CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
NILS WAHL
prezentate la 15 ianuarie 2019(1)
Cauza C‑52/18
Christian Fülla
împotriva
Toolport GmbH
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Amtsgericht Norderstedt (Tribunalul Districtual Norderstedt, Germania)]
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 1999/44/CE – Vânzare de bunuri de consum – Drepturile consumatorului – Neconformitatea bunului livrat – Repunerea ulterioară în conformitate a bunurilor – Obligațiile vânzătorului – Stabilirea locului în care bunurile trebuie puse la dispoziție în vederea reparării sau a înlocuirii (locul de executare a posteriori) – Noțiunea «inconvenient semnificativ pentru consumator» – Noțiunea «reparare cu titlu gratuit» – Dreptul de a cere rezoluțiunea contractului”
1. În vânzarea de bunuri de consum, în cazul în care bunurile sunt achiziționate în cadrul unui contract la distanță și, mai târziu, se dovedesc a nu fi în conformitate cu contractul menționat, există o reglementare limitativă, din perspectiva dreptului Uniunii, care stabilește locul în care consumatorul trebuie să pună bunurile respective la dispoziția vânzătorului pentru a fi repuse în conformitate?
2. În era comerțului digital, această întrebare devine din ce în ce mai importantă, în special în cazurile care vizează bunuri de consum voluminoase sau cu greutate mare. În prezenta cauză, trimisă Curții de Amtsgericht Norderstedt (Tribunalul Districtual Norderstedt, Germania), se afirmă că un cort pentru evenimente cu dimensiunile de 5 × 6 metri ar fi fost livrat cu defecte.
3. Pentru a răspunde la această întrebare, Curtea va trebui să soluționeze o serie de probleme reglementate de Directiva 1999/44/CE privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe (denumită în continuare „directiva”)(2).
I. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
4. Directiva a armonizat, într‑o anumită măsură, obligația vânzătorului de a repune bunurile de consum în conformitate cu contractul.
5. Preambulul directivei prevede următoarele:
„(1) Întrucât, în conformitate cu articolul 153 alineatele (1) și (3) [din tratat], Comunitatea ar trebui să contribuie la realizarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorului prin măsurile pe care le adoptă în temeiul articolului 95;
(2) Întrucât piața internă cuprinde o zonă fără frontiere interne, în care este garantată libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului; întrucât libera circulație a mărfurilor se aplică nu numai tranzacțiilor între persoane care acționează în cursul unei activități comerciale, ci și tranzacțiilor între persoane private; întrucât implică libertatea consumatorilor rezidenți într‑un stat membru de a achiziționa bunuri pe teritoriul unui alt stat membru, în temeiul unui set minim uniform de norme juste care reglementează vânzarea de bunuri de consum;
[…]
(12) Întrucât, în cazurile de neconformitate, vânzătorul poate oferi întotdeauna consumatorului, pe cale amiabilă, orice despăgubire existentă; întrucât consumatorul trebuie să decidă acceptarea sau respingerea propunerii în cauză;
[…]
(19) Întrucât ar trebui să li se permită statelor membre să stabilească o perioadă în care consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre orice neconformitate; întrucât statele membre pot asigura un nivel mai ridicat al protecției consumatorului, neintroducând o astfel de obligație; întrucât, în orice caz, consumatorii din Comunitate ar trebui să dispună de cel puțin două luni pentru a informa vânzătorul despre existența unei neconformități”.
6. Articolul 2 alineatul (2) din directivă prevede:
„Bunurile de consum se presupun a fi conforme cu contractul în cazul în care:
(a) corespund descrierii date de vânzător și posedă calitățile bunurilor pe care vânzătorul le‑a prezentat consumatorului ca mostră sau ca model;
(b) sunt corespunzătoare scopului special pentru care consumatorul le solicită și pe care el l‑a adus la cunoștința vânzătorului la încheierea contractului și pe care vânzătorul l‑a acceptat;
(c) sunt corespunzătoare scopurilor pentru care bunurile de același tip se utilizează în mod normal;
(d) prezintă calitatea și performanța care sunt normale pentru bunurile de același tip și la care consumatorul se poate aștepta în mod rezonabil, dată fiind natura bunurilor și ținându‑se seama de orice declarații publice privind caracteristicile specifice ale bunurilor făcute de vânzător, producător sau reprezentantul acestuia, în special în reclame sau prin etichetare.”
7. Articolul 3 din directivă se referă la drepturile consumatorilor cu privire la contractele pentru vânzarea de bunuri de consum și garanțiile conexe. Acest articol prevede următoarele:
„1. Vânzătorul este răspunzător față de consumator pentru orice neconformitate existentă în momentul livrării bunurilor.
2. În cazul unei neconformități, consumatorul are dreptul ca bunurile să fie repuse în conformitate, cu titlu gratuit, prin reparare sau înlocuire, în conformitate cu alineatul (3), sau la o reducere de preț corespunzătoare sau la rezoluțiunea contractului pentru acele bunuri, în conformitate cu alineatele (5) și (6).
3. În primul rând, consumatorul poate cere vânzătorului să repare bunurile sau poate cere vânzătorului să le înlocuiască, în ambele cazuri cu titlu gratuit, cu excepția cazurilor în care aceasta este imposibilă sau disproporționată.
O despăgubire se consideră disproporționată în cazul în care impune vânzătorului costuri care, în comparație cu o despăgubire alternativă, sunt nerezonabile, luând în considerare:
– valoarea bunurilor în cazul în care nu ar fi existat neconformitatea;
– însemnătatea neconformității și
– dacă despăgubirea alternativă ar putea fi executată fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator.
Orice reparație sau înlocuire se efectuează într‑un termen rezonabil și fără niciun inconvenient semnificativ pentru consumator, ținând seama de natura bunurilor și scopul pentru care consumatorul a solicitat bunurile în cauză.
4. Expresia «cu titlu gratuit» din alineatele (2) și (3) se referă la costurile necesare suportate pentru a aduce bunurile la conformitate, în special costul expedierii prin poștă, al forței de muncă și al materialelor.
