acestui funcționar (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 18 decembrie 1992, Di Rocco/CES, T‑8/92, Rec., p. II‑2653, extrase publicate, punctul 27).

111    Din jurisprudența reamintită la cele trei puncte precedente rezultă că procedura precontencioasă aplicabilă pentru obținerea reparării unei daune care rezultă dintr‑o decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare depinde de natura deciziei finale adoptate de administrație.

112    Atunci când procedura disciplinară inițiată este încheiată printr‑o decizie care îl lezează, funcționarul nu poate invoca nelegalitatea deciziei de inițiere a procedurii menționate decât pentru susținerea unei contestații formulate direct, în termenele de depunere a reclamației și de introducere a acțiunii prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, împotriva deciziei care îl lezează adoptate la încheierea procedurii.

113    În schimb, atunci când administrația adoptă o decizie de încheiere fără urmări a procedurii disciplinare, întrucât această decizie nu îl lezează, reclamantul, pentru obținerea reparării prejudiciului care rezultă dintr‑o decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare, trebuie să respecte în prealabil procedura precontencioasă în două etape prevăzute de dispozițiile articolelor 90 și 91 din statut.

114    În speță, din înscrisurile de la dosar rezultă că, prin decizia din 26 octombrie 2004, Comisia a încheiat fără urmări procedura disciplinară inițiată împotriva reclamantului. Or, este evident că această decizie nu constituie un act care lezează, care să poată face obiectul unei contestații directe. În plus, reclamantul a respectat procedura precontencioasă în două etape, astfel cum a fost amintit la punctul 89. Prin urmare, reclamantul poate, în cadrul prezentei acțiuni, să solicite repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit, dată fiind nelegalitatea deciziei de inițiere a procedurii disciplinare.

 Cu privire la celelalte nereguli invocate în susținerea cererii de despăgubiri

115    Reclamantul solicită repararea prejudiciilor suferite care rezultă, în primul rând, din neregulile săvârșite de Comisie în timpul auditului intern efectuat în cadrul Eurostat ca urmare a transmiterii de către domnul Tillack a chestionarelor menționate mai sus, apoi a apariției scurgerilor de informații confidențiale care îl privesc de la serviciile Comisiei și, în sfârșit, din lipsa atribuirii unor sarcini precise și conforme competențelor sale ca urmare a schimbării repartizării sale. Întrucât acțiunile în cauză sunt lipsite de caracter decizional, reclamantul se poate prevala de acestea în cadrul unei acțiuni în despăgubiri, întrucât procedura precontencioasă urmată în ceea ce le privește a fost legală.

 Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe neprezentarea cererii de despăgubiri într‑un termen rezonabil

116    Trebuie să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, funcționarii sau agenții care intenționează să obțină o indemnizație din partea Uniunii dat fiind prejudiciul care ar fi imputabil acesteia trebuie să prezinte o cerere în acest sens într‑un termen rezonabil începând din momentul în care au avut cunoștință de situația de care se plâng, deși articolul 90 alineatul (1) din Statutul funcționarilor nu stabilește niciun termen pentru introducerea unei cereri (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 octombrie 2004, Eagle și alții/Comisia, T‑144/02, Rec., p. II‑3381, punctele 65 și 66, Ordonanța Tribunalului din 4 noiembrie 2008, Marcuccio/Comisia, F‑87/07, RepFP, p. I‑A‑1‑351 și II‑A‑1‑1915, punctul 27, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑16/09 P).

117    Astfel, respectarea unui termen rezonabil este necesară în toate situațiile în care, dacă textele nu precizează, principiile securității juridice sau protecției încrederii legitime se opun ca instituțiile Uniunii și persoanele fizice sau juridice să acționeze fără limită de timp, riscând astfel, printre altele, să pună în pericol stabilitatea situațiilor juridice dobândite. În cadrul acțiunilor în răspundere ce pot conduce la o sarcină pecuniară pentru Uniune, respectarea unui termen rezonabil pentru prezentarea unei cereri de despăgubiri se inspiră de asemenea din preocuparea de a proteja finanțele publice care își găsește o exprimare specială, în cazul acțiunilor în materia răspunderii extracontractuale, în termenul de prescripție de cinci ani stabilit la articolul 46 din Statutul Curții (Hotărârea Sanders și alții/Comisia, citată anterior, punctul 59). Caracterul rezonabil al termenului trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și în special de miza litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei și de comportamentul părților în speță (Hotărârea Eagle și alții/Comisia, citată anterior, punctul 66).

118    Pentru calcularea acestui termen, instanța comunitară apreciază că revine funcționarului sarcina de a sesiza instituția cu o cerere de despăgubire într‑un termen rezonabil începând cu momentul în care a luat cunoștință de situația pe care o reclamă (Hotărârea Eagle și alții/Comisia, citată anterior, punctele 65 și 66, Hotărârea Tribunalului din 1 februarie 2007, Tsarnavas/Comisia, F‑125/05, RepFP, p. I‑A‑1‑43 și II‑A‑1‑231, punctul 69).

119    Astfel cum s‑a menționat la punctul 89, reclamantul a prezentat o cerere, în temeiul dispozițiilor articolului 90 alineatul (1) din statut, la 1 februarie 2007, și o reclamație, în temeiul dispozițiilor articolului 90 alineatul (2) din statut, la 28 august 2007. Acțiunile cele mai vechi lipsite de caracter decizional ale Comisiei invocate de reclamant în cadrul acțiunii sale au avut loc în noiembrie 2002 și au fost aduse la cunoștința persoanei interesate în decembrie 2002. La rândul lor, celelalte acțiuni lipsite de caracter decizional de care se plânge reclamantul au fost aduse la cunoștința sa în cursul anilor 2003 și 2004. Astfel, în împrejurările speței, ținând seama de miza litigiului și de complexitatea cauzei, care s‑a desfășurat pe parcursul mai multor ani, cererea de despăgubiri formulată într‑un termen mai mic de cinci ani trebuie să fie considerată, în ansamblu, ca fiind prezentată într‑un termen rezonabil.

120    Rezultă că această cauză de inadmisibilitate opusă de Comisie nu poate fi reținută.

 Cu privire la celelalte cauze de inadmisibilitate invocate în legătură cu decizia de inițiere a procedurii disciplinare

121    Comisia susține că reclamantul nu ar putea să conteste legalitatea deciziei din 9 iulie 2003 privind inițierea procedurii disciplinare, din moment ce ar fi vorba despre un act pregătitor care nu ar putea face obiectul unei acțiuni. În plus, nu ar avea interes să conteste legalitatea acestui act din moment ce procedura menționată a fost încheiată fără urmări, prin decizia din 26 octombrie 2004.

122    Prima cauză de inadmisibilitate invocată este inoperantă, din moment ce reclamantul a introdus o acțiune în special pentru repararea prejudiciului care rezultă din acest act, iar nu o acțiune în anulare împotriva deciziei din 9 iulie 2003. De altfel, în speță, astfel cum s‑a enunțat la punctele 107-113, reclamantul se poate prevala de nelegalitatea unui asemenea act pregătitor în cadrul unei acțiuni în despăgubiri.

123    A doua cauză de inadmisibilitate invocată împotriva deciziei de inițiere a procedurii disciplinare nu poate fi, nici ea, acceptată. Astfel, încheierea procedurii disciplinare în octombrie 2004 nu a avut ca efect dispariția în mod retroactiv a atingerii aduse reputației, pe care a putut să o sufere reclamantul în special pe toată perioada în cursul căreia s‑a desfășurat procedura respectivă. Prin urmare, reclamantul are un interes de a se prevala în cadrul prezentei acțiuni de nelegalitatea deciziei din 9 iulie 2003 privind inițierea procedurii disciplinare.

 Cu privire la angajarea răspunderii extracontractuale a Comisiei

1.     Cu privire la condițiile de angajare a răspunderii extracontractuale a Comisiei

 Argumentele părților

124    Reclamantul susține că, pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Comisiei, trebuie să se demonstreze caracterul nelegal al conduitei instituției, existența unui prejudiciu real suferit și existența unei legături de cauzalitate între conduita imputată și prejudiciul pretins.

125    În ceea ce privește prima condiție, reclamantul amintește că jurisprudența impune proba unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept ce are ca obiect acordarea de drepturi particularilor. În ceea ce privește cerința potrivit căreia încălcarea trebuie să fie suficient de gravă, criteriul decisiv în funcție de care se apreciază dacă este îndeplinită este nerespectarea manifestă și gravă, de către instituția în cauză, a limitelor care se impun puterii sale de apreciere. Atunci când această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil redusă, chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului în vigoare poate fi suficientă pentru a proba existența unei încălcări suficient de grave.

126    De asemenea, Comisia subliniază că, pentru angajarea răspunderii sale extracontractuale, reclamantul trebuie să probeze nelegalitatea conduitei imputate instituției, existența unui prejudiciu real și existența unei legături de cauzalitate între această conduită și prejudiciul invocat.

127    Aceasta precizează, în ceea ce privește prima dintre cele trei condiții în funcție de care se apreciază temeinicia unei acțiuni în despăgubiri, că jurisprudența impune proba unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept ce are ca obiect acordarea de drepturi particularilor. În ceea ce privește cerința potrivit căreia încălcarea trebuie să fie suficient de gravă, criteriul decisiv în funcție de care se apreciază dacă este îndeplinită, în cazul în care, în special, instituția în cauză dispune de o largă putere de apreciere, este nerespectarea manifestă și gravă de către instituția în cauză a limitelor care se impun puterii sale de apreciere. Numai atunci când această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil redusă, chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a proba existența unei încălcări suficient de grave (Hotărârea Curții din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, Rec., p. I‑5291, punctele 43 și 44, și Hotărârea Curții din 10 decembrie 2002, Comisia/Camar și Tico, C‑312/00 P, Rec., p. I‑11355, punctul 54, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 iulie 2001, Comafrica și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, T‑198/95, T‑171/96, T‑230/97, T‑174/98 și T‑225/99, Rec., p. II‑1975, punctele 134-136).

 Aprecierea Tribunalului

128    Potrivit unei jurisprudențe constante, temeinicia unei acțiuni în despăgubiri introduse în temeiul articolului 236 CE (devenit, după modificare, articolul 270 TFUE) este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume nelegalitatea conduitei imputate instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita pretinsă și prejudiciul invocat (Hotărârea Curții din 1 iunie 1994, Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, Rec., p. I‑1981, punctul 42, și Hotărârea Curții din 21 februarie 2008, Comisia/Girardot, C‑348/06 P, Rep., p. I‑833, punctul 52). Aceste trei condiții sunt cumulative. Lipsa uneia dintre ele este suficientă pentru respingerea unei acțiuni în despăgubiri.

129    Comisia subliniază că, în ceea ce privește prima dintre aceste trei condiții, jurisprudența impune proba unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept ce are ca obiect acordarea de drepturi particularilor.

