ORDONANȚA CURȚII (Camera a zecea)
5 iunie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Articolul 53 alineatul (2) și articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții – Lipsa unor precizări suficiente cu privire la contextul factual și normativ al litigiului principal și la motivele care justifică necesitatea unui răspuns la întrebările preliminare – Inadmisibilitate vădită”
În cauza C‑10/19,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul București (România), prin decizia din 2 februarie 2018, primită de Curte la 3 ianuarie 2019, în procedura
Wilo Salmson France SAS
împotriva
Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București,
Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți,
CURTEA (Camera a zecea),
compusă din domnul C. Lycourgos, președinte de cameră, și domnii E. Juhász și I. Jarukaitis (raportor), judecători,
avocat general: domnul G. Hogan,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 167 și 178 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”), precum și a articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoare adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare (JO 2008, L 44, p. 23).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Wilo Salmson France SAS, pe de o parte, și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, pe de altă parte, în legătură cu posibilitatea ca acestei societăți să i se ramburseze taxa pe valoarea adăugată (TVA) aferentă unor achiziții efectuate în cursul anului 2012, dar pentru care au fost emise facturi fiscale de achiziție în cursul anului 2015.
Dreptul Uniunii
3 Articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții prevede:
„Pe lângă textul întrebărilor adresate Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:
(a) o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările;
(b) conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă;
(c) expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
4 La 2 septembrie 2016, societății Wilo Salmson France i s‑a comunicat o decizie a Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin care s‑a respins contestația acesteia formulată împotriva unei decizii de rambursare a TVA‑ului.
5 Wilo Salmson France a introdus o acțiune împotriva acestei decizii a agenției menționate la Tribunalul București (România).
6 În cadrul procedurii inițiate în fața instanței de trimitere, reclamanta din litigiul principal a formulat o cerere prin care a solicitat sesizarea Curții cu o întrebare preliminară.
7 În această privință, instanța de trimitere, făcând referire la cererea respectivă, a arătat că situația societății Wilo Salmson France este una atipică, având în vedere ipotezele prevăzute de Directiva 2008/9, și că, întrucât Directiva TVA nu reglementează expres termenul în care poate fi exercitat dreptul de deducere, această societate ar aprecia că data de la care începe să curgă termenul respectiv nu poate fi stabilită exclusiv în funcție de momentul la care a avut loc livrarea bunurilor, fără a se ține seama de orice altă împrejurare relevantă.
8 După această expunere, instanța de trimitere a decis că, pentru a analiza această situație de fapt, este necesară interpretarea dispozițiilor de drept al Uniuni și a admis cererea reclamantei din litigiul principal de a sesiza Curtea.
9 În aceste condiții, Tribunalul București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În ceea ce privește interpretarea articolului 167 coroborat cu articolul 178 din Directiva [TVA], dacă există o distincție între momentul nașterii și cel al exercitării dreptului de deducere în raport de modul în care funcționează sistemul de TVA, în sensul stabilirii dacă dreptul de deducere [a] TVA poate fi exercitat în lipsa unei facturi fiscale emise pentru achizițiile de bunuri efectuate.
2) În interpretarea articolului 167 coroborat cu articolul 178 din Directiva [TVA] și a articolului 14 alineatul (1) [litera (a)] teza întâi din Directiva 2008/9/CE, care este reperul procedural în raport de care trebuie apreciată regularitatea exercitării dreptului de rambursare [a] TVA, în sensul stabilirii dacă poate fi formulată o cerere de rambursare [a] TVA devenită exigibilă anterior perioadei de rambursare, însă a cărei facturare a intervenit în perioada de rambursare[?]”
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
10 În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când o cerere preliminară este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
11 În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.
12 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite prin articolul 267 TFUE, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări (Hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo și alții, C‑320/90-C‑322/90, EU:C:1993:26, punctul 6, precum și Hotărârea din 26 iulie 2017, Superfoz – Supermercados, C‑519/16, EU:C:2017:601, punctul 44). Astfel, Curtea este abilitată să se pronunțe numai asupra interpretării unui text al Uniunii pornind de la faptele care îi sunt indicate de instanța națională (a se vedea în special Hotărârea din 11 septembrie 2008, Eckelkamp și alții, C‑11/07, EU:C:2008:489, punctul 52, precum și Hotărârea din 26 iulie 2017, Superfoz – Supermercados, C‑519/16, EU:C:2017:601, punctul 44).