5. Consumatorul poate cere o reducere corespunzătoare a costului sau rezoluțiunea contractului:
– în cazul în care consumatorul nu beneficiază de reparație sau înlocuire
– sau în cazul în care vânzătorul nu a executat despăgubirea într‑un termen rezonabil sau
– în cazul în care vânzătorul nu a executat despăgubirea fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator.
6. Consumatorul nu are dreptul de a cere rezoluțiunea contractului în cazul în care neconformitatea este minoră.”
8. Pe de altă parte, articolul 8 alineatul (2) prevede că „statele membre pot adopta sau menține în vigoare dispoziții mai stricte, compatibile cu prevederile din tratat, în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului.”
B. Dreptul german
9. Directiva a fost transpusă în dreptul german prin intermediul unor amendamente la Bürgerliche Gesetzbuch (Codul civil german, denumit în continuare „BGB”).
10. Articolul 439 din BGB prevede, în ceea ce privește executarea a posteriori:
„(1) Cumpărătorul poate pretinde drept executare a posteriori, la alegere, repararea sau livrarea unui bun fără defect.
(2) Vânzătorul trebuie să suporte cheltuielile necesare în vederea executării a posteriori, în special costurile de transport, de deplasare, manopera și costul materialelor.
(3) […] vânzătorul poate să refuze modalitatea de executare a posteriori aleasă în cazul în care aceasta antrenează costuri disproporționate. În acest context, trebuie să se țină seama în special de valoarea bunului corespunzător, de importanța defectului și să se verifice dacă nu s‑ar putea recurge la o altă executare a posteriori fără inconveniente semnificative pentru cumpărător. Într‑un asemenea caz, dreptul cumpărătorului se limitează la cealaltă modalitate de executare a posteriori; dreptul vânzătorului de a o refuza și pe aceasta în temeiul primei teze rămâne aplicabil.
(4) Vânzătorul care își execută a posteriori obligația, furnizând un bun conform, poate solicita de la cumpărător restituirea bunului cu defect conform articolelor 346-348.”
11. În ceea ce privește locul de executare a obligației, articolul 269 din BGB prevede următoarele:
„(1) În cazul în care locul prestației nu este determinat și nici nu rezultă din circumstanțe, în special din natura obligației, executarea prestației trebuie să se realizeze în locul în care debitorul avea domiciliul în momentul nașterii datoriei.
(2) În cazul în care obligația a luat naștere în cadrul desfășurării de către debitor a unei activități comerciale sau industriale, iar acesta din urmă avea sediul comercial sau industrial într‑un alt loc decât cel în care avea domiciliul, locul în care se află acest sediu se substituie locului în care avea domiciliul.
(3) Numai din faptul că debitorul și‑a asumat costurile expedierii nu se poate deduce că locul în care trebuie efectuată expedierea trebuie să fie locul prestației.”
II. Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
12. În anul 2015, reclamantul din acțiunea principală a achiziționat prin telefon de la pârâtă un cort cu dimensiunile de 5 × 6 metri (descris sub denumirea de „cort pentru evenimente”). Cortul a fost livrat la reședința reclamantului. Ulterior, reclamantul a pretins că bunul respectiv prezintă anumite defecte. Pârâta a respins toate plângerile cu privire la vicii ca fiind neîntemeiate.
13. Reclamantul a solicitat executarea a posteriori a obligațiilor vânzătorului, și anume prin remedierea viciilor sau prin înlocuirea cortului. Cu toate acestea, reclamantul nu a expediat bunul în cauză pârâtei, nici nu s‑a oferit să facă acest lucru.
14. La momentul respectiv, nu a existat o discuție între părți cu privire la locul în care să aibă loc această executare a posteriori. De asemenea, contractul încheiat între părți nu conține nimic cu privire la acest subiect.
15. Cu toate acestea, în cursul acțiunii principale, pârâta a susținut, pentru prima dată, că locul de executare a posteriori este la sediul său.
16. Potrivit instanței de trimitere, stabilirea locului de executare a posteriori este esențială pentru a putea hotărî dacă reclamantul a acordat pârâtei posibilitatea de a remedia defectele sau un termen rezonabil, în sensul prevăzut de articolul 3 alineatul (5) a doua liniuță din directivă, astfel încât să fie în măsură să solicite rezoluțiunea contractului.
17. Având îndoieli cu privire la corecta interpretare a dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii, Amtsgericht Norderstedt (Tribunalul Districtual Norderstedt) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf din [d]irectivă trebuie interpretat în sensul că un consumator trebuie să predea întotdeauna întreprinderii de la care a cumpărat la distanță bunul de consum la locul în care se află bunul pentru a putea obține repararea sau înlocuirea bunului?
2) În cazul unui răspuns negativ:
Articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf din [d]irectivă trebuie interpretat în sensul că un consumator trebuie să predea întotdeauna întreprinderii de la care a cumpărat la distanță bunul de consum la sediul întreprinderii pentru a putea obține repararea sau înlocuirea bunului?
3) În cazul unui răspuns negativ:
Care sunt criteriile care rezultă de la articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf din [d]irectivă pe baza cărora se stabilește locul în care consumatorul trebuie să predea întreprinderii de la care a cumpărat la distanță bunul de consum pentru a putea obține repararea sau înlocuirea bunului?
4) În cazul în care locul în care consumatorul trebuie să predea întreprinderii de la care a cumpărat la distanță bunul de consum în vederea inspectării acestuia și a remedierii unei executări defectuoase este – întotdeauna sau într‑un caz concret – sediul întreprinderii:
Faptul că consumatorul trebuie să suporte în avans cheltuielile de transport dus‑întors este compatibil cu articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf din [d]irectivă sau rezultă din obligația de «reparare cu titlu gratuit» că vânzătorul trebuie să acorde un avans?
5) În cazul în care faptul că locul în care consumatorul trebuie să predea întreprinderii de la care a cumpărat la distanță bunul de consum în vederea inspectării acestuia și a remedierii unei executări defectuoase este – întotdeauna sau într‑un caz concret – sediul întreprinderii și obligația consumatorului de a suporta în avans cheltuielile de transport este compatibilă cu articolul 3 alineatul (3) primul paragraf din [d]irectivă:
Articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf coroborat cu articolul 3 alineatul (5) a doua liniuță din [d]irectivă trebuie interpretat în sensul că consumatorul care doar a indicat întreprinderii viciul bunului nu are dreptul la rezoluțiunea contractului dacă nu s‑a și oferit să transporte bunul la sediul întreprinderii?