130    Cu toate acestea, trebuie să se sublinieze că acest raționament a fost urmat de Curte exclusiv în litigiile în care angajarea răspunderii extracontractuale a instituțiilor fusese examinată în temeiul dispozițiilor articolului 288 CE (devenit, după modificare, articolul 340 TFUE), iar nu în temeiul dispozițiilor articolului 236 CE (devenit, după modificare, articolul 270 TFUE).

131    Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, răspunderea extracontractuală a instituțiilor, în cazul în care este pusă în discuție în temeiul dispozițiilor articolului 236 CE (devenit, după modificare, articolul 270 TFUE), poate fi angajată numai din cauza nelegalității unui act care lezează (sau a unei acțiuni lipsite de caracter decizional), fără a fi nevoie să se ridice problema dacă este vorba despre o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept ce are ca obiect acordarea de drepturi particularilor (a se vedea în special Hotărârea Comisia/Girardot, citată anterior, punctele 52 și 53).

132    Această jurisprudență nu exclude ca instanța să aprecieze întinderea puterii de apreciere a administrației în domeniul în cauză; dimpotrivă, acest criteriu este un parametru esențial în examinarea legalității deciziei sau a acțiunii în cauză, controlul legalității exercitat de instanță și intensitatea acestuia fiind în funcție de cea mai mică sau cea mai mare marjă de apreciere de care dispune administrația în funcție de dreptul aplicabil și de imperativele funcționării corespunzătoare ce se impun acesteia.

133    În consecință, jurisprudența amintită la punctul 127, la care se referă Comisia în înscrisurile sale, nu este aplicabilă litigiilor având ca temei dispozițiile articolului 236 CE (devenit, după modificare, articolul 270 TFUE). Rezultă, în speță, că Tribunalul este competent, pentru a examina dacă prima condiție de angajare a răspunderii extracontractuale a administrației este îndeplinită, să aprecieze numai dacă acțiunile imputate Comisiei reprezintă, având în vedere marja de apreciere de care dispune administrația în litigiul cu care este sesizat Tribunalul, o greșeală de serviciu (a se vedea în special, în acest sens, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 7 februarie 2007, Clotuche/Comisia, T‑339/03, RepFP, p. I‑A‑2‑29 și II‑A‑2‑179, punctele 219 și 220, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 septembrie 2007, Combescot/Comisia, T‑250/04, RepFP, p. I‑A‑2‑191 și II‑A‑2‑1251, punctul 86).

134    În orice caz, chiar și în ipoteza în care raționamentul Comisiei prezentat la punctul 127 trebuia admis, este necesar să se arate că fiecare dintre nelegalitățile invocate de reclamant, dacă ar fi întemeiată, ar constitui o încălcare suficient de gravă a uneia dintre următoarele norme de drept ce au ca obiect acordarea de drepturi funcționarului:

—        articolul 24 din statut;

—        decizia din 19 februarie 2002;

—        Regulamentul nr. 45/2001;

—        principiul prezumției de nevinovăție;

—        principiul bunei administrări, în special dreptul de a fi tratat în mod imparțial.

2.     Cu privire la nelegalitatea conduitei Comisiei

 Cu privire la abținerile de la intervenția spontană și la întârzierile culpabile ale Comisiei în legătură cu obligația sa de asistență

 Argumentele părților

135    Reclamantul susține că, în conformitate cu dispozițiile articolului 24 din statut, Comisia ar avea obligația de a asista funcționarii care fac obiectul unor atacuri din partea presei. Această obligație ar impune administrației să intervină în termen scurt pentru a evita ca prejudiciul suferit de funcționar să devină ireparabil. Or, în speță, Comisia ar fi acționat cu întârziere și ar fi săvârșit astfel o greșeală de natură să îi angajeze răspunderea. În primul rând, Comisia ar fi trebuit să acționeze din proprie inițiativă, încă de la publicarea unor articole de presă care puneau în discuție onoarea și reputația profesională a funcționarului său, fără a aștepta să fie sesizată oficial de acesta din urmă. În al doilea rând, Comisia ar fi trebuit să intervină cu o rapiditate deosebită, cererile de asistență cu care ar fi fost sesizată fiind motivate de publicarea unor articole de presă calomnioase. Or, Comisia ar fi intervenit în mod insuficient și cu întârziere cu ocazia primei cereri de asistență. În plus, răspunsul la această cerere de asistență nu ar fi fost primit de reclamant decât după câțiva ani de la formularea ei. În ceea ce privește celelalte două cereri de asistență prezentate, Comisia le‑ar fi respins la mai mult de trei luni după ce ar fi fost sesizată. În al treilea rând, comunicatul de presă publicat la 27 octombrie 2004, prin care se preciza în mod laconic că procedura disciplinară inițiată împotriva reclamantului era încheiată, ar fi intervenit tardiv și nu ar fi fost suficient pentru a repara atingerea adusă onoarei și reputației profesionale a persoanei interesate.

136    Comisia subliniază că a răspuns în timp util și în mod corespunzător la cererile de asistență prezentate de reclamant în temeiul articolului 24 din statut. În primul rând, aceasta ar fi răspuns spontan și rapid chestionarelor domnului Tillack, care îl acuzau pe reclamant de favoritism în atribuirea unor contracte la Eurostat. În al doilea rând, Comisia ar fi reacționat imediat, ca urmare a publicării, pe site‑ul internet al revistei Stern și în ziarul Le Quotidien, a unor articole de presă care reluau susținerile de favoritism și de „transfer disciplinar” al reclamantului. De altfel, Comisia ar fi obținut un drept la replică în această din urmă publicație și ar fi putut astfel dezminți în mod public afirmațiile respective. În plus, aceasta amintește că nu ar fi obligată, în temeiul jurisprudenței, să acționeze ca urmare a publicării oricărui articol de presă ce cuprinde afirmații calomnioase împotriva unuia dintre funcționarii sau agenții săi, ci pur și simplu de a‑i acorda o asistență corespunzătoare. Or, în speță, autorizarea acordată reclamantului ca, în cazul unor atacuri similare, să utilizeze poziția exprimată de Comisie în dreptul la replică publicat în ziarul Le Quotidien ar constitui o asistență suficientă. În al treilea rând, Comisia apreciază că ar fi răspuns în mod corespunzător cererilor de asistență prezentate de reclamant în iulie 2003 prin respingerea acestora. Astfel, un comunicat de presă care distinge situația reclamantului de cea a celorlalți doi directori ai Eurostat care făceau obiectul unor anchete din partea OLAF ar fi riscat să îi stigmatizeze și mai mult pe cei doi funcționari în cauză și să aducă atingere imaginii Comisiei. În al patrulea rând, Comisia ar fi publicat din proprie inițiativă un comunicat de presă pe Midday Express la 27 octombrie 2004, în care ar fi făcut publică încheierea procedurii disciplinare inițiate împotriva reclamantului.

137    În ședință, Comisia a precizat în plus că nu se putea considera că a intervenit cu întârziere din moment ce a răspuns cererilor de asistență în termenul de patru luni prevăzut de dispozițiile articolului 90 alineatul (1) din statut.

 Aprecierea Tribunalului

138    Astfel cum s‑a arătat mai sus la punctul 98 din prezenta hotărâre, reclamantul nu poate critica conținutul deciziilor adoptate de Comisie ca răspuns la cererile sale de asistență. Prin urmare, sunt examinate aici doar susținerile reclamantului referitoare la conduita lipsită de caracter decizional a administrației, în special întârzierea cu care s‑ar fi pronunțat cu privire la aceste cereri.

139    Potrivit unei jurisprudențe constante, administrația dispune de o largă putere de apreciere în alegerea măsurilor și a mijloacelor de apreciere a articolului 24 din statut. Totuși, aceasta trebuie, în prezența unor acuzații grave și neîntemeiate cu privire la onoarea profesională a unui funcționar în exercitarea atribuțiilor sale, să respingă aceste acuzații și să ia toate măsurile pentru restabilirea reputației lezate a persoanei interesate (a se vedea în special Hotărârea Caronna/Comisia, citată anterior, punctele 64, 65 și 92 și jurisprudența citată). În particular, administrația trebuie să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 21 aprilie 1993, Tallarico/Parlamentul European, T‑5/92, Rec., p. II‑477, punctul 31, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 28 februarie 1996, Dimitriadis/Curtea de Conturi, T‑294/94, RecFP, p. I‑A‑51 și II-151, punctele 39 și 45, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 martie 1998, Carraro/Comisia, T‑183/95, RecFP, p. I‑A‑123 și II-329, punctul 33).

140    Cererile de asistență formulate de un funcționar din cauza unei calomnii sau a unei atingeri aduse onoarei și reputației profesionale, prin intermediul presei, implică, în principiu, un răspuns foarte rapid din partea administrației, pentru a produce un efect util și pentru a‑i permite funcționarului să înlăture, dacă este cazul, riscurile de prescripție extinctivă legate de existența unor termene scurte de introducere a acțiunii în materie de delicte de presă în fața anumitor instanțe naționale.

141    În plus, instanța comunitară a considerat că o întârziere a acțiunii administrației, în absența unor împrejurări speciale, constituie o greșeală de serviciu de natură să îi angajeze răspunderea (în materie de întârziere în stabilirea unui raport de evaluare, a se vedea în special Hotărârea Curții din 6 februarie 1986, Castille/Comisia, 173/82, 157/83 și 186/84, Rec., p. 497, Hotărârea Latham/Comisia, citată anterior, punctele 49 și 50; în ceea ce privește întârzierea în rectificarea unor informații eronate, a se vedea Hotărârea Heinemann/Comisia, citată anterior, punctul 12).

142    În lumina acestor considerații trebuie apreciate acțiunile Comisiei.

143    În general, Comisia a susținut în ședință că nu acționase cu întârziere, din moment ce se pronunțase cu privire la diferitele cereri de asistență ale reclamantului și îi notificase deciziile în termenul de patru luni prevăzut la articolul 90 alineatul (1) din statut.

144    În această privință, Tribunalul apreciază că dispozițiile articolului 90 alineatul (1) din statut au ca obiect exclusiv, în lipsa unui răspuns din partea administrației la o cerere, să dea naștere, la expirarea unui termen de patru luni, unei decizii implicite de respingere care poate fi contestată în fața instanței, după respectarea procedurii precontencioase prevăzute de dispozițiile articolului 90 alineatul (2) din statutul menționat (a se vedea în special Hotărârea Ronchi/Comisia, citată anterior, punctul 31). În schimb, în ceea ce privește punerea în discuție a răspunderii extracontractuale a administrației pentru întârziere, aceste dispoziții nu pot fi interpretate ca însemnând că administrația dispune, în general, de un termen de patru luni pentru a acționa, indiferent de împrejurările speței. O asemenea interpretare ar fi contrară jurisprudenței potrivit căreia administrația trebuie, în lipsa unui termen imperativ prevăzut de un text, să se pronunțe într‑un termen rezonabil care trebuie apreciat de la caz la caz în funcție de împrejurările speciale ale speței (a se vedea în special, prin analogie, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 10 iunie 2004, François/Comisia, T‑307/01, Rec., p. II‑1669, punctele 48 și 49, și Hotărârea Tribunalului din 14 februarie 2007, Fernández Ortiz/Comisia, F‑1/06, RepFP, p. I‑A‑1‑53 și II‑A‑1‑293, punctele 41, 42 și 44).

