HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

(Camera a doua)

19 februarie 2013

Cauza F‑17/11

BB

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică – Agent contractual – Neprelungire a unui contract pe perioadă determinată – Acțiune în anulare – Acțiune în despăgubire”

Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care BB solicită, pe de o parte, anularea deciziei autorității abilitate să încheie contractele de muncă din cadrul Comisiei Europene (denumită în continuare „AAIC”) de a nu prelungi contractul său de agent contractual, decizie care rezultă implicit din nota din 28 aprilie 2010 și care a fost comunicată oral la 7 mai 2010, precum și a deciziei de respingere a reclamației și, pe de altă parte, repararea prejudiciului material și moral pe care l‑ar fi suferit

Decizia: Respinge acțiunea. Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată să suporte o treime din cheltuielile de judecată efectuate de reclamant. BB suportă două treimi din cheltuielile sale de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari – Agenți contractuali – Recrutare – Prelungirea unui contract pe perioadă determinată – Puterea de apreciere a administrației – Control jurisdicțional – Limite

[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 85 alin. (1)]

2.      Funcționari – Agenți contractuali – Obligația de solicitudine care incumbă administrației – Principiul bunei administrări – Domeniu de aplicare – Control jurisdicțional – Limite

3.      Procedură jurisdicțională – Cheltuieli de judecată – Sarcină – Luarea în considerare a cerințelor de echitate – Obligare a părții care a avut câștig de cauză la plata unei părți a cheltuielilor de judecată

[Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 87 alin. (1) și art. 88]

1.      Un agent temporar, titular al unui contract pe perioadă determinată, nu are, în principiu, niciun drept la prelungirea contractului său, aceasta nereprezentând decât o simplă posibilitate, condiționată de împrejurarea ca prelungirea să fie conformă cu interesul serviciului.

Astfel, spre deosebire de funcționari, a căror stabilitate a locului de muncă este garantată de statut, agenții contractuali intră în sfera unui alt regim, la baza căruia se află contractul de muncă încheiat cu instituția vizată. Astfel, reiese din articolul 85 alineatul (1) din Regimul aplicabil celorlalți agenți că durata raportului de muncă dintre o instituție și un agent contractual, la care se referă articolul 3a din Regimul menționat, angajat pe perioadă determinată, este reglementată de condițiile stabilite în contractul încheiat între părți.

Deși administrația dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește prelungirea contractelor, aceasta nu înseamnă că Tribunalul, sesizat cu o acțiune în anulare îndreptată împotriva unui act adoptat în exercitarea unei astfel de puteri, nu exercită un control de legalitate asupra acestuia, care se manifestă sub mai multe aspecte. Referitor la o cerere de anulare a unei decizii de neprelungire a unui contract de agent contractual, care constituie un act care lezează, controlul instanței Uniunii trebuie să se limiteze la verificarea inexistenței unei erori vădite de apreciere la evaluarea interesului serviciului care a putut justifica decizia respectivă și a abuzului de putere, precum și la verificarea lipsei unei atingeri aduse obligației de solicitudine ce revine unei administrații atunci când trebuie să se pronunțe asupra prelungirii unui contract încheiat între aceasta și unul dintre agenții săi.

Revine, așadar, Tribunalului, în cadrul motivelor prezentate de reclamant, sarcina de a verifica dacă administrația nu a săvârșit o eroare vădită în cadrul aprecierii elementelor pe care le‑a reținut pentru adoptarea deciziei contestate. Or, în contextul unei puteri largi de apreciere recunoscute administrației, stabilirea faptului că aceasta din urmă a săvârșit o eroare vădită în cadrul aprecierii faptelor, de natură să justifice anularea deciziei adoptate pe baza acestei aprecieri, presupune ca elementele de probă, pe care trebuie să le prezinte reclamantul, să fie suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate aprecierile reținute de administrație.

(a se vedea punctele 57-60)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 12 decembrie 1996, AIUFFASS și AKT/Comisia, T‑380/94, punctul 59; 17 octombrie 2002, Cocchi și Hainz/Comisia, T‑330/00 și T‑114/01, punctul 82; 6 februarie 2003, Pyres/Comisia, T‑7/01, punctul 64; 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia, T‑289/03, punctul 221

Tribunalul Funcției Publice: 27 noiembrie 2008, Klug/EMEA, F‑35/07, punctul 68; 23 noiembrie 2010, Gheysens/Consiliul, F‑8/10, punctul 75; 15 aprilie 2011, Daake/OAPI, F‑72/09 și F‑17/10, punctul 41; 13 iunie 2012, Davids/Comisia, F‑105/11, punctul 36; 13 iunie 2012, Macchia/Comisia, F‑63/11, punctele 47 și 49, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑368/12 P

2.      Obligația de solicitudine, precum și principiul bunei administrări implică printre altele ca, atunci când se pronunță cu privire la situația unui funcționar sau a unui agent, chiar și în cadrul exercitării unei largi puteri de apreciere, autoritatea competentă să ia în considerare ansamblul elementelor susceptibile să îi determine decizia; astfel, aceasta trebuie să țină seama nu doar de interesul serviciului, ci și de cel al funcționarului sau al agentului în cauză. Ținând seama în special de întinderea puterii de apreciere de care dispun instituțiile în ceea ce privește evaluarea interesului serviciului, controlul instanței Uniunii trebuie să se limiteze însă la aspectul dacă autoritatea competentă s‑a menținut în limite rezonabile și nu și‑a folosit în mod greșit puterea de apreciere.

(a se vedea punctul 61)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: Macchia/Comisia, citată anterior, punctul 50 și jurisprudența citată

3.      Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII din titlul II din respectivul regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, în temeiul articolului 88 din regulamentul menționat, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru, în special în cazul în care a provocat celeilalte părți cheltuieli apreciate de Tribunal ca fiind nejustificate sau șicanatoare.

Cu toate acestea, aplicarea articolului 88 menționat din Regulamentul de procedură nu este limitată la ipotezele în care administrația a provocat unui reclamant cheltuieli nejustificate sau șicanatoare. Astfel, o instituție, care este partea care a avut câștig de cauză, trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată și este obligată să suporte o parte din cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în cazul în care, deoarece a insistat să invoce inadmisibilitatea acțiunii în temeiul unei jurisprudențe depășite de mai mulți ani, fără a încerca măcar să explice motivele care au determinat‑o să facă abstracție de noua jurisprudență a Curții, Tribunalul a decis, pe de o parte, că era necesar un al doilea schimb de memorii și, pe de altă parte, că era necesară convocarea părților la o ședință de judecată pentru ca acestea să se pronunțe cu privire la respectiva jurisprudență, ceea ce a implicat în mod necesar pentru reclamant cheltuieli suplimentare de reprezentare care ar fi putut fi evitate.

(a se vedea punctele 85, 87 și 88)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: Daake/OAPI, citată anterior