6) În cazul în care locul în care consumatorul trebuie să predea întreprinderii de la care a cumpărat la distanță bunul de consum în vederea inspectării acestuia și a remedierii unei executări defectuoase este – întotdeauna sau într‑un caz concret – sediul întreprinderii, însă obligația consumatorului de a suporta în avans cheltuielile de transport nu este compatibilă cu articolul 3 alineatul (3) primul paragraf coroborat cu articolul 3 alineatul (4) din [d]irectivă:
Articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf coroborat cu articolul 3 alineatul (5) a doua liniuță din [d]irectivă trebuie interpretat în sensul că consumatorul care doar a indicat întreprinderii viciul bunului nu are dreptul la rezoluțiunea contractului dacă nu s‑a și oferit să transporte bunul la sediul întreprinderii?”
18. Guvernele german și francez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în prezenta cauză. Curtea a decis să nu organizeze o ședință publică, în conformitate cu articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.
III. Analiză
19. Prin cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere urmărește în esență să stabilească modul în care se determină locul de executare a obligației de remediere a viciilor la bunurile de consum, prin reparare sau înlocuire, și efectele care rezultă din aceasta asupra dreptului consumatorului de a solicita rezoluțiunea contractului.
20. Însă, înainte de a analiza fondul întrebărilor preliminare adresate, trebuie abordat argumentul guvernului german potrivit căruia cererea instanței de trimitere nu este admisibilă.
A. Admisibilitate
21. Guvernul german susține că admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare este „cel puțin îndoielnică” Acesta afirmă că atât descrierea stării de fapt în cauză, cât și prezentarea dispozițiilor relevante din dreptul german sunt realizate de o manieră rudimentară. Pentru a răspunde la întrebările preliminare, astfel cum au fost prezentate, Curtea ar trebui să se folosească de o serie întreagă de ipoteze și presupuneri.
22. Deși guvernul german admite că, pe baza jurisprudenței Curții, există o prezumție favorabilă admisibilității cererilor de pronunțare a unei hotărâri preliminare, acesta sugerează ca întrebările preliminare să fie măcar reformulate.
23. Trebuie reținut faptul că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separație clară între competențele instanțelor naționale și cele ale Curții, revine numai instanței naționale sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe(3).
24. Curtea poate refuza să statueze asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(4).
25. Considerăm că aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță.
26. Instanța de trimitere a descris situația de fapt din acțiunea principală, precum și dispozițiile relevante din dreptul național într‑un mod concis, însă suficient de clar, astfel încât Curtea dispune de toate elementele de fapt și de drept necesare pentru a se putea pronunța.
27. Din cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare reiese că instanța de trimitere urmărește să obțină o interpretare a directivei pentru a stabili locul de executare a acțiunii de remediere a defectelor la bunul în cauză și dacă, prin urmare, reclamantul din acțiunea principală are sau nu dreptul de a cere rezoluțiunea contractului.
28. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se considere că întrebările adresate sunt admisibile și trebuie analizate pe fond.
B. Cu privire la fond
29. În situația în care cererea formulată de instanța de trimitere nu este declarată ca fiind inadmisibilă, guvernul german sugerează ca întrebările preliminare adresate de Amtsgericht Norderstedt (Tribunalul Districtual Norderstedt) să fie reformulate. În acest sens, guvernul german propune ca întrebările preliminare adresate să fie interpretate ca punând problema dacă dispozițiile relevante din dreptul german sunt compatibile cu o interpretare corectă a directivei.
30. În opinia noastră, nu este necesară reformularea întrebărilor preliminare. Instanța de trimitere care a adresat întrebările preliminare pare a fi cea mai potrivită pentru a stabili conținutul întrebărilor al căror răspuns este necesar pentru a soluționa litigiul cu care este sesizată.
31. Cu toate acestea, suntem de părere că unele dintre întrebările preliminare adresate de Amtsgericht Norderstedt (Tribunalul Districtual Norderstedt) pot fi cel mai bine examinate împreună.
32. Trei aspecte distincte referitoare la interpretarea articolului 3 din directivă reies din întrebările adresate. Prin intermediul primei, al celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească locul în care bunurile de consum trebuie să fie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate (locul de executare a posteriori). Apoi, a patra întrebare preliminară tratează problema dacă cerința „de a repara cu titlu gratuit” conduce sau nu la concluzia că vânzătorul trebuie să plătească în avans costurile de transport suportate de consumator pentru punerea bunurilor la dispoziția vânzătorului. În cele din urmă, a cincea și a șasea întrebare preliminară se referă la condițiile în care un consumator poate avea dreptul de a solicita rezoluțiunea unui contract în cazul neconformității bunurilor.
33. Aceste trei aspecte vor fi abordate pe rând, după câteva observații preliminare cu privire la contextul și scopul directivei și ale articolului 3 din această directivă.
1. Observații preliminare:
34. Directiva face parte din eforturile legiuitorului Uniunii de a garanta un nivel minim uniform de protecție pentru consumatorii din întreaga Uniune Europeană în cazul executării defectuoase a unui contract de vânzare de bunuri. Această protecție este menită să încurajeze și să faciliteze efectuarea de achiziții transfrontaliere de către consumatori(5).
35. Cu toate acestea, directiva nu se limitează doar la a urmări instituirea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Textul vizează de asemenea menținerea unui anumit echilibru între obligațiile părților. Pe de o parte, directiva stabilește obligațiile ce revin vânzătorilor în cazul neconformității bunurilor de consum. Pe de altă parte, directiva stabilește obligațiile pe care consumatorii trebuie să le îndeplinească pentru a nu își pierde drepturile(6).
36. În acest sens, obiectivul principal al directivei nu este de a adăuga obligații contractuale la cele convenite deja între părți, ci mai degrabă de a facilita executarea obligațiilor, așa cum au fost acestea convenite. Astfel, numai în cazul unei executări defectuoase a contractului din partea vânzătorului sunt impuse obligații suplimentare care pot, în unele cazuri, să depășească nivelul obligațiilor prevăzute prin contract(7).