145    Prin urmare, numai împrejurarea potrivit căreia Comisia a răspuns cererilor de asistență într‑un termen de patru luni nu este de natură să stabilească faptul că a acționat cu celeritatea și diligența impuse. Prin urmare, este necesar să se verifice, în fiecare caz invocat, dacă administrația a intervenit într‑un termen rezonabil.

–       În ceea ce privește abținerea Comisiei de la intervenția spontană

146    Astfel cum s‑a amintit la punctul 101 din prezenta hotărâre, administrația nu trebuie să întreprindă în principiu, din proprie inițiativă, o acțiune determinată de asistență a unuia dintre funcționarii săi, cu excepția unor împrejurări excepționale (Hotărârile citate anterior Sommerlatte/Comisia, punctele 21 și 22, și Belgia și Comisia/Genette, punctele 101 și 102, și Ordonanța Frankin și alții/Comisia, citată anterior, punctul 24). Or, în speță, în lipsa unor asemenea împrejurări stabilite sau chiar pretinse, Comisia nu a săvârșit o greșeală prin abținerea de a acționa în mod spontan ca urmare a punerii în discuție a reclamantului de diferite publicații europene.

147    De altfel, trebuie observat că, în mod contrar celor susținute de reclamant, Comisia, ca urmare a transmiterii întrebărilor de către domnul Tillack, care au pus în discuție reputația sa profesională, a intervenit spontan și rapid, chiar înainte de prima cerere de asistență a reclamantului, prezentată la 11 noiembrie 2002, pentru a dezminți afirmațiile de favoritism formulate. Astfel, Eurostat a organizat ședințe la 28 și la 29 octombrie 2002 în vederea pregătirii răspunsurilor Comisiei la întrebările domnului Tillack, răspunsuri comunicate la 11 noiembrie 2002.

–       În ceea ce privește reacția Comisiei ca urmare a cererii de asistență din 11 noiembrie 2002

148    Reclamantul a prezentat o cerere de asistență după ce domnul Tillack a transmis Comisiei, la 25 octombrie și la 7 noiembrie 2002, chestionare din care se deducea, printre altele, că ar fi favorizat societăți grecești în momentul atribuirii unor contracte de către Eurostat. La 13 noiembrie 2002, domnul Tillack a publicat un articol de presă pe site‑ul internet al revistei Stern în care relua majoritatea susținerilor de favoritism menționate mai sus și punea direct în discuție onoarea și reputația profesională a reclamantului. La 14 și la 20 noiembrie 2002, articole de presă care cuprindeau susțineri de aceeași natură și în care se preciza în plus că reclamantul ar fi fost „revocat din funcție” au fost publicate în Le Quotidien și, respectiv, în LʼInvestigateur.

149    Comisia a răspuns la întrebările formulate de domnul Tillack la 11 noiembrie 2002. În plus, prin scrisoarea din 15 noiembrie 2002, aceasta a solicitat un drept la replică din partea ziarului Le Quotidien, care a acceptat această cerere la 18 noiembrie 2002. Având în vedere termenul de câteva zile în care Comisia a intervenit, Tribunalul apreciază că administrația a acționat în speță cu celeritatea necesară.

150    Deși pare regretabil că nu ar fi fost luate de către Comisie toate măsurile necesare în această situație, în special prin faptul că nu a reacționat la articolele publicate pe site‑ul internet al revistei Stern și în ziarul LʼInvestigateur, această lipsă de reacție, care trebuie analizată ca o decizie implicită de respingere a asistenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Ronchi/Comisia, citată anterior, punctele 25-31), nu mai poate fi contestată, astfel cum s‑a amintit la punctul [83], în cadrul prezentei acțiuni în despăgubiri, din moment ce nu a făcut obiectul unei acțiuni în anulare în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut.

151    În schimb, întrucât administrația a informat reclamantul doar prin scrisoarea din 20 decembrie 2002 cu privire la măsurile considerate a fi utile pentru cererea sa de asistență, aceasta nu a acționat cu diligența necesară. Astfel, în împrejurările speței, întrucât a durat mai mult de o lună pentru a răspunde la cererea de asistență formulată, Comisia i‑a precizat reclamantului cu întârziere că nu intenționa să depășească măsurile adoptate deja, deși această poziție constituia un element important pentru a‑i permite reclamantului să acționeze în cunoștință de cauză, dacă era cazul, împotriva organismelor de presă menționate mai sus.

152    Această întârziere culpabilă este de natură să angajeze răspunderea administrației.

–       În ceea ce privește reacția Comisiei ca urmare a cererilor de asistență din 15 și din 21 iulie 2003

153    Reclamantul a prezentat cereri de asistență la 15 și la 21 iulie 2003 ca urmare, pe de o parte, a publicării în Financial Times și în Le Monde, la 10 și la 11 iulie 2003, a unor articole de presă care dezvăluiau existența unui scandal financiar grav la Eurostat și, pe de altă parte, a inițierii, în acest context, a unei proceduri disciplinare împotriva sa, precum și împotriva unui alt director și a directorului general al Eurostat.

154    Or, Comisia a adoptat o poziție cu privire la aceste cereri de asistență abia la 1 octombrie 2003. Având în vedere natura cererilor de asistență prezentate, referitoare la riscul de calomnie și de atingere adusă onoarei și reputației profesionale a unui funcționar, Tribunalul apreciază că administrația, având nevoie de peste două luni pentru a se pronunța cu privire la aceste cereri, nu a acționat cu diligența necesară în materie (a se vedea punctul 140 din prezenta hotărâre) și a săvârșit o greșeală de natură să îi angajeze răspunderea.

–       În ceea ce privește comunicatul de presă din 27 octombrie 2004

155    Este evident că a fost publicat de Comisie un comunicat de presă care informează cu privire la încheierea procedurii disciplinare inițiate împotriva reclamantului la o zi după adoptarea acestei decizii. Astfel, în împrejurările speței, această măsură de publicitate care viza restabilirea onoarei reclamantului a fost luată fără întârziere. Deși este regretabilă decizia Comisiei de a nu lua măsuri de publicitate mai consecvente, această decizie de asistență insuficientă nu poate fi contestată, în cadrul prezentei acțiuni, astfel cum s‑a precizat la punctele 93 și 98 din prezenta acțiune.

156    Rezultă din considerațiile de mai sus că, prin informarea tardivă a reclamantului cu privire la măsurile luate ca urmare a primei sale cereri de asistență și întrucât nu a răspuns în timp util cererilor de asistență formulate în iulie 2003, Comisia a săvârșit greșeli de natură să îi angajeze răspunderea (a se vedea, prin analogie, Hotărârile citate anterior Caronna/Comisia, punctul 99, și Ronchi/Comisia, punctul 52).

 Cu privire la scurgerile de informații confidențiale

 Argumentele părților

157    Reclamantul susține că scurgerile de informații confidențiale care îl priveau ar fi avut loc în două reprize. O primă scurgere de informații, cu privire la proiectul de decizie de schimbare a repartizării pe lângă directorul Eurostat care a fost prevăzută împotriva sa, ar fi avut loc în noiembrie 2002. Articole de presă ar fi menționat astfel repartizarea sa în calitate de consilier principal pe lângă directorul general al Eurostat, în timp ce, în realitate, ar fi fost numit consilier principal la DG Personal și Administrație. O a doua scurgere de informații cu privire la decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare ar fi intervenit în iulie 2003. Articole din presa internațională ar fi lăsat în mod greșit să se înțeleagă că reclamantul era amestecat în scandalul financiar al întreprinderii Planistat. Aceste scurgeri de informații nu ar putea proveni decât de la serviciile Comisiei. Pe de altă parte, aceste scurgeri de informații, având în vedere natura datelor cu caracter personal divulgate, ar încălca articolul 2 litera (b) din Regulamentul nr. 45/2001.

158    Comisia subliniază, în primul rând, că reclamantul nu dovedește că informațiile conținute în articolele de presă prezentate ar avea la origine scurgerile de informații de la serviciile Comisiei. Astfel, articolele respective nu ar menționa niciun moment sursele lor. În al doilea rând, Comisia apreciază că, în orice caz, scurgerile de informații pretinse nu ar constitui o încălcare gravă a dreptului comunitar de natură să angajeze răspunderea administrației. În al treilea rând, în ceea ce privește prima scurgere de informații pretinsă, Comisia consideră că informațiile divulgate nu ar fi adus atingere reputației reclamantului.

 Aprecierea Tribunalului

159    Reclamantul se limitează să invoce, în înscrisurile sale și în timpul ședinței, scurgerile nelegale de date cu caracter personal de la serviciile Comisiei care ar fi avut loc în două reprize, în noiembrie 2002 și în iulie 2003. În schimb, reclamantul nu invocă, în susținerea concluziilor sale referitoare la despăgubiri, divulgarea unor informații cu caracter personal care îl privesc ce a avut loc în momentul publicării unor comunicate de presă care proveneau de la Comisie.

160    Cu titlu introductiv, este necesar să se amintească faptul că s‑a considerat că scurgerea nelegală de informații cu caracter personal constituie o prelucrare a datelor cu caracter personal contrară dispozițiilor Regulamentului nr. 45/2001 (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 septembrie 2007, Nikolaou/Comisia, T‑259/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 208).

161    În plus, Tribunalul amintește că, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri, reclamantului îi revine sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii extracontractuale a instituției în cauză. Astfel, în speță, reclamantul trebuie, în principiu, să demonstreze că informațiile care îl privesc, publicate în presă, rezultă din scurgerile de informații imputabile administrației (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Nikolaou/Comisia, punctul 141, și Franchet și Byk/Comisia, punctul 182). Cu toate acestea, există o atenuare a acestei norme în cazul în care un fapt cauzator de prejudicii a avut la origine mai multe cauze diferite, iar instituția comunitară nu a prezentat niciun element de probă care să permită să se stabilească care dintre aceste cauze este la originea faptului, deși instituția era cea mai în măsură să furnizeze probele în această privință, astfel încât se poate considera că incertitudinea care subzistă i se datorează acesteia (Hotărârea Franchet și Byk/Comisia, citată anterior, punctul 183).

162    În lumina acestor principii trebuie să se examineze existența scurgerilor de informații pretinse de reclamant.

163    În primul rând, reclamantul susține că ar fi avut loc o scurgere de date cu caracter personal, și anume divulgarea neautorizată a proiectului de decizie, între timp abandonat, cu privire la schimbarea repartizării în calitate de consilier special pe lângă directorul Eurostat, din moment ce, într‑un articol de presă din ziarul luxemburghez Le Quotidien, s‑a publicat această informație la 14 noiembrie 2002.

