HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a treia)
24 februarie 2010
Cauza F‑89/08
P
împotriva
Parlamentului European
„Funcție publică — Agenți temporari — Parlamentul European — Concediere — Pierderea încrederii”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care reclamanta solicită, în primul rând, anularea deciziei Parlamentului European din 15 aprilie 2008 de reziliere a contractului său de agent temporar, în al doilea rând, reintegrarea sa cu efect retroactiv, în al treilea rând, plata salariului său începând de la 15 iulie 2008, în al patrulea rând, plata unei despăgubiri pentru prejudiciul moral și prejudiciul adus carierei pe care apreciază că le‑a suferit ca urmare a deciziei de concediere și, în al cincilea rând, obligarea Parlamentului European la plata cheltuielilor de judecată
Decizia: Respinge acțiunea. Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Agenți temporari— Agenți temporari din categoria prevăzută la articolul 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalți agenți— Agent temporar repartizat pe lângă un grup politic al Parlamentului European
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 2 lit. (c)]
2. Funcționari — Agenți temporari — Agenți temporari din categoria prevăzută la articolul 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalți agenți — Agent temporar repartizat pe lângă un grup politic al Parlamentului European
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 2 lit. (c)]
3. Funcționari — Agenți temporari — Decizie de concediere — Obligația de motivare — Întindere
[Statutul funcționarilor, art. 25 al doilea paragraf și art. 90 alin. (2); Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 2 lit. (c)]
4. Acțiune în anulare — Motive — Abuz de putere — Noțiune
5. Funcționari — Obligația de solicitudine care incumbă administrației — Conținut — Limite
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 2 lit. (c)]
6. Funcționari — Acțiune — Obiect — Somație adresată administrației — Inadmisibilitate
(art. 233 CE; Statutul funcționarilor, art. 91)
1. Respectarea dreptului la apărare, în orice procedură desfășurată împotriva unei persoane și care poate conduce la un act care o lezează, constituie un principiu fundamental de drept comunitar și trebuie asigurată chiar în absența oricărei reglementări privind procedura în cauză. În temeiul acestui principiu, persoanei interesate trebuie să i se fi oferit, înainte de adoptarea deciziei care o vizează, posibilitatea să își prezinte în mod eficient punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor și al circumstanțelor pe baza cărora a fost adoptată această decizie.
Cu toate acestea, motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare nu poate fi invocat în mod util în privința unei decizii de încetare a detașării unui funcționar pe lângă un grup politic al Parlamentului European. Astfel, având în vedere natura specifică a atribuțiilor exercitate pe lângă un grup politic și necesitatea menținerii, într‑un astfel de mediu politic, a unor raporturi de încredere reciprocă între grupul respectiv și funcționarii detașați pe lângă acesta, obligația de a audia persoana interesată înainte de adoptarea deciziei de încetare a atribuțiilor sale nu se impune într‑un asemenea caz.
Această excepție se aplică de fiecare dată când se pune problema necesității de a se menține existența unor „raporturi de încredere”, mai exact pentru toți agenții temporari recrutați în temeiul articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalți agenți – încrederea reciprocă fiind un element esențial al contractelor de agenți temporari vizate de această dispoziție – atunci când contractul lor încetează din cauza dispariției raportului de încredere. Astfel, adoptarea unei decizii de încetare, din cauza dispariției raportului de încredere, a unui contract încheiat în temeiul articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalți agenți nu presupune audierea în prealabil a persoanei interesate.
(a se vedea punctele 29‑33)
Trimitere la:
Curte: 15 iulie 1970, Buchler/Comisia, 44/69, Rec., p. 733, punctul 9; 10 iulie 1986, Belgia/Comisia, 234/84, Rec., p. 2263, punctul 27; 3 octombrie 2000, Industrie des poudres sphériques/Consiliul, C‑458/98 P, Rec., p. I‑8147, punctul 99; 5 octombrie 2000, Germania/Comisia, C‑288/96, Rec., p. I‑8237, punctul 99; 29 aprilie 2004, Parlamentul European/Reynolds, C‑111/02 P, Rec., p. I‑5475, punctele 50‑60; 9 noiembrie 2006, Comisia/De Bry, C‑344/05 P, Rec., p. I‑10915, punctul 37
Tribunalul de Primă Instanță: 28 ianuarie 1992, Speybrouck/Parlamentul European, T‑45/90, Rec., p. II‑33, punctul 94; 17 octombrie 2006, Bonnet/Curtea de Justiție, T‑406/04, RecFP, p. I‑A‑2‑213 și II‑A‑2‑1097, punctul 79
2. Potrivit dispozițiilor articolului 4 din decizia Biroului Parlamentului European din 3 mai 2004 privind transmiterea atribuțiilor autorității împuternicite să facă numiri și ale autorității abilitate să încheie contractele de muncă, astfel cum a fost modificată prin decizia biroului menționat din 26 octombrie 2004 în privința deputaților neafiliați, secretarul general al Parlamentului European este cel care exercită atribuțiile de autoritate abilitată să încheie contractele de muncă pentru agenții temporari prevăzuți la articolul 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalți agenți, care sunt recrutați în vederea exercitării unor atribuții pe lângă acești deputați. Prin urmare, secretarul general al Parlamentului European este competent să adopte o decizie de concediere a unui agent temporar care își exercită atribuțiile pe lângă deputații neafiliați. Cu toate acestea, grupurile politice dispun de o putere discreționară în alegerea colaboratorilor pe care doresc să îi angajeze pentru exercitarea de atribuții temporare pe lângă ele, precum și pentru stabilirea încetării contractului lor.