37. Este, însă, de reținut faptul că directiva nu vizează punerea consumatorilor într‑o situație mai avantajoasă decât cea la care puteau avea dreptul în temeiul contractului de vânzare‑cumpărare, ci numai restabilirea situației care ar fi existat dacă vânzătorul ar fi livrat de la bun început un bun conform. În această privință, este important de remarcat că directiva oferă un nivel minim de protecție. Statele membre pot adopta dispoziții mai stricte, însă acestea nu pot aduce atingere garanțiilor prevăzute de legiuitorul Uniunii(8).
38. În cele din urmă, trebuie subliniat de asemenea faptul că directiva reglementează numai aspecte care sunt strict legate de protecția consumatorilor atunci când aceștia achiziționează bunuri care nu sunt în conformitate cu contractul. Problemele legate de formarea contractului între părți, viciile contractului, efectele contractului sau alte forme de executare necorespunzătoare nu sunt abordate de acest instrument și fac numai obiectul legislației naționale(9).
39. Articolul 3 din directivă, în mod specific, stabilește drepturile unui consumator căruia i s‑au vândut bunuri de consum neconforme cu contractul la momentul în care sunt livrate. Dispoziția respectivă reflectă aceleași principii ca și cele care stau la baza directivei în ansamblu.
40. Astfel, articolul 3 alineatul (1) prevede că vânzătorul este răspunzător față de consumator pentru orice neconformitate existentă în momentul livrării bunurilor. În cazul în care bunurile nu sunt conforme cu contractul, vânzătorul nu a reușit să își îndeplinească obligațiile care decurg din contractul de vânzare și, prin urmare, trebuie să suporte consecințele acestei executări necorespunzătoare a contractului(10).
41. În conformitate cu articolul 3 alineatul (2), în aceste condiții, consumatorul are dreptul ca bunurile să îi fie reparate sau înlocuite cu titlu gratuit, să ceară o reducere corespunzătoare de preț sau să solicite rezoluțiunea contractului cu privire la acele bunuri. Reiese în mod clar din articolul 3 alineatul (5) că directiva acordă prioritate menținerii obligațiilor care decurg din contractul de vânzare. Consumatorul trebuie să acorde vânzătorului posibilitatea de a repara sau de a înlocui bunurile de consum în cauză. Numai în cazul în care vânzătorul nu reușește să facă acest lucru, consumatorul are dreptul la o reducere de preț sau la rezoluțiunea contractului(11).
42. Articolul 3 alineatul (3) stabilește anumite condiții pentru repunerea în conformitate a bunurilor prin reparare sau înlocuire. Mărfurile trebuie să fie repuse în conformitate cu titlu gratuit, într‑un termen rezonabil și fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator. După cum a remarcat deja Curtea, această triplă cerință reprezintă expresia voinței clare a legiuitorului Uniunii de a asigura consumatorului o protecție efectivă(12).
43. În același timp, directiva ține seama de asemenea de interesele vânzătorului. În primul rând, directiva prevede un termen limită de doi ani pentru introducerea acțiunilor(13). În al doilea rând, vânzătorul poate refuza să repare sau să înlocuiască bunurile, în cazul în care punerea în conformitate este imposibilă sau disproporționată(14).
44. Astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea Gebr. Weber și Putz, articolul 3 urmărește să stabilească un echilibru corect între interesele consumatorului și cele ale vânzătorului, garantând celui dintâi, în calitate de parte defavorizată la contract, o protecție completă și eficientă împotriva unei executări necorespunzătoare de către vânzător a obligațiilor sale contractuale, permițând în același timp să se țină seama de considerațiile de ordin economic invocate de acesta din urmă(15).
45. La fel ca alte instrumente ale legislației UE privind protecția consumatorilor, directiva urmărește restabilirea echilibrului în ceea ce privește relația dintre consumator și vânzător, constituind astfel o expresie a principiului libertății contractuale a părților. Cu toate acestea, directiva nu vizează să pună consumatorul într‑o poziție favorabilă în mod univoc(16).
46. Problemele ridicate de prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare trebuie să fie abordate în lumina raționamentului care stă la baza directivei.
2. Care este locul în care bunurile de consum trebuie să fie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate (locul de executare a posteriori)?
47. Prin intermediul primei, al celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește în esență să determine locul de executare a obligației de repunere în conformitate a bunurilor de consum (locul de executare a posteriori). Răspunsul va stabili dacă este suficient pentru consumator să pună la dispoziție bunurile în cauză în locul unde acestea sunt situate (de obicei, la reședința sa), sau dacă consumatorul trebuie să pună bunurile la dispoziție la sediul vânzătorului.
48. Părțile care au depus observații au prezentat opinii divergente cu privire la acest subiect, care reprezintă însăși esența prezentei cereri de pronunțare a unei decizii preliminare.
49. Deși atât guvernul francez, cât și Comisia subliniază nivelul ridicat de protecție a consumatorului urmărit prin directivă, guvernul francez susține că cerințele pentru repunerea în conformitate prevăzute la articolul 3 din directivă pot fi îndeplinite doar în cazul în care consumatorul trebuie să pună la dispoziție bunurile în cauză numai la locul unde acestea sunt situate. Comisia, pe de altă parte, adoptă o poziție mai nuanțată, potrivit căreia consumatorul poate fi obligat să pună bunurile la dispoziție la sediul vânzătorului, cu excepția cazului în care acest fapt ar constitui un inconvenient major pentru consumator.
50. Guvernul german susține că cerința ca bunurile să fie repuse în conformitate cu titlu gratuit pentru consumator nu este suficientă pentru a demonstra că bunurile trebuie să fie întotdeauna puse la dispoziție în locul unde acestea sunt situate. În plus, acesta susține că ceea ce rezultă din cerința „fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator” este că inconvenientele nesemnificative pot fi impuse consumatorilor. Deoarece timpul și eforturile pe care le implică punerea la dispoziție a bunurilor la sediul vânzătorului ar putea varia, locul în care bunurile trebuie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate cu contractul ar trebui să depindă de circumstanțele specifice fiecărui caz în parte.