164    Totuși, trebuie să se observe că, la 13 noiembrie 2002, Comisia a publicat un comunicat de presă în care se menționa schimbarea repartizării anumitor directori din cadrul Eurostat. Or, în acest comunicat de presă se precizase oficial, chiar dacă într‑un mod eronat, că reclamantul făcuse obiectul unei schimbări a repartizării în cadrul serviciilor Eurostat. În aceste condiții, având în vedere conținutul acestui comunicat de presă, nu rezultă că informațiile publicate la 14 noiembrie 2002 în ziarul luxemburghez Le Quotidien au la origine o scurgere de date cu caracter confidențial în cadrul serviciilor Comisiei.

165    În orice caz, chiar presupunând că a avut loc o asemenea scurgere de informații, reclamantul nu demonstrează legătura de cauzalitate dintre această scurgere și prejudiciul de care se prevalează. Astfel, pretinsa atingere adusă reputației ar rezulta din simultaneitatea deciziei de schimbare a repartizării care a fost adoptată, a publicității oficiale pentru această decizie și a publicării unui articol de presă al domnului Tillack care pune nominal în discuție reclamantul, iar nu din însăși scurgerea de informații.

166    În al doilea rând, reclamantul subliniază că serviciile Comisiei ar fi fost la originea noilor scurgeri nelegale de date cu caracter personal din iulie 2003, a diferitelor articole de presă, în special a unui articol publicat la 10 iulie 2003 în ziarul The Financial Times, precizând că a fost inițiată de Comisie o procedură disciplinară împotriva reclamantului și că acesta era implicat în scandalul financiar în legătură cu întreprinderea Planistat.

167    Comisia a publicat un comunicat de presă la 9 iulie 2003 în care precizează în special că a inițiat o procedură disciplinară împotriva a trei funcționari, că a suspendat pe durata anchetelor în curs contractele încheiate între Eurostat și întreprinderea Planistat, consultant în economie și statistică, și că două rapoarte realizate de serviciile sale au permis deja constatarea unor încălcări grave ale reglementării financiare în cadrul Eurostat.

168    Cu toate acestea, se pare că, la citirea acestui comunicat de presă, nu figurează în cuprinsul său nici numele reclamantului, nici un alt element care să permită identificarea acestuia ca fiind unul dintre funcționarii care fac obiectul unei proceduri disciplinare. În aceste condiții, faptul că numele reclamantului este menționat în articolul din Financial Times nu poate rezulta decât dintr‑o scurgere neautorizată de informații. În plus, această scurgere nu poate proveni decât de la serviciile Comisiei, nicio altă administrație nefiind sesizată cu privire la această cauză, iar reclamantul neavând niciun interes să divulge acest gen de informații presei.

169    Desigur, Comisia susține că reclamantul nu a dovedit în mod formal că serviciile sale ar fi la originea divulgării nelegale a numelui reclamantului. Cu toate acestea, în temeiul principiilor amintite în jurisprudența citată la punctul 161 din prezenta hotărâre, în acest tip de situație în care există incertitudine sarcina probei incumbă instituției pârâte, iar nu reclamantului.

170    În sfârșit, deși Comisia susține că jurnaliștii, ca urmare a lecturării comunicatului din 9 iulie 2003, ar fi putut deduce singuri numele reclamantului prin efectuarea unor simple cercetări pe internet, aceste afirmații imprecise nu permit a se considera Comisia ca nefiind la originea divulgării nelegale a numelui reclamantului. Astfel, trebuie să se observe că articolul din Financial Times a fost publicat imediat după comunicatul de presă din 9 iulie 2003 și se dovedește a fi afirmativ cu privire la inițierea unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului. Pe de altă parte, nu rezultă din înscrisurile de la dosar că Financial Times făcea parte dintre organismele de presă care au schimbat cu aproape un an înainte bănuielile de favoritism al întreprinderilor grecești care îl vizau pe reclamant.

171    Astfel, întrucât a divulgat în mod nelegal numele reclamantului ca fiind unul dintre funcționarii care fac obiectul unei proceduri disciplinare, Comisia a încălcat dispozițiile Regulamentului nr. 45/2001. Această greșeală este de natură să îi angajeze răspunderea.

 Cu privire la raportul serviciului de audit intern al Eurostat

 Argumentele părților

172    Reclamantul susține că serviciul de audit intern al Eurostat ar fi săvârșit anumite greșeli în timpul realizării raportului. În primul rând, acest audit ar fi fost realizat cu nerespectarea normelor de audit. Directorul Eurostat nu ar fi împuternicit în mod special serviciul de audit intern pentru realizarea unui raport ca urmare a întrebărilor adresate de domnul Tillack.

173    În al doilea rând, raportul ar fi părtinitor și ar încălca principiul prezumției de nevinovăție. Astfel, doamna D., autoarea acestui raport, ar fi avut prejudecăți împotriva reclamantului și ar fi intenționat, încă de la inițierea auditului intern, să întocmească un raport în defavoarea acestuia. Această lipsă de imparțialitate ar fi de asemenea definită prin reacția doamnei D. la observațiile reclamantului cu privire la proiectul raportului de audit.

174    În al treilea rând, Comisia nu ar fi respectat principiul încrederii legitime și al bunei administrări prin neacordarea unei întrevederi reclamantului înainte de întocmirea versiunii finale a raportului și prin faptul că nu a ținut seama de observațiile scrise formulate de acesta în mesajul electronic din 24 iunie 2003.

175    Comisia amintește, cu titlu introductiv, că raportul serviciului de audit intern al Eurostat în litigiu constituie un raport de audit, iar nu un raport ca urmare a unei anchete administrative. În consecință, administrația nu ar fi fost obligată să respecte reglementarea în materie de anchete administrative, precum decizia Comisiei din 19 februarie 2002 cu privire la desfășurarea anchetelor administrative și a procedurilor disciplinare.

176    În continuare, Comisia subliniază că raportul serviciului de audit intern al Eurostat a fost realizat în conformitate cu normele în vigoare.

177    În primul rând, auditul intern ar fi fost dispus în mod expres de directorul general al Eurostat, astfel cum ar demonstra de altfel documentul intitulat „Cronologia acțiunilor/evenimentelor auditului cu privire la atribuirea unor contracte în cadrul programului Supcom 1995-1998”, care precizează că „Domnul Franchet solicită auditului intern să aprofundeze anumite chestiuni”.

178    În al doilea rând, dreptul la apărare ar fi fost respectat, întrucât reclamantul ar fi obținut o copie a proiectului raportului de audit intern, în conformitate cu dispozițiile cartei de audit a serviciului de audit intern al Eurostat din 17 iunie 2002 (denumită în continuare „carta de audit”) și ar fi avut posibilitatea să formuleze observații împotriva acestuia. În sfârșit, serviciul de audit intern ar fi analizat comentariile prezentate de reclamant. Împrejurarea potrivit căreia reclamantul nu ar fi fost audiat înainte de finalizarea raportului de audit intern nu ar fi de natură să demonstreze nerespectarea de către Comisie a dreptului la apărare, din moment ce nicio dispoziție legală sau administrativă și niciun principiu fundamental al dreptului comunitar nu ar impune o asemenea obligație.

179    În al treilea rând, raportul de audit intern nu ar fi părtinitor și nu ar încălca principiul prezumției de nevinovăție. Astfel, la lecturarea acestui raport, se pare că a fost întocmit cu neutralitate și că nu a avut ca obiect să analizeze dacă reclamantul săvârșise acte ilicite, ci pur și simplu să evalueze, în general, riscurile reprezentate de acuzațiile formulate împotriva Eurostat și a unuia dintre funcționarii săi.

 Aprecierea Tribunalului

180    În primul rând, Tribunalul apreciază că, având în vedere, pe de o parte, termenii expliciți utilizați în proiectul de raport și în raportul serviciului de audit intern al Eurostat și, pe de altă parte, procedura urmată, administrația a efectuat, după cum susține, un audit intern, iar nu o anchetă administrativă. De altfel, IDOC nu a participat în niciun fel la realizarea acestui audit. Rezultă că reclamantul nu se poate prevala în mod util de nerespectarea dispozițiilor deciziei din 19 februarie 2002 pentru angajarea răspunderii Comisiei.

181    În al doilea rând, reclamantul susține că raportul serviciului de audit intern al Eurostat ar fi nelegal din moment ce directorul general al Eurostat nu ar fi solicitat în scris serviciului de audit intern realizarea unui asemenea audit.

182    Cu toate acestea, nicio dispoziție a dreptului Uniunii, nici carta de audit, nu impune directorului general al Eurostat să solicite în scris realizarea unui audit de către serviciul de audit intern. Pe de altă parte, din înscrisurile de la dosar, în special din documentul „Cronologia acțiunilor/evenimentelor auditului cu privire la atribuirea unor contracte în cadrul programului Supcom 1995-1998”, rezultă că directorul general al Eurostat se află la originea declanșării inițiale a auditului în litigiu. În mărturia sa scrisă, prezentată ca anexă la replică, domnul Franchet, fost director general al Eurostat, afirmă de altfel că își amintește „a‑i fi solicitat doamnei D. să analizeze dacă întrebările adresate de domnul Tillack aveau o bază serioasă”. Desigur, Comisia nu a putut explica în ședință în temeiul cărei decizii fusese relansat auditul, abandonat timp de câteva luni, la 21 mai 2003, prin comunicarea către reclamant a proiectului raportului de audit. Cu toate acestea, noul director general, numit exact la 21 mai 2003, avea ca misiune prioritară clarificarea disfuncționalităților existente în cadrul Eurostat. Astfel, în împrejurările speței, nu rezultă că relansarea auditului ar fi intervenit în mod nelegal la inițiativa exclusivă a doamnei D. Prin urmare, motivul trebuie să fie înlăturat.

183    În al treilea rând, reclamantul subliniază că principiul prezumției de nevinovăție nu ar fi fost respectat în timpul procedurii de elaborare a raportului serviciului de audit intern al Eurostat.

184    Trebuie amintit că principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 alineatul (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), face parte dintre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții și articolului 6 alineatul (2) UE, sunt recunoscute în cadrul ordinii juridice a Uniunii (a se vedea în special Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctele 149 și 150, Hotărârile Tribunalului de Primă Instanță din 4 octombrie 2006, Tillack/Comisia, T‑193/04, Rec., p. II‑3995, punctul 121, și Franchet și Byk/Comisia, citată anterior, punctul 209).

185    Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 6 alineatul (2) din CEDO reglementează întreaga procedură penală, indiferent de soluția dată urmăririi penale, și nu numai examinarea temeiniciei acuzării. Această dispoziție garantează oricărei persoane dreptul de a nu fi declarată și nici tratată ca fiind vinovată de săvârșirea unei infracțiuni înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță. Prin urmare, aceasta impune în special ca, în exercitarea atribuțiilor lor, judecătorii unei instanțe să nu pornească de la prejudecata că învinuitul a săvârșit actul incriminat. Prezumția de nevinovăție este afectată de declarațiile sau de deciziile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată, care incită publicul să creadă în vinovăția sa sau care anticipează aprecierea faptelor de către judecătorul competent (a se vedea în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Allenet de Ribemont împotriva Franței din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, § 38-41, Hotărârea Daktaras împotriva Lituaniei din 10 octombrie 2000, Recueil des arrêts et décisions, 2000-X, § 44, și Hotărârea Pandy împotriva Belgiei din 21 septembrie 2006, nr. 13583/02, § 41 și 42).