În ceea ce privește deputații neafiliați, care sunt parlamentari ce nu au fost în măsură să formeze un grup politic, un agent administrativ, „coordonatorul deputaților neafiliați”, este cel care are atribuția de a menține legătura între deputații neafiliați, precum și între deputații neafiliați și celelalte grupuri politice sau serviciile administrative ale Parlamentului European. Acest coordonator gestionează de asemenea resursele comune puse la dispoziția deputaților neafiliați și trebuie să asigure astfel aplicarea Regimului aplicabil celorlalți agenți în privința agenților temporari repartizați pe lângă deputații menționați.
Respectivii agenți temporari își exercită în principal atribuțiile pe lângă un singur parlamentar, care este responsabilul lor administrativ direct. Acesta semnează, printre altele, ordinele lor de deplasare. Prin urmare, deși, în practică, pentru asigurarea funcționării administrative cotidiene a „grupului” deputaților neafiliați, un agent temporar execută în mod necesar sarcini care privesc alți deputați neafiliați decât unicul său responsabil administrativ direct, acesta rămâne persoana față de care trebuie să existe un raport de încredere. Astfel, atunci când dispare raportul de încredere dintre responsabilul administrativ direct al unui agent și acest agent, coordonatorul deputaților neafiliați transmite secretarului general al Parlamentului European o cerere de concediere și, pe baza acestei cereri, secretarul general al Parlamentului European adoptă o decizie de concediere. În măsura în care se întemeiază pe o pierdere a încrederii responsabilului administrativ direct al agentului, această decizie nu poate fi anulată numai pentru motivul că pierderea încrederii nu îl privește decât pe unul dintre deputații neafiliați.
(a se vedea punctele 39‑43, 45 și 46)
Trimitere la:
Curte: Parlamentul European/Reynolds, citată anterior, punctul 50
3. Niciun motiv imperativ nu permite excluderea agenților temporari de la protecția împotriva concedierilor nejustificate, în special atunci când sunt titulari ai unui contract pe perioadă nedeterminată sau atunci când, fiind titulari ai unui contract pe perioadă determinată, sunt concediați înainte de ajungerea la termen a acestuia. Or, pentru a garanta o protecție suficientă în acest sens, este important să se permită, pe de o parte, persoanelor interesate să se asigure că interesele lor legitime au fost respectate sau lezate, precum și să aprecieze oportunitatea sesizării instanței și, pe de altă parte, să se permită acesteia să își exercite controlul, ceea ce echivalează cu recunoașterea existenței unei obligații de motivare în sarcina autorității.
Atunci când este adoptată o decizie de concediere pentru motivul unei pierderi de încredere, persoana interesată nu dispune de garanții procedurale, precum dreptul de a fi audiat în cursul procedurii administrative. Prin urmare, obligația de motivare și respectarea ei de către administrație constituie unica garanție ce permite persoanei interesate, cel puțin după adoptarea deciziei care o lezează, să se prevaleze în mod eficient de căile de atac pe care le are la dispoziție pentru a contesta legalitatea deciziei menționate.
Cu toate acestea, dispariția raportului de încredere, care este o relație de natură personală, nu se întemeiază în mod necesar pe elemente obiective. Astfel, simpla constatare a existenței acestei dispariții a raportului de încredere poate fi suficientă pentru a justifica adoptarea unei decizii de concediere. Prin urmare, dacă o decizie de concediere nu se întemeiază decât pe o astfel de constatare, cerința de precizie în privința prezentării, în motivele deciziei, a împrejurărilor factuale care dovedesc sau justifică această dispariție a raportului de încredere nu poate fi decât restrânsă.