51. Articolul 3 nu stabilește în mod explicit locul în care bunurile neconforme trebuie să fie puse la dispoziție pentru reparație sau înlocuire, iar, din câte știm, această problemă nu a fost încă abordată de Curte.
52. Cu toate acestea, deși nu stipulează explicit unde bunurile de consum neconforme trebuie să fie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate, articolul 3 prevede anumite cerințe în această privință. După cum s‑a menționat mai sus, repararea sau înlocuirea bunurilor de consum neconforme trebuie să fie executată cu titlu gratuit, într‑un interval de timp rezonabil și fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator.
a) Cerința ca bunurile să fie repuse în conformitate cu titlu gratuit
53. Cerința ca bunurile să fie repuse în conformitate cu titlu gratuit este definită în detaliu la articolul 3 alineatul (4) din directivă, care precizează că formularea se referă la „costurile necesare suportate pentru a aduce bunurile la conformitate, în special costul expedierii prin poștă, al forței de muncă și al materialelor”.
54. Curtea a remarcat în Hotărârea Gebr. Weber și Putz că legiuitorul Uniunii Europene a înțeles să facă din gratuitatea repunerii în conformitate a bunurilor de către vânzător un element esențial al protecției pe care această directivă o garantează consumatorilor. Această obligație urmărește protejarea consumatorilor de riscul costurilor financiare care i‑ar putea descuraja să își invoce drepturile în lipsa unei astfel de protecții(17).
55. Cu toate acestea, articolul 3 alineatul (3) prevede de asemenea că vânzătorul poate refuza să repare sau să înlocuiască bunurile cu titlu gratuit, în cazul în care această acțiune este imposibilă sau disproporționată. O despăgubire este considerată disproporționată în cazul în care impune vânzătorului costuri nerezonabile(18).
56. În acest sens, directiva nu ține seama doar de protecția consumatorului, ci și de considerentele economice ale vânzătorului. În cazul în care vânzătorul ar fi obligat să acopere costurile disproporționate generate de repararea sau înlocuirea bunurilor neconforme, acest lucru ar conduce, în cele din urmă, la creșterea prețurilor de vânzare. Mai mult, costurile astfel suportate de către vânzător ar fi astfel transferate consumatorilor în ansamblu.
57. Cu toate acestea, nu este clar dacă prin cerința gratuității se înțelege faptul că consumatorul are doar dreptul de a beneficia de rambursarea oricăror costuri generate în contextul repunerii în conformitate a bunurilor sau că are dreptul de a beneficia de despăgubire fără niciun fel de implicare (financiară sau de altă natură) din partea sa, indiferent de forma acesteia.
58. Considerăm că răspunsul la această întrebare se găsește în celelalte două cerințe menționate la articolul 3 din directivă.
b) Cerința ca bunurile să fie repuse în conformitate în termen rezonabil
59. În plus, articolul 3 alineatul (3) prevede, la al treilea paragraf, că orice reparație sau înlocuire trebuie executată într‑un interval rezonabil. Această cerință este legată de scopul legiuitorului Uniunii de a soluționa orice probleme între consumator și vânzător, în timp util și în mod amiabil(19).
60. Punerea bunurilor la dispoziție la sediul vânzătorului ar putea, în anumite circumstanțe, să asigure o reparație sau o înlocuire rapidă. În astfel de circumstanțe, ar putea trece o perioadă considerabilă de timp până la momentul în care vânzătorul ar putea inspecta locul în care se află bunurile sau ar putea asigura transportul lor la sediul său, în special în cazul în care sediul vânzătorului se află într‑o altă țară.
61. Pe de altă parte, în cazul în care vânzătorul are deja o rețea logistică pentru livrarea de mărfuri în locul unde se află bunurile, ar putea fi mai rapid și mai rentabil pentru vânzător fie să inspecteze bunurile la locul unde acestea sunt situate, fie să le asigure transportul.
62. În consecință, dacă aceste aspecte sunt abordate numai din perspectiva promptitudinii, ar părea că locul în care bunurile ar trebui să fie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate depinde de circumstanțele fiecărui caz în parte.
c) Cerința ca bunurile să fie repuse în conformitate, fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator
63. A treia cerință de la articolul 3 alineatul (3) este că bunurile trebuie să fie repuse în conformitate, fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator. La stabilirea conținutului noțiunii de inconvenient semnificativ trebuie să se țină seama „de natura bunurilor și scopul pentru care consumatorul a solicitat bunurile în cauză”(20).
64. Prin urmare, locul în care bunurile trebuie să fie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate (locul de executare a posteriori) nu poate fi ales de o manieră care să provoace inconveniente majore pentru consumator. Prin argumentum a contrario, se poate concluziona că, totuși, consumatorul trebuie să accepte inconveniente nesemnificative sau minore în procesul de reparare sau înlocuire a bunurilor. În conformitate cu formularea de la al treilea paragraf al articolului 3 alineatul (3) menționat, la stabilirea gradului în care un inconvenient este sau nu semnificativ pentru consumator trebuie să se țină seama de natura bunurilor și scopul pentru care consumatorul a solicitat bunurile în cauză.
65. În Hotărârea Gebr. Weber și Putz, Curtea a precizat că, având în vedere nivelul ridicat de protecție a consumatorului urmărit prin directivă, expresia „fără niciun inconvenient semnificativ pentru consumator” nu poate fi interpretată în mod restrictiv(21).
66. La prima vedere, această constatare ar putea părea oarecum contradictorie. Prin calificarea unui inconvenient ca fiind semnificativ, se pare că legiuitorul Uniunii a intenționat să stabilească un prag relativ ridicat pentru tipul de inconveniente pe care consumatorul ar putea fi obligat să le tolereze. Cu toate acestea, interpretarea acestei expresii într‑un sens larg este de natură să coboare acest prag.