186    Cu toate acestea, este evident că, în speță, nu a fost inițiată nicio procedură penală împotriva reclamantului.

187    Pe de altă parte, instanțele Uniunii consideră în mod constant că nerespectarea articolului 6 din CEDO nu poate fi invocată în mod util în cadrul unei proceduri administrative sau disciplinare, întrucât instituția care inițiază o asemenea procedură nu poate fi calificată drept „instanță”, în sensul articolului 6 menționat (a se vedea în special Ordonanța Curții din 16 iulie 1998, N/Comisia, C‑252/97 P, Rec., p. I‑4871, punctul 52, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 octombrie 1991, de Compte/Parlamentul European, T‑26/89, Rec., p. II‑781, punctul 94, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 mai 1997, N/Comisia, T‑273/94, RecFP, p. I‑A‑97 și II-289, punctul 95, Hotărârea Tribunalului din 8 noiembrie 2007, Andreasen/Comisia, F‑40/05, RepFP, p. I‑A‑1‑337 și II‑A‑1‑1859, punctele 125-127, făcând obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑17/08 P).

188    În aceste condiții, motivul întemeiat pe nerespectarea, în timpul procedurii de audit intern, a principiului prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din dispozițiile articolului 6 alineatul (2) din CEDO, este inoperant, întrucât serviciul de audit intern al Eurostat nu constituie o „instanță” în sensul articolului 6 menționat.

189    Nu este mai puțin adevărat că principiul imparțialității impune unei autorități administrative, atunci când realizează un audit, să nu aibă prejudecăți în raport cu ceea ce controlează. Această autoritate nu se poate abate de la această atitudine decât după stabilirea disfuncționalităților pe care le constată (a se vedea, prin analogie, în ceea ce privește inițierea procedurii disciplinare, Hotărârea Pessoa e Costa/Comisia, citată anterior, punctul 56).

190    În speță, reclamantul susține că doamna D. ar fi avut, încă de la începutul auditului, prejudecăți cu privire la conținutul concluziilor raportului serviciului de audit intern al Eurostat.

191    În primul rând, Tribunalul apreciază că împrejurarea potrivit căreia numai întrebările jurnalistului german, domnul Tillack, au fost utilizate pentru a defini domeniul de aplicare al auditului intern sau că raportul de audit intern a repus parțial în discuție răspunsurile formulate de Comisie la întrebările domnului Tillack nu este suficientă pentru a demonstra o lipsă de imparțialitate a serviciului de audit intern al Eurostat față de reclamant. Pe de o parte, astfel cum s‑a precizat la punctul 182 din prezenta hotărâre, auditul a fost limitat la întrebările adresate de domnul Tillack, la cererea directorului general, iar nu la inițiativa doamnei D. Pe de altă parte, întrucât răspunsurile formulate de Comisie la întrebările domnului Tillack au fost redactate la o anumită dată, informațiile cuprinse în aceste răspunsuri au putut fi modificate sau nuanțate ulterior ca urmare a unor investigații suplimentare realizate de serviciul de audit intern.

192    În al doilea rând, este adevărat că doamna D., pe de o parte, a informat noul director general că aprecia că observațiile reclamantului cu privire la proiectul raportului de audit erau neadecvate și, pe de altă parte, a oprit proiectul de răspuns la observațiile reclamantului pregătit de echipa de audit. Totuși, aceste acțiuni, deși lasă să transpară o judecată de valoare subiectivă, nu constituie dovada lipsei de imparțialitate a doamnei D., care a rămas în limitele puterii sale de apreciere în calitate de șef al serviciului de audit intern. În consecință, acest motiv trebuie să fie de asemenea înlăturat.

193    În ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea principiului respectării încrederii legitime, trebuie amintit că acest principiu se înscrie printre principiile fundamentale ale Uniunii (Hotărârea Curții din 5 mai 1981, Dürbeck, 112/80, Rec., p. 1095, punctul 48). Dreptul de a invoca protecția încrederii legitime presupune îndeplinirea a trei condiții cumulative. În primul rând, administrația Uniunii trebuie să fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 21 iulie 1998, Mellett/Curtea de Justiție, T‑66/96 și T‑221/97, RecFP, p. I‑A‑449 și II-1305, punctele 106 și 107). În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să dea naștere unei așteptări legitime în percepția persoanei căreia îi sunt adresate (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 9 februarie 1994, Latham/Comisia, T‑3/92, RecFP, p. I‑A‑23 și II-83, punctul 58, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 februarie 1996, Galtieri/Parlamentul European, T‑235/94, RecFP, p. I‑A‑43 și II-129, punctele 63 și 64, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 februarie 1998, Maccaferri/Comisia, T‑56/96, RecFP, p. I‑A‑57 și II-133, punctul 54). În al treilea rând, asigurările furnizate trebuie să fie conforme normelor aplicabile (Hotărârea Curții din 6 februarie 1986, Vlachou/Curtea de Conturi, 162/84, Rec., p. 481, punctul 6, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 martie 1990, Chomel/Comisia, T‑123/89, Rec., p. II‑131, punctul 28).

194    Principiul bunei administrări impune, la rândul său, luarea în considerare de către AIPN, atunci când ia o decizie cu privire la situația unui funcționar, a tuturor elementelor care îi pot determina decizia și, în același timp, luarea în considerare nu numai a interesului serviciului, ci și a interesului funcționarului în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 martie 2004, Afari/BCE, T‑11/03, RecFP, p. I‑A‑65 și II-267, punctul 42, și Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2007, Sequeira Wandschneider/Comisia, F‑28/06, RepFP, p. I‑A‑1‑431 și II‑A‑1‑2443, punctul 150).

195    În speță, nicio dispoziție și niciun principiu al dreptului Uniunii nu impune administrației să audieze un funcționar înainte de finalizarea unui raport de audit intern ce îl privește. Punctul 4.2.4 din carta de audit prevede pur și simplu obligația pentru serviciul de audit intern de a‑i permite persoanei a cărei activitate face obiectul auditului să își prezinte observațiile cu privire la proiectul de raport. Or, rezultă din scrisoarea doamnei D. din 12 iunie 2003 și din observațiile reclamantului din 24 iunie 2003 că această obligație a fost îndeplinită. Pe de altă parte, reclamantul nu a demonstrat că administrația i‑ar fi furnizat asigurări precise, necondiționate și concordante privind audierea sa înainte de finalizarea raportului de audit intern. Astfel, din moment ce una dintre condițiile impuse pentru a se putea prevala de principiul încrederii legitime nu este îndeplinită, motivul întemeiat pe nerespectarea acestui principiu nu poate fi, în orice caz, primit.

196    În sfârșit, împrejurarea potrivit căreia reclamantul nu a beneficiat de o întrevedere formală înainte ca raportul serviciului de audit intern să fie definitiv stabilit nu este de natură să demonstreze nerespectarea principiului bunei administrări. Astfel, administrația a avut posibilitatea de a lua în considerare interesul reclamantului, întrucât este evident că reclamantul a fost în măsură să își prezinte observațiile cu privire la proiectul de raport.

 Cu privire la decizia de inițiere a procedurii disciplinare

 Argumentele reclamantului

197    Reclamantul susține, în primul rând, că procedura urmată de Comisie în vederea inițierii unei proceduri disciplinare împotriva sa ar fi nelegală. Astfel, Comisia s‑ar fi întemeiat pentru inițierea acestei proceduri numai pe un raport al serviciului de audit intern al Eurostat și pe un raport intermediar al serviciului de audit intern al Comisiei, iar nu pe o anchetă administrativă realizată de IDOC, în conformitate cu dispozițiile deciziei din 19 februarie 2002. În plus, garanțiile procedurale prevăzute prin decizia din 19 februarie 2002, precum dreptul de a fi audiat înainte de redactarea raportului final, nu ar fi fost respectate. Pe de altă parte, administrația ar fi încălcat principiul respectării dreptului la apărare prin faptul că nu a audiat reclamantul înainte de inițierea procedurii disciplinare împotriva sa.

198    Acesta subliniază, în al doilea rând, că a fost săvârșită de Comisie o eroare vădită de apreciere și că nu a fost respectat principiul bunei administrări prin decizia de a iniția o procedură disciplinară împotriva sa. Pe de o parte, raportul serviciului de audit intern al Eurostat și raportul intermediar al serviciului de audit al Comisiei pe care aceasta s‑a întemeiat nu ar fi putut să îi permită în mod legal să inițieze o asemenea procedură, din moment ce aceste rapoarte nu ar fi fost realizate cu seriozitate, nu ar prezenta probe cu privire la conținutul lor, nu ar respecta dreptul la apărare și ar presupune numeroase informații eronate și imprecise. Pe de altă parte, eroarea vădită de apreciere ar rezulta în egală măsură din caracterul precipitat al deciziei de deschidere a procedurii disciplinare ce ar fi fost adoptată într‑un termen de două zile.

199    Comisia subliniază că decizia de deschidere a procedurii disciplinare din 9 iulie 2003 a fost adoptată cu respectarea strictă a normelor comunitare aplicabile.

200    Aceasta apreciază, în primul rând, că nicio dispoziție legală sau administrativă nu i‑ar impune să realizeze o anchetă administrativă înainte de deschiderea unei proceduri disciplinare împotriva unuia dintre funcționarii săi. Comisia ar fi liberă să inițieze o procedură disciplinară din moment ce dispune de elemente suficiente pentru a delimita o greșeală disciplinară. În această privință, Comisia reamintește că ar dispune de o largă putere de apreciere în materie, în funcție de elementele aflate la dispoziția sa. Or, în speță, având în vedere conținutul rapoartelor menționate mai sus, Comisia ar fi putut, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, să decidă deschiderea procedurii disciplinare în litigiu.

201    Comisia susține, în al doilea rând, că nicio dispoziție a dreptului comunitar nu îi impune să audieze un funcționar înainte de adoptarea unei decizii de deschidere a unei proceduri disciplinare împotriva acestuia. În primul rând, articolul 87 din statut prevede pur și simplu că funcționarul este audiat, fie înainte ca AIPN să îi aplice un avertisment scris sau o mustrare, fie înainte ca AIPN să decidă sesizarea comisiei de disciplină. În continuare, principiul fundamental al dreptului de a fi ascultat nu ar obliga Comisia să audieze un funcționar decât atunci când poate fi adoptată împotriva sa o decizie care îl lezează. Or, întrucât decizia de deschidere a unei proceduri disciplinare nu ar fi o decizie care să îl lezeze, acest principiu fundamental nu s‑ar aplica în speță. În sfârșit, întrucât procedura disciplinară este o procedură nejurisdicțională, prevederile articolului 6 din CEDO nu ar putea fi invocate în mod util pentru a susține că reclamantul trebuia să fie audiat înainte de inițierea procedurii disciplinare.