13 Curtea insistă de asemenea asupra importanței menționării de către instanța de trimitere a motivelor exacte care au determinat‑o să aibă îndoieli cu privire la interpretarea dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții întrebări preliminare. Aceasta s‑a pronunțat deja în sensul că este indispensabil ca instanța națională să ofere, în însăși decizia de trimitere, un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată (Hotărârea din 6 decembrie 2005, ABNA și alții, C‑453/03, C‑11/04, C‑12/04 și C‑194/04, EU:C:2005:741, punctul 46, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 martie 2017, Milkova, C‑406/15, EU:C:2017:198, punctul 73, precum și jurisprudența citată).
14 Aceste cerințe privind cuprinsul unei cereri de decizie preliminară figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, pe care instanța de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe (Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C‑614/14, EU:C:2016:514, punctul 19 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 octombrie 2017, Balgarska energiyna borsa, C‑347/16, EU:C:2017:816, punctul 59).
15 Astfel, potrivit acestui articol 94, orice cerere de decizie preliminară trebuie să cuprindă „o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările”, „conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă”, precum și „expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal”.
16 Cerințele menționate sunt amintite de asemenea în Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2016, C 439, p. 1).
17 Este important de subliniat și că informațiile cuprinse în deciziile de trimitere sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații, conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Este de competența Curții să se asigure cu privire la menținerea acestei posibilități, ținând seama de faptul că, în temeiul acestui articol, persoanelor interesate le sunt notificate numai deciziile de trimitere (a se vedea în special Hotărârea din 1 aprilie 1982, Holdijk și alții, 141/81-143/81, EU:C:1982:122, punctul 6, precum și Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi, C‑434/15, EU:C:2017:981, punctul 25).
18 În speță, este evident că decizia de trimitere nu îndeplinește cerințele amintite la punctele 12-17 din prezenta ordonanță.
19 Astfel, mai întâi, instanța de trimitere expune obiectul litigiului principal în mod foarte succint, menționând numai decizia atacată și sumele în discuție în litigiul principal.
20 Apoi, expunerea cadrului factual și normativ care figurează în decizia de trimitere este lacunară, dat fiind că nu precizează circumstanțele factuale pe care se întemeiază întrebările și nu oferă nicio indicație cu privire la dispozițiile naționale care ar putea fi aplicate în cadrul acestui litigiu.
21 În sfârșit, cererea de decizie preliminară nu cuprinde nicio expunere a motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea articolelor 167 și 178 din Directiva TVA, precum și a articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2008/9.
22 Instanța de trimitere se referă numai la cererea Wilo Salmson France de sesizare a Curții cu o întrebare preliminară și în special la motivarea acestei cereri. În această privință, instanța respectivă se limitează la a arăta că situația societății amintite este atipică, având în vedere ipotezele prevăzute de Directiva 2008/9 și că, întrucât Directiva TVA nu reglementează expres termenul în care poate fi exercitat dreptul de deducere, societatea menționată apreciază că data de la care începe să curgă termenul respectiv nu poate fi stabilită exclusiv în funcție de momentul la care a avut loc livrarea bunurilor, fără a se ține seama de orice altă împrejurare relevantă. Or, este evident că o asemenea motivare nu poate fi considerată suficientă. Astfel, în lipsa unei expuneri a cadrului factual și normativ, această motivare nu permite să se înțeleagă modul în care dispozițiile Directivei TVA și ale Directivei 2008/9, cu privire la care Curții i se solicită să se pronunțe, ar putea eventual să se aplice în cauza principală.
23 În aceste condiții, este evident că decizia de trimitere nu permite Curții să furnizeze un răspuns util instanței de trimitere în scopul soluționării litigiului principal și nici nu oferă guvernelor statelor membre și celorlalte părți interesate posibilitatea de a prezenta observații, conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
24 Trebuie să se amintească însă că instanța de trimitere păstrează posibilitatea de a prezenta o nouă cerere de decizie preliminară atunci când va fi în măsură să furnizeze Curții toate elementele care să îi permită acesteia să se pronunțe (Ordonanța din 12 mai 2016, Security Service și alții, C‑692/15-C‑694/15, EU:C:2016:344, punctul 30, precum și jurisprudența citată).
25 Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, este necesar să se constate, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, că prezenta cerere de decizie preliminară este vădit inadmisibilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
26 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) dispune:
Cererea de decizie preliminară formulată de Tribunalul București (România), prin decizia din 2 februarie 2018, este vădit inadmisibilă.
Luxemburg, 5 iunie 2019.
Grefier | | Președintele Camerei a zecea |
A. Calot Escobar | | C. Lycourgos |