67. În opinia noastră, pentru a interpreta această expresie, trebuie găsit un echilibru între interesul protejării consumatorului și cel de a nu priva calificarea introdusă de legiuitorul Uniunii de efectul său util. Prin urmare, apreciem că, chiar având în vedere soluția pronunțată de Curte în cauza Gebr. Weber și Putz, această sintagmă, în orice caz, nu poate conduce la o interpretare care să favorizeze doar interesele consumatorului. Acest lucru este cu atât mai valabil dacă avem în vedere obiectivul directivei de stabilire a unui echilibru just între, pe de o parte, interesele consumatorului și, pe de altă parte, considerentele economice ale vânzătorului.
68. În consecință, în opinia noastră, un inconvenient semnificativ pentru consumator apare atunci când costurile sunt de natură să îl descurajeze pe consumator să își invoce drepturile(22). Cu toate acestea, ca și în cazul altor instrumente legislative ale Uniunii în domeniul protecției consumatorilor, evaluarea nu se poate realiza prin raportare la ceea ce ar fi de natură să descurajeze un consumator individual să își invoce drepturile. Mai degrabă, în cadrul evaluării trebuie să fie folosit drept punct de referință standardul obiectiv cu privire la genul de costuri care ar fi de natură să descurajeze consumatorul mediu(23).
69. În vederea asigurării unei reparări sau a unei înlocuiri rapide, consumatorul mediu ar putea fi dispus să expedieze bunurile în cauză la sediul vânzătorului sau să le pună la dispoziție într‑un centru de reparații aflat în apropiere. Însă, în general, această decizie va depinde de natura bunurilor. În cazul în care bunurile în cauză sunt destul de compacte și pot fi expediate cu ușurință prin intermediul poștei, se poate presupune că punerea la dispoziție a bunurilor la sediul vânzătorului nu va cauza niciun inconvenient semnificativ pentru consumator. Dacă, în schimb, bunurile sunt voluminoase sau dacă necesită alte măsuri speciale de manipulare, consumatorul nu va fi la fel de dispus să asigure el însuși transportul.
70. Astfel, locul în care bunurile trebuie să fie puse la dispoziție pentru a îndeplini cerințele articolului 3 alineatul (3) pare să depindă de circumstanțele fiecărui caz în parte.
71. În orice caz, aceste considerații sunt valabile pentru bunurile achiziționate prin vânzarea la distanță. În cazul în care consumatorul a achiziționat bunurile la sediul vânzătorului și, mai mult decât atât, aceste bunuri nu necesită o instalare specifică, în opinia noastră, se poate presupune că punerea la dispoziție a bunurilor la sediul vânzătorului nu constituie niciun inconvenient semnificativ pentru consumator.
d) Observații suplimentare
72. Se poate argumenta că stabilirea locului în care bunurile trebuie puse la dispoziție pentru reparare sau înlocuire pe baza unei evaluări circumstanțiale nu oferă un grad ridicat de securitate juridică. Pot exista cazuri în care nu este evident, de la bun început, locul în care bunurile trebuie să fie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate.
73. Cu toate acestea, securitatea juridică ar putea fi îmbunătățită prin măsurile luate de către vânzători sau de către statele membre.
74. În primul rând, în scopul satisfacerii intereselor consumatorilor, precum și al unei soluționări amiabile și rapide a aspectelor legate de conformitate, vânzătorii pot furniza, în mod voluntar, anumite servicii postvânzare (de exemplu inspecții ale bunurilor de uz casnic cu defecte la locul de reședință al consumatorului sau etichete preplătite pentru returnarea bunurilor prin poștă). În realitate, acest lucru se întâmplă deja în unele sisteme de drept.
75. În al doilea rând, având în vedere că directiva este o măsură de armonizare minimă și ea lasă o marjă de manevră statelor membre, acestea din urmă pot, în dispozițiile lor de drept național, să stabilească locul în care bunurile trebuie puse la dispoziție pentru a fi aduse în conformitate, prin raportare la cerințele prevăzute de articolul 3 alineatul (3). Mai mult, conform articolului 8 alineatul (2) din directivă, statele membre au posibilitatea adoptării sau menținerii în vigoare a unor dispoziții mai stricte pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului. Astfel, în interesul asigurării securității juridice, statele membre pot adopta norme specifice pentru anumite categorii de bunuri.
76. Concluzionând cu privire la prima, la a doua și la a treia întrebare preliminară, propunem Curții să răspundă că articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf din directivă trebuie interpretat în sensul că locul în care un consumator trebuie să predea bunurile achiziționate în cadrul unui contract la distanță unei întreprinderi pentru a permite repararea sau înlocuirea acestora trebuie stabilit de către instanța națională în lumina tuturor circumstanțelor pertinente din cauza cu care este sesizată. În această privință, locul în care bunurile trebuie să fie puse la dispoziție trebuie ales astfel încât să se asigure reparația sau înlocuirea cu titlu gratuit, într‑un termen rezonabil și fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator, ținând seama de natura bunurilor și de scopul pentru care consumatorul a solicitat bunurile în cauză.
77. În eventualitatea în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că, în acest caz particular, consumatorul trebuie să pună la dispoziție bunurile în cauză la sediul vânzătorului, problema dacă consumatorul are dreptul de a beneficia de o plată în avans a cheltuielilor de transport pe care le‑ar avea de suportat va fi discutată mai jos.
3. Cerința „reparării cu titlu gratuit” dă dreptul consumatorului să beneficieze de o plată în avans a cheltuielilor de transport?
78. Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să abordeze problema dacă din cerința „de a repara cu titlu gratuit” rezultă că vânzătorul este obligat sau nu să acorde o plată în avans pentru orice cheltuieli de transport pe care le‑ar avea de suportat consumatorul pentru punerea bunurilor la dispoziția vânzătorului.
79. În ceea ce privește termenul „gratuit”, acesta este definit la articolul 3 alineatul (4) din directivă drept „costurile necesare suportate pentru a aduce bunurile la conformitate, în special costul expedierii prin poștă, al forței de muncă și al materialelor”. Așa cum a subliniat deja Curtea în Hotărârea din cauza Quelle, din faptul că legiuitorul Uniunii utilizează adverbul „în special” rezultă că această enumerare are un caracter exemplificativ, și nu exhaustiv(24).