202    Comisia subliniază, în al treilea rând, că nu ar fi săvârșit nicio eroare vădită de apreciere prin inițierea procedurii disciplinare în litigiu, din moment ce, din raportul de audit intern al Eurostat și din raportul intermediar al serviciului de audit intern al Comisiei, care nu încălcau principiul prezumției de nevinovăție, se putea deduce în mod legitim că reclamantul săvârșise greșeli disciplinare.

 Aprecierea Tribunalului

203    În primul rând, reclamantul susține că decizia de inițiere a procedurii disciplinare ar fi afectată de un viciu de procedură, din moment ce Comisia nu ar fi realizat în prealabil o anchetă administrativă și nu ar fi respectat dispozițiile deciziei din 19 februarie 2002 referitoare la anchetele administrative.

204    Cu toate acestea, nici articolul 87 din statut, nici anexa IX la statut nu impun realizarea unei anchete administrative înainte ca administrația să decidă inițierea unei proceduri disciplinare.

205    Desigur, decizia din 19 februarie 2002, care instituie IDOC, definește anumite norme care trebuie respectate în cazul realizării unei anchete administrative ce are în vedere pregătirea unei proceduri disciplinare. Totuși, nicio dispoziție a acestei decizii nu impune în mod expres administrației să efectueze o anchetă administrativă înainte de inițierea unei proceduri disciplinare. Dimpotrivă, din articolul 5 din această decizie rezultă că inițierea unei anchete administrative este numai o posibilitate acordată directorului general al personalului și administrației pentru a‑i clarifica mai bine faptele care pot fi imputate unui funcționar.

206    Pe de altă parte, întrucât o decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare nu constituie un act care lezează, principiul respectării dreptului la apărare nu poate fi invocat în mod util de reclamant pentru a critica faptul că nu fusese audiat înainte ca AIPN să decidă inițierea unei proceduri disciplinare împotriva sa (Hotărârile citate anterior Pessoa e Costa/Comisia, punctul 59, precum și Franchet și Byk/Comisia, punctul 367).

207    Prin urmare, lipsa realizării unei anchete administrative înainte de inițierea procedurii disciplinare nu constituie un viciu de procedură sau o încălcare a principiului respectării dreptului la apărare ce poate angaja răspunderea administrației.

208    În al doilea rând, în ceea ce privește motivul întemeiat pe eroarea vădită de apreciere, trebuie amintit că scopul unei decizii privind declanșarea unei proceduri disciplinare împotriva unui funcționar este de a permite AIPN să examineze veridicitatea și gravitatea faptelor imputate funcționarului în cauză și să îl audieze în acest sens, în conformitate cu articolul 87 din statut, în vederea formării unei opinii, pe de o parte, în privința oportunității fie de încheiere fără urmări a procedurii disciplinare, fie de adoptare a unei sancțiuni disciplinare împotriva funcționarului și, pe de altă parte, dacă este cazul, în privința necesității de a‑l trimite sau de a nu‑l trimite, înainte de adoptarea acestei sancțiuni, în fața comisiei de disciplină, potrivit procedurii prevăzute în anexa IX la statut (Hotărârea Pessoa e Costa/Comisia, citată anterior, punctul 36, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 octombrie 2005, Rasmussen/Comisia, T‑203/03, RecFP, p. I‑A‑279 și II-1287, punctul 41).

209    O asemenea decizie implică în mod necesar o serie de considerații delicate din partea instituției, ținând seama de consecințele grave și irevocabile care pot decurge de aici. În această privință, instituția dispune de o largă putere de apreciere, iar controlul jurisdicțional se limitează la o verificare a exactității materiale a elementelor luate în considerare de administrație pentru inițierea procedurii, a lipsei unei erori vădite în aprecierea faptelor imputate și a lipsei unui abuz de putere (a se vedea, prin analogie, în materie de sancțiune disciplinară, în special Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 mai 2000, Tzikis/Comisia, T‑203/98, RecFP, p. I‑A‑91 și II-393, punctul 50, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță N/Comisia, citată anterior, punctul 125; în materia sesizării OLAF, Hotărârea Tribunalului din 2 mai 2007, Giraudy/Comisia, F‑23/05, RepFP, p. I‑A‑1‑121 și II‑A‑1‑657, punctele 98 și 99).

210    Cu toate acestea, pentru a proteja drepturile funcționarului în cauză, revine AIPN, înainte de inițierea unei proceduri disciplinare, sarcina de a dispune de elemente suficient de precise și pertinente (a se vedea în acest sens Hotărârea Franchet și Byk/Comisia, citată anterior, punctul 352, Hotărârea Tribunalului din 13 ianuarie 2010, A și G/Comisia, F‑124/05 și F‑96/06, punctul 366).

211    În speță, din lecturarea deciziei din 9 iulie 2003 rezultă că s‑a decis de către Comisie inițierea unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului, pentru motivul că, pe de o parte, acesta tolerase sau acceptase, în momentul atribuirii unor contracte, ca procesele de evaluare să nu fie transparente, metodele de evaluare prezentate în rapoartele Comitetului consultativ de achiziții publice și contracte nefiind în concordanță cu cele aplicate efectiv în cadrul situației de fapt și, pe de altă parte, că tolerase sau acceptase, pentru un contract încheiat cu întreprinderea Planistat, ca un expert apropiat persoanei sale și care nu a fost propus inițial de ofertant să participe la proiect pentru elaborarea unui studiu fără legătură cu contractul, care a dat naștere unui „bun de plată”, chiar înainte ca raportul intermediar al studiului să fie finalizat. Pentru adoptarea acestei decizii, Comisia s‑a întemeiat, pe de o parte, pe raportul intermediar al serviciului de audit intern al Comisiei din 7 iulie 2003 și, pe de altă parte, pe raportul serviciului de audit intern al Eurostat din 8 iulie 2003.

212    În primul rând, se ridică problema dacă rapoartele de audit intern pot constitui, prin natura lor, elemente suficient de precise și pertinente care pot fi luate în considerare de administrație pentru inițierea unei proceduri disciplinare împotriva unui funcționar.

213    Astfel, punctul 1.3 din carta de audit precizează printre altele:

„[...] scopul unui audit intern nu este de a descoperi frauda.

Chiar dacă un audit al procedurilor este efectuat în mod conștiincios, acesta nu poate garanta descoperirea oricărei fraude.

Un auditor poate totuși identifica anumite riscuri susceptibile să evidențieze fraudele. În cazul în care controalele instituite nu reduc riscurile și pericolele identificate, revine auditorului sarcina de a‑și continua investigațiile pentru a determina dacă există o fraudă și, dacă este cazul, de a informa OLAF, care este singurul organ competent pentru realizarea acestui tip de anchete.”

214    La rândul său, Comisia amintește în memoriul în apărare:

„Un [raport de] audit intern are ca scop ajutarea directorilor generali și a membrilor cu încadrare superioară să controleze riscurile în vederea garantării securității bunurilor și a verificării respectării normelor și a exactității informațiilor [...]. În consecință, un audit intern al Eurostat nu permite a se concluziona în sensul existenței anumitor practici frauduloase și nici nu permite a se stabili că anumite susțineri de fraudă sunt întemeiate. Acest aspect poate fi numai rezultatul unor anchete administrative și al unor proceduri disciplinare. Prin urmare, obiectivul auditului intern este complet diferit de cel al unei anchete administrative sau al unei proceduri disciplinare, întrucât aceste proceduri privesc sau ar putea privi eventualele obligații ale unor persoane determinate [...]”

215    Este evident că, în speță, Comisia s‑a întemeiat exclusiv pe rapoartele de audit intern pentru inițierea procedurii disciplinare împotriva reclamantului. Or, având în vedere natura rapoartelor și caracteristicile menționate mai sus, asemenea rapoarte de audit intern nu pot constitui, în principiu, elemente suficient de precise și pertinente pentru a permite inițierea unei proceduri disciplinare.

216    Totuși, chiar dacă nu este finalitatea acestuia, nu este exclus ca un raport de audit intern să poată servi, dacă este cazul, drept bază pentru inițierea unei proceduri disciplinare. Prin urmare, trebuie să se verifice, de la caz la caz, atunci când administrația se referă la un asemenea raport, dacă informațiile cuprinse în acest tip de document sunt suficient de precise și pertinente pentru a întemeia inițierea unei proceduri disciplinare.

217    În speță, este necesar să se arate că raportul intermediar al serviciului de audit intern al Comisiei nu presupune nicio constatare cu privire la primul motiv imputat reclamantului. În ceea ce privește al doilea motiv, raportul amintit se limitează să precizeze că serviciul de audit intern al Eurostat ar fi evidențiat o potențială situație de nepotism. Astfel, acest raport nu conține nicio analiză și nicio cercetare specifică privind faptele imputate reclamantului, însă se limitează, pe de o parte, să reia în mod indirect și prudent constatările care au putut fi efectuate de serviciul de audit intern al Eurostat în cadrul proiectului de raport și, pe de altă parte, să amintească speculațiile provocate în mass‑media de existența unui presupus favoritism față de întreprinderile grecești în una dintre direcțiile Eurostat.

218    Prin urmare, acest raport, având în vedere conținutul său, nu putea constitui un element de informare precis și pertinent care să permită Comisiei întemeierea unei decizii de inițiere a unei proceduri disciplinare.

219    În ceea ce privește raportul serviciului de audit intern al Eurostat din 8 iulie 2003, trebuie să se constate, în primul rând, că acesta a fost întocmit ca o reacție la întrebările formulate de un jurnalist cu privire la condițiile de atribuire a unor contracte de către direcția condusă de reclamant și pe baza unei analize limitate la faptele în legătură cu susținerile jurnalistului respectiv. Astfel, se precizează în introducerea raportului că analiza efectuată „nu a determinat un audit detaliat și individualizat al contractelor atribuite în cadrul programului Supcom, dar s‑a limitat la aspectele denunțate de [jurnalist], și anume repartizarea bugetului în funcție de naționalitate, metodele de evaluare a ofertelor sau transparența în cadrul procesului de atribuire”. Analiza critică a raportului de audit intern prezentată de reclamant și al cărei conținut nu este contestat de Comisie (denumită în continuare „analiza critică”) precizează, în această privință, că „auditul intern nu a aplicat normele internaționale de audit și nici normele cartei de audit”, „concluziile auditului intern nu sunt deloc în concordanță cu numeroasele puncte dezvoltate în cadrul raportului”, iar „scrisoarea de observații [ale reclamantului] ca răspuns la proiect preciza ca punctele precise de fapt și cu privire la fond [...] să fie luate în considerare în cadrul raportului de audit intern”.