Nu este mai puțin adevărat, în special în ceea ce privește agenții temporari repartizați pe lângă deputați neafiliați ai Parlamentului European, că motivarea unei decizii de concediere întemeiate pe o pierdere a încrederii trebuie în mod necesar să aducă precizări suficiente referitoare la persoana față de care nu mai există raportul de încredere. Astfel, agentul în cauză va putea să se asigure că decizia este legată de responsabilul său administrativ direct, și anume deputatul neafiliat față de care trebuie să existe un raport de încredere.
În cazul unei decizii insuficient motivate, nu revine unui agent temporar obligația de a se informa el însuși în legătură cu motivele acestei decizii. Astfel, atunci când o decizie este insuficient motivată, administrația nu se poate prevala de împrejurarea că motivele acestei decizii erau accesibile în dosarul personal al agentului în cauză pentru a putea obține înlăturarea de către instanță, în faza procedurii contencioase, a motivului întemeiat pe această motivare insuficientă. Cu toate acestea, atunci când rezultă chiar din cuprinsul reclamației introduse de agent în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut că acesta a luat cunoștință de motivele unei decizii consultându‑și dosarul personal, ar fi excesiv să se anuleze această decizie din cauza faptului, desigur, criticabil, că instituția nu le‑a expus în mod explicit cu ocazia respingerii acestei reclamații.
(a se vedea punctele 69‑74, 77 și 81‑83)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 8 decembrie 2005, Reynolds/Parlamentul European, T‑237/00, RecFP, p. I‑A‑385 și II‑1731, punctul 95; 8 septembrie 2009, ETF/Landgren, T‑404/06 P, Rep., p. II‑2841
Tribunalul Funcției Publice: 26 octombrie 2006, Landgren/ETF, F‑1/05, RecFP, p. I‑A‑1‑123 și II‑A‑1‑459, punctele 73 și 74
4. Un act reprezintă un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptat în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât pe cele declarate sau de a eluda o procedură special prevăzută de tratat.
(a se vedea punctul 87)
Trimitere la:
Curte: 21 iunie 1958, Groupement des hauts fourneaux et aciéries belges/Înalta Autoritate, 8/57, Rec., p. 223, 256; 10 martie 2005, Spania/Consiliul, C‑342/03, Rec., p. I‑1975, punctul 64; 7 septembrie 2006, Spania/Consiliul, C‑310/04, Rec., p. I‑7285, punctul 69
5. Noțiunea de obligație de solicitudine a administrației reflectă echilibrul dintre drepturile și obligațiile reciproce pe care statutul le‑a instituit în relațiile dintre autoritatea publică și agenții din serviciul public. Acest echilibru implică, printre altele, ca, atunci când se pronunță cu privire la situația unui funcționar, autoritatea să ia în considerare toate elementele care pot sta la baza deciziei sale și ca, astfel, să țină seama nu numai de interesul serviciului, ci și de interesul funcționarului în cauză. Cu toate acestea, încrederea reciprocă este un element esențial al contractelor de agenți temporari prevăzute la articolul 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalți agenți. Prin urmare, în afara împrejurărilor excepționale, eventualele limite de acțiune a administrației, decurgând din obligația de solicitudine, nu pot împiedica, atunci când dispare raportul de încredere, adoptarea unei decizii de concediere întemeiate pe acest motiv.
(a se vedea punctele 112 și 113)
Trimitere la:
Curte: 28 mai 1980, Kuhner/Comisia, 33/79 și 75/79, Rec., p. 1677, punctul 22; 29 iunie 1994, Klinke/Curtea de Justiție, C‑298/93 P, Rec., p. I‑3009, punctul 38
Tribunalul de Primă Instanță: Speybrouck/Parlamentul European, citată anterior, punctul 94; Bonnet/Curtea de Justiție, citată anterior, punctul 47
6. În cadrul unei acțiuni formulate în temeiul articolului 91 din statut, nu revine instanței comunitare sarcina de a adresa somații instituțiilor Uniunii. Astfel, pe de o parte, această instanță este evident lipsită de competența de a adresa somații instituțiilor menționate și, pe de altă parte, în cazul anulării unui act, instituția vizată este obligată să adopte măsurile pe care le implică executarea hotărârii.
(a se vedea punctul 120)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 27 iunie 2002, Tralli/BCE, T‑373/00, T‑27/01, T‑56/01 și T‑69/01, RecFP, p. I‑A‑97 și II‑453, punctul 42 și jurisprudența citată