80. Reiese în mod clar din articolul 3 alineatul (4) că în niciun caz consumatorul nu este răspunzător pentru costurile suportate în legătură cu returnarea bunurilor neconforme vânzătorului. Cu toate acestea, astfel cum s‑a evocat la punctul 57 de mai sus, din această dispoziție este mai puțin evident dacă cerința gratuității include doar dreptul consumatorului de a‑i fi rambursate toate costurile ocazionate de repunerea bunurilor în conformitate sau, mai degrabă, că nicio contribuție financiară nu îi poate fi solicitată consumatorului, fie și temporar, în cursul acestui proces.
81. Din Hotărârea Gebr. Weber și Putz, se pare că această din urmă interpretare a fost acceptată în mod implicit de către Curte(25). Mai mult, în respectiva hotărâre Curtea a arătat că atât din modul de redactare, cât și din lucrările pregătitoare relevante ale directivei rezultă că legiuitorul Uniunii a înțeles să facă din gratuitatea repunerii în conformitate a bunurilor de către vânzător un element esențial al protecției pe care această directivă o garantează consumatorilor. Această obligație de gratuitate a repunerii bunurilor în conformitate care îi revine vânzătorului urmărește protejarea consumatorului de riscul costurilor financiare care l‑ar putea descuraja să își invoce drepturile în lipsa unei astfel de protecții(26).
82. S‑ar putea deduce de aici că întotdeauna consumatorului ar trebui să i se acorde plata în avans a cheltuielilor de transport.
83. Cu toate acestea, directiva nu urmărește să protejeze doar interesele consumatorului. Directiva are drept scop de asemenea stabilirea unui echilibru între aceste interese ale consumatorului și considerentele economice ale vânzătorului. În plus, directiva favorizează o soluționare rapidă a oricăror probleme de conformitate.
84. Plata în avans a cheltuielilor de transport de către vânzător va avea întotdeauna ca efect creșterea duratei necesare pentru repunerea bunurilor în conformitate. În plus, plata în avans a cheltuielilor de transport poate pune o povară administrativă disproporționată pe umerii vânzătorului. Acest lucru s‑ar dovedi cu atât mai valabil în situația în care bunurile în cauză, după inspecție, s‑ar dovedi a fi conforme, în cele din urmă.
85. De aceea, considerăm că faptul că consumatorul trebuie să suporte în avans cheltuielile de transport pentru bunurile care urmează să fie inspectate sau să fie repuse în conformitate la sediul vânzătorului este compatibil cu raționamentul care stă la baza directivei. Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența Curții, cheltuielile de transport nu trebuie să fie atât de ridicate încât să constituie o povară financiară de natură a descuraja consumatorii să își exercite drepturile.
86. Faptul că acest prag a fost sau nu atins, în opinia noastră, trebuie stabilit în funcție de toate circumstanțele fiecărui caz în parte, luând în considerare factori cum ar fi cuantumul cheltuielilor de transport, valoarea bunurilor sau mijloacele de recurs disponibile în cazul în care vânzătorul nu rambursează cheltuielile suportate în avans.
87. Prin urmare, propunem Curții să răspundă la a patra întrebare preliminară în sensul că articolul 3 alineatul (3) primul paragraf din directivă coroborat cu articolul 3 alineatul (4) din aceasta este compatibil cu faptul că consumatorul trebuie să suporte în avans cheltuielile de transport dus‑întors, atât timp cât acest fapt nu conduce la o povară financiară de natură să descurajeze consumatorul să își invoce drepturile.
4. Când are consumatorul dreptul de a cere rezoluțiunea unui contract?
88. A cincea și a șasea întrebare preliminară se referă la împrejurările în care un consumator poate avea dreptul de a cere rezoluțiunea unui contract în cazul în care bunurile sunt neconforme. Întrebarea care se ridică în mod specific este dacă un consumator care doar a indicat vânzătorului faptul că bunurile nu sunt conforme, dar care nu a pus la dispoziție mărfurile la sediul vânzătorului sau nu s‑a oferit să pună la dispoziție bunurile la sediul vânzătorului poate invoca articolul 3 alineatul (5) din directivă pentru a cere rezoluțiunea contractului.
89. În temeiul articolului 3 alineatul (5) din directivă, consumatorul are dreptul la o reducere de preț sau la rezoluțiunea contractului, în primul rând, în cazul în care reparația sau înlocuirea este imposibilă sau în cazul în care ar constitui o povară disproporționată pentru vânzător; în al doilea rând, în cazul în care vânzătorul nu a efectuat reparația sau înlocuirea într‑un termen rezonabil; sau, în al treilea rând, în cazul în care vânzătorul nu a executat despăgubirea fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator. În plus, dreptul de a cere rezoluțiunea contractului nu se extinde la situațiile în care neconformitatea este doar una minoră(27).
90. Astfel, articolul 3 stabilește o ierarhie clară a despăgubirilor la care consumatorul are dreptul în cazul unor bunuri neconforme. În cadrul acestei ierarhii, rezoluțiunea contractului este soluția de ultimă instanță. Directiva favorizează, în mod clar, executarea contractului, în interesul ambelor părți contractuale(28).
91. Acesta este motivul pentru care, în opinia noastră, posibilitatea rezoluțiunii contractului trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive.
92. Întrucât directiva încearcă să mențină un anumit echilibru între obligațiile părților la contract(29), anumite obligații decurg din articolul 3 din directivă atât pentru consumator, cât și pentru vânzător în situația în care bunurile nu sunt conforme.
93. În ceea ce îl privește pe consumator, acesta trebuie să îi acorde vânzătorului posibilitatea de a repune bunurile în conformitate. În acest scop, este necesară exercitarea unei acțiuni pozitive de către consumator. În primul rând, consumatorul trebuie să informeze vânzătorul cu privire la lipsa de conformitate a bunurilor în cauză și cu privire la despăgubirea aleasă în temeiul articolului 3 alineatul (3) din directivă (reparare sau înlocuire). În plus, consumatorul trebuie să pună bunurile neconforme la dispoziția vânzătorului.
94. Vânzătorul, pe de altă parte, trebuie să efectueze orice reparație sau înlocuire într‑un termen rezonabil și fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator. Vânzătorul poate să refuze să procedeze astfel doar în cazul în care acest lucru este imposibil sau disproporționat(30).