220    În al doilea rând, raportul serviciului de audit intern al Eurostat conduce, printre altele, la următoarele constatări:

—        procesul de evaluare a ofertelor prezentate de întreprinderi pentru obținerea unor contracte cu privire la programul Supcom nu ar fi fost întotdeauna transparent și nu ar fi respectat normele interne;

—        în ceea ce privește contractul nr. 665100003 încheiat cu întreprinderea Planistat, ar fi fost săvârșite nereguli în ceea ce privește în special angajarea unei expert, nepot al reclamantului.

221    Dacă raportul serviciului de audit intern al Eurostat evidențiază astfel anumite disfuncționalități cu privire la procesul de evaluare a ofertelor în timpul procedurii de atribuire a contractelor Supcom de către direcția condusă de reclamant, în schimb, nu rezultă în niciun mod din acest raport că persoana interesată s‑ar fi aflat la originea neregulilor constatate sau ar fi fost asociată la neregulile menționate sau că disfuncționalitățile evidențiate existau numai în direcția reclamantului, astfel cum a remarcat, de altfel, echipa de audit în cadrul proiectului de răspuns la observațiile reclamantului.

222    Pe de altă parte, în ceea ce privește faptul că finul reclamantului a fost angajat în cadrul unui contrat încheiat între Eurostat și întreprinderea Planistat, nu rezultă în niciun mod din raportul serviciului de audit intern că reclamantul ar fi jucat un anumit rol în această situație.

223    În plus, trebuie subliniat că reclamantul a prezentat observații precise pentru a dezminți faptele care îi erau reproșate în cadrul proiectului de raport al serviciului de audit intern al Eurostat.

224    Or, din documentele dosarului rezultă că serviciul de audit intern al Eurostat nu a ținut în cele din urmă seama de observațiile reclamantului. Astfel, dacă serviciul prevăzuse în primul moment să răspundă în scris la observațiile reclamantului, acest proiect a fost în cele din urmă abandonat fără ca administrația să aducă vreo explicație cu privire la această schimbare de poziție. În plus, din scrisoarea trimisă noului director general al Eurostat de doamna D. la 8 iulie 2003 rezultă că raportul serviciului de audit intern al Eurostat din 8 iulie 2003 constituie o copie conformă cu originalul a proiectului de raport al serviciului de audit intern și că nu a fost în cele din urmă efectuată de serviciul de audit intern al Eurostat nicio activitate aprofundată de analiză a observațiilor formulate de reclamant. Astfel, s‑a precizat în scrisoarea menționată mai sus:

„[...] v‑am transmis la data de 27 mai 2003 proiectul raportului de audit cu privire la atribuirea contractelor în cadrul programului Supcom 1995-1999 [...]

Vă transmit analiza definitivă în cauză, în stadiul informațiilor de care dispuneam în momentul analizei faptelor, și vă comunic că nu sunt în măsură să aprofundez, având în vedere volumul de muncă din trecut și din prezent.”

225    Analiza critică constată de asemenea că observațiile formulate de reclamant cu privire la proiectul raportului de audit, având în vedere conținutul și precizia acestora, ar fi trebuit să fie exploatate de auditori și să determine o modificare a raportului de audit intern. În plus, din raportul OLAF rezultă că auditorii respectivi au recunoscut ei înșiși în timpul anchetei OLAF că raportul de audit era „necontradictoriu”.

226    În aceste condiții, raportul serviciului de audit intern al Eurostat, realizat pe baze părtinitoare și incomplete, nu constituia un element de informare suficient de pertinent și precis pentru a permite administrației să inițieze o procedură disciplinară.

227    De altfel, trebuie să se observe că echipa de audit a recunoscut ea însăși, în proiectul de răspuns la observațiile reclamantului, că raportul său de audit, având în vedere conținutul, nu constituia o bază pentru punerea în discuție a reclamantului personal. Astfel, ca răspuns la o observație a reclamantului, care arăta că „chiar dacă anumite statistici [ar fi] adevărate, [...] acestea nu [ar putea] constitui o dovadă a vreunei greșeli din partea mea”, auditorii propuneau să răspundă: „aveți dreptate și pentru acest aspect nu s‑a făcut în niciun fel mențiune cu privire la «încălcarea unei norme»”.

228    Pe de altă parte, Comisia a admis în ședință că nu avea un motiv care să justifice inițierea urgentă a unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului, urgență ce ar fi putut explica, dacă era cazul, lipsa aprofundării raportului de audit. Astfel, nu este exclus ca inițierea procedurii disciplinare împotriva reclamantului, încă de la 9 iulie 2003, să fi fost parțial motivată de inițierea în paralel și la aceeași dată a unor proceduri disciplinare împotriva altor funcționari ai Eurostat, printre care și directorul general.

229    Având în vedere elementele aflate la dispoziția sa și care rezultă din rapoartele de audit insuficient de precise și de pertinente, administrația, înainte de inițierea unor cercetări disciplinare, ar fi putut să inițieze mai bine o anchetă administrativă încredințată IDOC sau să sesizeze OLAF, ceea ce s‑a abținut să facă, OLAF nefiind sesizat decât după inițierea procedurii disciplinare.

230    Rezultă că a fost săvârșită de Comisie o eroare vădită de apreciere și că a fost încălcat principiul bunei administrări prin inițierea la 9 iulie 2003 a unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului, având în vedere exclusiv rapoartele de audit intern menționate mai sus. Acest act reprezintă o greșeală de natură să îi angajeze răspunderea.

 Cu privire la absența atribuirii unor sarcini precise și conforme cu gradul și cu competențele reclamantului

 Argumentele părților

231    Reclamantul susține că, după decizia de schimbare a repartizării în calitate de consilier principal la DG Personal și Administrație, Comisia nu i‑ar fi încredințat misiuni precise și conforme cu competențele sale. Acesta s‑ar fi plâns președintelui Comisiei fără un succes real. Sarcinile la care se referă Comisia în răspunsul la reclamația sa nu ar fi avut un conținut real și, de altfel, nu s‑ar fi întâlnit niciodată cu vicepreședintele Comisiei pe lângă care era în mod normal repartizat. Reclamantul ar fi fost repartizat într‑un birou mic, fără mijloace sau secretară. În ceea ce privește împrejurarea potrivit căreia Comisia i‑ar fi acordat reclamantului autorizații pentru exercitarea unor activități externe, acest aspect nu demonstrează că i s‑ar fi încredințat realizarea unor misiuni precise.

232    Comisia subliniază, în primul rând, că decizia de schimbare a repartizării referitoare la reclamant presupunea misiuni precise și conforme cu gradul acestuia din urmă. În al doilea rând, Comisia i‑ar fi încredințat, încă de la ocuparea funcției în cadrul DG Personal și Administrație, efectuarea unor sarcini precise. În al treilea rând, reclamantul ar fi participat la pregătirile consiliului informal din Rhodos (Grecia), ar fi obținut autorizații pentru exercitarea unor activități externe și ar fi participat, începând cu luna noiembrie 2003, la un grup de lucru privind reforma sistemelor de pensie pentru funcționarii din statele membre. Împrejurarea potrivit căreia reclamantul nu s‑ar fi întâlnit cu vicepreședintele Comisiei nu ar fi de natură să demonstreze că reclamantul nu ar fi avut nicio misiune, având în vedere că era consilier principal la DG Personal și Administrație, iar nu consilier special al unui comisar.

 Aprecierea Tribunalului

233    Trebuie să se realizeze o distincție între, pe de o parte, însăși decizia de schimbare a repartizării și, pe de altă parte, acțiunile lipsite de caracter decizional ale Comisiei care au avut ca efect sau ca obiect lipsirea de conținut a atribuțiilor conferite reclamantului prin decizia de schimbare a repartizării. Astfel, numai acțiunile Comisiei lipsite de caracter decizional menționate mai sus pot angaja răspunderea instituției, având în vedere ceea ce a fost amintit cu privire la decizia de schimbare a repartizării la punctele 106 și 107 din prezenta hotărâre.

234    În speță, decizia de schimbare a repartizării enumera anumite sarcini atribuite reclamantului. Cu toate acestea, din înscrisurile de la dosar nu rezultă că reclamantului i s‑ar fi oferit de către Comisie posibilitatea de a îndeplini efectiv aceste sarcini și nici că acestea ar fi avut un conținut substanțial, corespunzător competențelor și nivelului de experiență ale reclamantului.

235    Astfel, rezultă în special din scrisoarea din 9 septembrie 2003 adresată președintelui Comisiei că reclamantul s‑a plâns de faptul că nu primea sarcini efective corespunzătoare gradului și competențelor sale de la schimbarea repartizării sale din noiembrie 2002. Printr‑o notă din 22 septembrie 2003, directorul general al DG Personal și Administrație îi solicită șefului de cabinet al vicepreședintelui Comisiei să îi atribuie misiuni reclamantului, în conformitate cu ceea ce se convenise. Ca răspuns la această scrisoare, șeful de cabinet, printr‑o notă din 29 septembrie 2003, s‑a limitat să îi solicite, la rândul său, directorului DG Personal și Administrație să îi facă propuneri cu privire la sarcinile care îi pot fi atribuite reclamantului. Un asemenea schimb de scrisori susține teza reclamantului în ceea ce privește, cel puțin, perioada cuprinsă între ianuarie și octombrie 2003. Or, Comisia, care ar trebui să fie în măsură să prezinte probe contrare în acest sens, nu propune elemente de probă de natură să demonstreze că sarcinile ar fi fost încredințate în mod real reclamantului, în special după acest schimb de scrisori. Deși administrația susține că reclamantul ar fi participat la consiliul informal din Rhodos, aceasta nu precizează în niciun fel în ce ar fi constat în mod real această misiune și nici natura lucrărilor efectuate. În mod similar, deși Comisia subliniază că reclamantul ar fi fost desemnat pentru a participa la un grup de lucru privind reforma sistemelor de pensie în sectorul public începând cu 24 noiembrie 2003, aceasta nu demonstrează că reclamantul ar fi avut posibilitatea să participe efectiv la acest grup, în timp ce acest aspect este contestat cu fermitate de persoana interesată. În plus, se observă că acest grup de lucru era în majoritate compus din funcționari care făceau obiectul unei proceduri disciplinare, element ce permite existența unor îndoieli cu privire la așteptările pe care Comisia le putea avea în ceea ce privește lucrările grupului de lucru respectiv.

236    Pe de altă parte, împrejurarea potrivit căreia reclamantul a obținut în cursul perioadei în litigiu autorizații de exercitare a unor activități externe nu este de natură să demonstreze că ar fi avut posibilitatea să exercite concret atribuții corespunzătoare gradului său în cadrul Comisiei.

237    Astfel, având în vedere aceste elemente diferite, se pare că, în mod deliberat sau din inerție, Comisia nu s‑a asigurat că reclamantul are posibilitatea să exercite concret atribuții corespunzătoare gradului său, în perioada cuprinsă între ianuarie 2003 și februarie 2006, în afara perioadei de șase luni în cursul căreia persoana interesată exercita atribuții pe lângă guvernul elen, în cadrul unui concediu pentru interese personale. O asemenea atitudine din partea Comisiei constituie, de asemenea, un comportament culpabil de natură să îi angajeze răspunderea.

238    Din ceea ce precedă rezultă că au fost săvârșite mai multe greșeli de către Comisie față de reclamant, în primul rând, prin informarea cu întârziere cu privire la măsurile luate ca urmare a cererii sale de asistență din 11 noiembrie 2002, în al doilea rând, prin răspunsul dat cu întârziere la cererile de asistență prezentate la 15 și la 21 iulie 2003, în al treilea rând, prin decizia de a iniția o procedură disciplinară în lipsa unor elemente suficient de pertinente și precise, în al patrulea rând, prin permiterea divulgării unor date cu caracter personal referitoare la reclamant în iulie 2003 și, în al cincilea rând, prin abținerea timp de câțiva ani de a‑i încredința sarcini efective corespunzătoare gradului său.

 Cu privire la prejudiciu și la legătura de cauzalitate

 Argumentele părților

239    Reclamantul susține că au fost săvârșite de Comisie anumite nelegalități care sunt în legătură directă cu prejudiciile de care se prevalează.

240    El subliniază, în ultimul stadiu al înscrisurilor sale, că aceste nelegalități au la origine un prejudiciu moral deosebit de ridicat apreciat la suma de 850 000 de euro. Pentru acest prejudiciu, reclamantul amintește în special că, prin acțiunile sale culpabile, Comisia a adus atingere onoarei și reputației sale profesionale. În memoriul în replică, reclamantul declară că renunță la cererea de reparare a prejudiciului moral legat de înrăutățirea stării sale de sănătate.

241    Comisia subliniază că îi revine reclamantului sarcina de a demonstra că acțiunile nelegale invocate sunt în legătură directă cu prejudiciul moral de care se prevalează și că acestea au avut un impact real și sigur asupra situației sale profesionale și personale. Or, nu acesta este cazul în speță. În particular, Comisia apreciază că reclamantul nu ar demonstra că ar fi pierdut șansa de a fi numit pe postul de director general al Eurostat, din moment ce nu ar dovedi că ar fi fost publicat un anunț pentru ocuparea unui post vacant și nici că și‑ar fi depus candidatura. În mod similar, nu ar exista o legătură între acțiunile imputate Comisiei și faptul că reclamantul a făcut obiectul unor acuzații și insinuări în presă.

 Aprecierea Tribunalului

242    Cu titlu introductiv, este necesar să se amintească faptul că reclamantul, în ultimul stadiu al înscrisurilor, își limitează pretențiile numai la repararea prejudiciului moral care rezultă, pe de o parte, din atingerea adusă reputației și onoarei sale profesionale și, pe de altă parte, din starea de incertitudine și de neliniște în care se află, cu excluderea înrăutățirii stării sale psihice.

243    În continuare, trebuie să se examineze dacă greșelile de serviciu săvârșite de Comisie sunt în legătură directă cu prejudiciul moral de care se prevalează reclamantul.

244    În primul rând, întârzierea cu care Comisia a informat funcționarul cu privire la măsurile luate ca urmare a cererii sale de asistență din 11 noiembrie 2002, din moment ce nu este justificată de existența niciunei împrejurări speciale, constituie o greșeală de serviciu generatoare de prejudiciu moral specific, având în vedere starea de incertitudine și de neliniște în care s‑a aflat funcționarul ca urmare a acestei situații (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din 14 iunie 1979, V./Comisia, 18/78, Rec., p. 2093, punctele 16 și 19, și Hotărârea Caronna/Comisia, citată anterior, punctul 106). Situația este aceeași în ceea ce privește întârzierea cu care Comisia s‑a pronunțat asupra cererilor de asistență prezentate de reclamant la 15 și la 21 iulie 2003. Se va face o justă apreciere a acestor prejudicii morale prin stabilirea ex aequo et bono la suma de 10 000 de euro (a se vedea, prin analogie, în materia reparării prejudiciului moral ca urmare a întârzierii în întocmirea unui raport de evaluare, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 decembrie 2005, T‑274/04, Rounis/Comisia, RecFP, p. I‑A‑407 și II-1849, punctul 54).

245    În al doilea rând, decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare, deși Comisia nu dispunea de informații suficient de precise și pertinente, constituie o greșeală care a adus o atingere foarte gravă onoarei și reputației profesionale ale reclamantului. Astfel, această decizie a creat impresia publicului larg, precum și apropiaților și colegilor reclamantului că el săvârșise fapte condamnabile. Or, din înscrisurile de la dosar, în special din raportul OLAF, rezultă că reproșurile formulate împotriva sa erau neîntemeiate.

246    În al treilea rând, scurgerea de date cu caracter personal, imputabilă Comisiei și intervenită în iulie 2003, se află în mod direct la originea unei agravări importante a atingerii aduse reputației și onoarei profesionale ale reclamantului. Astfel, divulgarea numelui reclamantului în urma acestei scurgeri de informații, asociată cu informațiile cuprinse în comunicatul de presă al Comisiei din 9 iulie 2003, a permis publicului larg, presei internaționale și grecești desemnarea reclamantului ca fiind unul dintre funcționarii care fac obiectul unei proceduri disciplinare și de a crea impresia că era implicat într‑un scandal financiar.

247    Prejudiciile prevăzute la cele două puncte precedente nu au fost decât parțial reparate prin comunicatul de presă din 27 octombrie 2004, a cărui difuzare a avut un impact inferior articolelor publicate în presa internațională și în presa grecească (a se vedea, în ceea ce privește măsurile de reparare insuficientă a unei atingeri nefondate aduse reputației unui funcționar, Hotărârea Giraudy/Comisia, citată anterior, punctul 206). Difuzarea acestui comunicat a constituit singura măsură adoptată de Comisie pentru restabilirea onoarei reclamantului. Instituția nu i‑a prezentat niciun moment reclamantului scuzele sau regretele pe care o punere în discuție publică fără temei le impunea.

248    Astfel, ținând seama de împrejurările speciale menționate mai sus ale prezentei cauze, inclusiv de comunicatul de presă din 27 octombrie 2004, este necesar să se evalueze ex aequo et bono cuantumul prejudiciului moral cauzat de Comisie și care rezultă din atingerea adusă onoarei și reputației profesionale ale reclamantului la suma de 60 000 de euro (a se vedea, pentru cazuri de atingere gravă adusă reputației, Hotărârile citate anterior Franchet și Byk/Comisia, punctul 411, și Giraudy/Comisia, punctul 207).

249    În al patrulea rând, prin faptul că nu i‑a încredințat reclamantului timp de câțiva ani sarcini efective corespunzătoare gradului său, Comisia a săvârșit o greșeală de serviciu care se află direct la originea unui prejudiciu moral. În împrejurările speței, este necesară obligarea Comisiei la plata sumei de 20 000 de euro către reclamant cu titlu de prejudiciu moral.

250    Din ceea ce precedă rezultă că este necesară obligarea Comisiei la plata către reclamant, în temeiul diferitelor prejudicii morale suferite, a sumei de 90 000 de euro.

 Cu privire la cererile de măsuri de organizare a procedurii și de cercetare judecătorească

1.     Argumentele părților

251    În primul rând, reclamantul solicită Tribunalului să audieze la ședință, în calitate de martori, în primul rând, pe domnul Portal, jurnalist la ziarul La Voix, apoi pe doamna D., pentru a preciza condițiile de elaborare a raportului serviciului de audit intern al Eurostat din 8 iulie 2003, și, în sfârșit, pe domnul Koopman, pentru ca acesta din urmă să ofere precizări cu privire la adoptarea deciziei de schimbare a repartizării.

252    În al doilea rând, reclamantul solicită Tribunalului să invite Comisia să prezinte orice document de natură să demonstreze că serviciul de audit intern al Eurostat ar fi realizat efectiv controale în perioada cuprinsă între noiembrie 2002 și mai 2003 cu privire la faptele reproșate acestuia.

253    În al treilea rând, reclamantul solicită Tribunalului să invite Comisia să prezinte raportul complet al OLAF fără eliminarea fragmentelor pretinse a fi confidențiale și a anexelor.

2.     Aprecierea Tribunalului

254    În memoriul în replică, reclamantul solicită ca Tribunalul să dispună Comisiei prezentarea unor documente și să audieze trei martori.

255    În conformitate cu articolul 54 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, măsurile de organizare a procedurii și de cercetare judecătorească urmăresc să asigure pregătirea cauzelor pentru judecată, derularea procedurilor și soluționarea litigiilor în cele mai bune condiții. În temeiul articolelor 57 și 58 din același regulament, măsurile de cercetare judecătorească urmăresc, în ceea ce le privește, să permită probarea unor susțineri de fapt ale unei părți în susținerea motivelor sale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 noiembrie 2000, Bareyt și alții/Comisia, T‑175/97, RecFP, p. I‑A‑229 și II-1053, punctul 89).

256    În temeiul articolului 55 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul de procedură, solicitarea adresată părților de a prezenta înscrisuri referitoare la cauză constituie o măsură de organizare a procedurii, în timp ce audierea martorilor este o activitate de cercetare judecătorească, în conformitate cu articolul 57 din regulamentul menționat.

257    În ceea ce privește aprecierea cererilor de măsuri de organizare a procedurii sau de cercetare judecătorească formulate de o parte într‑un litigiu, numai Tribunalul este competent să se pronunțe asupra eventualei necesități de a completa informațiile de care dispune în legătură cu cauza cu care este sesizat (a se vedea, prin analogie, în ceea ce privește cererea de audiere a unor martori, Hotărârea Curții din 22 noiembrie 2007, Sniace/Comisia, C‑260/05 P, Rep., p. I‑10005, punctele 77 și 78; a se vedea, prin analogie, în ceea ce privește cererea de furnizare de documente, Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Salzgitter/Comisia, C‑182/99 P, Rec., p. I‑10761, punctele 41 și 44).

258    În cauză, Tribunalul se consideră suficient de lămurit de înscrisurile de la dosar și de dezbaterile din cadrul ședinței și consideră că nu sunt necesare măsurile de organizare a procedurii și de cercetare judecătorească solicitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

259    Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII al titlului II din respectivul regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să fie obligată numai la plata parțială a cheltuielilor de judecată sau chiar să nu fie obligată la plata acestora.

260    Din motivele enunțate mai sus rezultă că, în esență, partea căzută în pretenții este Comisia. În plus, reclamantul a solicitat în mod expres, în concluziile sale, ca pârâta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată. Împrejurările speței nejustificând aplicarea dispozițiilor articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comisia va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Obligă Comisia Europeană la plata către domnul Nanopoulos a sumei de 90 000 de euro.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Comisia Europeană suportă totalitatea cheltuielilor de judecată.

Gervasoni Kreppel Rofes i Pujol

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 11 mai 2010.

Grefier       Președinte

W. Hakenberg       S. Gervasoni

Textul prezentei decizii, precum și textele deciziilor instanțelor Uniunii Europene citate în aceasta sunt disponibile pe pagina de internet www.curia.europa.eu.

* Limba de procedură: greaca.