95. Consumatorul poate solicita o reducere de preț sau rezoluțiunea contractului numai în cazul în care vânzătorul nu își execută obligațiile care îi revin în temeiul articolului 3. După cum s‑a menționat mai sus, în cazul în care lipsa de conformitate a bunurilor în cauză este una minoră, nu este posibilă rezoluțiunea contractului.
96. În speță, instanța de trimitere se confruntă cu întrebarea dacă consumatorul și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 3 și, prin urmare, dacă poate să solicite rezoluțiunea contractului, în condițiile în care nu este clar locul în care bunurile trebuie să fie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate.
97. Nu toate detaliile cu privire la interacțiunile dintre consumator și vânzător rezultă cu claritate din cererea trimisă de Amtsgericht Norderstedt (Tribunalul Districtual Norderstedt). Cu toate acestea, se pare că părțile nu au discutat locul în care bunurile trebuie puse la dispoziție în scopul repunerii în conformitate. Din dosar reiese că consumatorul a solicitat doar ca bunurile să fie repuse în conformitate la locul său de reședință. Vânzătorul, pe de altă parte, a declarat pentru prima dată de abia în cursul procedurii desfășurate în fața instanței de trimitere că bunurile ar fi trebuit să fi fost puse la dispoziție la sediul său.
98. Considerăm că, astfel, consumatorul și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 3. Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Faber, obligația instituită în sarcina consumatorului nu poate să o depășească pe cea care constă în informarea vânzătorului despre existența unei neconformități. Ținând seama de inferioritatea în care se găsește în raport cu vânzătorul în ceea ce privește informațiile referitoare la calitățile bunului și la starea în care acesta a fost vândut, consumatorul nu poate fi obligat nici să indice cauza precisă a acestei neconformități(31).
99. În schimb, pe baza informațiilor furnizate de instanța de trimitere, se pare că, în aceste condiții, vânzătorul nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 3. Obligația de a executa despăgubirile într‑un termen rezonabil, în opinia noastră, implică faptul că orice demers necesar pentru efectuarea măsurilor reparatorii trebuie de asemenea să fie întreprins într‑un interval de timp rezonabil, cu condiția ca consumatorul să fi comunicat în mod clar existența unei neconformități, inclusiv un anumit număr de indicații referitoare la natura bunului în cauză, la conținutul contractului de vânzare corespunzător și la manifestările concrete ale neconformității invocate(32).
100. În aceste condiții, situația în care vânzătorul se limitează să susțină, în raport cu consumatorul, că produsele în cauză sunt conforme și nu întreprinde nici măcar demersul de a inspecta bunurile, în opinia noastră, trebuie considerată ca reprezentând o totală inacțiune și nu poate fi echivalată cu îndeplinirea obligațiilor prevăzute la articolul 3 din directivă. Vânzătorul ar trebui, cel puțin, să informeze consumatorul, într‑un interval de timp rezonabil, cu privire la locul în care bunurile trebuie să fie puse la dispoziție în scopul repunerii în conformitate. Deoarece vânzătorul acționează în exercițiul activității sale profesionale, acesta este mai degrabă în poziția de a ști care este locul unde bunurile trebuie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate.
101. În consecință, în cauza aflată pe rolul instanței de trimitere, perioada în interiorul căreia bunurile ar fi trebuit să fi fost repuse în conformitate trebuie considerată ca fiind deja demarată.
102. Cu toate acestea, o condiție prealabilă esențială pentru exercitarea oricăruia dintre drepturile conferite în temeiul articolului 3 din directivă este ca bunurile să nu fi fost conforme la momentul în care au fost livrate. Deoarece directiva instituie o prezumție potrivit căreia bunurile sunt conforme(33), rămâne de demonstrat faptul că bunurile nu sunt, de fapt, conforme cu contractul înainte ca consumatorul să poată cere rezoluțiunea contractului(34).
103. Prin urmare, răspunsul la a cincea și la a șasea întrebare adresate trebuie să fie în sensul că consumatorul are dreptul să ceară rezoluțiunea contractului de vânzare‑cumpărare de bunuri de consum în cazul în care vânzătorul nu a întreprins niciun demers, incluzând furnizarea de informații cu privire la locul în care bunurile trebuie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate, prin intermediul uneia dintre măsurile reparatorii prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din directivă, cu excepția situației în care lipsa de conformitate este minoră sau nu a fost demonstrată.
IV. Concluzie
104. Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții de Justiție să răspundă la întrebările adresate de Amtsgericht Norderstedt (Tribunalul Districtual, Norderstedt, Germania) după cum urmează:
„Articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf din Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe trebuie interpretat în sensul că locul în care un consumator trebuie să predea unei întreprinderi bunurile achiziționate în cadrul unui contract la distanță pentru a permite repararea sau înlocuirea acestora trebuie stabilit de instanța națională în lumina tuturor circumstanțelor pertinente ale cauzei cu care este sesizată. În această privință, locul în care bunurile trebuie să fie puse la dispoziție trebuie ales astfel încât să se asigure reparația sau înlocuirea cu titlu gratuit, într‑un termen rezonabil și fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator, ținând seama de natura bunurilor și de scopul pentru care consumatorul a solicitat bunurile în cauză.
Faptul că consumatorul trebuie să suporte în avans cheltuielile de transport dus‑întors este compatibil cu articolul 3 alineatul (3) primul paragraf din Directiva 1999/44 coroborat cu articolul 3 alineatul (4) din aceasta, atât timp cât acest lucru nu conduce la o povară financiară de natură să descurajeze consumatorul să își invoce drepturile.
Articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf din Directiva 1999/44 coroborat cu a doua liniuță a articolului 3 alineatul (5) din aceasta trebuie interpretat în sensul că un consumator care a informat vânzătorul despre existența unui viciu are dreptul de a cere rezoluțiunea contractului în cazul în care vânzătorul nu a întreprins niciun demers, incluzând furnizarea de informații cu privire la locul în care bunurile trebuie puse la dispoziție pentru a fi repuse în conformitate, prin intermediul uneia dintre măsurile reparatorii prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 1999/44, cu excepția situației în care lipsa de conformitate este minoră sau nu a fost demonstrată.”